Gabriela melinescu – Acasă, printre străini

Cuprins

Capitolul 1. Viata si opera Gabrielei Melinescu

1.1. Date biografice

1.2. Opera Gabrielei Melinescu

1.3. Exilul – integrare sau excludere?

1.4. Scurtă prezentare a romanului

1.5. Structura sferică a romanului

Capitolul 2. Teme fundamentale în proza meliesciană: timpul si visul

2.1.1. Timpul nu este o cantitate ci „o calitate”

2.1.2. Acomodarea Bucurestiului sau degradarea lui odată cu trecerea timpului?

2.1.3. Paralelismul trecut / prezent

2.2.1. Despre dragoste

Capitolul 3. Simboluri, legende si motive în roman

3.1. Păsările cerului, „purtătoare de lumină”

3.1.1. Asocierea porumbeilor cu sentimentul dragostei

3.2. „Legenda Soarelui”

3.3. Amintirea „mămăligii” si izbugnirea sentimentelor de dor

1
Introducere

„Literatura este aerul în care trăiesc din copilărie până în prezent. Ea este pentru mine
forma cea mai fascinantă a procesului de cunoaştere. Fiecare viaţă e unică şi prin literatură (orală
sau scrisă) oamenii pot comunica între ei prin gânduri, sentimente şi experienţe acumulate de-a
lungul secolelor. Literatura este o formă a visului diurn, cum scria Isaac Bashevis Singer, un vis
controlat, fără mesaj, dar având un ţel foarte clar. Scriitorul este purtătorul unui adevăr pe care-l
comunică în felul său, după sentimentele sale intime.”1
Omniprezenţa Gabrielei Melinescu în cadrul literaturii române postbelice denotă o
personalitate cu o înaltă conştiinţă a esteticului. Paradoxul condiţiei sale de artist constă în faptul
că s-a realizat ca scriitoare într-o „ţară de adopţie” – Suedia, spaţiu cultural favorabil dezvoltării
potenţialului său creator. Anume aici optează pentru genul ziaristic, cucerind prin publicarea
Jurnalului suedez, în trei volume, încă un palier al originalităţii. Comparată, în planul ziaristicii,
cu Jeni Acterian, datorită unui amestec de pasionalitate şi luciditate, de freamăt carnal şi fervori
mistice, Gabriela Melinescu regizează un adevărat spectacol al eurilor. Bineînţeles, este vorba de
o premeditare ziaristică, întrucât această dispersare este privită cu luciditate, ziarista desprinzând
una de alta identităţi fluide, permanent inter-şanjabile.
Gabriela Melinescu este printre putinii scriitori români care, fiind exilati, au fost de folos
tării noastre, lăudând-o chiar cu creatiile noastre, traducând în alte două limbi opere valoroase
românesti. Datorită faptului că a cunoscut limba suedeză si franceză, Gabriela Melinescu a făcut
posibilă cunoasterea mai multori scriitori si poeti suedezi ori francezi, aducând în tară importante
traduceri.
Cuvintele nou născute ale Gabrielei Melinescu din cele mai recente secvente ale scrisului
său poetic confirmă organicitatea unei opere consecvente cu sine, construite după o logică
internă a imaginarului deplin articulată. E una dintre calitătile sale majore. Dar aceste texte ale
ultimilor vreo douăzeci si cinci de ani aduc un plus de gravitate si profunzime, de inspirata
asceză a eului confruntat tragic cu lumea si căutând o solutie de echilibru într-o contemplatie
eliberatoare, ce asociază elegiei iubirii emotia religioasă a comuniunii cu marele univers.

1
Melinescu, Gabriela, Revista Apostrof, anul XX, 2009, nr. 5 (228)
2
 Gabriela melinescu – Acasă, printre străini

Capitolul 1. Viata si opera Gabrielei Melinescu

1.1. Date biografice

Gabriela Melinescu este unul dintre succesele literaturii române peste hotare, reusind să
aducă aspecte ale culturii de pe meleagurile noastre în Nordul îndepărtat al Europei, în Suedia,
tara care a adoptat-o si a primit-o cu drag, as sputea spune. S-a născut în 16 august 1942, un an
„îngrozitor, cu sărăcie si moarte peste tot”, sub somnul unui somn atât de adânc, încât toti cei
care au asistat la nastere credea că-si dâduse duhul. În această stare a fost lăsată totusi pentru
câteva ore înntr-o încăpere obscură, alături de alsi copii care sa aflau în aceeasi stare, pentru ca
apoi să fie descoperită de o asistentă. „Copilul crezut mort, trăia, dar ochii lui erau acoperiti de
albeată”2, povesteste chiar Gabriela Melinescu. Însă la insistentele mătusii sale, a fost supusă
unei operatii dificile, cu o recuperare îndelungată, cu scopul de a vedea lumina zilei.

Gabriela Melinescu a absolvit Facultatea de Filologie, a fost redactor la revistele Femeia

si Luceafărul. În 1972 se bucură de Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezie
„Jurământul de sărăcie, castitate si supunere.” După trei ani, aceasta pleacă în Suedia, unde se
face foarte usor cunoscută si se va integra la fel de usor în lumea scriitorilor, reusind, aftel, să
publice cinci volume de poezie si nouă volume de proză. Între anii 1991 si 2003, Academia
Suedeză îi acordă Premiul de Nio pentru romanele „Omul pasăre” si „Acasă, printre străini”. În
1997 primeste Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul „Regina străzii.” Anul
2001 îi aduce scriitoarei Premiul Nichita Stănescu pentru poezie, iar în anul următor primeste
Premiul „Albert Bonniers” pentru „opera omnia”. Academia Suedeză îi decernează, în 2005,
Premiul pentru introducerea literaturii suedeze în străinătate. Tot în acest an primeste si Premiul
National de poezie „Mihai Eminescu” pentru „opera omnia”. Acest premiu a fost acordat de un

2
http://www.avantaje.ro/Relatii/Social-Viata-noastra/Creatia-un-fel-de-a-ma-tine-in-viata-Gabriela-Melinescu-
678923?p=1
3
juriu prezidat de criticul literar Mircea Martin, avându-i în componentă pe Nicolae Manolescu,
Ion Pop, Alexandru Călinescu si Cornel Ungureanu.

Pe lângă faptul că ea a fost o eseistă, poetă si scriitoare, a fost si o traducătoare română,

rescpectiv suedeză. Ca traducătoare, aceasta a tradus din Swedenborg, August Strindberg,
precum si din scriitorii contemporani brigitta Trotzig si Goran Sonnevi.

1.2. Opera Gabrielei Melinescu

Gabriela Melinescu nu renunţă la identitatea naţională, deşi este silită de împrejurări să

obţină o altă cetăţenie. Efortul său este unic în felul său: a trăi în două limbi, două culturi, chiar
trei: română, suedeză şi franceză, cea din urmă constituind, pentru început, singurul mijloc de
comunicare cu René. Re-constituirea identităţii are loc printr-o operaţiune narativă, concretizată
în exerciţiul jurnalului intim, pe parcursul căreia se produce o nouă identificare, „prin celălalt” şi,
paralel, „prin sine”. Învăţarea limbii suedeze este primul pas în cucerirea noii lumi. Ipostazierea
în vorbitor de limbă suedeză asigură întâlnirea cu Celălalt. Alteritatea se prezintă în acest caz sub
un aspect pozitiv şi unul negativ, dacă e să utilizăm termenii lui Eugeniu Coşeriu. Alteritatea
lingvistică uneşte şi în acelaşi timp desparte: vorbind limba suedeză, personajul se recunoaşte pe
sine însuşi în alţii care vorbesc aceeaşi limbă şi, în acelaşi timp, li se opune, pentru că aceşti
„alţii” nu aparţin sferei eu-lui său lingvistic. A nu-ţi vorbi limba maternă, a te perfecţiona în
folosirea unui alt instrument, înseamnă a intra într-un corp nou, deopotrivă de artificial, de
sublimat. Gabriela Melinescu trăieşte această experienţă, de aflare între mai multe limbi
(româna, franceza, suedeza), trecând prin starea, numită de Julia Kristeva „tăcerea poligloţilor”.
Ziarista îşi alege pentru fiecare limbă un alt spaţiu de manifestare: suedeza devine un mijloc de
comunicare cu societatea în care se va integra, mai devreme sau mai târziu, franceza are un rol
privilegiat pentru că este coordonata principală a spaţiului familial (comunicarea cu René).
Româna, limba maternă a scriitoarei, reprezintă „tăcerea” şi paradoxul Gabrielei Melinescu,
pentru că este o limbă interiorizată. Comunicarea în română are loc doar la nivelul gândului,
devenind aproape o utopie.
4
 După intrarea în spaţiul limbii suedeze urmează pătrunderea în lumea lui René, lumea
editorilor neobosiţi şi a tipografilor italieni, maieştri ai imaginilor şi ai unei înalte conştiinţe
profesionale. Viaţa alături de editor provoacă, involuntar, o deformare a imaginii artistei, pentru
că presupune o intrare în jocul social.„ Le dehors” are, mai totdeauna, iluzii vizuale, luând-o pe
Gabriela Melinescu drept cine nu este, ceea ce vorbeşte despre o profesionalizare excesivă a feţei
şi a comportamentului.

Cărti publicate în România:

Următoarele publicatii fac parte din volumele de versuri:

 Ceremonie de iarnă (1965);

 Fiinte abstracte (1967);
 Înlăuntrul legii (1967);
 O boală de origine divină (1970);
 Jurăminte de sărăcie, castitate si supunere (1972);
 Murmurul lumii (1972);
 Împotriva celui iubit (1975).

Alte publicatii:

 Bobinocarii – volum de proză apărut în anul 1969;

 Cârma cu două corăbii – o carte dedicată copiilor, 1969;
 Viata cere viată – o carte de reportaje, scrisă în colaborare cu Sânziana Pop, 1975;
 Jurnal suedez alcătuieste cele trei volume, care apar imediat după revolutia din
1989, care sunt bine primite de critica literară din tară.

Opere publicate în Suedia:

 Den befruktande guden („Dumnezeul fecund”-1977);

 Lögnens fader („Tatăl minciunii”-1977);
 Tålamodets barn („Copiii răbdării”-1979);
 Vargarnas himlafärd („Lupii urcă în cer”-1981);

5
  Gatans drottning („Regina străzii”-1988);
 Fågelmannen („Omul pasăre”-1991);
 Ljus mot ljus („Lumină spre lumină”-1993);
 Ruggningar („Schimbarea penelor”-1998);
 Hemma utomlands („Acasă, printre străini”-2003).

Aceste prime publicatii apărute în limba română, stau mărturie vie a faptului că
scriitoarea nu si-a uitat niciodată rădăcinile românesti, continuând să publice, după 1989,
în tara noastră antologii de poezii, romane, cărti de memorii, dar si traduceri din limba
suedeză.

