23,Vasile Romanciuc. Este un poet roman din RM..

A absolvit Universitatea de Stat din Moldova

(1972). A debutat editoral în 1974, cu placheta de versuri Genealogie. Alte cărţi de poezie pentru
adulţi: Citirea proverbelor (1979), Din tată-n fiu (1984), Ce am pe suflet (1988), Note de
provincial (1991), Un timp fără nume(1996; premiul pentru poezie al revistei „Ateneu” din Bacău,
premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Moldova, premiul pentru poezie al Salonului
Naţional de Carte), Îndoiala de sine (1997). Cărţi de poezie pentru copii: Dacă ai un prieten
(1983), Mama coase-o floricea (1987; Premiul „Alexandru Donici” al Ministerului Educaţiei şi
Ştiinţei), Doi iezi (1990), Poveşti lui Ion Creangă (1996), Ursul-dirijor (1992) ş.a. Debutul
editoral al lui Vasile Romanciuc, în 1974, a fost unul „cuminte”, am zice ordinar, spre deosebire de
acela al Leonidei Lari sau, întrucîtva, al lui Nicolae Dabija. Vasile Romanciuc a debutat cu versuri
simple, abordînd motive obişnuite, ca să zicem bătătoare, pe care le înţelegea şi trata aşa, încît
adeverea o genealogie socială şi poetică sănătoasă, generatoare a succeselor sale de mai încoace. El
s-a arătat înainte de toate poet al neamului, al plaiului natal şi al fiinţelor dragi din preajmă. Cu
această „genealogie” a venit Vasile Romanciuc în literatură, genealogie sănătoasă, care avea să dea
curînd recolte literare surprinzătoare.El continuă să scrie sincer şi inspirat despre clasicii nemuritori,
despre limba maternă, despre casă, despre plai, printre „instrumentele” sale un loc de seamă
ocupînd... inima, după cum se vede dintr-o frumoasă şi exactă „definiţie” a poeţilor.Simplitatea
aparentă a „spunerii”, viziunea proaspătă a autorului asupra motivelor luate în discuţie poetică,
participarea activă – cu inima! – la discursul personajului liric şi, adesea, o notă polemică strecurată
cu îndemînarea şi chiar cu ingeniozitatea în ţesătura poeziei sunt particularităţi definitorii ale creaţiei
scriitorului. Poezia are formă şi tîlc de parabolă, ceea ce dovedeşte o măiestrie literară evoluată.
Apoi şi în alte lirice autorul e simplu în aparenţa, ca la începuturi, dar complex şi profund prin
sensurile grave descoperite faptelor banale şi exprimate acum relativ liber. A fost redactor la Radio
Moldova, la editurile „Literatura Artistică”, „Ştiinţa”, „Museum”, consultant la Uniunea Scriitorilor.
În prezent este şeful Departamentului literatură la Editura „Prut Internaţional”.
. Este laureat al mai multor saloane de carte de pe ambele maluri ale Prutului. Versurile sale au fost
traduse în rusă, ucraineană, franceză, italiană, engleză, bulgară.
Vasile Romanciuc este „poetul nefabricat”, aşa cum a fost supranumit de către colegi, „o inimă ce
râde şi plânge în cuvinte” (Ion Ciocanu). Proverbial de modest, este, cred, singurul scriitor de la noi
care nu a fost antrenat în gâlcevile literare, fiind mereu preocupat de îngrijirea cuvintelor cu harul pe
care i l-a dat Dumnezeu. Este, precum afirma Arcadie Suceveanu, un poet cu o voce morală
limpede, care apelează la simbolurile poeziei tradiţionaliste: casa, iubirea de ţară, graiul, mama,
spaţiul natal, refuzul maculării sufletului, iar ca expresie - un poet eminamente modern.

Vasile Romanciuc, cunoscut şi în calitate de textier, continuă să colaboreze cu distinsul interpret de

muzică populară Mihai Ciobanu,
Mai semnează, la intervale de ani, cu zgârcenia-i specifică, volumele Din tată-n fiu (1984), Ce am pe suflet
(1988), busuioc Busuioc la naştere, Busuioc la moarte,Floare de tristeţe,Floare de noroc...Viaţa noastră,
toată,Doamne, cum încapeÎntre două fire Mici de busuioc!

