Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, Târlișua, Bistrița-

Năsăud, România – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare-
Podgoria, Ștefănești, Argeș, România) a fost un prozator și
dramaturg român, membru titular al Academiei Române.
Este considerat, în tradiția critică românească, întemeietorul
romanului modern în literatura română și unul din marii
scriitori români din secolul al XX-lea. Romanele sale cele mai
cunoscute, Ion și Răscoala, reprezintă o amplă frescă a vieții
rurale dinainte de Primul Război Mondial.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul

Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul
Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului
Vasile Rebreanu (1863-1914) și ai Ludovicăi (născută
Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865-1945) era pasionată de
teatru, fiind considerată „primă diletantă”[necesită citare]
pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion,
Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Scriitorul oferă el
însuși o mărturie despre acei ani: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele.
Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din
copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de
cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai
târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor,
cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

A început cursurile școlii primare în 1891. Despre această epocă oferă el însuși o mărturie: Cele dintâi
plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-
au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, în limba română. În 1897 s-a
transferat la școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), cunoscut și sub numele de Gimnaziul
Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național "Liviu Rebreanu"), unde a urmat încă trei clase, în limba
maghiară.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și ultima poezie". Fascinat de o tânără
actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie
un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără
succes, acest gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul
Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul "eminent". Ca și la Gimnaziul
din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov a apărut
povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție
pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de
chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a
pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 până în 1906 a urmat, ca
bursier al statului austro-ungar, Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit atras de
medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din
nou, în primul an, a primit distincția de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea

de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări
literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. După 17 luni de serviciu militar este radiat din cadrele
militare pentru "gestiune nepricepută a bugetului popotei ofițerilor."[9] În 1907 a conspectat numeroase
opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie, 2, 3, 7, 8 și 16 mai, 1, 2
iulie). Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, maghiari. Li s-au
adăugat câteva proiecte de literatură dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó
föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viața "intelighenței"
năsăudene.

La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara
măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost
forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", s-a hotărât să se dedice
literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).

La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea
părinților, care l-au știut un domn realizat: "Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai
bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în
literatura mea..." La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească la Sibiu, unde în revista
"Luceafărul" îi apare nuvela numită Codrea.

La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată
Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La
7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din
plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost
deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și
O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat
nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).

A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se, în mod deosebit, asupra paginilor de critică și
istorie literară din Viața românească, aparținând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra
amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă
după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi.
În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a
trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunându-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mâna
(prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.

În 19 octombrie 1910 a participat pentru prima oară la o ședință a cenaclului literar condus de Mihail
Dragomirescu, din care mai făceau parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie
Nanu, Corneliu Moldovanu, Nicolae Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail Săulescu, Mihai Sorbul. A
dus cu el o nuvelă, pe care însă nu apucă să o citească.

Debut editorial, la Orăștie, apare volumul de nuvele Frământări, la "Librăria națională", condusă de
Sebastian Bornemisa. În sumar, producții literare tipărite în revistele Luceafărul și Convorbiri critice:
'Dintele, Lacrima Glasul inimii, Culcușul, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Golanii, Cântec de dragoste [Cântectul
iubirii], Proștii, Filibaș [Ocrotitorul].

Înainte de a scrie și de a-și publica romanele, scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind
povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul, dezertor. Ciuleandra,
nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu.

Liviu Rebreanu publică în anul 1920 romanul Ion, despre care Eugen Lovinescu avea să scrie că „e cea
mai puternică creație obiectivă a literaturii române”. Ion este un roman al vieții țărănești, dar și unul al
relațiilor sociale și naționale complexe din epoca monarhiei dualiste. Scriitorul își propusese să realizeze
un vast triptic al vieții țărănești care să cuprindă după viața țăranului român din Ardeal, pe aceea a
țăranului din Regat și apoi din Basarabia. După o perioadă mai îndelungată de documentare, Rebreanu
publică, în 1932, romanul Răscoala, dedicat evenimentelor tragice de la 1907, al cărui erou nu mai este o
figură individuală, ci, așa cum scria George Călinescu, „țăranul colectiv cu psihologie de gloată”. Ultima
parte dedicată țăranilor din Basarabia a rămas nerealizată.

