CARACTERIZARE ,,LA TIGANCI’’

Hildegard
Una dintre fascinantele nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade, „La țigănci” a fost
concepută în anul 1959, în timp ce autorul se afla la Paris. Publicată pentru prima
dată în Spania, opera apare în paginile publicației „Destin” din Madrid, în anul 1962.
În România, nuvela a fost publicată pentru prima dată în anul 1967, în revista
„Secolul 20”, din București, iar apoi, în volumul lui Eliade, intitulat „La țigănci și alte
povestiri”.

Având tema morții, opera înfățișează procesul de inițiere al protagonistului,

profesorul de pian Gavrilescu, în tainele acestui fenomen. Acțiunea are loc pe două
planuri, unul sacru și altul profan, debutând într-o manieră intenționat banală, cu
imaginea lui Gavrilescu îndreptându-se către casă într-o zi toridă de vară. El coboară
din tramvai și pătrunde în curtea unor țigănci, de unde simțea venind o răcoare
îmbietoare. Intrând acolo, el ajunge într-o altă dimensiune, unde timpul și spațiul nu
funcționează așa cum ne-am aștepta.

Una dintre țigănci îi oferă trei fete în schimbul a trei sute de lei. În drum spre
bordeiul tinerelor, protagonistul își amintește brusc de marea lui dragoste, numită
Hildegard. Aceasta este prima apariție a personajului feminin, prezență marcantă
în viața și amintirile profesorului Gavrilescu. Ea este prezentă numai în mintea
personajului principal, a cărui existență a marcat-o în mod semnificativ. Pentru
Gavrilescu, ea rămâne un ideal feminin, idee desprinsă din secvența „În acea
clipă se simți deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr, și toată lumea ar fi fost a
lui, și Hildegard ar fi fost de asemenea a lui”. Astfel, Hildegard reprezintă o
condiție pentru fericirea deplină a protagonistului, care o asociază cu
propria tinerețe și cu visele lui neîmplinite.

Profesorul Gavrilescu o caracterizează pe Hildegard numind-o „marea lui

dragoste” („— Hildegard! exclamă el adresândui-se fetei. Nu m-am mai gândit la ea
de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieții mele!”). Pasiunea
din vorbele personajului („pasiune nobilă”, așa cum o numește chiar el) denotă o
iubire profundă, neîmplinită, dintr-un trecut îndepărtat și regretat. Pentru el,
povestea cu Hildegard a reprezentat o tragedie („tragedia vieții mele”), fiindcă, așa
cum declară însuși profesorul, „Hildegard n-a devenit niciodată soția mea. S-a
întâmplat ceva, s-a întâmplat ceva teribil”.

Frumusețea fizică a lui Hildegard reiese din pasajul „Aveam douăzeci de ani și
ea nu împlinise încă optsprezece. Era frumoasă. Eram amândoi frumoși”. Tânăra
fusese abandonată în favoarea Elsei, pe care Gavrilescu se simțise dator s-o consoleze
fiindcă-i plătise consumația la o berărie și își deschisese sufletul în fața lui,
mărturisind că avea inima frântă.

Cele trei fete pentru care plătise personajul principal îi atrag atenția asupra faptului
că „nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubești” dar, precum declară și Gavrilescu, „e prea
târziu”. Hildegard apare, în sfârșit, în forma unei umbre, în finalul nuvelei. Ea îl
îndeamnă pe profesor s-o urmeze, ignorând toate protestele lui privind bunuri și griji
de ordin material de care acesta se lăsa distras. De aici deducem faptul că Hildegard
este un personaj-simbol, cea care-l conduce pe profesor către „lumea de dincolo” („—
E adevărat? se miră fata. [...] Nu înțelegi ce ți s-a întâmplat, acum, de curând, de
foarte curând? E adevărat că nu înțelegi?”), imaginea birjarului fiind și ea
reprezentativă pentru această călătorie metafizică.

În concluzie, Hildegard este imaginea regretului, dar și a călăuzei, însărcinată

cu ghidarea personajului în drumul întortocheat al morții. Femeia apare alături de
Elsa, cea care, spre deosebire de Hildegard, a devenit soția lui Gavrilescu. Împreună,
cele două femei reprezintă iubirea fizică și cea spirituală, Elsa fiind reprezentanta
iubirii telurice. Din această cauză, pierderea lui Hildegard este interpretată, în opera
de față, în forma unui „păcat”.