Viața și activitatea lui Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu s-a născut în Târgul Pașcani la 5 noiembrie 1880, ziua 5 noiembrie. Tatăl era
avocat și provenea din Oltenia, iar mama - țărancă dintr-un sat răzășesc moldovenesc, o femie
credincioasă ce respecta tradițiile. Scriitorul va moșteni dinspre mamă spiritul contemplativ și lirismul, iar
dinspre tată înclinarea spre balada eroică haiducească. Numele său nu a fost ales la întâmplare, ci pentru a
se păstra tradiția moștenită din bătrâni: să i se aleagă prenumele copilului după numele unui sfânt ce avea
să fie sărbătorit în luna respectivă. (Mihail Sadoveanu: 50 de ani de eternitate a unui titan – film
documentar. Min 0:00 – 0:26)
Mihail Sadoveanu își petrece anii copilăriei la Pașcani și vara la bunicii din partea mamei, la
Verseni. Copilăria sa, nu a fost una prea fericită, ci este marcată de situația delicată a mamei lui și
suferința îndelungată a acesteia. Avea să-și numească mama „cea cu chip de blândă icoană.
În școala primară, îl are ca dascăl pe domnul Busuioc, nimeni altul decât domnul Trandafir, din
scrierile sale de mai târziu. Din această perioadă datează primul contact cu scrierile lui Ion Creangă, și tot
acum ia cunoștință de istoriile cu haiduci, devorate cu nesaț.
După ce trece clasa a IV-a urbană la Fălticeni, Mihail Sadoveanu trece la gimnaziul „Alecu
Donici”, din același oraș, fiind coleg de clasă cu alți doi viitori scriitori: criticul Eugen Lovinescu și
povestitorul Ion Dragoslav.
În clasa a treia a gimnaziului adolescentul capătă o aliură de haiduc cu pușcă și pasiuni
vânătorești. Vânătoarea și pescuitul reprezentau una dintre marile plăceri ale lui Sadoveanu. Considera
pescuitul o petrecere cum ar fi un cântec al pescarilor ori o poezie a lui Alexandri. În acești ani devine un
observator de seamă al naturii și tot din această epocă, datează și primele sale încercări literare: versuri și
o încercare de roman haiducesc. (Mihail Sadoveanu la Fălticeni-film documentar. Min. 0:57 – 1:34)
În anul școlar 1894-1895, Mihail va rămâne repetent, însă acest episod nu va face decât să-l
ambiționeze. În anul 1896, tânărul Mihail va rămâne orfan de mamă. Avea doar 16 ani. Acest lucru îi va
marca toată viața și va mărturisi peste ani, în lucrarea sa, ”Anii de ucenicie”: „când mama a murit, aveam
16 ani, elev al gimnaziului din Fălticeni. A fost o lovitură așa de brutală, încât am simțit-o îndelung după
aceea. Ea iubea în mine pe primogenitul ei și avea și bucuria asemănării mele cu ea”. Târziu, în anii
senectuții, scriitorul zăbovea în fața marelui tablou al mamei sale, citind din cărțile sale preferate.
Debutul literar are loc în anul 1897, pe când avea doar 18 ani. Publică versuri și schița
„Domnișoara M...din Fălticeni” în două numere din revista umoristică Dracu din București. Se semnează
„Mihai din Pașcani”. În toamna aceluiași an trece la Liceul Național din Iași, unde întâlnește „un mediu
de extraordinară fermentație culturală”, așa cum însuși Sadoveanu mărturisea: „Popasul acesta al meu la
Iași, în trei ani ai cursului superior de liceu, a fost hotărâtor pentru cariera mea literară. Toate ideile
generoase ale timpului, toate literaturile europene în traduceri franțuzești aveau circulație intensă între
colegii mei. M-am cufundat ca într-o baie de lumină. Însușirile mele artistice au evoluat brusc, ca plantele
sub soarele ecuatorial...”.
Însă în luna martie 1900 este exmatriculat de la Liceu. La sugestia tatălui său, în septembrie
aceluiași an, pleacă la București, cu gândul de a se înscrie la Facultatea de Drept, dar atracția pentru
literatură îl determină să frecventeze cursurile Facultății de Litere.
