Luceafărul

de Mihai Eminescu
w
A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate celei
Cum e Fecioara între sfnţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastrăi unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi strălucei
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azii îl vede mâinii

Astfel dorinţa-i gatae
El iari privind de săptămânii
Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmplei
De dorul lui şi inima
Şi sufetu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sarăi
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

—
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaiei
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntnde drept

Copila să se culcei
I-atnge mâinile pe piepti
I-nchide geana dulcee

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsăi
Pe ochii marii bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâsi
El tremura-n oglindăi
Căci o urma adânc în vis
De sufet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somni

Oftând din greu suspinăm
- Oi dulce-al nopţii mele domni
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în josi luceafăr blândi

Alunecând pe-o razăi
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurători
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerători
Se cufunda în maree

Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteştei
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu tresti.

Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moalei
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemareai
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vini
Să te privesc de-aproapei
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

Oi vin’! odorul meu nespusi

Şi lumea ta o lasăe
Eu sunt luceafărul de susi
Iar tu să-mi fi mireasă.

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multei
Şi toată lumea-n ocean
De tne o s-asculte.

- Oi eşt frumosi cum numa-n vis

Un înger se aratăi
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodatăe

Străin la vorbă şi la porti

Luceşt fără de viaţăi
Căci eu sunt viei tu eşt morti
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

—
Trecu o zii trecură trei
Şi iarăşii noapteai vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucăm

- Cobori în josi luceafăr blândi

Alunecând pe-o razăi
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzii

Se stnse cu durerei
Iar ceru-ncepe a rot
În locul unde pieree

În aer rumene văpăi

Se-ntnd pe lumea-ntreagăi
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagăe

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde parei
Venea plutnd în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţei
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţăe
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himerici
Ca două patmi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acumai
Şi soarele e tatăl meui
Iar noaptea-mi este mumae

Oi vin’i odorul meu nespusi

Şi lumea ta o lasăe
Eu sunt luceafărul de susi
Iar tu să-mi fi mireasă.

Oi vin’i în părul tău bălai

S-anin cununi de stelei
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

- Oi eşt frumos cum numa-n vis

Un demon se aratăi
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coardei
Şi ochii mari şi grei mă dori
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi tu oarei
Cum că eu sunt nemuritori
Şi tu eşt muritoare?

- Nu caut vorbe pe alesi

Nici ştu cum aş începe -
Deşi vorbeşt pe înţelesi
Eu nu te pot pricepee

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tnei
Tu te coboară pe pământi
Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutarei
Dar voi să şti asemenea
Cât te iubesc de taree

Dai mă voi naşte din păcati

Primind o altă legee
Cu vecinicia sunt legati
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copilei
S-a rupt din locul lui de susi
Pierind mai multe zile.

—
În vremea asta Cătălini
Viclean copil de casăi
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masăi

Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochiii
Băiat din fori şi de pripasi
Dar îndrăzneţ cu ochiii

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumenii bată-i vinai
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândrăi arz-o focule
Eii Cătălini acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.
- Da’ ce vreii mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeaunai
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gurăi numai una.

- Dar nici nu ştu măcar ce-mi cerii

Dă-mi pacei fugi departe -
Oi de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii ţi-aş arăta

Din bob în bob amoruli
Ci numai nu te mâniai
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntnde-n crâng

La păsărele laţuli
Când ţi-oi întnde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţule

Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămâie…
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâiee

Când faţa mea se pleacă-n josi

În sus rămâi cu faţai
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţae

Şi ca să-ţi fe pe deplin
Iubirea cunoscutăi
Când sărutându-te mă-nclini
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasăi
Şi ruşinos şi drăgălaşi
Mai nu vreai mai se lasăi

Şi-i zice-ncetm – Încă de mic

Te cunoşteam pe tnei
Şi guraliv şi de nimici
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafări răsărit

Din liniştea uităriii
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii măriie

Şi tainic genele le pleci

Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsule

Luceşte c-un amor nespusi

Durerea să-mi alungei
Dar se înalţă tot mai susi
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt

Pusti ca nişte stepei
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşt copilăi asta e…

Hai ş-om fugi în lumei
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şt de numei

Căci amândoi vom f cuminţii

Vom f voioşi şi teferii
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

—
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripei
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubti

Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văii

Jur împrejur de sinei
Vedeai ca-n ziua cea dentâii
Cum izvorau luminee

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mării de-a-notul…
El zboarăi gând purtat de dori
Pân’ piere totuli totule

Căci unde-ajunge nu-i hotari

Nici ochi spre a cunoaştei
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbei
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei veciniciii

Părintei mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fi
Pe-a lumii scară-ntreagăe

Oi cere-mii Doamnei orice preţ

Dar dă-mi o altă soartei
Căci tu izvor eşt de vieţi
Şi dătător de moartee

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privirei
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaosi Doamnei-am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născuti
Mi-e sete de repaos.
- Hyperioni ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lumei
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi numee

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţii
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri -
Când valuri afă un mormânti
Răsar în urmă valurie

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soartei
Noi nu avem nici tmpi nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moarei
Un soare de s-ar stnge-n cer
S-aprinde iarăşi soaree

Părând pe veci a răsării

Din urmă moartea-l paştei
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tui Hyperioni rămâi

Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei gurii

Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catargi

Oştri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n largi
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-tei te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
—
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şii ca şi-n ziua cea de ierii
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfnţit

Şi noaptea o să-nceapăe
Răsare luna liniştt
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tneri singurim

- Oi lasă-mi capul meu pe sâni

Iubitoi să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulcee

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mii
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patmi.

Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmăi
Căci eşt iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţăm
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe…

Miroase forile-arginti
Şi cadi o dulce ploaiei
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungii bălaie.

Eai îmbătată de amori

Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetşor
Dorinţele-i încredem

- Cobori în josi luceafăr blândi

Alunecând pe-o razăi
Pătrunde-n codru şi în gândi
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealurii
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valurie

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltulm
- Ce-ţi pasă ţiei chip de luti
Dac-oi f eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrecei
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.