Vasile Romanciuc. Poet al firescului si al candorii. Prezantarea plachetelor> Din tata-n fiu, Ce am pe suflet.
Poetul Vasile Romanciuc s-a născut la 17 decembrie 1947 în comuna Bădrăgii Noi, fostul judeţ Hotin. A
absolvit Universitatea de Stat din Moldova (1972). A debutat editoral în 1974, cu placheta de versuri
Genealogie. Alte cărţi de poezie pentru adulţi: Citirea proverbelor (1979), Din tată-n fiu (1984), Ce am pe
suflet (1988), Note de provincial (1991), Un timp fără nume(1996; premiul pentru poezie al revistei
„Ateneu” din Bacău, premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Moldova, premiul pentru poezie al
Salonului Naţional de Carte), Îndoiala de sine (1997). Cărţi de poezie pentru copii: Dacă ai un prieten (1983),
Mama coase-o floricea (1987; Premiul „Alexandru Donici” al Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei), Doi iezi
(1990), Poveşti lui Ion Creangă (1996), Ursul-dirijor (1992) ş.a

Activează şi în domeniul traducerii artistice.

Debutul editoral al lui Vasile Romanciuc, în 1974, a fost unul „cuminte”, am zice ordinar, spre deosebire de
acela al Leonidei Lari sau, întrucîtva, al lui Nicolae Dabija, prima închipuind o Piaţă a Diolei, inexistentă,
echivalent etic şi artistic al unui tărîm imaginar, unde poeta se simţea, cel de-al doilea văzînd totul şi toate
cu un ochi deosebit, printr-o lacrimă şi stîrnind – şi el – suspiciuni deverse, ridicole, pînă la urmă învinse.
Vasile Romanciuc a debutat cu versuri simple, abordînd motive obişnuite, ca să zicem bătătoare, pe care le
înţelegea şi trata aşa, încît adeverea o genealogie socială şi poetică sănătoasă, generatoare a succeselor sale
de mai încoace. El s-a arătat înainte de toate poet al neamului, al plaiului natal şi al fiinţelor dragi din
preajmă. Ce-i drept, din versurile sale nu lipsea acel pic de frondă, fără de care poezia ar fi degradat poate în
retorică ordinară, de vreme ce adevărul comunicat de autor era la îndemînă tuturor. Atunci poetul a intuit
necesitatea unei expresii hiperbolice: „ In mine se-ntîlnesc/ părinţii mei,/ iar în părinţi – / buneii se-
ntîlnesc./Buneii găzduiesc/ pe străbunei,/ eu – neamul meu întreg/ îl găzduiesc!” Parte intregrantă a
neamului, poetul găseşte, în continuare, o formă proaspătă pentru ideea comunităţii personajului liric cu
străbunii săi: „Ce drum sfînt, ce drum nesfîrşit, /de parcă ar fi frunza freamătînd în vînt/ a unui pom milenii
sădit/ la capătul celălalt de pămînt”. Personajul liric este frunza. Despre rădăcini Vasile Romanciuc nu
pomeneşte, acestea se subînţeleg în străbunii şi în părinţii lui.

În altă poezie, Odă pămîntului, personajul liric se identifică în mare măsură cu glia natală: „Bunătatea,
dărnicie – / Dacă-şi fac sălaş în mine,/ Simt pămîntul ca un sînge/ Răsfirîndu-mi-se-n vine”. Niţel
extravagant, monologul personajului continuă cu o angajare sinceră – „Urc în spic, m-afund în brazdă,/ Nu
cumva ca vreo bucată/ Din pămîntul ţării mele/ Să rămînă necîntată” – şi sfîrşeşte printr-o „zicere” nelipsită
de rezonanţă poetică: „Cînd, dorit de vraja strunei,/ Zice sufletu-mi să cînt,/ Toate cîntecele mele/ Se încep
de la pămînt”.

Cu această „genealogie” a venit Vasile Romanciuc în literatură, genealogie sănătoasă, care avea să dea
curînd recolte literare surprinzătoare. Vorba e că se schimbă timpurile, evoluează mentalitatea oamenilor,
inclusiv a poeţilor: unora dintre aceştia încep să li se pară vetişt Eminescu, Mateevici, ţăranul, ţărîna, şi
constatăm cu satisfacţie că Vasile Romaciuc nu face parte dintre denigratorii valorilor naţionale supreme. El
continuă să scrie sincer şi inspirat despre clasicii nemuritori, despre limba maternă, despre casă, despre plai,
printre „instrumentele” sale un loc de seamă ocupînd... inima, după cum se vede dintr-o frumoasă şi exactă
„definiţie” a poeţilor – „oameni/ ce suferă veşnic,/ de inimă” – şi dintr-o miniatură admirabilă: „În lume nu
există poezii,/ Iar cine zice „sunt”, nu-l credeţi, minte!/ Sunt inimi numai, inimi care ştiu/ Să rîdă şi să plîngă
în cuvinte”.

