Damian Liviu

Damian Liviu (13.03.1935, Corlăteni, judeţul Bălţi − 20.07.1986

Poet, eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii d
Moldova (1960). A activat în calitate de redactor adjunct al revist
redactor-şef al Comitetului de Stat pentru Edituri şi secretar al C
de Conducere al Uniunii Scriitorilor (1976-1986). A debutat e
placheta de versuri „Darul fecioarei” (1963). Apoi tipăreşte o ser
de volume reprezentative de poezie: „Ursitoarele” (1965), „Sînt verb” (1968, 1990), „De-a b
(1972), „Un spic în inimă” (1973, 2002), „Partea noastră de zbor” (1974), „Mîndrie şi răbda
„Altoi pe o tulpină vorbitoare” (1978), „Salcîmul din prag” (1979), „Maraton” (1980), „Inima
(1981), „Coroana de umbră” (1982), „Cavaleria de Lăpuşna” (1985, 2004), „Scrieri” (vol.
„Poezii şi poeme” (1986), „Saltul din efemer” (2003). A practicat eseul, public
„Îngînduratele porţi” (1975), „Pîinea” (1976), „Dialoguri la marginea oraşului” (1980).
îndrăgostit de poezia lui George Bacovia şi Nicolae Labiş, bun prieten cu Nichita Stănes
luptîndu-se cu imaginaţia”. A tradus din poeziile lui Iustinas Marţinchiavicius, Vladimir
Pablo Neruda, Ianis Rițos, Nazîm Hikmet ş.a. A fost distins cu Premiul „N. Ostrovski” al f
(1967), a obţinut Premiul de Stat al RSSM (1984), Maestru Emerit al Artei (1985), a primit „
Onoare".

Opere:
„Darul fecioarei”, Chișinău, 1963;
„Ursitoarele”, Chișinău, 1965;
„Sînt verb”, Chișinău, 1968, 1990;
„Versuri”, Chișinău, 1970;
„Dar mai întîi...”, Chișinău, 1971;
„De-a baba iarba”, Chișinău, 1972;
„Un spic în inimă”, Chișinău, 1973;
„Partea noastră de zbor”, Chișinău, 197'4;
„Îngînduratele porţi”, Chișinău, 1976;
„Mîndrie şi răbdare”, Chișinău, 1977;
„Altoi pe o tulpină vorbitoare”, Chișinău, 1978;
„Salcîmul din prag”, Chișinău, 1979;
„Maraton”, Chișinău, 1980;
„Inima şi tunetul”, Chișinău, 1981;
„Coroana de umbră”, Chișinău, 1982;
„Cavaleria de Lăpuşna”, Chișinău, 1985, 2004;
„Scrieri”, vol. I-II, Chișinău, 1985;
Poezii şi poeme, Chișinău, 1986;
„Un spic în inimă”, Chișinău, 2002;
„Coroana de umbră”, Bucureşti, 2002;
„Saltul din efemer”, Chișinău, 2003;
„Aştept un arici”, poezii, Chișinău, 2004.

George Coșbuc
George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, Imperiul Austriac –
d. 9 mai 1918, București, România) a fost un poet, critic literar,
scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular
al Academiei Române din anul 1916.

Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa

recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu
un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din
manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o
prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un
precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al
prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de
ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune
completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din
lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul
țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul
său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia
română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar
mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului
țăranului român.

Biografie
Primii ani
George Coșbuc s-a născut în 1866, pe 20 septembrie, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai
preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum
din Telciu.[5] Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii rurale, în
tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la
țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la
bătrânul diac (cântăreț la biserică) Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc învață să citească
încă de la vârsta de cinci ani.[6][7]

Poetul și-a început studiile la școala primară confesională greco-catolică din Hordou, în toamna
anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873,
pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii triviale (confesionale, greco-catolice) din
Telciu, cea mai mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion
Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care
o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna aceluiași an, George Coșbuc se înscrie în clasa
I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud, perioadă de când datează și primele
contacte cu operele literaturii române și universale, precum Nikolaus Lenau, Heinrich
Heine, Adalbert von Chamisso, Gottfried August Bürger și alții. La Gimnaziul superior (liceul,
astăzi colegiu național) din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, unde se punea
accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel tânărul Coșbuc formându-și aici o
temeinică bază pentru cultura sa.[8]

Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a

gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa a
VII-a, George Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine
președinte. Publică în paginile revistei Muza someșeană (1882 - 1883) primele poezii, citește la
ședințele societății traduceri din Friedrich Rückert, Sándor Petőfi și o poveste populară, în 600
de versuri, Pepelea din cenușă.[9]

