Ioan Slavici, Repere biobibliografice

Fișă de lucru
Încadrarea în epocă
Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad - d. 17 august 1925, Crucea de Jos,
Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al
Academiei Române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un
jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca
presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a
fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.
Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau
Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune,
dintr-un surplus de caracter.”
Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui
Lorenz Stein și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al
său după ce i-a fost introdus de către medicinistul Ioan Hosanu.
Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de
la Putna, iar rolul lui Slavici în organizarea acesteia este egal cu cel al lui Eminescu
În acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi, la trecerea acestuia prin Viena în vara
anului 1870, despre Slavici ca scriitor cu un excelent cap politic, iar la prima întâlnire dintre Negruzzi
și Slavici aceștia se înțeleg asupra unui studiu despre raporturile dintre români și maghiari care urma
să fie publicat în Convorbiri literare. La începutul anului 1871, în timp ce lucra la studiul promis lui
Negruzzi, publică în foaia societății de lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu Despre
creștere și mai cu seamă despre creșterea junelor române. Studiul asupra maghiarilor a fost publicat
în Convorbiri literare în numărul din 15 iulie 1871.La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai
mult în vocația sa de observator al vieții sociale și politice, începe să aștearnă pe hârtie amintirile și
povestirile sale în graiul locurilor natale, astfel debutează în anul 1871, în Convorbiri literare, cu
comedia Fata de birău. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la Convorbiri
literare.
Tot Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata
bătrân” și, astfel, scrie povestea Zâna Zorilor care a fost citită la Junimea în două ședințe la rând și a
fost publicată în Convorbiri literare în iunie 1872. În același an, 1872, i-au mai fost publicate
poveștile: Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte.
În anul 1877 Titu Maiorescu preia direcția ziarului Timpul și Slavici i se alătură în redacție în
speranța că va schimba viziunea liderilor conservatori asupra situației românilor din Transilvania.
Slavici s-a ocupat de îngrijirea părții literare și de articolele de politică externă. Pentru a evita
chestiunile mai sensibile de politică, considerând că liderii conservatori manifestau o politică de
apropiere de Austro-Ungaria, publică articole politice în Telegraful român și apoi le reproduce în
Timpul. Eminescu se alătură redacției în noiembrie 1877, iar Eminescu îl aduce pe Caragiale,
întocmind cea mai puternică redacție pe care a putut-o avea un ziar românesc în secolul al XIX-lea.
În aprilie 1884 pleacă la Sibiu, iar la 14 aprilie apare primul număr al Tribunei sub
conducerea sa. Tribuna a fost considerată de Slavici cea mai scumpă dintre creațiunile mele. Slavici
venea la redacție la cinci dimineața și pleca după douăsprezece ore muncite, punând în slujba
ziarului toată puterea sa de muncă și inflexibilitatea convingerilor sale morale și politice. Ca director
scria trei articole de fond pe săptămână și material pentru minimum trei coloane în celelalte zile.
Slavici a impus la ziar limba literară dezvoltată de către românii de peste munți: Eliade, Bolintineanu,
Alecsandri, Bălcescu, Hașdeu, Odobescu, Eminescu și Maiorescu, pe care-i pomenea cu evlavie în
coloanele ziarului. Pe frontispiciul ziarului scria: Soarele pentru toți românii la București răsare.
În anul 1894 înființează, împreună cu Caragiale și Coșbuc, revista Vatra, unde publică romanul Mara
cu care încheie perioada inspirației din realitățile transilvănene.
 La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în pat.
Viața românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut. În
1920 scrie prima versiune a volumului de memorii Întemnițările mele, romanul Cel din urmă armaș
și un nou volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă condusă de C. Costa-Foru, la
Adevărul literar și artistic și Viața românească. În cele două din urmă reviste începe să-și scrie
Amintirile despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din Închisorile mele și
Lumea prin care am trecut. În anul 1923 i se publică volumul Amintiri și romanul Cel din urmă armaș
la editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață a scris romanul Din păcat în păcat, rămas
needitat.
Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii
care îi amintea de Șiria lui natală.
La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas
bun a fost rostit de Gala Galaction.
OPERA
Dar opera este remarcabilă. afirma George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până
în prezent. Fiind o personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic,
gazetar și memorialist, narator și dramaturg, opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără a
include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat. Junimist convins, susținea că estetica este
strâns legată de etică, susținând imposibilitatea separării frumosului de bine, iar arta o privea ca pe
un act moral și combătea cu asprime în cronicile sale din Timpul tot ceea ce considera necuviințe
estetice.
Deși prima operă literară publicată a fost o comedie, dintr-o scrisoare adresată lui Iocob
Negruzzi se poate deduce că prima încercare literară al lui Slavici a fost un basm, Zâna Zorilor. Basm
scris la sfârșitul anului 1870.