1.3. Exilul – integrare sau excludere?

Exilul Gabrielei Melinescu nu a fost unul întâmplător. Când s-a hotărât să părăsească
tara, scriitoarea stia că plecarea ei este sigură si definitivă, întrucât, mergea în căutarea
unei noi vieti care începea cu o poveste de dragoste. Gabriela Melinescu a declarat într-
un interviu realizat de Alexandru Lungu pentru revista Argo că a fost una din privilegiatii
sortii:„Dar situatia mea a fost diferită pentru că m-am căsătorit cu un străin si am vorbit
limbi străine. (...) De la început a fost vorba de a mă adapta unei lumi noi care, de fapt nu
îmi era prea străină. Nu plecasem totusi să trăiesc printre martieni! Suedia, ca si
Românnia, apartine culturii europene. Stiu că multi trăiesc în exil, dar cu sentimentele în
tara din care au plecat. E o situatie paroxistică. Pentru că eram cu cel iubit nu m-am simtit
niciodată străină nicăieri. A fost ca si cum deodată orizontul s-a lărgit si datoria mea era
să ma adaptez acestei largi perspective sau... să mor. Aerul libertătii e foarte tare, uneori
mortal. După atâtia ani pot să spun că exilul mi-a făcut bine. M-am văzut astfel: mai putin
importantă! Caracterul meu s-a conturat în acest sens. Mi-am dezvoltat un fel de humor si
o sete de aventură si cunoastere, care sper că mă vor însoti până în ultima clipă. Desigur
că am fost sprivilegiată, căci René a fost un om de o neobisnuită generozitate. A avut
încredere în mine si m-a încurajat tot timpul. Luptele vietii cotidiene în loc să mă

6
 distrugă, m-au fortificat.”3 Dincolo însă de acest miraj al exilului, aflăm că se ascund
dureri nebănuite, desi istoria presupune ca nu numai cei plecati din tară să treacă prin
anumite experiente: „Spiritul meu s-a rafinat departe de unchiul îngust si meschin în care
criminala structură îi comandase pe artist. Dar asta nu înseamnă că artistii din tară n-au
prilejul să se salveze. Si pentru cei din exil si pentru cei din tară e dureros a trăi. Dureros
în mod diferit. Despre luptele, durerile, bucuriile mele am scris în jurnalele pe care le-am
tinut cu regularitate. E un fel de document personal al unui martor al istoriei si al timpului
ireversibil.”4
Gabriela Melinescu a asteptat mai bine de douăzeci de ani sperând să se întoarcă în
România, în orasul natal. După anii `90, când a picat cenzura si granitele s-au deschis,
poeta îsi dă seama că revenirea este totusi un vis. Ruperea de cultura tării-mamă se
definitivează desi integrarea totală în cea suedeză nu are loc: „Ruperea poate fi temporară
sau se poate eterniza. Cei care se exilează întrevăd în mod necesar momentul întoarcerii
active în tara din care au plecat pentru că nu o puteau servi cum doreau. Pentru a apropia
acest moment, ei se străduiesc să mentină contactul politic cu tara, să stabilească legături
noi si eficiente, să articuleze proiecte din ce în ce mai strâns adaptate la fortele de care
dispun si la realizările comune pe care le urmăresc. Chiar dacă întoarcerea nnu se
materializează niciodată, ruperea exilatilor e o rupere minimă, o rupere de gradul zero.
Aflat în tara vecină sau apropiată (...) sau departe de ea (...) exilatul se alfă, în mod
neîntrerupt, si în tara de origine. Cu ea în gând îsi stabileste relatiile, îsi dezvoltă si îsi
institutionalizează proiectele, îsi concepe viitorul apropiat sau depărtat.”5
Drama autoexilatului se întrevede în destinul tragic al celor lăsati acasă si al
imposibilitătii revederii lor. Dorul de mamă care nu i-a fost niciodată prietenă este sporit
si de sentimentul de culpabilitate: „N-am mai vazut-o niciodată / după zece an a murit
mama, / i-au ars trupul. Cenusa ei se odihneste / într-o urnă în tara în unde a fost iubită,/
neînteleasă si răstignită pe o cruce casnică.” Legenda conform căreia sufletul se
desprinde de trup si se înaltă la cer este infirmată. Sufletul rămâne în obiectele detinute
3
Interviu Alexandru Lungu în dialog cu Gabriela Melinescu, rev. Argo, 1992, nr. 5 apud Lungu, Alexandru,
Misterul poeziei. Între turnul de fildeș și zgomotul istoriei, Ed. paralela 45, Pitești, 2003, p. 28
4
Op. cit. p. 29
5
Golopenția, Sanda, Vămile grave,, Ed. Univers, 1999, p. 8
7
sau îndrăgite în timpul vietii, nu poate zbura, nu se poate desprinde de materialul vietii
umane. Pe lângă drama despărtirii de mamă, sunt amintite si alte două persoane
importante, prima dipărută înainte de vreme, a doua amintită pentru frumusetea ei
deosebită: „Nu-i adevărat că sufletul zboară / când trupul se stinge. Sufletul mamei /
există în focul din casa veche unde / întruchipările anilor nostri dăinuie,/ în pomii în care
mă suiam,/ în păsările care cântau pentru mine,/ pentru sinuciderea tatei,/ pentru
frumusetea Tatianei.” Toate aceste lucruri se confundă inevitabil cu sentimentul
înstrăinării, cu obsesii si amintiri pe care poeta si scriitoarea a încercat să le transforme în
altceva, dar autobiograficul se află deasupra tuturor temelor.

1.4. Scurtă prezentare a romanului

Romanul „Acasă, printre străini” a reluat ideile din „Jurnalul suedez”,

construindu-si structura pe exilul occidental al unui cetătean român, dar care nu îsi
doreste în orice moment să se reîntoarcă în tara sa natală, fiind multumit de noua sa
patrie, de noii săi prieteni. În fiecare manifestare a noii sale vieti, există cel putin un
element care îi aduce aminte de patria pe care a lăsat-o: prietenul său cel mai bun de la
Centru de Presă din Stockholm, la care lucrează, este un evreu mai înaintat în vârstă care
pleacă de la Bucuresti, admiratia sa pentru regele Karl al II-lea si din călătoria incognito
pe care acesta a fost fortat să o facă din Moldova, prin Tările Române, până în Suedia
natală; autorii pe care scriitoarea îi traduce în limba română si prilejul care i se deschide
de a pleca la Bucuresti, pentru lansarea cărtilor traduse. Autoarea nu a încetat niciodată să
se reapropie de tara pe care a părăsit-o în anii 1970.
La prima vedere, romanul „Acasă, printre străini”, pare o culegere de observatii,
amintiri, bucătele de mitologie si comentarii filozofice, adunat la întâmplare din timpuri
diferite: prezentul în Suedia si trecutul petrecut în România, mai exact în Bucuresti.
Romanul poate fi citit ca o prelungire a jurnalului, desi este mai sărac în tematică si în
semnificatii. Romanul este inegal, ca întindere vorbind, cele mai reusite fiind ultimele
două părti. La nivelul constructiei, romanul uzează prea des de convetii (proustianismul)
care îneacă subiectul: nevoia de descoperire si de cercetare. Fragmentul în care aflăm că

8
 lasă scrisoarea nedeschisă, primită de la Filip, iubitul ei din tinerete, devine pretext pentru
a retrăi întâlnirea dintre cei doi îndrăgostiti în România. Ea uită o perioadă de acea
scrisoare, până când, din întâmplare deschide cartea, la pagina unde a pus scrisoarea si
deschizând-o primeste o veste tristă si neplăcută, si anume că, Filip este foarte bolnav si
are o ultimă dorintă, de a o vedea pentru ultima dată înainte de a muri, pe cea pe care a
iubit-o în tinerete si căruia i-a promis că va deveni erou si apoi se va întoarce la ea.
Citirea scrisorii este un bun motiv pentru personajul principal, Luli Pelican, care este si
autoarea romanului, să revină în tară, pentru a-si căuta prietenul, pentru a se întâlni cu
sora sa Doris dar si pentru a prezenta cititorilor români traducerea „Cărtii de vise” a lui
Emanuel Swedenborg. Această întoarcere în tară si revenirea pe meleagurile copilăriei o
determmină pe Luli să nu se mai întoarcă niciodată în România, fiind dezamăgită de ceea
ce a găsit acasă, deoarece Bucurestiul s-a schimbat radical, în opinia ei, orasul este de
nerecunoscut. Mai ales strada pe care locuia, pâna si casa în care a trăit abia a recunoscut-
o, deoarece majoritatea caselor le-au cazut numărul de pe ele, fiind afectate de trecerea
timpului:
„Curând am ajuns la soseaua Giurgiului – era exact cum îmi povestise Mimi: nici
un copac, doar troiene murdare, printre care luptau oameni în haine uzate. Am căutat
strada copilăriei mele. Când am găsit-o, n-am mai recunoscut-o. Totul devenise atât de
mic – casele erau cu adevărat îngropate în pământ, ferestrele, chiar si acoperisurile
ajunseseră la nivelul pământului, al mormântului, al mortii. (...) Am căutat casa de la
numărul cinci, casa noastră. Ca într-un cosmar, am văzut că aproape toate numerele
căzuseră, cele mai multe case nu mai aveau numere deloc. Pe locul unde se aflase casa
noastră se construise o vilă. Era un fel de palat al unui proprietar proaspăt îmbogătit,
care voise să sfideze sărăcia.6”
Această dezamăgire vine o dată cu trecerea timpului, care a avut efecte
„distrugătoare” asupra orasului si asupra străzii din copilărie:
„Pe strada copilăriei mele totul părea făcut din aceeasi materie supranaturală –
oglindiri ale unei alte lumi, care dispăruse în uitare.”7
6
Gabriela Melinescu, Acasă, printre străini, Traducere din limba suedeză și note de Elena-Maria Morogan, Polirom,
Iași, 2004, p. 224
7
Op. cit. p. 225
9
 În conceptia autoarei, Bucurestiul „era ca o cutie de rezonantă pentru noi glasuri
care se amestecau necontenit cu timbrul vocilor dispărute – reflectări fonice care dau glas
sentimentelor umane.(...) nu-si pierduse atmosfera plină de farmec cosmopolit – un alt
oras, invizibil, se arăta peste acesta, deformat de cruzimile istoriei. Prin urmare: non-timp
peste timp”8. Revenită acasă, Gabriela Melinescu, are parte de o stare de disconfort
accentuată, datorită faptului că a fost nevoită să locuiască într-o vilă apartinând
Dictatorului, deoarece apartamentul pe care aceasta l-a aut în Bucuresti, fusese confiscat
de către Stat.
Personajul principal, Luli Pelican, trăieste un vesnic anotimp al rememorării si al
visării. Tot ce o înconjoară în Suedia actionează ca un stimul pentru memoria ei, la fel
cum a actionat „madlena” lui Proust. Amintirile se aprind în mintea autoarei, acestea
nefiind respinse, ci sunt tesute laborios: „Pe drum, m-am simtit foarte obosită si m-am
asezat pe o bancă, cu fata la soare. Deodată, timpul s-a răsucit înapoi si m-am trezit pe
străzile Bucurestiului. Era în anul 1953 si în oras domneau lipsuri teribile...” 9 Acest timp
este cunoscut doar de români, sau de cei car au trîitt în acea perioadă la noi în tară. Luli,
stătea la coadă în zona Giurgiului, aprovizionând cu pâine nu doar famili, ci si vecinii.
Această perioadă de lipsuri este redată amănuntit pe parcursul paginilor care urmează în
roman, descriind cu foarte multe detalii atmosfera epocii: teama de turnători, demascările
care se făceau, nasterea unei limbi politice: „A demasca dusmanii poporului, aceasta era
îndatorirea cea mai de seamă a fiecărui cetătean. Mi s-a făcut frică – era primejdios nu
numai să vorbesti despre asemenea lucruri, ci chiar si să le asculti. Pretutindeni printre
noi se aflau urechile denuntătorilor. Oricine, un vecin amabil, chiar si o rudă, putea să se
transforme în turnător”10. Din acest punct de vedere, romanul primeste aspectul unui
jurnal. Romanul este plin de asociatii, autoarea trăind concomitent două existente: una
cotidiană, care corespunde cu cea nordică, si cealaltă a reamintirii, corespunzând cu cea
românească. Submarinul scufundat în Marea Barentz si informatia ascunsă populatiei îi
readuce autoarei amintiri despre infernul sistemului comunist. Cântecul mierlei cu care se
trezeste dimineata în Stockholm îi aduce aminte de mama sa si de copilărie, dar si de sora
8
Op. cit. pp. 234-235
9
Op. cit. p. 21
10
Op. cit. p. 29
10
 mamei sale, care se retrase la o mănăstire din munti pentru a se călugări, având chemarea
dumnezeiască în suflet.
În prima parte a romanului, srciitoarea ne prezintă în paralel viata pe care o duce
în Suedia, si amintirile care izbugnesc pe neasteptate din orice lucru mărunt pe care îl
face. Ziceam în paralel, deoarece, ea foloseste metoda proustiană de întoarcere în timp,
adică analepsa. Ea reprezintă evocarea ulterioară a unui eveniment anterior fată de
punctul în care ne aflăm al istoriei. Analepsa are rolul de a completa perspectiva asupra
unui personaj sau eveniment.
În a doua parte a romanului aflăm detaliile legate de întoarcerea ei în tară cu
ocazia lansării mai multor cărti si prezentarea lor scriitorilor români, dar si sub motivul
de a-l revedea pe iubitul ei din tinerete, Filip, si pentru a se întâlni cu sora sa. În ultima
parte aflăm că după ce si-a terminat problemele la Unuinea Scriitorilor, i-a mai rămas
ceva timp pentru a hoinări pe strada copilăriei, pentru a se întoarce în timp, în copilăria de
altă dată. Rămâne foarte dezamăgită de felul cum arată acum orasul natal, nu are nici
ocazia de a se întâlni cu sora sa, deoarece Luli si-a amintit că Doris, sora ei, nu mai vroia
să îi vorbească datorită faptului că nu a putut ajunge la înmormântarea mamei sale. La
prezentarea „Cărtii de vise” a lui Swedenborg, la ambasada suedeza, unde se adunase
multă lume, jurnalisti, scriitori, functionari din domeniul culturii, cu ministrul în frunte,
un bărbat scund, cu capul ras se uita lung la ea. El era însotit de o femeie. „Amândouă
erau ca doouă fiinte fantastice, iesite din teatrul vesniciei. Bărbatul s-a apropiat
schiopătând de mine. M-a rugat să-i dau un autograf si pe urmă, dacă se poate, o
îmbrătisare. El îsi spuse numele, dar eu n-am înteles nimic. (...) Bărbatul părea cunoscut,
si cu toate că nu întelesesem cum se numea, i-am scris automat numele. Apoi l-am
îmbrătisat si am simtit mirosul de pe capul lui ras. Un miros care pătrundea adânc în
nervii mei. În vreme ce se îndepărta, m-a izbit gândul că bărbatul nu era altul decât Filip.
Îmi mai aminteam mirosul pielii lui, desi trecuseră atâtia ani. Undeva, printre celelalte
hârtii, aveam cu mine scrisoarea lui Filip, ca dovadă «a lumii celeilalte», care încă se mai
află în mine.”11
Sfârsitul romanului marchează întoarcerea personajului principal în Suedia, fiind si
ultima revenire în România, deoarece, nu a găsit niciun motiv care s-o convingă să
11
Melinescu, Gabriela, Op. cit. p. 227
11
 rămână în orasul natal. Ba din contră, ea a constatat că nu îsi va mai putea găsi locul în
România, că toate s-au schimbat si s-au adaptat trecerii timpului, ea rămânând în minte cu
amintirea timpului trecut, acela era cel care o multumea când era vorba de tara noastră.