Al doilea roman al lui Rebreanu, apărut în 1922, aduce o noutate tematică importantă. E vorba de
Pădurea spânzuraților, un roman psihologic care are în centrul său cazul unui ofițer român din armata
austro-ungară condamnat la moarte prin spânzurătoare pentru a fi încercat să dezerteze în tabăra
românească în timpul Primului Război Mondial. Romanul este inspirat din moartea tragică a fratelui său,
locotenent în armata austro-ungară, care trecuse printr-o experiență similară. Tema fusese schițată,
inițial, în nuvela Catastrofa.

Alături de romanele majore, prozatorul a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de
zona paraliteraturii, cum ar fi Adam și Eva, bazat pe tema metempsihozei. Un cuplu se reîncarnează în
șapte momente istorice diferite, iar textul e închis într-o povestire cu ramă.

Alte două romane, Gorila și Jar, care descriau mediul intelectual și redacțiile unor ziare interbelice, deși s-
au bucurat de succes de public, nu au fost validate de critică, iar Crăișorul, o biografia romanțată a lui
Horia, care fusese poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”, a însemnat un alt mare
eșec literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior
fiind caracterizate de criticul G. Călinescu drept inegale.

Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Astfel, pe 15 septembrie/ianuarie 1911, împreună cu dramaturgul
Mihail Sorbul, scoate revista Scena, dar aceasta rezistă doar 10 numere. În luna aprilie a aceluiași an a
fost numit secretar al Teatrului Național din Craiova, și devine un colaborator de bază al lui Emil
Gârleanu, la acea dată directorul instituției. Până în 1912, va avea îndeletniciri diverse: de la întocmirea
repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz
Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul.O lună mai târziu, la teatrul din Craiova sosește și Ștefana
(Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în
spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie).

În 1913, în timp ce desfășura o susținută activitate de cronicar teatral, lucrează la romanul Zestrea,
"înaintând dificil în acțiune" (nu s-a păstrat nimic din această pretinsă variantă). Din luna iulie, după
intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), se angajează ca reporter la Adevărul (la
sfârșitul războiului va fi concediat). Pe 25 august cu schița Taclalele (retipărirea schiței Vrăjmașii), revista
Universul literar deschide șirul colaborărilor cu Rebreanu. Mai mult decât în paginile altor publicații, aici
vor fi retipărite, de regulă, cu titlul schimbat, vechi schițe și nuvele, originale și "prelucrate". Bibliografia
scrierilor înregistrează astfel de colaborări în 1913, 1914, 1915. Câteva inedite: Santinela (1913);
Războiul. Însemnările unui sublocotenent; O scenă (ambele în 1914); Întâiul gropar (1926); Coniderate
de autorul lor submediocre, vor fi "uitate" în paginile publicației. Pe 7 decembrie schițează un nou
proiect: Răscoala, dramă în patru acte. Pe 29 ianuarie 1914, apare un nume nou printre titlurile de până
acum, Ion. Roman. L. Rebreanu" (notație datată pe verso-ul unei file oarecare; cf. Arh. L.R., II, ms. 1). Vor
mai trece ani până când Zestrea uceniciei literare va apărea cu noul titlu în librării. Pe data de 31 iulie, la
București, apare cotidianul Ziua, sub conducerea lui Ioan Slavici. Aici Rebreanu va publica, folosindu-se
de pseudonime, cronici dramatice. Pe 17 septembrie – Datare pe piesa Jidanul (trei acte), cu tematică
semită. Pe 21/28 septembrie publică în Universul literar studiul Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan, care
anticipă romanul Crăișorul. În octombrie/noiembrie devine redactor la Scena. În anul 1915 scrie
povestirea istorică Horia, Cloșca și Crișan. Pe 26 august încheie nuvela Hora morții.

Sursă