Slavici s-a remarcat, însă, în literatura română în proză prin nuvelele sale, pe care a început
să le scrie încă din perioada studenției vieneze. Cele mai reușite nuvele ale sale sunt Popa Tanda
(1873), Scormon (1875), La crucea din sat (1876), Gura satului (1878), Budulea Taichii (1880),
Moara cu noroc (1880), Pădureanca (1884), cu subiecte inspirate din viața socială și particularitățile
lumii satului ardelenesc, din împrejurimile Aradului, în care Slavici a dat dovadă de complexitate
sufletească și de un spirit fin de observație a zonelor obscure ale naturii umane, iar prin prisma
conștiinței sale etice a oferit personajelor sale o aură de ființe însemnate, iar tragicul și bucuria vieții
sunt învăluite în aceași viziune a lumii și așezate pe același palier al lumii sale contemporane. Prima
nuvelă, Popa Tanda a fost scrisă în 1873, publicată în Convorbiri literare în 1875, și seamănă cu un
basm în care eroul principal transformă satul Sărăceni, prin puterea propriului exemplu, într-o
așezare rurală aproape utopică pentru vremurile de atunci. În Gura satului creionează psihologia
stereotipă a colectivității în jurul unor banale discordii și împăcări în legătura cu căsătoria unei fete
de țară. Gura satului, Scormon, La crucea din sat, Vecinii alcătuiesc împreună un tablou etnografic al
satului în momentele lui rituale, cu povești care ar trebui să fie dramatice, fiind generate de drame
pasionale, dar conflictele sunt privite cu seninătate și subordonate deznodământului, care este, în
toate cazurile, fericit. Moara cu noroc s-a născut din complexul de credințe populare despre comori
și despre blestemele cu care au fost îngropate și nenorocirea care se abate asupra celor care nu au
drept asupra lor. Povestea porcarilor din pusta arădeană și moravurile lor au ceva din grandoarea
istoriilor americane din prerii și cu cete de bizoni, iar cârciumarul Ghiță devine victima propriei
dorințe de a câștiga bani mulți, dar visul i se năruie aflându-se în mijlocul dintre ordinea juridică a
statului și legea mutuală a hoților. Budulea Taichii prezintă misterul psihologic al lui Huțu, un
personaj neînsemnat în copilărie, și ambiția devorantă a acestuia de a-și depăși condiția socială de
fiu de cimpoier, iar Pădureanca prezintă drama socială a lui Iorgovan, fiul bogătanului Busuioc, care
se îndrăgostește de Simina, o fată frumoasă, dar săracă și nehotărât și neputând trece peste
convențiile sociale spre a o lua în căsătorie pe Simina, Iorgovan se sinucide.
Apariția volumului Novele din popor, în anul 1881, a fost bine recepționată și a fost
considerată un moment decisiv în consolidarea prozei realiste în literatura română. Nicolae Xenopol
aprecia că Slavici a făcut un pas mai departe și că în proza lui intri într-o lume pe care puțini au
cunoscut-o până acum, într-o lume deosebită de toate celelalte, într-o lume în sfârșit despre care
poți cu drept zice: aceștia sunt țăranii români. Eminescu a accentuat aceeași idee, insistând asupra
adâncimii sufletești a acestei lumi, care nu numai seamănă în exterior cu țăranul român, în port și
vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el. Gazetele transilvănene au întărit
aceeași opinie și au apreciat măiestria lui Slavici cu care descrie toate fazele prin care trece sufletul
lor, iar Nicolae Iorga afirma că Slavici vede bine în lucrurile mici și le mărește pentru cei care nu le
pot vedea ca dânsul.
Prima tentativă de a scrie un roman, a avut loc tot în timpul studenției, în anul 1873, când a
încercat să scrie Osânda răului, dar recunoașterea sa ca romancier a avut loc abia după apariția
romanului Mara, în revista Vatra în 1894, și mai apoi în volum în 1906. Mara a reprezentat o altă
treaptă în evoluția romanului românesc. George Călinescu a descris apariția acestui roman un pas
mare în istoria genului, fiind una din cele mai mai puternice opere care s-a scris înainte de Ion al lui
Liviu Rebreanu
Memorialistica lui Slavici este scrisă fără intenția de a face literatură, dar nu este de neglijat datorită
valorii sale documentar-biografice. Slavici prezintă cu predispoziții de moralist observațiile sale
atente asupra mediilor pe care le-a străbătut în lunga și agitata-i viață. Tonul memorialisticii sale este
sfătuitor și justițiar, fiind un fin observator al caracterelor și al socialului și a fost indiferent față de
natură, care părea să nu-i spună mare lucru. Slavici a fost primul scriitor care l-a cunoscut pe
Eminescu încă din tinerețe și a stat în preajma lui multă vreme, iar memorialistica sa a furnizat cele
mai bogate și mai autentice date privitoare la om și poet. Amintirile sale, scrise fără strălucire
stilistică, apar ca o necesitate de a apăra memoria marilor săi prieteni, Eminescu, Caragiale și Coșbuc.
Astfel, el nu se apleacă asupra anectodicii sau asupra vieții, ci asupra portretului moral al acestora.
Închisorile mele, volum apărut în 1920, sunt o evocare a experienței sale existențiale în temnițele
maghiare și românești, iar Lumea prin care am trecut, volum publicat în 1930, constituie un roman
autobiografic al scriitorului.
1. Ce spațiu geografic reprezintă Ioan Slavici în literatura română? – 1 p
2. Când debutează Ioan Slavici, în ce revistă și cu ce operă?- 1p
3. Ce rol are Mihai Eminescu în debutul lui Ioan Slavici? -1p
4. Când îl cunoaște pe Mihai Eminescu și ce eveniment organizează împreună?- 1p
5. Numiți titlurile a cel puțin patru basme scrise de Ioan Slavici. -1p
6. Numiți titlurile a cel puțin patru nuvele scrise de prozator.-1p
7. Când publică nuvela „Moara cu noroc”, în ce volum și în ce an? -1p
8. Care este cel mai bun roman al său? În ce an este publicat? -1p
9. Numiți două tiluri din memorialistica lui Slavici.-1p