1.5. Structura sferică a romanului

Romanul „Acasă, printre străini” are o constructie sferică, circulară, deoarece

începutul si sfârsitul romanului are loc în acelasi loc, în aceeasi locuintă, sub acelasi
acoperis: apartamentul de la etaj din Stockholm. Romanul începe cu un vis ciudat, pe care
personajul principal îl are, încercând din răsputeri să si-l amintească, sau mai bine zis „să-
ti amintesti starea, si nu continutul, imaginea”12, si se termină cu plecarea în grabă spre
acelasi apartament, deoarece, trebuia „să ajung acasă, multumită de a avea un acoperis
frumos deasupra capului si linistită ca si cum as fi făcut pace cu toti dusmanii.”13
Sfericitatea romanului este dată si de faptul că acesta este împărtit în patru părti,
inegale ca întindere, fiecare având mai multe subcapitole. Astfel, primul capitol se
intitulează „Ziua cocorului”, al doilea „Dorul ca o sabie”, al treilea capitol prezintă
perioada bolnăvicioasă a personajului „Vremea tusei convulsive”, iar ultima parte
corespunde cu reîntoarcerea în patria natală „Acasă, printre străini”.
Împărtirea romanului în patru părti, reface ciclul anotimpurilor. Astfel, în prima parte,
aflăm că la începutul primăverii, mai exact în 8 aprilie, suedezii serbează Ziua Cocorilor,
acestia fiind cei care aduc primăvara în partea de nord a Europei: „Când soseste cocorul,
lumina nu mai trebuie aprinsă. Cocorii au împrumutat lumină din sud, ca s-o aducă aici,
în nord.”14 În această zi a cocorul, în care „zilele devin mai luminoase si aproape înghit
noptile, care sunt mult mai cenusii”15, personajul principal asteaptă să se împlinească o
„minune”. Acea minune se întâmplă, este asociată cu primirea unei scrisori din România,
de la băiatul, Filip, mult iubit în copilărie. De multă vreme asteaptă o veste de la el, însă,
Luli, nu are curajul de a o deschide, punând-o „închizând ochii, în foile unei cărti groase,
12
Op. cit. p. 9
13
Op. cit. p. 227
14
Op. cit. p. 18
15
Op. cit. p. 18
12
 cu gândul s-o las acolo să se odihnească o vreme”16. Această secventă a scrisorii se
plasează în prima parte a romanului, în care scriitoarea ne prezintă cu foarte multe detalii,
viata pe care o duce în Suedia, locul de muncă, la Centrul de Presă, apartamentul în care
locuieste, restaurantul în care ia masa cu cel mai bun prieten al ei, dar si coleg cu ea,
Herman. În fiecare manifestare a noii sale vieti, există cel putin un element care îi aduce
aminte de patria pe care a părăsit-o. Deschiderea scrisorii primite de la Filip, în partea a
doua, reprezintă dorinta de a veni acasa si de a-l vedea, poate pentru ultima dată.
Autoarea, îsi construieste reîntoarcerea în mai multe ipostaze: desi primordială este
realitatea si anume amintirea palpabilă a propriei patrii, prin vizitarea Bucurestiului, cu
prilejul unei lansări de carte, totusi amintirile din copilăria plină de obstacole sufletesti,
de iubiri trecătoare, dar pline de profunzime, de imaginile părintilor săi si de tot ceea ce ei
reprezintă, nu îi dau pace si ele sunt ceea ce o fac în fiecare zi să revină la gândurile de
peste ani, care o determină un singur lucru să nu uite: tara din care provine si dorul pentru
aceasta.
Singurul inamic al autoarei, pe care trebuie să reusească să-l învingă, să îl suprime si
de care toată lumea depinde, este timpul. Nu întâmplătoare este structura romannul în
patru părti. Romanul are o structură sub forma celor patru anotimpuri – iarna, primăvara,
vara si toamna – romanul fiind o alegorie poetică a exilului românesc sub aspect
sufletesc, dorinta de a-si revedea tara este atât de puternică încât fiecare gând, fiecare
fatpă este transpusă pe fundal românesc, neputându-se elibera de amintirile de demult:„E
cu neputintă să te eliberezi de imaginile trecutului – ele vin fără veste si dispar apoi din
gânduri. Vointa e puternică atunci când hotărăsti să nu te mai gândesti la ele. Dar deodată
esti atacat de ceea ce ai respins mai adineauri. E ca si cum timpul creează în spatele si
înaintea noastră aceste imagini, cu ajutorul fiintelor reflexive si al intelectului lor de fapt
logic.”17
Motivul timpului răbdător si oarecum nerăbdător, conferă sfericitate romanului
„Acasă, printre străini”, care cuprinde o epocă încheiată din viata familiei sale, perioadă
petrecută la Bucuresti, dar cuprinde si o epocă, care este în curs de derulare, adică viata ei
de la Stockholm.
16
Op. cit. p. 21
17
Op. cit. p. 128
13
 Romanul „Acasă, printre străini” este o carte care atrage atentia, în primul rând, prin
atmosferă. Pentru cei care au citit si stiu despre ce este vorba în jurnalele Gabrielei
Melinescu, această atmosferă ete familiară. Un anumit tip de miticism, suav, dar deosebit
de persistent (o mătusă a autoarei a devenit călugărită într-o mănăstire si această decizie a
marcat familia), practici devenite intime si aproape reflexe, dar care rămân pentru noi,
cititorii, într-o oarecare zonă a ezotericului (rugăciunea inimii, de exemplu), un cult
pentru viata trăită prin artă si o încredere metafizică în prietenie si în legăturile absolute
dintre oameni, realitatea văzută câteodată cu un ochi suprarealist, toate acestea fac din
scrierile în proză a Gabrielei teorii aparte, marcate de o originalitate specială.

Capitolul 2. Supratema timpului în roman

Trâind mereu între două spatii diferite, România si Suedia, scriitoarea se confruntă
mereu cu problema alteritătii si a înstrăinării. În cazul romanului, avem de-a face cu un
fel de răsfat intelectual, unde nu mai contează conventia, nici receptarea, doar nevoia de a
valorifica problematica din jurnal. Un fel de dezvoltare a obsesiei căutării, a autodefinirii,

14
 a reîntoarcerii la origini. Două mari teme domină: timpul si visul. De sorginte romantică,
ele au functie psihanalitică, magică, autoreflexivă si autoscopică, simbolizând, totodată,
contactul dintre lumi si deschiderea realitătii către metafizic. Sunt cadru si, în acelasi
timp, sursă pentru creatie. Ele functionează, în acelasi timp, ca stimulente creatoare, ca si
exercitiile spirituale sau lecturile (dupa cum coniacul si tutunul functioneaza pe post de
stimulente senzoriale).În roman, Gabriela Melinescu trăieste permanent experienta
mistică, rugăciunea inimii fiind una dintre cheile către trăirea transcendentei.
Tema unificatoare a acestui întreg demers memorialistic este relatia cu timpul, un
du-te-vino între prezent si trecut, între întâmplările vechi si cele noi, între experientele de
astăzi si începuturile literare petrecute la începutul anilor '60.

2.1.4. Timpul nu este o cantitate ci „o calitate”

Există însă un element care dă personalitate romanului: relatia specială a

scriitoarei cu timpul: trecut-viitor-prezent nu se mai afla pe o axă liniară. Este, s-ar putea spune,
tehnica unui saman, care poate, uzând de întâmplări din trecut, să provoace evenimente în viitor.
Viitorul si cele trecute par să se împletească, legate cu lanturi de motive si consecinte.

