În Grădina Ghetsemani,Vasile Voiculescu

Poezie tradiţionalistă

Introducere
Tradiționalismul nu e, în contextul literaturii române interbelice, sinonim cu tradiția.
Tradiționalismul se raportează la tradiție printr-o atitudine de recuperare și valorificare a ei. Spre deosebire
de moderniști, tradiționaliștii se regăsesc într-un trecut care-i purifică. Nu întâmplător poeții tradiționaliști,
respingând spațiul citadin, se retrag în câteva spații compensatoare: satul, trecutul, ortodoxismul. Toate
acestea sunt modalități de recuperare a originarului.
În „Sensul tradiţiei” Nichifor Crainic numeşte câteva dintre principiile tradiţionalismului românesc
gândirist interbelic. Astfel, pentru că noi ne aflăm geografic în Orient şi fiindcă religia noastră e ortodoxă,
orientarea noastră nu poate fi „decât spre Orient, spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moştenirea de care
ne-am învrednicit”.
Printre poeţii tradiţionalişti care au făcut parte din gruparea gândiristă este şi Vasile Voiculescu.
Poetul face parte din grupul tradiţionaliştilor de după Primul Război Mondial. Poezia cu tematică religioasă
a lui Vasile Voiculescu este o poezie a suferinţei, a durerii, a sfâşierii interioare; îngerii vestesc apocalipsa
interioară (îngerul este semnul unei lupte interioare – ca şi în lupta lui Iacov cu îngerul din Geneza 32), sunt
personaje dramatice; Iisus Christos surprins în clipele în care omul suferă şi Dumnezeu încă nu şi-a împlinit
voia; dialogul divin-uman se stabileşte direct, este familiar, mărturisitor, smerit, niciodată întrerupt.
Atitudinea lirică voiculesciană se confundă cu cea a rugăciunii pentru că în ambele cazuri este vorba
despre dobândirea slavei cereşti prin săvârşirea unui act de iubire ritualică.
I. Încadrarea în curent: tradiţionalismul
a. Tema abordată şi atitudinea tradiţionalistului faţă de ea. Tema poeziei este religioasă. Sursa de
inspiraţie este Sfânta Scriptură, Evangheliile după Matei 26: 36-46 (Ghetsimani), Marcu 14: 32-42
(Ghetsimani), Luca 22 (Iisus se roagă pe Muntele Măslinilor). Spre deosebire de poetul modernist (de pildă,
Arghezi în Psalmi), care din ipostaza omului aflat „în ruptură” se simte părăsit de divin, nu mai crede,
cerşeşte un semn al prezenţei, poetul tradiţionalist i se închină într-un spirit mărturisitor. Așadar, creația
lirică „În Grădina Ghetsemani” este un poem-icoană închinat Fiului Omului din care transpare atitudinea de
credinţă, de iubire, de preamărire în faţa acestui moment decisiv din lucrarea de mântuire a lui Iisus. Poetul
crede în divino-umanitatea Mântuitorului, concentrându-şi aproape toate ideile lirice pe exprimarea acestei
idei. Cele trei strofe sunt construite pe opoziţia uman-divin. De asemenea, prin simboluri specifice, prezintă
idei teologice importante din tradiţia creştină. De pildă, metafora-simbol – potirul (paharul- coborât din
slăvi) întruchipează moartea christică, suferinţa sau metonimia o mână (cu determinantul atributiv, epitet:
ne-ndurată) face referire clară la prezenţa însăşi a lui Dumnezeu-Tatăl (Tată, dacă voieşti, depărtează
paharul acesta de la Mine – Matei 26:39) care îi aminteşte scopul întrupării, dar care este ne-ndurată, fermă,
neînduplecată, chiar dacă participă la chinul lui Iisus.
b. Respectarea elementelor de prozodie tradiţională:
Poezia tradiţionalistă respectă întru totul regulile prozodice clasice. Astfel, Voiculescu îşi construieşte
poemul pe patru strofe catren, lungi. Măsura fiecărui vers este de 14 silabe. De asemenea, fiecare vers
respectă punctuaţia tradiţională pentru că începe cu majusculă. Rima este încrucişată şi ritmul iambic.

II. Prezentarea temei textului prin referire la două idei poetice

Tema poeziei este suferinţa şi moartea lui Iisus cu accent pe natura duală a Mântuitorului. Această temă este
răspândită mai ales în pictură: Sebastiano Conca- Christos in Grădina Ghetsemani, Richard L. Feigen,
Christos în Grădină, Giovanni Battista Tiepolo, Christos in Grădina Ghetsemani, Filippo Tarchiani,
Christos in Grădina Ghetsemani, El Greco, Agonia din Grădină, Eugen Delacroix, Christos în Grădina cu
măslini, Paul Gauguin, Christos în Grădina cu măslini, Andrea Mantegna Agonia din grădină. Tema a
inspirat şi icoanele. De aceea, poemul este considerat un poem-icoană.

