LIVIU REBREANU

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, Târlișua, Austro-Ungaria – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare-
Podgoria, Ștefănești, Argeș, România) a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al
Academiei Române, fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi
(născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată
„primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei
Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc. Este considerat, în tradiția critică românească,
întemeietorul romanului modern în literatura română și unul dintre cei mai mari scriitori români din
secolul al XX-lea.

Înainte de a scrie și de a-și publica romanele, scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind
povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul, dezertor.
Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu. Începe prima
versiune integrală a romanului Pădurea spânzuraților (pe care o va termina la 27 iunie 1922). Între 5
iulie/17 noiembrie 1922 va transcrie romanul Pădurea spânzuraților. Apare Pădurea spânzuraților.
Cartea va primi "Marele premiu al romanului". Va fi reeditat în 1922, 1925, 1926, 1928, 1929, 1932,
1940.

În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofițer, s-a oferit voluntar în
armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureștiul.
"Fugarul" se află într-o situație dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.

Între 12/13 mai 1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de
dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraților). În
primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din
urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna
noiembrie a revenit în București. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania,
Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil. Reîntors la București,
prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților, fără să reușească să finalizeze romanul.

În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o
timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției
Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în
urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din
conducerea Direcției Educației Poporului. A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au
fost scrise majoritatea cărților sale de atunci încolo.

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost
deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.