Îsi crosetează cu migală amintirile, întârzie asupra lor, le învâluie într-o retea fină de fire
pe care coboară uneori cu teamă, alteori cu agresivitate. E în scriitura ei o sensibilitate difuză,
filtrată în fiecare rând al cărtiii. Scriitoarea se află intr-o continuă luptă cu timpul, care ar putea
transforma memoria într-o entitate perisabilă. Ea are un dusman care nu o părăseste nicio clipa,
care nu o lasa să respire: timpul. „Adesea îmi imaginez o lume în care nu mai există timpul“ 18
sau „Timpul aleargă în drumul său. As vrea să strig: Opreste-te! Opreste-te!“.19

Romanul „Acasă, printre străini” este o carte care îi seamănă foarte mult Gabrielei, cartea
unui spirit înaripat, nu a unui prozator tehnic, care face scene, personaje – desi există si scene, si
personaje memorabile. Un mare poet apare aici sub forma unui prozator, autor al unei cărti
sapientiale. La mijlocul cărtii există un pasaj memorabil, o punere în abis a întregului sistem de

18
Op. cit. p. 67
19
Op. cit. p. 123
15
gândire al Gabrielei, un moment în care trei fluide se îmbină: părul lung si negru al personajului
care spune "eu", apa, care apare sub forma vârtejurilor acelora atât de obsedante pentru Leonardo
da Vinci, cel care a scris un tratat despre ape, si timpul. Aceste trei vartejuri se îmbină într-unul
singur. Este punctul din care as începe să desfoliez această carte, care este o mare si minunată
spirală. Despre ce este această carte? As spune că, asa cum un critic spunea despre una dintre
ultimele cărti ale lui Kundera, „Imortalitate”, că este o carte care are înăuntru ceea ce ar trebui să
fie în afară si în afara ceea ce ar trebui să fie înăuntru. „Acasă, printre străini are în afară poezia,
care nu mai trebuie stoarsă din structurile narative, ci care se revarsă peste tot si are înâuntru
câteva vertebre de otel ale unei naratiuni riguroase. Aici Gabriela nu mai face o semi-fictiune, ca
în Jurnalele sale, ci un fel de auto-fictiune. Este un personaj translucid, în care o recunoastem si
nu o recunoastem pe prozatoare, acest personaj aflându-se în momentul unei pendulări între o
zona mentală si cealaltă, mai mult decât între o tară si cealaltă. Pentru a întelege bine romanul
Gabrielei, noi trebuie să cunoastem două forme a mentis, si anume: cea pe care am numi-o
Nordul (Suedia, dar nu numai Suedia, toate acele zone aflate sub aurora boreală), iar pe de altă
parte Sudul balcanic. Sunt două forme mentale între care personajul, luându-si ca pretext o
călătorie, o întoarcere în tara natală, trăieste si le schimbă una pentru cealalta. Si nu o singură
dată, ci de nenumărate ori, ca o suveică, încercând ă unească, de fapt, două contrarii într-un fel
de coincidentia opositorum. În centrul matricei stilistice nordice, îl găsim fireste pe Strindberg.
După părerea mea, cartea aceasta este una din cele mai pur strindbergiene cărti posibile. Capitala
Suediei este, impropriu si superficial numit "Venetia Nordului", care se înscrie de fapt pe cu totul
alte coordonate. Este jumătatea luminoasă si vidă, asa cum spuneam, a cărtii, un loc în care
personajului i se întâmplă lucruri care tin de autoreflectie, de închistare în singurătatea sa
fundamentală. Personajul este înconjurat de alte personaje, care apar fragmentar, ca un fel de
fantome pentru ca să se dizolve la nesfârsit, cu o singură exceptie, Herman, care are o prezentă
extrem de puternică si care este, între altele, si un fel de alter ego peste vârste si peste dualitatea
sexuală. Partea aceasta este bântuită de păsări. Ai impresia că rândurile se dizolvă si încep să
zboare. Este vorba, de asemenea, despre acest fluid neîncetat care este timpul. Singurul lucru
nemiscat în centrul acestui fluid care curge la nesfârsit si încearcă să se închege din când în când
în blocuri de gheată transparente este iarăsi un personaj extrem de puternic si extrem de frumos
pe care-l creează Gabriela si care este statuia lui Carol al XII-lea dintr-o faimoasă piată a

16
Stockholmului. La ea personajul se întoarce mereu si mereu, ca si când si-ar căuta identitatea.
Din această imagine se desprind superbe evocari istorice.

Partea a doua - pe care noi, din fericire, o cunoastem foarte bine - este despre Bucuresti.
Personajul se întoarce în Bucuresti, nu întâmplător, ducând Bucurestiului, ducând Sudului, cel
mai minunat dar care i se poate face, si anume opera lui Swedenborg, în România anilor '90,
traducerea operei celui mai mare mistic al Nordului. Si această scriere cu care personajul vine în
brate este „Graalul”, aflat în centrul acestui roman. Gabriela Melinescu este si un fin ascultător al
actualitătii si al realitătii noastre de zi cu zi, văzută nu numai în fluiditatea si în metafizica ei, dar
si în mizeria cotidiană. Regăsim această contradictie, acest oximoron în toată cartea. Nu vom
găsi în ea o cronologie, o constructie specială. Constructie si distrugere coexistă în fiecare
pagină. În fiecare pagină timpul încearcă să se închege si în fiecare pagina el este sfărâmat ca o
scoică.

După cum zicea si autoarea însusi „timpul nu este o cantitate, este mai curând o calitate,
asemenea strălucirii de pe cer deasupra pietei Sergel, acolo unde porumbeii zboară în cercuri si
spirale. În locul acela poti vedea că timpul există, dar nu se poate măsura. În zilele de vară, la
amiază, timpul este întrupat de o femeie îmbrăcată ca regina noptii. (...) Timpul este poate o
femeie, nu orice femeie, ci o făptură de basm care niciodată nu poate fi măsurată în minute si
secunde.”20

Spre deosebire de străbunii nostri, care aveau mii de feluri de a-si petrece timpul, de a-l
face timpul să treacă, noi simtim iuteala verii si încercă să o încetinim ori să o oprim. „Adesea
noi, oamenii, semănăm unor mici banditi nebinovati care nor să ucidă timpul în feluri pline de
fantezie.”21 Dacă timpul ar sta în loc, noi am crede că a încetat să îmbătrânească. „Ochii timpului
privesc din pielea de neîntrebuintat, neândurători la tot, si niciun fel de a ne petrece timpul, nicio
cursă, oricât de ingenioasă, nu-i putem face să dispară.

20
Ibidem
21
Ibidem
17
 Mama personajului principal le povesteste că singura modalitate de a stăpâni timpul este
de a te ruga. În pasajul următor, autoarea ne relatează uimitoarea conversatie care o are cu mama
sa, legat de rugăciune si de modalitatea prin care, noi, oamenii, putem fi stăpâni pe timp:

- „Singurul fel de a stăpâni timpul este să te rogi, a spus ea. Noi nu ne putem
întoarce cu timpul fără să fim sfărâmati. Trebuie să ne împrietenim cu el, pentru
a da un rost vietii. E la fel de necesar să înveti să te rogi cum e să respiri cu
numele Domnului.
- Pe mine mă cunoaste Dumnezeu si eu pot ruga timpul să stea, am spus.

- Stiu că tu îl sfidezi pe Dumnezeu, dar ia timp ca să înveti să te rogi asa cum

trebuie. Vezi nuca asta? Ea nu are doar o coajă. Ca să te poti bucura de miez,
trebuie să-i scoti prima coajă. Tu stii că e verde si groasă si că-ti murdăresti
mâinile. E la fel când omul încearcă să se roage – totul îi stă în cale, el nu-si
poate stăpâni gândurile, e zăpăcit. E nevoie să faci exercitii de tăcere si să
observi mersul si disparitia gândurilor. Dacă reusesti să treci de primul stadiu,
ajungi la al doilea. Acum avem învelisul tare. Priveste! Poti să-l spargi cu o
piatră sau cu mâinile. Ai nevoie de încăpătânare ca să spargi nuci, căci există si
nuci de nespart. Noul stadiu înseamnă că omul trebuie să exerseze neîncetat
concentrarea, pe cuvintele simple ale rugăciunii: numele Domnului. Curând,
omul ajunge la miezul nucii – la acest stadiu ai avansat în rugăciune: gândurile
sunt tinute sub control. Dar încă nu poti gusta dulceata rugăciunii. Miezul, care
seamănă unui creier mic, este învelit într-o pielită amară. Trebuie s-o scoti cu
grijă. Aceasta înseamnă că rugăciunea nu se produce spontan, că respiratia si
bătăile nu au acelasi ritm. Înspirând si expirând cu numele Domnului, simti încet-
încet o căldură în inimă si în tot corpul. Acum e usor, usor ca săritul cu coarda!
Căldura e scopul! Acum te poti desfăta cu miezul proaspăt al nucii. Aceasta se
numeste rugăciunea inimii. Asa prmesti o fericire eternă, care nu dispare când
banii, tineretea ori munca iau sfârsit, si nici când vine moartea, spuse mama.”22

22
Ibidem
18
 În ultimele pagini ale romanului, autoarea precizează că timpul este asemeni unui „sarpe”
care se înnoieste doar pe sine – noi suntem pieile lui vechi, timp uzat.

2.1.5. Acomodarea Bucurestiului sau degradarea lui odată cu trecerea timpului?

Este legătura adevărată dintre Nord si Sud, este centrul fiintei personajului narator. Cum
este Sudul în comparatie cu Nordul? Este deceptionant, gregar, tulburat adânc în propria sa
fiintă. Recursul la memorie este si recursul la istorie, în cazul acestei cărti de întelepciune.
Începând cu anii '50 si continuând până în momentul si mai deceptionant, al câstigării libertătii,
asistăm la o perindare nu de fantasme, asa cum se întâmplă în partea suedeză a cărtii, ci de
caricaturi umane, fiecare luptând să se catere cu ghearele si cu dintii în acest circ al unei istorii
încarcerate. Imaginea României este imaginea unei temnite. Peste tot apare un faimos militian,
care se dovedeste a fi si pedofil în cele din urma si care urmăreste oamenii tineri cu foarfeca, asa
cum se petrecea în epoca hippie. Există o obsesie a microfoanelor în carte. Pretutindeni apar
simboluri dezumflate în comparatie cu simbolurile înaripate ale primei părti. Cu toate acestea, nu
spiritul românesc, nu România în sine sunt negate în această parte a cărtii. De fiecare dată
frumusetea vietii la tară, de exemplu, în Romania, frumusetea unor rituri sunt exaltate de catre
poetă. Este dispretuită acea clică de nemernici care au desfigurat fata României în ultimii 50 de
ani, este dispretuit servilismul, lichelismul, coruptia, tot ceea ce face ca România să nu se afle
asăzi între surorile ei europene, ci cu o treapta mai jos.

Pe un ton confesiv, sunt redate amintiri parcă dintr-un illo tempore, la care a fost totusi
părtasă: „A demasca dusmanii poporului, aceasta era îndatorirea cea mai de seama a fiecărui
cetătean. Mi s-a facut frică – era primejdios nu numai să vorbesti despre asemenea lucruri, ci
chiar si să le asculti. Pretutindeni printre noi se aflau urechile denuntătorilor. Oricine, un vecin
amabil, chiar si o rudă, putea să se transforme în turnător“.23
Reînvierea micutei Luli poate avea un scop: să-l facă pe cititor să înteleagă gestul alegerii căii
exilului. Pe lângă asta, cititorul primeste un bonus: descoperă printre rânduri Bucurestiul de
altădată. Periferia autoarei e descrisă cu aceeasi atentie cu care e descrisă si zona centrală în care
locuiesc copiii sefilor de la partid, acolo unde se duce la prima ei petrecere.
Zona în care si-a petrecut copilăria Gabriela Melinescu, departe de a fi centrală, se umple în
23
Ibidem
19
fiecare primăvara de parfumul teilor, dar si de cântecul unei viori tânguitoare. E al poetului
Bacovia. Stirea că lângă ei îsi duce existenta un poet o face pe Luli să-i caute cu febrilitate
poeziile în pod, locul în care tatăl ei tinea ascunse cărtile interzise, de teama perchezitiei.
Scriitoarea foloseste argumente convingătoare pentru a ilustra perioada comunistă, cu toate
mistificările si ororile comise. Criteriile politice le subminează pe cele morale sau religioase până
când ajung să le înlocuiască: „Chiar si moartea fusese politizată. Existau cadavre cu carnet de
partid si multe altele, fără“24. Ultima parte a romanului „Acasă, printre străini” are în centru
revederea României. Scriitoarea călătoreste pentru a prezenta cititorilor români traducerea
„Cărtii de vise” a lui Emanuel Swedenborg. Însă contactul cu tara maternă nu are forta de a
readuce la viată o identitate pierdută. Revenită acasă, Gabriela Melinescu nu se recunoaste în
spatiul devenit deja străin. Starea de disconfort a scriitoarei e accentuată de faptul că e nevoită să
locuiască într-o clădire care a apartinut dictatorului. Ultimele secvente ale cărtii lasă să se
infiltreze o stare de paranoie. Obsesia ascultării conversatiilor (este descrisă amănuntit plantarea
microfoanelor în restaurante, acasă, sau în alte locuri publice) se asociază unei încercări de
intimidare: o masină o loveste în umăr.