Poezia este construită din patru catrene descriptive care dezvăluie natura duală a lui Iisus: umană – supusă
precarităţii şi zbuciumului trupului – şi divină – care îi permite să acceadă la universul sacralităţii.
Prima strofă este plasată într-un cadru natural ce concordă cu trăirile intense ale eroului liric. Se sugerează
dualitatea constitutivă ce face ca Mântuitorul să resimtă suferinţa intens, dar pe de altă parte să lupte cu
soarta, să caute să-şi învingă limitele umane. Metaforele reliefează dramatismul confruntării celor două
naturi: curgeau sudori de sânge – pune în evidenţă latura umană, suferinţa de neîndurat; gestul
îngenunchierii (Căzut pe brânci în iarbă) este unul al înfrângerii, însă locuţiunea adverbială pe brânci scoate
în evidenţă dramatismul, intensitatea şi nerenunţarea la luptă, subliniate, de altfel, şi prin verbul care exprimă
o acţiune intensă se-mpotrivea, dar mai ales de adverbul care exprimă febrilitatea luptei: întruna. Sintagma:
chipu-i alb ca varul e un semn metaforic şi simbolic al purităţii şi naturii divine a lui Iisus.
Simbolul potirului (paharul- coborât din slăvi) întruchipează moartea christică, suferinţa, despărţirea de
Tatăl, asumarea păcatelor omenirii. Cupa însumează semnificaţii legate de moarte şi cunoaştere. În tradiţia
medievală, Sfântul Potir poartă sângele Mântuitorului, dar şi esenţa adevărului absolut. Totodată cuvântul
cupă etimologic poartă semnificaţii ale dorinţelor profane. Imaginile picturale şi statuare foarte expresive
creează figura simbolică a Mântuitorului.
Ultimul vers, prin metafora stârnea în slăvi furtuna, îşi îndreaptă atenţia spre cealaltă Persoană din Trinitate
şi anticipează momentul de mânie care se va dezlănţui imediat după moartea lui Iisus pe cruce, sau trimite la
chinul lui Iisus care atinge proporţii cosmice, sau la un semn al participării Tatălui la zbuciumul Fiului.
A doua strofă continuă să se concentreze pe starea interioară de durere a lui Iisus. Metonimia o mână (cu
determinantul atributiv, epitet: ne-ndurată) face referire clară la prezenţa însăşi a lui Dumnezeu-Tatăl (Tată,
dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine) care îi aminteşte scopul întrupării, dar care este ne-
ndurată, fermă, neînduplecată, chiar dacă participă la chinul lui Iisus. Se reia simbolul potirului, prin
sintagma grozava cupă (epitetul aflat în inversiune accentuează atrocitatea chinului, a asumării păcatelor şi a
suferinţei). Dorinţa puternică de a împlini voia Tatălui şi rostul întrupării este subliniată de metafora sete
uriaşă şi completată de imaginea sfârtecării interioare de o durere nemărginită şi de o dragoste fără
asemănare (iubirea jertfitoare a lui Dumnezeu). Conjuncţia adversativă dar exprimă opoziţia dintre cele două
naturi – divină (setea uriaşă- iubirea, suferinţa, jertfirea) şi umană nu voia s-atingă. Potirul e prezent aici
prin metafora infama băutură care plăsmuieşte atât de bine hidoşenia păcatului uman.
A treia strofă
Primele două versuri se concentrează pe descrierea amănunţită a simbolului central – potirul. Opoziţia viaţă-
moarte/ acceptare - neacceptare este exprimată prin mai multe mijloace: oximoronul: venin- dulceaţă,
cromatica: galben – verde: sterlici de miere, apa verzuie. Dulceaţa şi mierea trimit la desăvârşirea şi
frumuseţea sacrificiului/jertfei.
Conflictul dramatic dintre trup şi spirit (redat prin imaginea încleştării fălcilor), dintre avatarurile corpului şi
voinţa divină se încheie cu triumful naturii divine, care dă linişte (uitase) dar amplifică tragismul (uitase de
viaţă).
Ultima strofă: prezintă mai detaliat cadrul natural în care se desfăşoară lupta interioară. E un cadru dominat
de prevestiri şi de înfiorare, o natură frământată, un decor ce se colorează tragic şi vibrează la suferinţele
îndurate de Mântuitor. Măslinii – simbol al păcii (porumbelul îi aduce lui Noe o ramură verde de măslin –
Geneza 8:11) şi al iubirii, chiar Raiul celor aleşi. Aici îşi schimbă semnificaţia prin frământarea lor şi
insuportabilitatea viziunii tragice. Metafora bătăi de aripi trimite la triumful divinului şi apariţia imediată a
îngerului care a venit să-l slujească pe Iisus imediat după acceptare. Vraiştea grădinii sugerează metaforic
suferinţa torturantă care descompune inclusiv spaţiul.
Ulii de seară sunt simboluri ale agresivităţii umane; ale nepăsării omului aflat în faţa unei măreţe jertfe,
continuând să dea roate după pradă, să se învârtă în cercul său preocupat doar de nimic... Sau poate să
trimită la următoarea etapă din acea seară: apariţia soldaţilor preotului care au venit, conduşi de Iuda –
trădătorul, să îl aresteze pe Iisus („Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În
toate zilele şedeam în mijlocul vostru, şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” – Matei
26:55)

