Grigore Vieru

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererîta, județul Hotin, Regatul României –

d. 18 ianuarie 2009, Chișinău, Republica Moldova) a fost un
poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent
al Academiei Române.[1]

Biografie
Grigore Vieru s-a născut în data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, județul
Hotin, Regatul României (astăzi raionul Hotin, Ucraina), în familia lui Pavel și
Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în
anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină
în 1953.
În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru
copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion
Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la
redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul
"Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" .
La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și latină,
și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație
a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 a fost redactor la editura
„Cartea Moldovenească”.
A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot
aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.
Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri
lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară
drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu
la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum
sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate
lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în
lirica basarabeană postbelică.

Grigore Vieru, Ion Vatamanu și Serafim Saka în anii '70.

Grigore Vieru a fost membru PCUS din anul 1971.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici.
Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin
Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea
sa, mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la
Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:

Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.

În anul 1974 scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi

face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs.
Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația
Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe
din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași.
În 1988, i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul
literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare
Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un
mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru a fost
unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și
conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. A participat activ la
dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba
română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.
Decesul
Pe 16 ianuarie 2009, Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat
la Spitalul de Urgență din Chișinău. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu
politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism
toracic închis, contuzia cordului și a plămânilor și contuzia organelor abdominale,
având șanse minime de supraviețuire.[2] Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15
spre 16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul R-3 Chișinău–Hîncești–Cimișlia–
Basarabeasca.[3] La volanul autoturismului se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit
al Republicii Moldova și director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din
Chișinău, aflat într-o stare mai ușoară.[2]
A încetat din viață în data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după
accident în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui stop cardiac din care nu a
mai putut fi resuscitat.[4][5]
Vieru - ÎN LIMBA TA - Comentariu
Poet basarabean care, dupa propria-i marturisire, si-a facut "din viata o poezie si din
poezie o viata", Grigore Vieru (n. 1935) este unanim recunoscut ca "o personalitate
puternica de istorie contemporana" (Zoe Dumitrescu Busulenga).
Simplitatea imbatatoare a versului, lirismul nealterat, iubirea mereu graita fata de tot
ce este romanesc l-au indreptatit pe scriitorul Ion Brad sa noteze: "...Faptul ca el vine
dintr-o provincie romaneasca luptatoare, ca are cultul limbii, al mamei, al neamului
nostru intreg; (...) faptul ca a stiut sa topeasca in metalul nobil al artei sale,
profunzimea verbului eminescian si energia lui Goga sau Mateevici; faptul ca si-a luat
riscul (chiar pentru libertatea si viata sa) de a nu pactiza cu dusmanii limbii lui
materne, ai neamului sau traitor in toate pr ovinciile istorice romanesti, improscandu-i
pe toti acestia cu blesteme de o virulenta argheziana (...) toate aceste fapte si inca
multe altele au facut si fac din Gr. Vieru o personalitate puternica un poet-simbol al
redesteptarii inimilor si sufletelor noastre din «somnul cel de moarte», un arc de bolta
la templul culturii nationale".
La sarbatorirea celor 60 de ani ai poetului, Fanus Neagu isi formula gandul plin de
dragoste si de plasticitate: "Grigore Vieru se cuprinde in inima romanilor ca Varful cu
Dor in lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului in campia Baraganului, ca miraculoasa
noapte a colindelor in fereastra copilariei. Tot timpul inspirat si bland si plin de
furtunile ce domina povestea Nistrului, inscriidu-si durerea in Marea Neagra".
Acest poet liric, indragit de toti cei care traiesc intre Nistru si Tisa, "si-a asumat greul
unui grai, trecandu-l prin inima sa si, incarcat de rabdare, intelepciune si noua
frumusete, il intoarce semenilor sai" (Ioan Alexandru).
El a devenit in anii nostri, "apostol pentru limba credinta si pentru fiinta romaneasca"
(Fanus Bailesteanu).
Poeziile lui Gr. Vieru au, in general, configuratia unor scurte poeme lirico-epice, a
caror "radacina de foc" o simtim adanc infipta in sentimentul de inalta demnitate si
constiinta nationala.
Apa vie a lirei sale izvoraste din dulcea doina romaneasca din nestramutata admiratie
fata de Eminescu-cel-Nepereche, precum si din relatia tulburatoare mama-grai-patrie.
De altfel, intreaga sa creatie sta sub semnul dragostei. Motivul mamei, risipit cu
piosenie atat de generos in toate volumele, se indreapta spre simbolul Patriei -
romania.
"Identitatea Mama-Patrie isi gaseste «stalpul» de la cap, vorba lui Brancusi, in
imperiul plin de dor al limbii, pe care copilul o invata de la mama sa, iar mama sa o
stie de la namul ei, de la patria ei - este desigur vorba de Limba romana de cinstirea
limbii in care ti-e dor", nota Fanus Bailesteanu in monografia sa.
Poezia "in limba ta" face parte din volumul "Steaua de vineri ", aparut in 1978, fiind
insa reprodusa si in alte culegeri. Fiec are cuvant devine aici poetic, se transforma in
vers, iar versul devine cantec fara sfarsit inchinat celei mai pretioase sj durabile
comori cu care poporul nostru a fost inzestrat- limba romana -, poemul, plin de
incantatie, s-a raspandit repede si prin talentul menestrelului oltean, Tudor Gheorghe.