Observatia autoarei este transantă atunci când vine vorba de România postcomunistă,
reprosul fiind proasta gestionare a libertătii. Peste toate, cel mai mult pare să o agreseze mizeria,
a locului si a oamenilor: cersetori, străzi murdare, aurolaci. Senzatia de înstrăinare devine din ce
în ce mai puternică. „Acasă“ ajunge să fie doar un cliseu. Dacă aici se simte străina, acolo, în
locul pe care-l simte protector, e percepută ca o străină. Ca un strigoi al cărui loc nu mai este pe
pământ, dar nu poate ajunge nici dincolo. Sentimentul singurătătii, mai mult sau mai putin
explicit în roman, vine tocmai din sentimentul tragic al neapartenentei: „esti un outsider în
ambele tabere, nu esti, practic, nicăieri.”25

În acelasi timp, acest roman, este foarte atent construit în jurul ideii de întoarcere în tara
părăsită cu mult timp în urmă, o tară care devine astfel, în urma schimbărilor politice din 1989 si
a schimbărilor inevitabile în plan personal si familial, un fel de tărâm fabulos, aproape exotic
pentru cititorul suedez, căruia i-a fost dedicată cartea la aparitie. Această preocupare pentru
cititorul străin se vede si dintr-o serie întreagă de explicitări menite să facă inteligiblile
24
Op. cit. p. 225
25
Op. cit. p. 235
20
referintele culturale autohtone: "Teiul este în tara noastră simbolul visului - poetul nostru
national, Mihai Eminescu, a imortalizat teiul într-un poem de neuitat". 26
Unul dintre cele mai interesante pasaje este acela în care Gabriela Melinescu reconstruieste
memorialistic un personaj mai degrabă neglijat al literaturii romane, un scriitor care ar putea
deveni simbol national: "Am putut afla numele poetului: George Bacovia. Era primul poet pe
care-l vedeam cu ochii mei. Am fost ca lovită de trăsnet - un poet locuia pe strada Putul cu Tei si
nimeni nu-mi spusese! Cu toata slăbiciunea lui, poetul avea mâini puternice, frumoase si era
placut la vedere. - Un poet care moare de foame, dar care niciodată nu se va coborî să scrie
poezii de propagandă, a zis cineva cu voce scazută". 27
Altfel, România pe care naratoarea o reîntâlneste la începutul anilor '90, marcată de
stafiile familiilor nomenklaturiste (personajul este cazat în Bucuresti într-o fostă casă de
protocol, în care fiica dictatorului, fosta locatară, se întoarce periodic pentru a-si lua cărti, spre
veneratia personalului care a apucat vremurile de dinainte), este o Românie atât de diferită de
România de azi, încat devine exotică chiar si pentru cititorul român.

2.1.6. Paralelismul trecut / prezent

La amintirile din România nu se raportează ca la un „acasă“, copilăria, si apoi, mai acut,

adolescenta fiindu-i marcate de originea evreiască, resimtită ca un stigmat într-o societate
totalitară. Suedia îi devine părinte adoptiv, prieten, însa toata viata se transformă într-o luptă
pentru recuperarea si resemantizarea trecutului, pe de o parte, si munca titanică de integrare într-
o limbă si într-o spiritualitate complet noi. Si constatarea amară că, de fapt, pentru ea nu a existat
si nu va exista niciodată un acasă. Neputând să se desprindă de trecut, simte nevoia să-l poarte cu
sine si să-l aducă la suprafată permanent, astfel încât jurnalul devine un text cu o epică interioară,
aceea a aventurii căutării de sine si a dobândirii unei identităti unificate: „trecutul apropiat si cel
îndepărtat s-au unit acum formând un snur din aceste rânduri“. De aceea, acuzele de neimplicare
socio-politică (a intelectualului român) sunt lipsite de suport.

26
Op. cit. p. 264
27
Ibidem
21
 Adesea motivele ies la iveală din trecut si amenintă să actioneze în viitor. În lumea
noastră, cauza si efectul sunt imprevizibile. „Eu recunosc că nu pot să mânui nici trecutul, nici
viitorul. Si totusi, viitorul este într-un anume fel o unitate fizică bine cunoscută, pe care eu,
printr-un efort de vointă, pot să o influentez într-o oarecare măsură, mai ales unele elemente ale
sale: cele vizuale si motrice care se rotesc neîntrerupt în lumea mea interioară. Eu stiu, de
exemplu, că ceea ce mi s-a întâmplat în obscuritatea trecutului se miscă si, când mă astept mai
putin, poate oferi materie primă pentru prezent ori pentru viitor.“28 Sau: „Timpul continuă să
rămânâ suspendat – eu puteam din nou să mă plimb printre siluetele copilăriei. Puteam să văd că
doamna din Norra Kyrkogarden semăna cu doamna din cimitirul Bellu din Bucuresti“. De altfel,
motivul scriitorului-saman, vrăjitor – o dominantă a cărtilor Gabrielei Melinescu – defineste
relatia ei cu scrisul si apare cel mai pregnant în prozele fantastice.

Faptul că tara avea foarte multe „găuri” negre, în toată tara erau lipsuri mari.„După ziua
păcii, acel 9 mai 1945, tara se golea neîntrerupt de toate bogătiile – România devenise o
adevărată colonie sovietică. Pe strada Putul cu tei, lângă statia de benzină, erau două cozi: un
formată din automobile si soferi osteniti, alta din copii si femei bătrâne, cu sticle, pâlnii,
damigiene verzi, toti asteptând nerăbdători să le vină rândul.”29

Toti oamenii trăiau atunci cu frică în suflet datorită Dictatorului, deoarece, la vremea
aceea, nu puteai vorbi politică, sau alte subiecte despre tară. „Cu toate că Stalin murise, în tară
continuau să se însceneze procese-tip cu roluri-tip: anticomunisti, sionisti, sabotori, deviatori,
spioni americani si chiar o categorie cenusie de apolitici. Ca într-o tragedie grecească, destinul
putea cădea asupra oricăruia dintre noi. A demasca dusmanii poporului, aceasta era îndatorirea
cea mai de seamă a fiecărui cetătean. Era primejdios nu numai să vorbesti despre asemenea
lucruri, ci chiar si să le asculti. Pretutindeni printre noi se alfu urechile denuntătorilor. Oricine,
un vecin amabil, chiar si o rudă, putea să se transforme în turnător.”30

La scoală foloseau cuvintele cinice ale lui Stalin „doar moartea câstigă până la urmă”,
precum si istorioare care îi avertizau asupra pericolului de a vorbi despre politică. Frica aceasta

28
Ibidem
29
Ibidem
30
Ibidem
22
de a nu fi arestati din cauza politicii, ajunge până la ridiculizzare. Un exemplu în acest sens este
papagalul pierdut al unui cetătean, care dădu-se anunt la ziar despre disparitia lui: Pierdut
papaga. Mare recompensă celui care îl găseste. Dar vreau să declar că sunt împotriva părerilor lui
politice”31. Anecdota care povesteste despre doi prieteni care se întâlnesc după mai multă vreme,
se îmbrătisează si încep să-si povestească ce li s-a întâmplat, ajungând, fără să vrea, să vorbească
despre politică. Brusc, între ei se lasă tăcerea, iar unnul dintre ei a propus ca să schimbe subiectul
deoarece nu stiau care din ei e agent. O altă variantă a acestui comunism este următoarea: tot a
doi prieteni care dau ochii unul de altul si încep să pălăvrăgească, până când unul dintre ei
povesteste o anecdotă politică, iar la sfârsit, cel care a ascultat a vrut să-l aresteze pe motiv că a
povestit o anecdotă sovietică. Si culmea, si cel care a povestit anecdota a vrut să-l aresteze pe
celălalt pe motiv că el a ascultat-o până la capăt.

Revenirea în tară a personajului principal coincide cu sărbătorirea Crăciunului. În aceste

zile temperatura era destul de scăzută, străzile transformându-se în patinoare lunecoase. „Totul
era schimbat – nu mă simteam acasă. Ca un străin, priveam câinii flămânzi care rătăceau printre
automobile si asteptau să atace oamenii, la fel ca lupii.”32 Chiar si centrul orasului era plin de
câini vagabonzi si copii care aveau pungi de plastic cu „aurolac„ în care-si băgau fetele.
„Aurolac este numele unui dizolvant ieftin, pe care ei îl inspirau ca să se ametească si să nu mai
simtă că îngheată si că le este foame. Copiii trăgeau pe nas substanta, râzând veseli spre trecătorii
care nici nu-i băgau în seamă.”33

Cu toate aceste imagini despre tara noastră, autoarea nu putea să înteleagă cum este
posibil ca cetătenii să ajungă să regrete vremea când era la putere Dictatorul. Aceste motive erau
numeroase. Motive generale, o stare psihică, de neîmplinire. Noul presedinte ajutat să ajungă la
putere si de scriitori fusese si mai rău decât ar fi putut fi candidatul opozitiei la acea vreme. El îi
amenintase pe scriitori din exil că dacă nu vor face ceva în folosul tării, vor fi exclusi din
comunitatea natiunii. Această amenintare arată faptul că, România mai este încă o tară
„dadaistă”. Pe lângă acesti factori, existau si altii care erau ascunsi cetătenilor, care pot provoca

31
Ibidem
32
Ibidem
33
Ibidem
23
nostalgia după trecut. Mormântul Dictatorului devenise un loc de cult pentru lume. Încă îl mai
jeleau pe el si familia lui, afirmând că fusese un om bun, aproape martir.

La casele din cartierul copilăriei, toti teii fuseseră tăiati. Oamenii obisnuiti au făcut-o, ca
să se încălzească cu lemnele lor, poate chiar aceia care au luptat cândva si au tinut piept pentru a
nu fi tăiati. Casa Parlamentului îi produce autoarei o stare specială, amintindu-si de cartierele
frumoase care au fost dărâmate pentru a face loc acestei constructii faraonice. Peste tot se poate
vedea semnele grandomaniei Dictatorului.

Pe strada copilăriei totul părea făcut din aceeasi materie supranaturală, oglindiri ale unei
alte lumi, care dispăruse în uitare. „Aici simtisem, adânc, până în măduvă, că totul era despărtit
în două lumi – una, vizibilă si chinuitoare, si alta, care se pierde în uitare, ca un vis. Acum,
ramurile de liliac mă priveau si eu le întorceam privirea – aceasta părea să fie un camuflaj pentru
ceva ce se află în adânc, în mine si în crengi, ceva ce nu va muri niciodată.”34

2.2.1 Despre dragoste

„Dragostea este o mare exigentă, o ambitie fără margini care face din cel ce iubeste un
ales si care relevează infinitul.”35 Este un citat preluat de autoare din „Scisori către un tânăr poet”
de Rainer Maria Rikle. Autoarea ne sublinează statutul pe care cel iubit îl are , el este un ales,
iubind în infinit. Cei care iubesc sunt în stare să depăsească orice probleme, deoarece dragostea
are ambitia de a trece „muntii”. „A iubi înseamnă a te autodepăsi”, citat din „Portretul lui Dorian
Gray” scris de Oscar Wilde. Până si sentimentul de ură, se poate transforma în dragoste, datorită
sentimentelor, care nu pot fi controlate si care ne stăpânesc: „A iubi cu dragoste omenească
înseamnă a trece de la dragoste la ură”- Lev Tolstoi „Învierea ”.

