George Coșbuc

George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, Imperiul Austriac – d. 9 mai 1918, București, România)

a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular
al Academiei Române din anul 1916.

Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al
literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din
manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare
(culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al
prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare
la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din
lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost
tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi
gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor
clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului
țăranului român

Biografie
Primii ani

George Coșbuc s-a născut în 1866, pe 20 septembrie, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai
preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum
din Telciu. Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii rurale, în tovărășia
basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță,
dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac (cântăreț la
biserică) Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul și-a început studiile la școala primară confesională greco-catolică din Hordou, în toamna
anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru
clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii triviale (confesionale, greco-catolice) din Telciu, cea mai
mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În
clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În
toamna aceluiași an, George Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din
Năsăud, perioadă de când datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale,
precum Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Adalbert von Chamisso, Gottfried August Bürger și alții. La
Gimnaziul superior (liceul, astăzi colegiu național) din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă,
unde se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel tânărul Coșbuc formându-și aici
o temeinică bază pentru cultura sa.

Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului

năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, George Coșbuc
este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte. Publică în paginile
revistei Muza someșeană (1882 - 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri
din Friedrich Rückert, Sándor Petőfi și o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă.

Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă cea latină, cu principalele opere ale literaturii europene,
dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul
creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, iar după trecerea acestuia, în toamna
anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, care avea
pe atunci și o catedră de limbă română, condusă de preotul unit Grigore Silași. A continuat studiile
clasice, frecventând cursurile de istoria vechilor greci, cele de traducere și interpretare din scrieri alese
din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost
numit în comitetul Societății Iulia a studenților români din universitatea clujeană, timp în care își începe
colaborarea la gazeta Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).

În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre

studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Continuă colaborarea la Tribuna,
publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici,
directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacția revistei și pentru a stabili cu el o
eventuală colaborare de durată. Coșbuc publică și în coloanele revistei din Gherla Cărțile săteanului
român, continuând în același timp să scrie la Tribuna precum povești și basme versificate (Fulger, Brâul
Cosânzenii, Tulnic și Lioara), fapt ce îl determină pe Slavici, să îl aducă cu orice preț la Sibiu, în redacția
ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o
etapă hotărâtoare în formația sa publicistică.

Tematică și particularități

După cum însuși a mărturisit-o, Coșbuc intenționa să realizeze o epopee, astfel încât „baladele” și
celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, să capete „unitate și extensiune de
epopee”. Deși nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară,
alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creația sa natura românească,
muncile câmpenești, datinile atașate marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta
țăranului, experiența tragică a războiului, momente din istoria poporului român.

În descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel dintâi pastelist remarcabil în evoluția liricii

românești), la Coșbuc obiectul evocării e omul pământului, peisajul având funcția de a-i oferi acestuia
cadrul de manifestare, în tradiția poemelor lui Vergiliu și ale lui Hesiod, cu ale sale Munci și zile. G.
Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale relevând cadrul existențial
și unele dintre îndeletnicirile țărănești tipice (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliță).
Natura este plastică și, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări
sufletești. Viziune artistică din Balade și idile este unitară, poemele impunându-se prin prospețime și
prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea țărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le
stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic.
Poetul surprinde în scene de o grație firească semnele tulburării erotice, jocurile și capriciile iubirii,
farmecul vârstei incerte, între o candoare sufletească și o instinctivă tactică erotică. Imaginea,
esențializată, a psihologiei și a comportamentului erotic este recompusă prin reacțiile, gesturile și
replicile eroilor. Se detașează din idile o anume simplitate a situațiilor, extrase dintr-un cotidian
țărănesc, stilizat cu grație și simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre
lumea obiectivă și nu spre atmosfera subiectivă, vocația poetului în descrierea naturii este desenul, în
forma unor notații simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranță și expresivitate în
mobilitatea percepției. Coșbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea
momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger). Experiența
tragică a războiului, momentele din istoria națională și revolta țăranului apar în sinteze poetice,
reprezentative pentru psihologia noastră etnică și a filosofiei implicate în atitudinea românească în fața
vieții și a morții. Coșbuc a creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică și originală
substanță poetică și artistică.

Volume publicate[modificare | modificare sursă]

 Blestem de mamă, Sibiu, 1885;
 Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;
 Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;
 Draga mamei, Sibiu, 1886;
 Fulger, Sibiu, 1887;
 Balade și idile, București, 1893;
 Fire de tort, București, 1896;
 Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei
Gligor, Craiova, 1995;
 Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici,
București, 1992; ediția Iași, 1997;
 Din țara Basarabilor, București, 1901;
 Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;
 Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;
 Cântece de vitejie, București, 1904;
 Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;
 Balade, București, 1913;
 Drumul iubirii, București, 1916;
 Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;
 Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;
 Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;
 Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;
 Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;
 Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus
Pârvulescu, București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață
de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1998;
 Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;
 Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX,
ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-
1998;
 Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;
 Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.