,,Limba, principalul mijloc de comunicare”

Limba romina pentru noi este un mijloc de comunicare

si de intelegerea intre natiuni sau chiar si poporului
nostru...priin ea putem sa ne exprimam sentimentele,prin
valori a sufletului nostru.Aceasta limba este istoria
stramosilor nostri leaga neamul nostru ce o determina prin
felul ei de a fi
Limba este condiția existenței omului ca ființă
rațională,pentru că prin ea omul judecă,prin ea comunică și
în ea își păstrează comoara spirituală pe care a acumulat
-o din celemai vechi timpuri. Limba
este codul genetic al unui popor,”cartea de noblețe a unui
neam
”
(Vasile Alecsandri).
Natura socială a limbii este însuşirea esenţială a
acesteia, în raport cu alte instituţii
umane, limba este în cel mai înalt grad - un fenomen social.
Limbajul este o facultate exclusiv
umană: orice mesaj lingvistic este emis de către oameni şi
adresat oamenilor.
,, Chipul mamei in creația lui Grigore Vieru”

Din copilărie până la cărunteţe, mama este mângâierea,

alinarea şi dragostea supremă. Te simţi legat de ea cu toate
gândurile, dorurile, visele tale, prin paşii spre viaţa viitoare.
Temele majore, cum ar fi dragostea pentru pământul natal,
popor, mamă şi femeie, află o expresie din cele mai
puternice în creaţia lirică a lui Grigore Vieru.
Tema maternă trece ca un fir roşu prin toată opera sa:
mâinile mamei legănând copilul şi pe care le sărută poetul,
ochii ei înlăcrimaţi, pâinea mamei, nopţile ei albe... Ajunsă la
apusul soarelui, mama devine uşoară, c-ar putea să calce„
pe seminţele   ce zboară    între    ceruri   şi   pământ”.  
Demnitatea  maternă este modestă şi tăcută ca natura-
mamă. Munca sfântă a mamei este fructificată prin pâinea
scoasă din cuptor, ce umple cu aroma ei toată mahalaua.
Mama iese la drum să-l ospăteze pe primul trecător cu o
felie de pâine, apoi cheamă vecinele s-o guste cu un păhar
de apă rece:
,,Pâinea asta mult ce-mi place mie,
Coaja ei, o, coaja ei îmi are
Cu năsprite palme-asemănare”.
Rostul vieţii mamei sunt copilul şi munca. Într-un mic
poem a încăput întregul univers matern: mama conti-
nuatoare a vieţii pe pământ, întruchipată în imaginea
păsării-mamă, care:
,,Când s-a întors
La piui ei cu hrana,
Găsise cuibul gol
Şi amuţit.
I-a căutat
Pân-îi albise pana,
Pân-când în cioc
 Tema natura și dragostea în creația lui
Mihai Eminescu”

In literatura noastra Eminescu este fara indoiala cel mai

mare poet al iubirii si cel mai iscusit cantaret al splendorilor
naturi.

Caracterul popular si profund uman al poeziei sale erotice

asociat cu maretia tulburatoare a frumusetilor naturii
raspundea aspiratilor lui  Eminescu inspre un inalt ideal de
frumusete si puritate, ideal afirmat si aparat impotriva unei
societati care-l calca in picioare.

Dupa cum observase si Ghica in poeziile de dragoste si de

natura se dezvaluie filonul sanatos optimist al creatiei
poetului. De fapt aceste doua teme se afla strans impletite
intregindu-se organic si reciproc.

Ibraileanu vorbind despre cele doua faze din creatia matura

a lui Eminescu preciza ca prima  (1870-1879) se
caracterizeaza prin aceea ca “sentimentul iubirii in faza
aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii”.Aceste
sentimente se cheama unul pe celalalt. Uneori nici nu poti
hotara bine daca aceste poezii sunt imnuri inchinate naturii
ori iubirii.