Citatele despre dragoste nu se opresc aici, autoarea continuă să ne relateze despre ambitia
pe care dragostea o are si despre eternitatea pe care o simtim atunci când iubim si când suntem
iubiti: „Dragostea, calamitate a lumii, nebunie dezgustătoare.”- Alfred de Musset „Primele

34
Ibidem
35
Ibidem
24
versuri”.„Dragostea este eternitatea pusă la îndemâna unui pudel.”- Louis Ferdinand Céline
„Călătorie la capătul noptii”.

Cuprinsă de sentimentul dragostei, autoarea este în stare să facă sacrificii în numele

dragostei, pentru cel iubit. Se întâplă într-o zi călduroasă de vară pe când Luli stătea la coadă
pentru a cumpăra pâine pentru familia ei si pentru vecini – deoarece ea era însărcinată cu această
treabă, deoarece ea avea suficientă răbdare pentru a sta ore în si la cozi parcă interminabile –
pierzându-si răsuflarea si speriată se retrage într-un colt unde îsi lasă „sarsanaua” cu toată
agoniseala, doar pentru faptul că nu vroia să fie văzută cu saccul de pâine după ea, acest lucru ar
fi fost rusinos pentru ea, deoarece, ea era constinentă că familia lui cumpărau pâine de la
brutăriile special amenajate pentru oamenii bogati, care nu erau obligati să stea la coadă toată
ziua. Filip a invitat-o la film în acea seară, pentru a sărbători admiterea la scoala de ofiteri de la
Brasov. Pentru că nu avea timpul necesar de a merge până acasă ca să ducă pâinea cumpărată,
Luli o lasă la un colt de stradă, zicând în sinea ei c-o va recupera după ce pleacă de la
cinematograf. Surpriza neplăcută a fost că n-a mai găsit nimic în acel loc, ea rămânând si fără
bani si fără pâine. Acest lucru o împiedică pe fată să mai meargă acasă, rămânând peste noapte
pe o bancă dintr-un parc de lângă strada pe care locuia. În numele dragostei, fata a trebuit să
renunte la ajutorul pe care ea trebuia să îl dea familiei si vecinilor, aducând pâinea. Toată familia
fetei o considerau moartă, deoarece se zvonea că pe străzile Bucurestiului umbla un pedofil care
omora tinerele fete care hoinăreau singure prin oras. Norocul fetei a fost că părintii au iubit-o atât
de mult încât la sosirea ei acasă si văzând că este teafără, n-a mai contat pâinea pe care aceasta a
pierdut-o. Singura grijă a părintilor este starea fetei si bucuria că ea nu este moartă.

Pe lângă dragostea de cuplu, autoarea ne mai relatează si dragostea părintească, dragostea

fată de tatăl care a ales să plece, să părăsească tara vrând să devină evreu. Initial, planul celor doi
era ca ei să poată să plece împreună pentru a se putea converti la o altă religie. Si dragostea de
mamă este înfătisată în numeroase ipostaze. În momentul când mama le înbată pe fete
rugăciunea inimii, modalitatea prin care, omul, trecător prin viată, poate să stăpânească timpul.
Însă dragostea de mamă si sentimentele de dor fată de aceasta sunt mai accentuate atunci
când autoarea se află departe de tara natală, printre străini, în tara care, mai târziu „ a adoptat-o”.

25
Dorul de mamă este accentuat si de faptul că autoarea nu a putut ajunge la înmormântarea celei
care i-a dat viată, simtind oarecum o urmă de învinovătire, deoarece nici măcar sora sa, Doris, nu
a putut-o întelege, supărându-se pe ea.

După cum aflăm din pasajul biblic „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de
bunătate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se laudă, nu se umfla de mândrie, nu se poartă
necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeste la rău, nu se bucură de nelegiuire
ci se bucură de adevăr. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieste totul, suferă totul. Dragostea nu
piere niciodată”.36

Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi
o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul
veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că
dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată. Pe de altă parte,
atunci când iubeşti pe cine doreşti să îl ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii
atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină
bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe,
iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface
vieţi. De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea
suferită. Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu
răbdare şi bunătate, cu putere multă. Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către
celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona
niciodată. Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că
iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel
păcătos pentru a-l îndrepta.

36
Sfântul Ap. Pavel, Epistola I către Corinteni, cap. 13
26
 Capitolul 3. Simboluri, legende si motive în roman

La Gabriela Melinescu există însă un refuz deliberat al socialului, o singurătate aleasă,

asumată si ridicată la rang de model existential. Autoarea nu se lasă confiscată de jocurile literare
sau politice care ar deturna-o de la drumul de creator si i-ar consuma energia în alt scop.
Prietenii, rudele, vecinii sunt tratati, de cele mai multe ori, ca entităti exterioare. Nu a existat
pentru ea, de fapt, o „tara-mamă“, deci încă din formare nu si-a educat nevoia de experimentare a
alteritătii. Cu mici exceptii: oameni pe care i-a acceptat si care i-au schimbat destinul: iubitii
(Nichita Stanescu, mai apoi Réné) sau tatăl. În afara lor, putini trec de suprafata acestui personaj
obsedat de propria-i interioritate, de propriu-i destin.

27
 3.1. Păsările cerului, „purtătoare de lumină”

Se spune că cucul este pasărea verii, apoteoză a singuratatii. Când aerul devine cald si
umed, el dispare undeva, în Africa, ca să se întoarcă punctual în aprilie, în anul următor. Pe
strada copilăriei, personajul vrea să de întrecere cu această pasăre, fortându-l prin acest lucru, să
cânte si mai tare ca de obicei: „Cucul cântă ca si cum m-ar vedea, m-ar cunoaste si eu doresc să-i
răspund, să-l imit, să mă iau la întrecere cu el, asa cum făceam în copilărie cu un fluier în gură.
Vreau să mă amuz într-un fel crud: să-l fac să se înfurie, să-l oblig să strige mai tare si mai tare,
până ce sângele lui de cuc va tăsni pe frunzele verzi ale teiului. Stiam că un cuc este un erou
misterios, la fel de curajos si încăpătânat cum e cocosul de pădure, care poate să cânte până ce
cade în extaz.(...) Cucul apartine păsărilor pe care este oprit să le omori, la fel ca barza,
rândunica si codobatura. Blestemul se abate asupra celui care împuscă aceste păsări. Cel ce
omoară un cuc, de exemplu, orbeste. Să frigi si să mănânci un cuc era în tara mea cea mai
îngrozitoare nelegiuire. Dar sunt si tări în care cucul este o delicatesă pe masă.”37

Elvetienii si suedezii credeau că cucul se transformă în verile târzii în uliul vrăbiilor; asta
înseamnă că el nu mai mănâncă omizile păroase si că, în schimb, începe să vâneze animale cu
sânge cald, chiar si pe părintii lui adoptivi, de exemplu, pe ciocârlii. „Exact asa cum face si
timpul, cucul îsi schimbă la sfârsit chipul pentru a înghiti totul: mai întâi si mai întâi, pe cei care
l-au ajutat.”38

Pe lângă aceste „calităti„ ale cucului, el mai este si un parazit perfect, un extravagant,
creat ca pentru a pune în valoare sublima comportare a părintilor adoptivi. Cucul creează prin
fapta lui aparent reprobabilă onoarea adevărată a divinilor lui părinti de suflet, ciocârliile si alte
păsări mici cântătoare care hrănesc neîncetat puii de cuc, chiar câteva săptămâni după ce au
păsăsit cuibul. În tara cucilor este o onoare să-ti hrănesti puii proprii, dar cu mai plin de cinstire
să-i hrănesti pe ai altora.

În opinia lui Jean Chevalier, „cucul este pentru noi simbolul jeloziei, sentinemt pe care îl
stârneste, si mai mult încă al parazitismului, datorită faptului că-si cloceste în cuibul altor păsări;
de asemenea, el este si semn al lenii, presupunându-se că ar fi incapabil să-si construiască singur
37
Ibidem
38
Ibidem
28
propriul lui cuib. După o legendă populară, primul cânt al cucului primăvara este o făgăduială de
bogătie, dacă ai asupra ta un ban atunci când îl auzi.”39

Prima parte a romanului este parcă dedicată păsărilor cerului. Pe lângă cuc, autoarea ne
mai relatează obiceiul si semnificatia cocorilor, a porumbeilor, a mierlei, a ciocârliei.

Ziua de 8 aprilie, ziua cocorilor în Suedia, este foarte importantă pentru locuitorii tării,
deoarece, cocorul este purtătorul de lumină, este vestitorul primăverii, el este cel care aduce
lumina din sud în nord. Cocorii sunt descrisi de către autoare foarte amănuntit, în toată
splendoarea lor „Cocorii caree vin în Suedia le seamnănă oamenilor ce locuiesc aici: sunt înalti,
impunători, trupul lor formează litera S, un S plin de multumire. Culoarea cocorilor este cea mai
iubită culoare a seudezilor: cenusiu, în toate nuantele perlei. Pe cap, cocrul poartă o pată rosie,
asemenea unei calote de cardinal.Ciocul si ochii au mult rosu si galbe, în nuante calde, care într-
un mod misterios fac penele să aibă ape de albastru si alte tonuri, pe care noi, oamenii, cu greu le
putem distinge. Ornitologii spun că păsările se văd unele pe altele altfel decât le vedem noi,
oamenii – ele se văd în culori vii, puternice, culori pe care noi nu le putem distinge. (...) Când
cocorii zboară, aripile alcătuiesc un cerc perfect în care se formează un cerc mai mic, de aer. În
mijlocul cercului de aer poti vedea capul dublu al cocorului. (...) Cocorul zboară si se mentine ăn
aer asa de bine, încât omul e convins că el apartine mai curând aerului.”40

În Occident cocorul este un simbol comun al prostiei si neîndemânării, probabil din cauza
înfătisării stângace a păsării care stă într-un picior. Se consideră că viata cocrului este de o mie
de ani si că acesta posedă o tehnică respiratorie susceptibilă de a-si asigura longevitatea, tehnică
ce se cuvenea a fi imitată. Culoarea sa albă era un simbol al puritătii, dar capul de culoare rosu-
cenusiu indică permanenta puterii vitale. Întoarcerea ciclică a cocorului este un simbol al
regenerării. Este si motivul pentru care, asociat cu prunul, constituie o emblemă a primăverii.

