1

Prof. dr. Oana Merca

În grădina Ghetsemani
VASILE VOICULESCU
Tradiţionalismul este orientarea literară ce consideră valorile trecutului superioare
celor moderne. Tradiţionalismul nu este sinonim cu tradiţia, ci doar implică o anumită
raportare la tradiţie, o atitudine de recuperare şi de valorificare a tradiţiei.
Poeţii tradiţionalişti resping cotidianul citadin şi se retrag în câteva universuri ce le
dau măcar iluzia unei seninătăţi contemplative. Satul, peisajul sempitern (etern), regăsirea
trecutului, ortodoxismul sunt tot atâtea modalităţi de restabilire a unui echilibru pierdut, de
regăsire a originarului, de aflare a unei comuniuni esenţiale cu fiinţa neamului nostru.
Poezia În grădina Ghetsemani a fost inclusă, în 1921, în volumul Pârgă, volum care, prin
temă, limbaj şi versificaţie, se încadrează în tradiţionalism.
O primă trăsătură a tradiționalismului este idealizarea modelului uman rustic - țăranul,
păstorul, apostolul, homo religiosus, dar și tonalitatea afectivă dominantă, fiorul religios de
sensibilitate metafizică. La Voiculescu, misticismul creștin devine artă. Poetul se identifică cu
organicismul ortodox: M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios și îndrăznesc să spun
credincios, chiar dacă nu aș fi religios.
În al doilea rând, limbajul poetic rezolvă criza modernă a limbajului prin revigorarea
unui lexic bazat pe registrul stilistic popular, arhaic, regional, liturgic. Ca și în alte poezii, și
aici Voiculescu folosește un limbaj regional: amarnică, nendurată, sterlici, grozav.
În grădina Ghetsemani este o poezie filosofico - religioasă. Motivele religioase apăreau şi în
volumele anterioare ale lui Voiculescu, acum însă depăşesc statutul de motive devenind alegorii ale
năzuinţei umane spre divinitate. Cele mai importante motive lirice sunt: definirea lui Dumnezeu ca
stăpân al popoarelor patriarhale, relaţia dintre individ şi divinitate şi zbuciumul tragic al omului care-şi
descoperă pustiul din suflet.
În grădina Ghetsemani are punctul de plecare într-un episod relatat de apostolul Luca. La
Cina cea de taină, Iisus a primit un pahar cu vin şi s-a adresat ucenicilor: Vă spun că nu voi mai bea
de acum încolo din rodul viţei până când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. După cină, le-a dat şi
celorlalţi ucenici să guste, adăugând: Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu care se
vărsa întru voi. Iisus are practic viziunea sfârşitului său apropiat. În Evanghelia sa, apostolul Marcu
povesteşte că, după Cina cea de taină, Iisus şi ucenicii s-au dus într-un loc îngrădit numit Ghetsemani
şi depărtându-se de ceilalţi ca la o aruncătură de piatră, Iisus s-a aruncat la pământ şi se ruga ca, dacă
este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela. El zicea<<Ava, adică:Tată, ţie toate lucrurile îţi sunt
cu putinţă, depărtează de la Mine, paharul acesta. Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu>>.
Atunci s-a arătat un înger din cer întărindu-l şi fiind în luptă grea se ruga şi mai fierbinte şi sudoarea
se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ. Acestea sunt evenimentele care au
stat la baza poeziei lui Voiculescu. Poetul păstrează detaliile biblice accentuând mai ales zbuciumul
uman al lui Iisus.
Textul este organizat în 4 catrene care respectă, în spiritul tradiționalismului, toate canoanele
prozodice: ritm predominant iambic, măsura de 14 silabe, rima încrucișată.
Compozițional, textul este organizat pe două planuri care corespund dualităţii lui Iisus văzut
aici ca om şi ca divinitate.
Titlul fixează cadrul de referință al meditației lirice. Ghetsemani în ebraică înseamnă locul
unde se presau măslinele, iar termenul grădină poate sugera că pământul este grădina lui Dumnezeu, o
replică omenească a Edenului.
În prima strofă, spre deosebire de imaginile biblice, e accentuat zbuciumul omenesc al lui
Iisus: Căzut pe brânci în iarbă, se împotrivea întruna. Iisus încearcă să-şi refuze destinul şi să nu bea
din paharul întins de Dumnezeu. Paharul sau cupa este o metonimie recipient pentru conţinut. Paharul
poate fi simbolul destinului uman. Omul îşi primeşte destinul din mâna lui Dumnezeu ca şi cum ar
primi o cupă al cărei conţinut nu-l va cunoaşte însă decât în clipa morţii. Când Iisus îl roagă pe
Dumnezeu să-l cruţe, să nu-l osândească să bea din acel pahar, el nu se referă la moartea lui, ci la
destinul pe care i l-a hotărât în lume divinitatea. Cel de-al treilea vers al primei strofe: Curgeau sudori
MRK teacher © All rights reserved
2