Intr-adevar in prima faza intalnim multe din poeziile in care

poetul canta o dragoste senina, frumoasa si impacata
implinita-cele mai adesea- intr-un cadru feeric de natura
proaspata si viguroasa ca in ” Fat-Frumos di tei “. Povestea
codrului, povestea Fat-Frumos din tei cu totu reprezentativa
in acest sens este chemarea din dorinta:

“Vino-n codru la izvorul

Care tremura pe prund

 ,, Speciile literare”

Idila este o specie de poezie lirică și erotică din sfera

poeziei bucolice, în care este prezentată, în formă optimistă

Pastelul este o creație lirică descriptivă,

aparținând literaturii culte care,
prin intermediul unui peisaj,
transmite sentimentele eului lyric
contemplator.

Modul de expunere folosit este descrierea.

Într-un pastel, dominante sunt imaginile artistice,
realizate prin figuri de stil,
organizate într-o descriere de tip tablou.
Aceasta poate avea ca temă un anotimp,
un colț de naturǎ,
un moment al zilei, un aspect din viața
micilor viețuitoare etc.sau idealizată,
viața și dragostea în cadrul rustic.

Poezie lirica care cuprinde reflectii filosofice asupra lumii

si vietii.Se inspira din
problemele mari ale filosofiei despre univers,divinitate ,su-
flet,originea,esenta si valoarea vietii,binele,
frumosul.Se cunosc si
meditatii in proza.A
fost cultivata in prero-
 George Bacovia
eorge Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - d. 22 mai 1957,
Bucureşti) a fost un scriitor român format la şcoala simbolismului
literar francez. Numele său real e George Vasiliu.

Poetul s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi a Zoei

Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană.
Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. Într-
o toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenţia
paracliserului, în turnul bisericii Precista din oraşul natal. Această
întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Vădeşte
mare talent la desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la
alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se
evidenţiază la gimnastică. În 1899 obţine premiul I pe ţară la
concursul  ”Tinerimii române”  pentru desen artistic de pe natură.

În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde

se retrage în al doilea semestru, neputând suferi
disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa
totuşi abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul
superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din
Bacău în 1903. Se înscrie la Facultatea de Drept din
Bucureşti.

Colaborează la revista Arta  de la Iaşi. Se retrage de

la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în
1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen.

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti.

Publică în suplimentul literar al ziarului  Seara. Trimite la tipar
volumul  Plumb. În 1915 editează la Bacău, în colaborare,
revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe
pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior

din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul  Plumb. În
timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în
evacuare la Iaşi.
mantism si romatism.
 ,,Semnificatia culorilor in opera lui
George Bacovia”

Odată cu apariţia simbolismului, culoarea are parte de o

tratare oarecum privilegiată. Poeţii pun accent pe culoare în
mod deosebit, pentru a exprima cât mai exact ceea ce simt.
În literatura română, poetul care apelează adesea la culoare
este simbolistul George Bacovia, care aduce o tonalitate
nouă în lirica românească. Influenţat într-o oarecare măsură
de simboliştii francezi Bacovia îşi exteriorizează impresiile
prin corespondenţe muzicale folosindu-se de variate tonuri
de culoare.
Culori ale deznădejdii, sunt la Bacovia, aproape toate. O
excepţie o formează, poate, verdele şi albastrul care apar
într-una din poeziile volumului „Scântei galbene” ca simbol
al speranţei: „Verde crud, verde crud…/Mugur alb, şi roz şi
pur,/Vis de-albastru şi azur,/Te mai văd, te mai aud! ” (Note
de primăvară)

În rest, tristeţea, deznădejdea, melancolia, regretul faţă de

ireversibilitatea timpului, apăsarea, urâtul, plictiseala, minus
- vitalitatea, gândul morţii sunt semnalele, toate - aproape
fără loc pentru stări sufleteşti legate de bucurie majoritatea
pieselor lirice semnate de autorul Plumb-ului, prin culorile
deja enumerate: - negrul (culoare de doliu, cel mai frecvent
întrebuinţată).
Specie a genului liric ,
caracterizata prin exprimarea unui senti-
ment de tristete,de regret de melancolie. Sentimente
elegiacice ce se pot identifica la mai multe specii ale liricii
culte.Elegia este
considerata muza du-
rerii. La inceputul poezia este scrisa in distih exprimind
jalea-distihul elegiac.
Mai tirziu a inceput sa
exprime sentimente
complexe.
 Grigore Vieru
Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România, azi
Republica Moldova - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român originar din
România, care a locuit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ulterior
Republica Moldova. Grigore Vieru s-a născut  într-o familia de plugari români a lui
Pavel şi Eudochia Vieru.