III. Elemente de construcţie

a. Titlul – din ebraică gat-smanim = presă de stors ulei; Dacă avem în vedere sensul etimologic al
cuvântului, stilistic, acea presă trimite la momentul de un dramatism incomprehensibil al lui Christos. Prin
titlu se anunţă sensul rugăciunii christice: lupta decisivă între acceptarea şi respingerea voii Tatălui. Din
punct de vedere sintactic, fiind un complement circumstanţial de loc, prezintă toposul mistic al rugăciunii
intime cu Tatăl, locul agoniei christice, dar şi spaţiul în care Iisus este singur din perspectivă umană pentru
că e părăsit de discipoli. Deşi ucenicii îl însoţesc, nu reuşesc să vegheze pentru că nu înţeleg adevăratul sens
al momentului. (Cu toate că Mântuitorul le-a dezvăluit ce avea să I se întâmple.) Rugăciunea din grădina
profană evocă spaţiul sacru al grădinii cereşti.
b. Limbajul:
La nivelul vocabularului sunt aleşi termeni din câmpul semantic al religiosului: soartă, slăvi, suflet, infama,
măslini, care alternează cu cei populari-arhaici: sterlici, pe brânci, grozava, a îmbia, tihnă, vraişte, expresia
a da roate)
La nivel morfo-sintactic – total nespecific pentru o poezie, partea de vorbire predominantă este verbul (26 de
verbe, dintre care 23 sunt predicate). Autorul se foloseşte de timpul imperfect al modului indicativ (care
imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, proceselor şi stărilor pe care le exprimă, dar şi capacitatea de a
exprima certitudinea). Timpul imperfect este timpul descrierii care actualizează în imagini plastice o realitate
trecută, situând-o într-o durată nedeterminată. În comparaţie cu rolul prezentului într-o desriere (realizează
un decupaj static), imperfectul îi conferă descrierii un caracter dinamic.
Pe lângă verb, mai apar substantivele (sudori de sânge, chip, fălci) şi adjectivele (alb, neîndurată, grozava,
uriaşă, infamă) care întregesc imaginea de icoană a Mântuitorului, dar şi adverbul care nuanţează
intensitatea luptei: întruna.
Stilistic: metafore (metafora simbol: paharul): căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna, grozava cupă,
infama băutură, bătăi de aripi, vraiştea grădinii. Comparaţii: chipu-i alb ca varul, inversiuni: grozava cupă,
oximoron: apa verzuie – sterlici de miere. Metonimia: mâna neîndurată.
Simbolul central al poeziei este cel al potirului care apare în primele trei strofe prin sintagme ce ţin de
acelaşi câmp semantic (paharul – 1 strofă, grozava cupă, infama – strofa a II-a,apa verzuie, venin groaznic
– strofa a III-a) şi are triplă semnificaţie: suferinţa fizică pe care avea să o îndure (bătăi, coroana de spini,
pironirea pe cruce), suferinţa psihică (umilinţă, dispreţ – a fost scuipat, batjocură, abandon – ucenicii l-au
părăsit, dar, mai ales, cea a asumării păcatelor umane), suferinţa rupturii (ruptura unităţii).

e. Relaţii de opoziţie:
Poezia este construită pe relaţii de opoziţie.
a. natura duală a lui Iisus: Iisus-om (sudori de sânge), Iisus-Dumnezeu (chipul alb),
b. simbolul paharului: apa verzuie – sterlici de miere; venin groaznic – dulceţă,
c. moarte – viaţă

Încheiere

Ca în alte poezii ale sale, şi aici, Vasile Voiculescu abordează un lirism obiectiv, realizând o icoană,
dar nu din culori, ci din materialul poeziei – cuvântul, pe care I-o închină Mântuitorului Iisus. Însă cu
siguranţă această icoană este înfăptuită sub inspiraţie divină pentru că poetul crede, se închină şi este prezent
cu cele mai intense trăiri într-un moment de maxim dramatism din viaţa Lui, dar şi decisiv pentru om.