Nu sunt de neglijat cadenţele folclorice, prezente nu numai într-un inspirat Post-scriptum la o baladă.
Ne-am optit atît de mult asupra plachetei de debut a scriitorului, pentru că anume în „genealogia”
sănătoasă de la început rezidă tenelia succesului celei de-a doua cărţi a poetului, Citirea proverbelor. Cartea
vădeşte o viziune specifică, „romanciuchistă”, asupra creaţiei populare orale, în albia căreia se desfăşurase
în parte debutul autorului. Se adaugă o îndrăzneală civică şi atristică, parcă exclusă la ora debutului, dar atît
de principială, încît a fost pe punctul de a mări numărul cărţilor „sechestrate” de slugoii regimului comunist.
„Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre ţară,/ De-ar fi să-l spui a orişicîta oară;/ Întîi şi-ntîi cuvîntul despre casă:/ Chiar
şi-n străini – străin el nu te lasă;/ Întîi şi-ntîi – cuvînt despre părinte,/ Semănător de obiceiuri sfinte;/ Şi
despre limbă, şi despre iubire/ De tot ce-avem mai drag în amintire”. Acestea erau obiectivele poeziei lui
Vasile Romanciuc, şi poate cerberii regimului de odinioară ar fi tăcut, dacă poetul n-ar fi „divulgat” ce s-ar
cuveni să faci cu „celelalte” obiective ale literaturii realist-socialiste a timpului: „ Iar încă despre toate
celelalte/ Am mai putea vorbi şi după moarte”.

Simplitatea aparentă a „spunerii”, viziunea proaspătă a autorului asupra motivelor luate în discuţie poetică,
participarea activă – cu inima! – la discursul personajului liric şi, adesea, o notă polemică strecurată cu
îndemînarea şi chiar cu ingeniozitatea în ţesătura poeziei sunt particularităţi definitorii ale creaţiei
scriitorului. „O ţară, o casă, un grai,/ atît mi-e de-ajuns trai”, sublinia Vasile Romanciuc, făcînd totodată nişte
precizări pe cît de calme, pe atît de polemice: „Dar nu orice ţară frumoasă,/ Ci ţara în care-s acasă”, „Un gari
– din născare ales,/ În ţară şi-n casă-nţeles”.Ideea baştinei, a dragostei pentru meleagul natal, atît de
insistent cultivată în epocă, se învrednicea la Vasile Romanciuc de o expresie originală, inedită: „A pornit
Făt-Frumos prin lume/ În căutarea norocului./ A făcut înconjurul pămîntului/ şi l-a găsit./ Norocul/ era pe
locul/ de unde-a pornit”.

Laconic, exact (deşi metaforic) şi deosebit de sugestiv estevasile Romanciuc în miniaturile din ciclul „Citirea
proverbelor”. Ştim cu toţii că-i grea piatra de pe suflet, dar numai poetul a spus-o memorabil: „În clipa de
tristeţe şi de singurătatea/ Şi piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate”. Sau : „ Neîntrecuţii noştri lăutari - /
Cu sufletul în viorilo.../ Eu cred că numai ei ar şti cînta/ la nunţile privighetorilor...”.

Chiar „ spune” direct, adevărurile rostite de poet au farmec şi se memorează: „ Clipa amară/ Cu zahăr nu se-
ndulceşti,/ Anii ce trec - / Cu rugămintea nu-i poţi opri./ de tine însuţi / nimeni nu te scuteşte,/ În locul tău/
viaţa ta/ nimeni n-o poate trăi...”.

Nu-l absolvim pe Vasile Romanciuc de orice pactizare cu poezia tributară ideologiei timpului, dar,
înţelegători fiind, urmează să ştim a preţui chiar şi puţina prospeţime a unor poezii ca „Sfînta pace”, „În ţara
lui Neruda de mult n-a mai fost ziuă” sau „Antifascistă” din cartea Din tată-n fiu, în care găsim antologica
piesă lirică De parcă te ascultă Eminescu, secondată de Împăraţii lui Ion Creangă şi de Cartea lui Alexei
Mateevici.

Caracteristică pentru poetica lui Vasile Romanciuc este poezia Salcîmul, cu care se..