Grija autorului pentru destinul limbii, pentru pastrarea ei nealterata devine o sacra sj
permanenta datorie."Nici un grai nu e mai mare decat Patria nici un grai nu este mai
mic decat isteria Patriei", constata el.
Limba materna exprima glasul constiintei nationale, caci graiul nostru stramosesc, "cu
ochi umezi de dor sj de istorie" este fiinta nepieritoare a poporului nostru, in
existenta sa spirituala.
"In limba ta" se constituie intr-o inlantuire de simboluri caracteristice stilului lui Gr.
Vieru, viziunii sale artistice generale. "Radacina de foc", (poemul este reluat si in
volumul cu acest titlu), limba devine o problema a identitatii nationale de "grai sj
suflet" cu fratii de peste Prut
In versurile sale, poetul nu rosteste numele limbii atat de dragi lui si, considerand ca
nu se poate ca cineva sa nu-l cunoasca, pare decis sa ocoleasca, astfel, un truism.
Sintagma "aceeasi limba", in care se afla adjectivul demonstrativ de identitate isi
gaseste o sinonimie totala aceeasi limba limba ta, LMBA ROMANA
"In aceeasi limba
Toata lumea plange,
In aceeasi limba
Rade un pamant.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mangai,
iar bucuria s-o preschimbi in cant"
Numai prin limba aceasta, a ta, cititorulule, si in care ti se adreseaza poetul, numai
prin acest grai iti poti spune dorul, nesfarsitul dor, sentiment specific romanesc: "in
limba ta ti-e dor de mama". Fiinta adorata simbol central al creatiei lui Vieru, mama,
nu putea lipsi nici din aceasta poezie, relatia mama-grai fiind evidenta.
Tautologiile "vinul e mai vin" si "pranzul e mai pranz", alaturi de constructia unor
comparative de superioritate pentru substantivele "vin" sj "pranz" devin procedee
artistice de inalta forta- expresiva.
Antiteza creata prin verbele a rade sj a plange apare intr-o reluare deloc gratuita in
fiecare strofa sublimand sentimentul de profund si nedezmintit respect fata de acest
"sirag de piatra rara".
Durerea, mangaierea, cantecul, bucuria - toate se reg asesc in graiul nostru dulce. Si
daca dintr-o cauza oarecare, aceste minunate stari sufletesti nu-si pot gasi expresia in
cuvinte, solutia vorbei nerostite se va afla, cu demnitate, "tot in limba ta":
"Iar cand nu poti
Nici plange sj nici rade,
Cand nu poti mangaia
Si nici canta,
Cu-al tau pamant
Cu cerul tau in fata,
Tu taci arunce
Tot in limba ta".
Verbul a putea imbraca forma negativa a prezentului, pers. a II-a, singular, din
ratiunea intaririi depline a afirmatiei rostite in ultimele doua versuri. Adjectivul
posesiv, insotind substantivele ce definesc universul romanesc, cerul si pamantul
("Cu-al tau pamant cu cerul tau"...) converg spre unitatea de nezdruncinat dintre
locuitorul acestor plaiuri sj "duminica sa fara sfarsit", care este limba romana.
Imperecherea cuvintelor "limba ta" se transforma si ea in repetitie, deloc suparatoare,
ce revine in primele strofe ca un lait-motiv. Finalul devine concluzie de suflet:
cantecul, ca si tacerea, se zamislesc "Tot in limba ta".
Inlantuite printr-un sensibil ritm interior, cuvintele ce curg in trei strofe de cate 8
versuri libere, se convertesc intr-o antologica oda a limbii romane, a bucuriei si
nadejdii de a ramane vesnicii stapani ai acestei lumini, revarsate cu darnicie peste
"mosia" noastra.
Vasile Alecsandri
Biografie
Primii ani
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri (1792-1854) și al Elenei
Alecsandri (născută Cozoni; 1800-1842). După unii cercetători, anul nașterii ar putea
fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a
petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei
lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A
avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin
Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române
(1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.
Tatăl acestuia, Vasile Alecsandri (1792-1854) s-a căsătorit în 1816 sau în 1817 cu
Elena Cozoni, fiica pitarului Dumitrache din Târgu Ocna. În anul 1818, tatăl poetului
s-a ocupat printre altele și cu comerțul cu sare, conducând caravanele de sare de la
Târgu Ocna spre râul Prut, pentru export (vezi Drumurile sării de la Târgu Ocna).[8]