Am putut observa mai sus, că, cocorul simbolizează lumina, primăvara, mierla îi trezeste
sentimentele de dragoste pentru mama sa, sentimente de dorul puternic de mamă, de cea care i-a
dat viată. „Dis-de-dimineată m-am putut bucra de o mierlă care cânta neobosită la fereastra
39
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Op. cit. p. 406

40
Melinescu, Gabriela, Op. cit. p. 19
29
dormitorului. Ce binecuvântare că există mierle la Stockholm, să mă trezesc asa, simtindu-mă
poet si abligată să-l domesticesc oe sălbaticul din mine. Cântecul mierlei în zori este ca un salut
de la mama mea, ceva din imaginea tulbure a copilăriei după care tânjesc atâta în clipele
rele.”41Datorită vesmântului negru al păsării si cântecului ei deosebit si uimitor, creează tot felul
de povesti legate de această pasăre. În povestile românesti, mierla a devenit neagră „ca dracul ”
scoborându-se pe horn, atunci când gerul era prea aspru. Zilele de primăvară cu înghet neasteptat
sunt numite„zilele mierlei”. „Dar mierla era în fantezia noastră si o mamă purtând doliu după
pruncul mort si exprimând în cânt eterna pierdere.” 42 Autoarea este de părere că mierla face parte
din acele păsări care nu pleacă în tările calde. Ea este exact ca oamenii, se călea în iernile aspre,
cu vânturi biciuitoare venite din Siberia. Rolul mierlei în lirică pare să fie acela de a veni cu o
formă liberă, exact ca poetii mmoderni.Cântecul mierlei este aproape de plâns, ca si de bucurie –
suspinul si jalea se împletesc în acea notă albastră care pluteste si în întuneric si în lumină.
Mierla este asemuită unui flautist negru, care-si desfăsoară repertoriul până ce ajunge la un ton
albastru. Studiile au arătat că o mierlă talentată posedă în jur de cinci sute de motive muzicale
clar distincte. Aceste motive, au constituit de fapt, sursa de inspiratie a marilor compozitori.
După părerea autoarei, Anton Bruckner a fost din totdeauna cel care a meritat să fie comparat cu
mierla. Mierla era o pasăre de basm care vrăjea oameni si animale si care putea topi gheata din
inima si întineri trupurile bătrânilor cu cântul ei. Darul acesta al întineririi e dat celor ce poate
nici nu-l vor – dintr-o dată, doar aplecând urechea la cântecul curat al păsării.

În roman, mierla este pasărea care simbolizează dorul. Mama personajului principal, ăsi
iubeste foarte mult sora, care se alfă la o distantă foarte mare fată de ea, mergând la mănăstire.
Astfel, cântecul mierlei îi aminteste de sora ei „Când mierla a tăcut în cais, mama a tresărit. Se
lăsase noaptea. Am auzit respiratia linistită a mamei. Era vremea să merg la culcare.”43

3.1.1. Asocierea porumbeilor cu sentimentul dragostei

41
Ibidem
42
Ibidem
43
Ibidem
30
 De-a lungul întregii simbolistici iudeo-crestine, porumbelul - care începând cu Noul
Testament va reprezenta Sfântul Duh – este , în mod fundamental, un simbol al puritătii, al
nevinovătiei, ba chiar atunci când aduce ramura de măslin la Arca lui Noe, un simbol al păcii, al
armoniei, al sperantei, al fericii regăsite. Asemeni celor mai multe dintre reprezentările de
animale înaripate în aceeasi arie de culturi, s-a putut spune să el reprezintă sublimarea
instinctului, si anume al erosului.

Conform Dictionarului de simboluri a lui Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, simbolul

porumbelului este privit diferit în acceptie păgână. Aici notiunea de puritate nu se opune
dragostei carnale, ci i-o asociază porumbelului, pasărea Afroditei, reprezintă împlinirea
amoroasă dintre cei doi. În aceste acceptii, care nu diferă între ele decât în aparentă, porumbelul
reprezintă adesea ceea ce are omul în sine nepieritor, adică principiul vital – inima. Drept
urmare, pe anumite vase funerare grecesti, porumbelul este reprezentat bând dintr-un „vas care
simbolizează izvorul memoriei. Imaginesa este reluată de iconografia crestină, care, în povestirea
despre martirajul sfântului Policarp, înfătisează un porumbel iesindu-i din trup după moarte.” 44
Simbolismul provine în totalitatea lui în mod evident din frumusetea si gratia acestei păsări, din
albul său imaculat, din dulceata gânguritului său. Ceea ce explică faptul că în limba cea mai
trivială, ca si în cea mai elevată, termenul de porumbită se numărăr printre cele mai universale
metafore celebrând femeia. Pe măsură ce sufletul se apropie de lumină devine frumăs si ia în
lumină forma de porumbită. Îndrăgostitul nu-si numeste el iubita: sufletul meu? Mai trebuie
amintit că porumbelul este o pasăre eminamente sociabilă, ceea ce intesifică evaluarea
întotdeauna pozitivă a simbolismului său.

Porumbelul este un simbol al iubirii. Acest simbolism este mai bine explicitat prin
perechea de porumbei, asa cum se întâmplă si în cazul altor zburătoare – rată, fenix, pescărel - si
cu atât mai mult cu cât la aceste păsări, bătăusul este cel care cloceste ouăle. În China antică,
urmând ritmul fundamental al anotimpurilor – alternanta principiilor yin si yang – uliul se
prefăcea în porumbel, iar porumbelul în uliu, cel dintâi devenind astfel un simbol al primăverii.
La kabili, porumbeii înconjoară mormântul sfântului musulman, ocrotitor al satului; prin alte
părti, ei sunt considerati păsări de rău augur, căci uguitul lor este tânguirea sufletelor chinuite.

44
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. III, Ed. Artemis, București, p. 122
31
 În romanul „Acasă, printre străini” autoarea ne relatează părerea ei cu privire la asocierea
dragostei cu porumbeii. Ea este de părere că oamenii fac o greseală alegând porumbeii ca simbol
al dragostei si al păcii – porumbeii, care se părăsesc unii pe altii când unul e bolnav ori rănit.
Credinta nu pare să aibă mare pret la porumbei. Existenta lor aminteste mai curând de
comportamentul acelui stăpân al universului, care vrea să umple lumea cu fiinte nenumărate, prin
multiplicare, fără să-i pese de altceva. „Dar ce este atunci dragostea, în care, ideea fixă si eronată
a oamenilor, porumbeii par să fie cei mai buni? E greu de lămurit. Nimeni nu poate s-o facă. Pare
să fie cel mai mare mister al lumii – vine asemeni catastrofelor si dispare la fel, dăinuind totusi.
(...) Mă gândesc că nici eu si nici porumbeii nu am cerut să venim pe lume, dar că totusi suntem
aici, în acest moment, împreună cu multe alte făpturi, care nici ele nu au vrut să fie aici. Poate că
draostea este aceea care ne sileste să rămânem si să nu plecăm în grabă mare. Suntem poate
prizonierii dragostei si trăim într-un fel de templu închis si deschi în acelasi timp. Oamenii se
întâlnesc si se iubesc, la fel ca si porumbeii, si noi nu întelegem nimic atunci dragostea dispare,
asemeni unui hot rafinat care s-a folosit de ameteala momentului. Si noi oamenii ne simtim rău,
suntem cutremurati până în adâncuri, când în locul dragostei vedem exact contrariul si întelegem
cât de aproape se află ura si dragostea.”45

În amintirile, care au năpustit asupra memoriei personajului, despre porumbei, ea îsi

aduce aminte cu mare tristete si dezamăgire cum un porumbel de care avea grijă la Bucuresti, si-
a părăsit jumătatea din cauză că era rănită, si si-a „achizitionat” alta: „Într-o zi am observat că Ea
schiopăta, avea o rană la picior si când mânca stătea dor în piciorul sănătos. Perechea încetase sî
se pigulească – El stătea întors cu spatele la Ea. Au lipsit câteva zile si după o săptămână s-a
întors doar el – împreună cu doi pui stângi, cu glas piuitor. Era ca si cum ar fi vrut să-mi prezinte
copiii si să mă oblige să-i adopt, să le dau seminte si apă si să-i las să stea printre ghivecele cu
flori. Dar într-o dimineată devreme am văzut că pe pervazul ferestrei mele nu se alfau trei, ci
patru porumbei. Al patrulea nu era însă sotia schioapă, ci o «tânără doamnă», cu penajul
întunecat, sclipitor si cu o singură pană albă în mijlocul spatelui. El se recăsătorise! Noua sotie
tinea puii la distantă si le dădea lovituri dusmănoase cu ciocul, cu toate strădaniile tatălui de a

45
Ibidem
32
armoniza starea de spirit în noua familie. Acum mă fixau opt oochi de culoarea chilimbarului,
dintre care patru mă implorau să-i favorizez, si poate, că alung intrusa, noua sotie a tatălui său.”46

3.2. „Legenda Soarelui”

Simbolismul soarelui este tot atât de plurivalent pe cât de bogată în contradictii este
realitatea solară. Chiar dacă pentru multe popoare nu este el însusi un zeu, soarele se înfătisează
ca o manifestare a divinitătii. „El poate fi conceput ca fiu al Zeului suprem si frate al
curcubeului.În Australia, soarele este privit ca fiu al Creatorului si ca figură divină favorabilă
omului. Soamoezii cred că soarele si luna sunt ochii lui Num (Cerul): soarele este ochiul cel bun,
iar luna cel rău. Soarele este considerat si ca fecundator. El poate însă să si ardă sau să
omoare”47.

În roman, autoarea ne relatează statutul pe care Soarele l-a cătătat în credinta poporului
român: „Soarele era sfânt în copilăria mea – nici gunoaie, nici lături nu puteau fi aruncate sub
privirea lui. Soarele auzea si vedea totul.”48 Această calitate, că aude si vede totul, poate fi
asociată cu ochiul cel bun a lui Num. „Soarele era personificat, tot asa cum Helios, la vechii
greci, poseda boi si oi în turme mari pe insula lui, Sicilia. Cum spune Ovidiu în Metammorfoze,
soarele avea un tron înconjurat de Zile, Luni, Ani, Anotimpuri si Secole – toate fiinte vii cu
trăsături si destine fericite. Conform străvechii mele traditii, soarele nu era doar un rege
maiestuos, ci si un antropofag cumplit – el putea mânca orice om, numai lovindu-l cu o rază
anumită. Noi nu-i arătam soarelui trupurile goale, căutam umbra, admirându-l de la distantă.”49

Legenda pe care poporul român o stie, este legată de fammilia soarelui, si viata tristă pe
care o ducea, o viată care era o eternă tragedie, deoarece el avea o mamă respectată si temută si o
soră geamănă pe care o iubea foarte mult – Luna. Ei au început să se îndrăgostească unul de
altul, fapt pentru care mama i-a silit să trăiască despărtiti ca să evite o relatie incestuoasă. Dacă

46
Ibidem
47
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Op. cit. p. 236
48
Ibidem
49
Ibidem
33
se întâmpla ca cei doi gemeni înamorati să dea ochii unul cu altul, se provoca eclipsa pe pământ,
iar oamenii se „rugau îngenunchiati în biserică, trăgeau clopotele până târziu în noapte. Ca si
cum tot sistemul ar fi fost în pericol. Totul pe pământ si în vazduh putea fi distrus de păcatul
soarelui cu propria lui soră.”50.

În basme aflăm despre promisiunea pe care cei doi frati i-au făcut-o mamei lor, si anume
să nu se întâlnească si să-si tină dragostea arzătoare la distantă:

„Soarele si Luna,
Soră si frate, jurară Mumei asa:
Să rătăcească-n văzduhuri
Fără odihnă, să lumineze lumea
Cu dorul fierbinte
Din inima grea.”51
Soarele este privit de către autoare ca având multe legături cu cărtile. Soarele intervine în
lumea oamenilor si a cărtilor în diverse feluri. Soarele este zeul poeziei si al muzicii. Se spune că
el detine darul proorocirii si în această calitate mai este numit si „cel obscur”, sau „cel negru” si
„cel nemilos”, pentru că nu îngăduie oamenilor să-si petreacă vremea cu minciuni si crime. E
stiut că hotii si tâlharii preferă întunericul noptii pentru a-si săvârsi delictele. Oamenii încă adoră
soarele, acestia pot fi văzuti dimineata devreme pe străzi „cu fetele îndreptate spre soare – cu
toată trufia timpului nostru, acestora le place să stea cu fata în soare înainte de a merge la lucru.
În subconstient există rămăsite ale unui timp de demult când omul ordona totul după soare.”52
Soarele nemuritor se ridică în fiecare dimineată si se coboară în fiecare noapte pe tărâmul
mortilor; el poate să aducă oameni cu sine si, apunând, el poate să-i omoare; pe de altă parte însă,
el poate să călăuzească sufletele prin regiunile infernale si să le aducă a doua zi dimineata la
lumină. Îndeplineste deci „functia ambivalentă de psihopomp ucigas si de hierofant initiatic... ” 53
O simplă privire aruncată apusului de soare poate, potrivit anumitor credinte, să aducă moartea.