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15
ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15
iunie 1889, București, România) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind
cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A
publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele
publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a
societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele
notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci
Scrisori (I, II, III, IV și V).[10]

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni

din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, în timp ce proza sa conține
și elemente sociologice.[10][11] Temele recurente din opera sa
sunt natura, temă tipică romantismului, care, în cazul lui Eminescu,
este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă,
alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[10]
[12]
Într-un articol din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se
menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o
școală de poezie care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”.[13]

S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se, în adolescență,

la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat
primul poem, De-aș avea.[14][15] La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei
la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența
puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar
și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[11][16] Tot în
această perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare.[17] La 22 de ani a
plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.[18]

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[19] Activitatea

jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de
Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era
apropiat ideologic.[20] Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de
autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale
din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez.[20][21][22] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști
europeni ai vremii.[21][22]

Epuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a

retras din gazetărie în iunie 1883.[23][24] În urma unei căderi nervoase în anul 1886,
probleme sale de sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome
de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur.[23][25][26] Eminescu a
murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două
zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil,
intoxicației cu mercur.[25][27][26] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, în 46 de volume și de
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul
1902.[28] A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[29]

Lucian Blaga
Lucian Blaga (n. 9/21 mai 1895, Lancrăm, Alba, România – d. 6
mai 1961, Cluj, România) a fost
un eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor
universitar, academician și diplomat român.

Biografie
Primii ani
S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se
afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea
copil al unei familii de preoți, fiul preotului ortodox Isidor
Blaga și al Anei (n. Moga). Tatăl poetului fusese elev
al Gimnaziului evanghelic din Sebeș, apoi al Liceului
Brukenthal din Sibiu, de unde tradiția de cultură germană.
Copilăria lui Lucian Blaga i-a stat, după cum mărturisește el
însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,[10] viitorul poet –
care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca
o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.[11] Tatăl
său a murit în anul 1908, iar mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul
1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului,
Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906),

după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde
era profesor unchiul său, Iosif Blaga, doctor în filosofie și autorul primului
tratat românesc de teoria dramei.[necesită citare]

Debutul
A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în
intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș
în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia.[necesită citare]
Studii
A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în
perioada 1914 – 1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. Lucian
Blaga a mărturisit în Hronicul și cîntecul vîrstelor că s-a înscris la Teologie
spre a fi scutit de înrolare în armata austriacă. A studiat filosofia și biologia
la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor
în filosofie, cu teza Kultur und Erkenntins (Cultură și cunoaștere). Aici a
cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, fiica omului politic din Banat, Coriolan
Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii
Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde
descoperă Expresionismul.[necesită citare]

Ion Druță
Ion Druță (n. 3 septembrie 1928, Horodiște, raionul
Dondușeni, Republica Moldova – d. 28
septembrie 2023, Moscova, Rusia) a fost un scriitor, dramaturg și
membru de onoare al Academiei Române[9].

Biografie
Ion Druță s-a născut pe 3 septembrie 1928, în
satul Horodiște, județul interbelic Soroca, din Regatul
României (în prezent în raionul Dondușeni, din Republica
Moldova). A absolvit școala de silvicultură și Cursurile
superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim
Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1969 s-a
stabilit la Moscova, Rusia sovietică.[10]

Primele povestiri ale prozatorului au fost publicate la

începutul anilor '50. Operele sale, adunate în 4 volume, Frunze de
dor, Balade din câmpie, Ultima lună de toamnă, Povara bunătății
noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica
albă, Toiagul păstoriei ș.a. fac parte din „fondul de aur” al literaturii
naționale contemporane.[10]

Aprecieri, distincții, legalitate

Din 1987 Ion Druță a fost președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova, post în care a fost ales unanim la Adunarea Generală
a scriitorilor. A fost decorat cu mai multe ordine și medalii, deține titlul de
Scriitor al Poporului. În 1967, a scris piesa Casa Mare, nuvela Ultima lună
de toamnă și romanul Balade din câmpie (prima parte a dilogiei Povara
bunătății noastre).
În 1990 a fost ales membru de onoare al Academiei Române[9], iar la 30
decembrie 1992 membru titular al Academiei de Științe a Republicii
Moldova.[11] A fost inclus în lista celor 10 scriitori din lume pentru anul 1990
(„Moldova Literară” din 26 iulie 1995).[12]

Creația lui Ion Druță este apreciată de contemporani. După cum

menționează Mihai Cimpoi, „prin caracteristicile ei esențiale, opera lui Ion
Druță... este în total o expresie a rezistenței spirituale și morale în fața a tot
ce subminează naționalul, umanul, sacrul”. În anii regimului totalitar
comunist sovietic, Ion Druță s-a ridicat deasupra principiului abordării
realității de pe poziții de clasă.