de sânge pe chipu-i alb ca varul reia un pasaj din Evanghelia lui Marcu. Sângele sugerează viaţa,
natura terestră a lui Iisus, în vreme ce albul reprezintă puritatea cerească. Metafora sudori de sânge e o
expresie a chinului neîntrerupt al omenirii, a patimilor pe care trebuie să le îndure ca urmare a părăsirii
propriului Dumnezeu, este un extract din suferința generalizată a ființelor umane. Paharul lui Hristos
devine, în simbolistica biblică, paharul vieții și paharul morții, Sfântul Potir, obiect al
transcendentului, ajuns obiect sacru de seculară căutare. Imaginea chinului universal se zugrăvește
simbolic pe fața cristică.
La acest zbucium participă atât natura terestră, cât şi cosmicul - Slăvi (în traducere creştină
cerul este habitatul lui Dumnezeu) după cum sugerează hiperbola: Ş-amarnica-i strigare stârnea în
slăvi furtuna.
A doua strofă descrie momentul în care o mână neîndurătă, metonimie a lui Dumnezeu, îl
ispiteşte să bea din grozava cupă (simbolul cupei din acest epitet metaforic trimite la totalitatea
păcatelor omenirii). Iisus refuză ispita deşi O sete uriaşa sta sufletul să-i rupă/ Dar nu voia s-atingă
infama băutură. Rezistența lui Hristos la tentație sau la poruncă, zbuciumul său sunt perfect omenești.
Iisus trăiește o dramă autentic umană a propriei părăsiri, episod relatat în Biblie: pe crucea sacrificială,
de pe dealul Golgotei, Iisus cedează, se crede înfrânt, părăsit de Dumnezeu, ieșind la iveală natura sa
duală, de Fiu al lui Dumnezeu și de Fiu al Omului, cuvintele lui fiind edificatoare: Eloi, eloi, lama
sabahtani! Versurile sunt construite pe o ambiguitate de mare efect liric: paharul, simbol al destinului,
reprezintă pe de o parte o dorinţă, pe de alta parte inspiră spaima, deoarece conţine infama băutură.
Strofa a treia începe cu un oximoron (figura de stil care alătură doi termeni opuşi din punct de
vedere semantic) care dezvoltă conţinutul paradoxal al grozavei cupe. Iisus intuieşte că dincolo de apa
verzuie, de venin, dincolo de aparentul tragism al morţii se afla sterlici de miere şi dulceaţă. Acest
cuvânt e o metafora pentru odihna veşnică. Esența băuturii simbolice reprezintă moartea de dinaintea
învierii, Iisus fiind, prin sacrificiu, cel ce vestește, cu moartea pre moarte călcând, un alt început, zorii
erei creștine, sens cuprins în ambiguitatea primului vers din această strofă. Sub veninul groaznic se
află însă miere, aparența având întotdeauna un sens ascuns: destinul uman, supus durerii, ascunde, în
cele din urmă, bucuria unui început veșnic. În ciuda faptului că Iisus e conştient că nu poate ocoli
destinul, se luptă cu ultima putere, încleştează fălcile. Lupta atinge un punct nefiresc în care scopul
prim e uitat: Bătându-se cu Moartea, uitase de Viaţă.
Strofa a doua şi a treia aduc în prim plan tragedia omului crucificat, dar şi depăşirea acestui
moment prin asumarea destinului şi înţelegerii misiunii pe care Iisus o avea pe pământ. Infama
băutură este o metafora pentru păcatele omului care trebuiau răscumpărate prin jertfă.
Strofa a patra reia decorul tradiţional biblic din prima strofă. Natura participă la zbuciumul
Mântuitorului: Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l
mai vadă. Asistăm la o personificare și o panteizare (identificarea lui Dumnezeu cu întreaga natură), o
sanctificare zbuciumată a întregii naturi care devine o mare grădină devastată, vraiște, un paradis (în
destrămare, cum spune Blaga) ce își caută necesara recompunere. Ultimul vers, Uliii de seară dau
roate după pradă, aduce sugestii premonitorii tragice.
Înainte de a fi fiul Domnului, Iisus este un om şi teama de moarte, trăită în intensitate este o
caracteristică trupească a umanului. Tocmai de aceea, în opinia mea, poemul poate fi interpretat ca o
lupta dramatică între om şi destin, o luptă a omului prins între aspiraţiile individuale şi imperativele
destinului inflexibil care îi îngăduie să moară în numele unui ideal ce-i va aduce drept răsplată veşnica
odihnă în divinitate.
În concluzie, tradiționalismul voiculescian are ca particularitate asimilarea evocării
unui episod biblic fundamental într-o elegie cu note de meditație lirică din care transpare o
dimensiune deopotrivă tragică și sublimă.
(1342 de cuvinte)

MRK teacher © All rights reserved