50
Ibidem
51
Ibidem
52
Ibidem
53
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Op. cit. p. 236
34
Platon face din el o imagine a binelui, asa cum se manifestă acesta în sfera lucrurilor vizibile:
pentru orfici, el reprezintă intelugenta lumii.
Soarele este izvorul luminii, al căldurii si al vietii. Razele sale figureză influentele ceresti
– sau spirituale – primite de pământ. În afara faptului că dă viată, strălucirea soarelui face
lucrurile manifeste, nu doar în sensul că le face perceptibile, ci si în acela că figurează punctul de
obârsie si că măsoară spatiul. În mod traditional, razele de soare sunt în nnumăr de saptye,
corespunzând celor sase dimensoiuni ale spatiului si dimensiuni extracosmice, figurată de însusi
punctul central. Acest raport între iradierea solară si geometria cosmică este exprimat în Grecia
prin simbolismul pitagoreic. Mai apare închipuit si de Străbunul zilelor al lui Blake, un zeu solar
care măsoară cerul si pământul cu ajutorul unui compas. Textele hinduse fac din soare originea a
tot ceea ce există, principiul si sfârsitul oricărei manifestări. Soarele este cel care hrăneste.
Din alt punct de vedere, e drept, soarele este si distrugătorul, principiul secetei, căruia i se
opune ploaia roditoare. Astfel, în China, sorii de prisos trebuiau doborâti cu săgetile. Riturile de
chemare a ploii presupun uneori uciderea unui animal solar. Izvorârea si distrugerea ciclică fac
din ei un simbol al mayei, mumă a formelor si iluzie cosmică. Pe de altă parte, alternanta viată-
moarte-renastere este sugerată prin ciclul solar: zilnic sau anual. Soarele apare astfel ca un
simbo, al învierii si al nemuririi. Nemuritorii chinezi absorb esenta solară, precum si semintele
de floarea-soarelui, al cărei simbolism solar este evident. Soarele reprezintă un aspect al
Arborellui Lumii – al Arborelui vietii – care el însusi se identifică, de altfel, cu raza de soare.
Soarele se află în centrul cerului, asa cum si inima se află în centrul pământului. Este
vorba însă de soarele spiritual, pe care simbolismul vedic îl reprezintă nemiscat la zenit si care
mai este numit si inima sau ochiul lumii. Dacă lumina răspândită de soare reprezintă cunoasterea
intelectivă, soarele, el însusi, este inteligenta cosmică, asa cum inima este în fiintă sediul
facultătii cunocătoare.
În ceea ce priveste principiile yin si si yang, luna este mereu yin prin raport cu soarele
yang, pentru că acesta luminează direct, în vreme ce luna răfrânge lumina soarelui; unul este
principiu activ, iar celălalt pasiv. Aplicatiile simbolice ale acestei stări de fapt sunt nenumărate:
lumina fiind cunoastere, soarele figurează cunoasterea intuitivă, imediată, luna reprezentând
cunoastearea prin reflectare, ratională, speculativă. Prin urmare, soarele si luna corespund

35
spiritului si respectiv sufletului, precum si sălasuirilor acestora: inima si creierul. Cele două astre
reprezintă esenta si subtanta, forma si materia.
În calitate de simbol cosmic, Soarele detine o pozitie de adevărată religie astrală. Cultul
său a dominat străvechile mari civilizatii, prin figurile zeilor-eroi giganti care erau niste întrupări
ale fortelor creatoare, ale izvorului vital de lumină si căldură pe care astrul îl reprezintă. Soarele
ne dezvăluie realitatea, adevărul despre noi si despre această lume. După ce am primit de la el
iluminarea, atât cea matrială, cât si cea spirituală, vom putea să „confruntăm Judecata, cel de-al
douzecilea arcan major. Soarele ascute constiinta limitelor, el este lumina cunoasterii si focarul
de energie.”54
Soarele are o însemnătate deosebită şi în cultura populară românească. Bătrânii vorbesc şi
în zilele noastre despre „Sfântul Soare". În tradiţia românească, divinizarea Soarelui are aceleaţi
rădăcini adânci în preistoria daco-romană. Religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare
adoptate din perioada păgână. Acestea s-au suprapus şi s-au amestecat cu crezurile creştine. Cel
mai la-ndemână exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est,
adică spre răsăritul Soarelui.
Un alt exemplu este Crucea care, în ancestral, simboliza Soarele. Romulus Vulcănescu a
scris în “Mitologie română” despre cultului solar practicat de geto-daci. El a arătat că simbolul
solar era format în păgânism dintr-un cerc având o cruce înscrisă sau dintr-un cerc cu o cruce
excrisă. Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte perimetrul cercului, mai este denumită azi şi
“crucea dacică” şi o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe.
De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti. În
Bucovina, Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându-se că aduce
noroc şi fereşte casa de rele. Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata
cu crucea în ea, morişca sau rombul. Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe
casele olteneşti sau transilvănene.
Obiceiul de a sculpta simboluri solare s-a păstrat până în zilele noastre şi se regăseşte pe
diverse obiecte: lăzi de zestre, furci de tors, pietre funerare, unelte, tacâmuri etc.
Şi, bineînţeles, strailele populare conţin broderii, iar vesela din lut picturi cu diverse simboluri
ale Soarelui. Toate acestea nefiind o modă ci o moştenire străveche.

54
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Op. cit. p. 243
36
Soarele s-a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade (balada „Soarele şi Luna")
şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei etc). Dar foarte des se
regăseşte Soarele şi în colindele populare care, majoritetea îşi au originea în perioada păgână.
Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum
spunea şi poetul George Coşbuc, “simbolul soarelui primaverii”. În credinţa populară, banul de
argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui.
George Coşbuc mai spunea că: "mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al
soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar
nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire".
Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare. Cel mai bun exemplu este
hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui. Deşi este un dans simplu şi destul
de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai curaţi
oameni. Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar feciorii care nu
puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani.
Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul
Soarelui. La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o horă
formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.). Această dovadă indică
faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă.

3.3. Amintirea „mămăligii” si izbugnirea sentimentelor de dor

O permanentă poetizare a spatiului originar face din roman, de multe ori, un fel de poem
în proză, cu accentele mistice despre care am amintit: "Lumina nasterii mă are încă în grijă. Ea
face să se ivească în mine dorul de peisajul în care am mancat primele îmbucături - când mama
nu m-a mai alaptat. Atunci a început să-mi dea o hrană aurie din mâinile ei răcoroase. Era
mamaliga, de neuitat, ori polenta, cea care seamana soarelui. Numele român al fierturii de mălai,
«mămăligă», vine din sanscrită si înseamnă «legătura mamei». Cuvântul însusi merită o
tălmăcire mai adâncă. El aminteste omului mâncător de porumb de momentul disparitiei, de
sfârsitul ciclului cosmic, când lumea vădită va fi risipită de către lumea nevădită care a creat-o.
Să mănânci felul acesta tărănesc, mămăliga, înseamnă a-ti aminti de nastere si de stingere.55 Iată

55
Ibidem
37
că, din aceste rânduri aflăm ce fel de mâncare este mămăliga. Pentru tărani, ea reprezintă o
mâncare de bază, din punct de vedere al aspectului culinar, chiar si o mâncare pe care toată
lumea si-o permite s-o aibă în casă, în acele vremuri de lipsuri. De fiecare dată când tăranul
mănâncă mămăliga, ei îsi amintesc de momentul nasterii si de cel al mortii. Tăranii, odată cu
trecerea timpului, au început să-si facă un ritual, în ceea ce priveste prepararea mămăligii. „De
fiecare dată când sunt prinsă de dorul de acasă, iau ciaunul de tuci, îl umplu cu apă sărată si-l pun
pe foc. Apoi torn lent câte putin mălai în apa clocotită si o amestec cu grijă, cu o lingură de lemn,
până simt că a dvenit o masă tare de culoarea sofranului, care abureste ca un soare de bucătărie,
mic si nou-născut.56 Pentru personajul principal, pregătirea mămăligii îi amintesste de copilărie,
de momentele petrecute acasă, cu familia, si cel mai important lucru, îi aminteste de mult iubita
mamă. „Fac aceleasi miscări ca si mama, atunci când răstorn mămăliga pe un fund de lemn
rotund. Mă gândesc la acea care mi-a dat viată si apoi la moartea ei ineluctabilă. Legătura cu
mama este un semn care poate dispărea si la fel este si legătura cu soarele. Soarele care oferă
viată plantelor si care apoi va dispărea. (...) Fiertura de porumb îi hrăneste pe cei vii, le
îmblânzeste durerile si în pragul mortii transmite mâncătorilor de porumb un rămas-bun fericit.
Ea le aminteste acestora despre cel mai iubit prieten, despre locul de odihnă si grăuntele vesnic.
Despre sfârsitul timpului. ”57

„Dorul ca o sabie” reprezintă denumirea celui de al doilea capitol, în care autoarea ne

relatează durerea ce are o are în primul rând ea, datorită faptului că iubitul ei din copilărie, Filip,
a ales să de vină erou, continuând scoala la aviatie, departe de casă, iar în al doilea rând, autoarea
mai surprinde dorul mamei pentru sora sa care a ales calea sfinteniei, a ales să se călugărească
într-o mănăstire aflată în munti foarte departe de casa lor, mănăstirea neavând posibilitatea de
vizitare.

Constantin Noica descrie sentimentul dorului având „virtuti deosebite, cu adevărat

împărătesti: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un
cuvânt al deschiderii si totodată închiderii unui orizont; unul al intimitătii cu depărtările, al aflării
si căutării; un cuvânt al stiutului si nestiutului, al limitatiei si nelimitatiei, al concretului si
abstractului, al atractiei de ceva determinat si al pierderii în ceva indeterminat. Are o splendidă
56
Ibidem
57
Ibidem.
38
suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, si nu al gândului, după cum e un cuvânt al
visului, si nu întotdeauna al faptei.… te poarta când spre trecut, când spre viitor, te încarcă si de
regrete si de sperantă, iti face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce
trebuie si e bine să înduri. A plecat de la durere si a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu
a trecut de spirit, a rămas prins de suflet.”58

Bibliografie

1. Gabriela, Melinescu, Acasă, printre străini, Traducere din limba suedeză si note de Elena-
Maria Morogan, Polirom, Iasi, 2004;
2. Melinescu, Gabriela, Revista Apostrof, anul XX, 2009, nr. 5 (228);
3. Noica, Constantin, Sentimentul românesc al fiintei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1978;
4. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dictionar de simboluri, vol. III, Ed. Artemis,
Bucuresti;
5. Golopentia, Sanda, Vămile grave,, Ed. Univers, 1999;
6. Sfântul Ap. Pavel, Epistola I către Corinteni, cap. 13
7. Interviu Alexandru Lungu în dialog cu Gabriela Melinescu, rev. Argo, 1992, nr. 5 apud
Lungu, Alexandru, Misterul poeziei. Între turnul de fildes si zgomotul istoriei, Ed.
paralela 45, Pitesti, 2003;
58
Noica Constantin, Sentimentul românesc al ființei, Ed. Humanitas, București, 1978, p. 76
39
8. http://www.avantaje.ro/Relatii/Social-Viata-noastra/Creatia-un-fel-de-a-ma-tine-in-viata-
Gabriela-Melinescu-678923?p=1

40