A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat
şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.
A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru
copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul
Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi
an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii,   "Muzicuţe", şi s-a angajat ca
redactor la revista pentru copii  ”Scînteia Leninistă”.

A fost redactor la revista  Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica

Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească,
unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi
Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în
revista Nistru poemul  "Legămînt", dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, îi apare volumul  "Versuri pentru cititorii de toate vîrstele", pentru care i se
acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi
tineret. Mai tîrziu, revista Nistru  publică poemul  "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie
pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia
este scoasă.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de

versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de
critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea
devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională
contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate  "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga",
"Brîncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea
dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelic

Un an mai tîrziu, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli,

Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de cîţiva ani pentru apariţia
lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii
basarabeni, lucrarea fiind considerată
naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970,
apare volumul selectiv de versuri pentru
copii "Trei iezi". La numai cîteva zile după
apariţie, în urma unui denunţ, volumul este
retras din librării pentru
poemul  "Curcubeul", în care s-a găsit
"ascuns" tricolorul românesc.
 Mihai Eminescu
Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie
1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului
Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani
români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici,
născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi
petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa
părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate
de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura.
Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu
("Fiind băiat…” sau "O, rămîi").

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi.

Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care
face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist
în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la
diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte
cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În

ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot
o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi
poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25
februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista "Familia”, din
Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”. Iosif Vulcan îi
schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu,
şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia”
încă 5 poezii.
 
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-
Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a
poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A
intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul.
Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi
sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.
Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente
de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din
germană.
 ,Doina, cantec dulce”
Doina este o creație lirică populară în spațiul românesc.
Considerată o opera anonimă, ea exprimă sentimee și emoții
legate de timp, natură și de sine însuși.  Aceasta a însemnat
încă din cele mai vechi timpuri o modalitate de a reda
greutățile vieții și a sufletului. Acest termen este unul dintre
dovezile care ne confirmă apartenenţa la familia popoarelor
indo-europene. În limbele lituaniană și letoniană veche,
termenul „daina” avea semnificația de cântec. 

Astfel, dacă dorești să aflii mai multe detalii fascinante în

ceea ce ține de semnificația, cât și originile doinei, te
invităm să citești în continuare!

Cuvântul „doină” se pierde în istoria medievală, dar îl putem

găsi menționat în „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie
Cantemir. El considera că termenul are origini dacice. Vasile
Alecsandri definea apartenența românească a doinei: „Doina
este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde
simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei,
pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a
patriei noastre după gloria sa trecută. Ea este cântecul cel
mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu
pe lume.” 

Grigore Leșe, un renumit interpret de muzică populară

românească din zilele noastre, crede că, deși oamenii de
știință și lingviștii descriu detaliat
aspectele tehnice ale doinei, ei nu
reușesc să înțeleagă aspectele
emoționale ale acesteia. El
consideră că temele regăsite în
versurile acestea sunt melancolia, dorul, iubirea, rugăciunea
la Dumnezeu etc.

Unde o natura paradisiatica obladuieste visul trait al

dragostei:

Adormit de armonia

Codrului batut de ganduri

Flori de tei deasupra noastra

Ca sa cada randuri-randuri”

sau euforia din Sara pe deal precum si calma evocare a

iubirii fericite din Floarea-albastra.Despre intensitatea si
statornicia sentimentului de iubire se vorbeste in cadrul
legendei Srigoii;la fel in povestea de dragoste a lui Calin, cu
magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare
prin umbra amara a asteptarii (Lacul)in balsamul odihnitor al
prezentei iubirii (Inger de paza,Noaptea) ca si in unele
postume din aceasta epoca:Ea-si urma cararea-n codru,
Dormi! Stau in cerdacul tau etc

Poezii ce exprima o tonalitate senina a sentimentului erotic

si chiar dragostea fericita exista insa si in faza
urmatoare:Freamat de Codru, Somnoroase pasarele, La
mijloc de codru des la care se pot adauga nepieritoarele si
inegalabile momente inchinate iubirii si naturii din
Scrisoarea IV si Luceafarul.