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și
unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început
învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul
Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail
Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație
și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.
Anii de formare
În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I.
Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat
bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe,
urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les
brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un
post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o
călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela
romantică Buchetiera de la Florența.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea
teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai
constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând
cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe
care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice:
comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în
februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia
descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba
română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate
de modelul popular din care au luat naștere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate
săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în
ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la
Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora
prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea
timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a cunoscut-o), îi dedică poezia Steluța și
apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare. Între anii 1846-1847 Alecsandri ține un jurnal
în care își declară iubirea față de Elena Negri. Jurnalul-document biografie este scris
în limba franceză pe o agendă mică, de 59 file. [9]
Exilul
Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea
revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta
poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a
avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată
domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de către Vasile Alecsandri.
După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce
călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți
militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio
Moldovei și Sentinela română.
În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în
toamna aceluiași an, la Paris.
Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva
scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.
Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între
anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului
1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie
spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid, o călătorie care va lăsa urme
în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, născută
în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876,
la Mircești. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții,
chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în
Franța pentru a primi premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează
pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în
1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților
francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind
înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.
COMENTARIU MIORIȚA DE VASILE
ALECSANDRI
Miorita - Comentariu
      Balada populara ,,Miorita’’, perla a literaturii populare romanesti, vorbeste despre o
indeletnicire dintotodeauna a romanului: pastoritul.
      In expozitiunea baladei este fixat cadrul natural in care se petrece actiunea: ,,Pe-un picior de
plai,/ Pe-o gura de rai.’’ Cele doua metafore: ,,picior de plai” si ,,gura de rai” fixeaza cadrul
edenic in care are loc fenomenul transhumantei (miscarea ciclica a turmelor de oi, primavara spre
