In gradina Ghetsemani

Poezia „În grădina Ghetsemani” este scrisă de către Vasile Voiculescu și

face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921. Opera este una
tradiționalistă iconografică, fiind inspirată din viața religioasă, mai exact,
din scena biblică ce urmează după Cina cea de Taină, când Iisus este trădat
de Iuda și este arestat.

Tema poeziei este una biblică, ea fiind reprezentată de suferința și

moartea lui Iisus. Aceasta reflectă viziunea tradiționalistă a poetului,
care este redată atât prin folosirea simbolurilor, organizarea în secvențe
poetice riguroase, cât și prin simplitatea expresiei artistice. De asemenea,
autorul abordează tema conflictului între natura umană și natura
divină a Mântuitorului. Printre motivele literare prezentate de către autor
se numără măslinii, veninul, mierea sau sângele. Opera este inspirată din
rugăciunea lui Iisus de pe Muntele Măslinilor, din ultima sa noapte
petrecută în libertate, după ce a avut loc Cina cea de Taină. Scena este
redată complet în Evangheliile după Luca, Marcu și Matei.

Titlul poeziei denumește spațiul sacru ce se află în Israel, pe Muntele

Măslinilor, în același timp fixând și planul spiritual, locul în care Iisus se
confruntă cu ideea dualității între om și mântuitor. De asemenea, titlul
ilustrează și locul unde acesta s-a purificat, reușind să își controleze
patimile.

Poezia „În grădina Ghetsemani” este structurată în două secvențe lirice,

cu ritm iambic, rimă încrucișată și măsura de 14 silabe. Relevantă pentru
tema suferinței și cea a conflictului dintre natura umană și cea
divină a lui Iisus este prima secvență lirică, formată din primele trei
catrene ale poeziei. Folosindu-se de o serie de alegorii și simboluri,
Voiculescu reușește să redea natura duală a lui Iisus, Fiu-al-Omului și
Fiu-al-lui-Dumnezeu, zbuciumul sufletesc al Mântuitorului, prins între
îndoiala că nu va face față așteptărilor și suferința ce vine din frica omului
de moarte. Astfel, începutul primei strofe „Isus lupta cu moartea și nu
primea paharul” este de mare importanță pentru temele alese de către
autor, paharul simbolizând păcatele omenirii, în prima strofă, dar și frica
omului de moarte, în cea de-a doua strofă: „O mâna nendurată, ținând
grozava cupă”. Într-un mod specific operelor ce se încadrează în curentul
tradiționalist, gesturile lui Iisus devin simboluri cu conotații religioase.
Iisus este prezentat înfrânt, îngenuncheat, refuzând să accepte
responsabilitatea care i s-a oferit, autorul reușind să creioneze această
imagine prin intermediul verbelor „nu primea”, „se-mpotrivea”, „căzut”.

Tema conflictului dintre sacru și profan reiese și din descrierea pe

care autorul i-o face lui Iisus, în prima strofă, din nou folosindu-se de
simboluri: „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. Aici sintagma
„sudori de sânge” este reprezentativă pentru natura umană, trecătoare,
însângerată, ce devine ușor vulnerabilă, „chipu-i alb ca varul” reprezentând
natura divină a lui Iisus și puritatea care derivă din aceasta. Astfel, prin
antiteza roșu-alb, poetul aduce în atenția cititorului cele două simboluri
diametral opuse: natura umană și cea divină.

Conflictul între natura umană și cea divină a lui Iisus este redat de
către autor și prin intermediul oximoronului „viață-moarte” sau
„venin-dulceață”. În timp ce Iisus se luptă cu el însuși pentru a găsi tăria
necesară de a se ridica la așteptările tatălui divin, Dumnezeu este prezentat
ca fiind implacabil, prin sintagma „o mână neîndurată”, ce apare pentru a-l
convinge pe Iisus să își asume rolul de Mântuitor.

În prima secvență lirică se desprinde și viziunea tradiționalistă a

poetului asupra vieții, prin construcția imaginii lui Iisus, care trebuie să
demonstreze că este pregătit să își depășească condiția umană, ce apare ca
o piedică în calea dezvoltării sale. Astfel, poetul conferă o intensitate
cosmică suferinței pe care o trăiește Mântuitorul, într-un final acesta
reușind să-și accepte destinul.

În cea de-a doua secvență lirică a poeziei regăsim din nou tema suferinței
lui Iisus – compusă din ultima strofă – prin intermediul imaginilor din
natură, de data aceasta ele primind rolul de simboluri ale sentimentelor
umane. Spre deosebire de prima secvență lirică, statică, cea de-a doua este
una dinamică, în care autorul cuprinde și tema cosmică, aceasta fiind o
modalitate de a reflecta zbuciumul sufletesc al Mântuitorului. Astfel,
durerea este sugerată prin metafora „bătăi de aripi”, moartea, prin
imaginea uliilor, iar măslinii simbolizează pacea. Aici imaginile poetice sunt
reprezentate atât de metafore „vraiștea grădinii” și „ulii de seară”, cât și de
sintagmele dinamice „ulii de seară dau roate”, „se frământau măslinii” sau
„păreau că vor să fugă din loc”.

În opinia mea, cele două teme ale poemului, cea a suferinței lui
Iisus și cea a conflictului dintre natura sa umană și cea divină se
întrepătrund, fiind într-o relație de dependență. Suferința provine chiar
din natura sa duală și din faptul că sentimentele omenești stau în calea
acceptării și a împlinirii destinului. În viziunea autorului, pentru a-și
împlini destinul, Iisus trebuie să accepte și să depășească condiția sa
umană, doar astfel reușind să atingă divinul. Folosind simboluri, specifice
stilului tradiționalist, autorul prezintă transformarea lui Iisus din om, spre
ființă divină, ce reușește nu doar să se salveze pe sine, ci să izbăvească
întreaga omenire.

În concluzie, în poezia „În grădina Ghetsemani”, Vasile Voiculescu

reușește să redea fidel crezul său tradiționalist. Acesta înglobează
slăbiciunile omenești, cum este îndoiala sau teama de moarte, lupta dintre
natura umană și cea divină, dar și zbuciumul interior al lui Iisus înainte de
a-și asuma rolul de Mântuitor. Tema de inspirație religioasă, folosirea
simbolurilor, organizarea în secvențe poetice riguroase și simplitatea
expresiei artistice sunt elemente ce încadrează poemul în curentul
tradiționalist.