varful muntelui, la coltul ierbii, iar iarna spre ses, pentru iernat). Interjectia predicativa ,,iata”
marcheaza momentul coborarii turmelor ,,la vale”. Turmele in numar de trei (numar fatidic) sunt
insotite de tot atatia ciobanei. Unul dintre cei ,,trei” ciobanei e ,,moldovean’’, al
doilea ,,ungurean”, iar al treilea ,,vrancean’’. Originile lor diferite vorbesc de unitatea poporului
roman cu diversitatea lui. Ciobanelul ungurean si cu cel vrancean comploteaza impotriva
ciobanelului moldovean: ,,Iar ce ungurean/ Si cu cel vrancean/ Mari, se vorbira,/ Ei se sfatuira’’.
Cei doi se inteleg ca sa-l omoare pe ciobanul moldovean pe l-apusul soarelui, intunericul fiind
favorabil faptelor reprobabile.
      Aici in balada, autorul anonim foloseste o figura de stil rara, dativul etic, care sugereaza
implicarea afectiva a naratorului: ,,Ca sa mi-l omoare pe cel moldovean’’.
      Motivul crimei este unul economic: ,,Ca-i mai ortoman (bogat in turme)/ Si-are oi mai multe/
Mandre si cornute/ Si cai invatati/ Si cani mai barbati”.
      Numarul mai mare al oilor din turma ciobanului moldovean, faptul ca oile sunt ,,mandre si
cornute” si insotite de cai ,,invatati” si caini ,,mai barbati”, starnesc invidia.
      O miorita, plina de afectiune pentru stapanul ei, o miorita cu lana plavita, se arata
nelinistita, ,,Caci de trei zile incoace/ Gura nu-i mai tace’’. Ea are ceva de spus. In starea de
anxietate care a cuprins-o ,,Iarba nu-i mai place”. Vazandu-o atat de ingrijorata, ciobanelul
moldovean o intreaba pe miorita ,,laie si bucalaie”, de ce iarba nu-i mai place, daca este
bolnavioara, fiindca ,,De trei zile incoace/ Gura nu-I mai tace.’’
      Se remarca in adresarea ciobanului catre miorita, abundenta formelor diminutivale ale
substantivelor si adjectivelor, care sunt o marturie a iubirii stapanului fata de animalul fidel.
Ciobanasul isi iubeste mioara, dar si ea nutreste aceleasi sentimente fata de stapanul ei.
Adresandu-i-se ,,dragutului bace”, miorita il sfatuieste sa-si dea oitele-ncoace la ,,negru zavoi”
unde se afla ,,iarba si umbra” pentru oi si ciobani.
      Prezenta epitetului coloristic ,,negru” folosit inaintea substantivului ,,zavoi” are puteri
prevestitoare, il pregateste pe cititor (sau pe ascultator) cu ideea mortii care il va pune la incercare
pe ciobanasul moldovean. Mioara il mai sfatuieste sa-si mai cheme ,,si-un cane”, dar nu unul
obisnuit, ci pe ,,cel mai barbatesc/ Si cel mai fratesc”. Repetitia vocativului ,,stapane” anunta
parca pericolul in care se afla ciobanul, ca va trebui sa fie aparat de cainele sau vrednic, pentru
ca ,,Pe l-apus de soare’’ baciul ungurean si cu cel vrancean vor incerca sa-l omoare: ,,Ca l-apus de
soare/ Vreau sa mi te omoare/ Baciul ungurean/ Si cu cel vrancean’’. Remarcam aici folosirea din
nou a dativului etic care este o marturie a iubirii mioritei pentru stapanul baci.
      Afland despre complotul pus la cale impotriva lui, ciobanul moldovean ii raspunde mioritei,
raspunsul constituind un vast monolog liric ce se intinde pana la sfarsitul baladei. El I se
adreseaza oitei barsane rugandu-o, in eventualitatea mortii lui, daca e nazdravana sa-I spuna
ciobanului ungurean si celui vrancean ca sa-l ingroape in apropiere, ,,in strunga de oi”.
Eventualitatea mortii este exprimata in balada prin propozitia conditionala ,,de-a fi” urmata de
subiectiva ,,sa mor”. Verbul ,,a fi” folosit la viitorul popular nu la infinitiv are sensul de a se
intampla. El le mai acorda o sansa de umanizare celorlalti doi ciobani, posibili asasinim rugandu-I
sa se ocupe de inhumarea lui. Locul unde se vrea ingropat e chiar strunga pentru a fi pururea
alaturi de oitele sale: ,,In strunga de oi/ Sa fiu tot cu voi’’. Se vrea ingropat ,,In spatele stanii”,
pentru a-si auzi pururea ,,canii”.
      Dupa moarte, ciobanul moldovean ar vrea sa aiba la cap trei fluierase, ,,unul de fag”, pentru a-
i zice ,,cu drag”, altul ,,de os”, pentru a-i canta cu duioasie, si cel de-al treilea ,,de soc”, pentru a
plange ,,cu foc” disparitia-i timpurie: ,,Iar la cap sa-mi pui/ Fluieras de fag,/ Mult zice cu drag,/
Fluieras de os,/ Mult zice duios,/ Fluieras de soc,/ Mult zice cu foc”.
      Vantul in miscarea sa perpetua va razbate prin ele, adunand oile, care-l vor plange pururea ,,cu
lacrimi de sange”: ,,Vantul cand a bate/ Prin ele a razbate/ S-oile s-or strange/ Pe mine m-or
plange/ Cu lacrimi de sange’’.
      Se observa in aceste versuri predilectia creatorului popular pentru diverse forme ale viitorului
popular: ,,a bate”, ,,a razbate”, ,,s-or strange”, ,,or plange”, sugerand ca suferinta este atat de mare
incat viata insasi se scurge.
      Ciobanul o mai roaga pe oita, in eventualitatea mortii sale, sa nu le spuna de omor celorlalte
tovarase, ci sa le marturiseasca ,,curat” ca s-a insurat ,,Cu-o mandra craiasa,/ A lumii mireasa;”
(metafore pentru moarte).
      De asemenea, ciobanasul moldovean n-ar vrea ca maicuta sa sa afle ca la nunta lui a cazut o
stea, nici ca ,,soarele” si ,,luna”, astri fundamentali, i-au tinut cununa. Mama lui n-ar trebui sa afle
niciodata ca, drept nuntasi a avut ,,brazi si paltinasi” si ca locul preotilor a fost luat de ,, muntii
mari’’, al lautarilor de ,,paseri” si de alte pasarele mai mici, iar locul flacliilor de catre ,,stele”. In
aceasta alegorie apar doua substitutii: moartea este inlocuita prin nunta, iar fiintele care participa
la nunta sunt substituite prin elemente ale naturii ceea ce duce cu gandul la moarte.
      Pentru a-si proteja ,,maicuta batrana” de suferinta eventualei sale disparitii, ciobanul
moldovean isi mai roaga ,,oita nazdravana” in eventualitatea ca o va intalni, sa nu-I spuna nimic
despre moartea sa: ,,Iar daca-I zari/ Daca-I intalni/ Maicuta batrana/ Cu braul de lana,/ Din ochi
lacrimand/ Pe campi alergand/ Pe toti intreband/ Si la toti zicand…”
      Se observa ca in aceste versuri poetul popular prefera folosirea viitorului popular: ,,ii zari”, ,,ii
intalni”, prin intermediul caruia proiecteaza in viitor faptele. ,,Maicuta” sa apare aici succint
prtretizata. Aflam despre ea ca este batrana si ca este invasmantata in costum popular
avand ,,braul de lana”. Vorbirea la gerunziu: ,,lacrimand”, ,,alergand”, ,,intreband”, ,,zicand” sunt
folosite in monorima. Repetandu-se rima ,,-and” e sugerat parca suspinul ,,maicutei’’ indurerate,
care se intereseaza de fiul sau si are ceva de spus. Ea vrea sa dea de urmele copilului sau,
interesandu-se: ,,Cine-au cunoscut/ Cine mi-au vazut/ Mandru ciobanel/ Tras printr-un inel?”. Din
parerea subiectiva a mamei, aflam ca ciobanelul este mandru, frumos, chipes si suplu.
      In versurile urmatoare apare portretul ciobanasului, chintesenta a frumusetii
masculine: ,,Fetisoara lui,/ Spuma laptelui;/ Mustacioara lui,/ Spicul graului;/ Perisorul lui,/ Pana
corbului;/ Ochisorii lui,/ Mura campului!...”
      Folosirea din abundenta a substantivelor
diminutivale: ,,Fetisoara”, ,,Mustacioara”, ,,Perisorul”, sunt dovada a afectiunii mamei pentru fiul
mult iubit. Se remarca de asemenea ca in metaforele exprimate prin apozitie dezvoltata: ,,Spuma
laptelui”, ,,Spicul graului”, ,,Pana corbului”, ,,Mura campului”, elementele sunt luate din natura,
chiar din indeletnicirile ciobanilor. ,,Fetisoara” ii este alba, ,,mustacioara” ii este
deasa, ,,perisorul” negru, si ochisorii tot negri. De asemenea versurile amintite prin care este
portretizat au monorima ,,lui” care apare de patru ori ca pronume personal, persoana a treia,
masculin, singular, in genitiv. In plus, aceasta monorima are puterea de a sugera faptul ca maicuta
batrana e obsedata de imaginea fiului ei.
      Spre finalul monologului liric a ciobanului moldovean, mioara e rugata sa se indure de
maicuta cea ,,batrana” si sa-I spuna ,,curat” ca s-a insurat ,,Cu-o fata de crai/ Pe-o gura de rai.”.
Metafora ,,gura de rai” care fixeaza cadrul natural edenic din expozitiune reapare aici. ,,Draguta
mioara” e rugata sa nu-i spuna ca la nunta lui ar fi cazut o stea, ca ,,nuntasii” au fost ,,Brazi si
paltinasi”, ca ,,Muntii mari” au tinut loc preotilor, ca a avut drept lautari ,,paseri” si ,,pasarele mii”
si drept ,,faclii de nunta” stelele. (fiindca ar intelege ca l-a pierdut pentru totdeauna).
      Balada nu are punct culminant si nici deznodamant.