Natura l-a înzestrat pe marele scriitor cu o statură înaltă, dominând prin simpla lui prezență pe cei
din jur. (Mihail Sadoveanu – 50 de ani de eternitate... Min. 1:12 – 1:21)

1
 În 1901, îl aflăm la Fălticeni, căsătorindu-se, la doar 21 de ani, cu Ecaternina Balu, cu care va
avea 11 copii. Nu renunță însă la activitatea literară. Va colabora la revista Pagini literare și la Revista
modernă: cu poezii, recenzii, traduceri, semnând cu diferite pseudonime: C. Prisăcaru, C. Săteanu, Ilie
Pușcașu. Din numărul 32 până în numărul 37 al Revistei Romnâne își publică nuvela ”Ion Ursu”.
În anul 1902, debutează în forță, cu o traducere din Dostoievski, „Moarta”, sub pseudonimul Ilie
Pușcașul.
În iunie este chemat să-și facă stagiul militar. Avansat caporal-instructor după terminarea
perioadei de instrucție, el rămâne să instruiască la rându-i pe recruții țărani. Întemeiat pe experiența de
viață a lunilor de militărie („le citeam ostașilor scrisorile de acasă; le dam sfaturi: ce și cum să le răspundă
iubitelor lor; și, în schimb, îmi spoream simțitor depozitul de vorbe, cunoașteri și observații”), va scrie
îndată după aceea „Amintirile căprarului Gheorghiță” și numeroase alte povestiri.
După terminarea stagiului militar se întoarce din nou la Fălticeni, în mijlocul familiei. Aici se
naște primul său copil, Despina-Iulia.
Avea scrise la începutul anului 1903„două volume complete și al treilea aroape gata și un plan
mare pentru o lucrare mare”, după cum mărturisea scriitorul. Lucrarea mare e probabil ”Șoimii”, relizată
prin revizuirea din temelii a „Fraților Potcoavă”, care nu-l mai mulțumea. Începe să colaboreze la revista
Semănătorul, iar în toamnă acceptă să lucreze în redacție, mutându-se pentru aceasta în București.
Debutul său editorial se produce într-un mod spectaculos, cu 4 volume concomitent: „Povestiri”,
romanul „Șoimii”, „Dureri înăbușite”și ”Crâșma lui Moș Precu. Volumele au fost primite cu viu interes
de cititori și de critica literară. Încă înainte de apariția lor, Nicolae Iorga semna în revista Semănătorul
articolul ”Povestitori de ieri și de azi” în care se ocupă pe larg de Sadoveanu. Tot Nicolae Iorga va
denumi anul 1904 „anul lui Sadoveanu”, „după acela dintre scriitori care s-a ridicat în cuprinsul lui,
printr-o bogăție de activitate admirabilă la situația de cel mai citit și iubit dintre nuveliștii de astăzi”.
Debutantul atât de fecund va confirma promisiunile, Sadoveanu devenind prozatorul cu cea mai
întinsă și mai variată operă din literatura română și unul dintre cei mai prolifici și mai proeminenți
scriitori europeni. Este autorul a peste 100 de volume și 700 de titluri.
În același timp, Sadoveanu își extinde colaborarea și la alte reviste: În Convorbiri Literare apare
nuvela „Păcat boeresc”; în revista Luceafărul, nuvela ”Mormântul unui copil”; în revista „Albina”, seria
de amintiri sub titlul „Scrisori trimise de un prieten drag”. Din momentul apariției revistei Viața
românească, Sadoveanu devine un colaborator activ al revistei ieșene și – cum va recunoaște mai târziu –
unul dintre părtașii fideli ai crezului consecvent democratic pentru care milita criticul și animatorul
revistei, Garabet Ibrăileanu. Mihail Sadoveanu mărturisește: „În epoca aceasta, Ibrăileanu exercita – îmi
dau seama – o presiune delicată și fină asupra mea, orientându-mă. Astfel mi-a fost învățător până ce
legătura mea cu viața și lucrurile, la vârsta de care vorbește Dante, s-a desăvârșit”.
Gândul de a părăsi Bucureștiul – unde, pe lângă activitatea redacțională, lucra ca funcționar și la
Casa Școalelor, - și de a trăi exclusiv din scris îl preocupă tot mai mult. În primăvară, își mută familia la
Fălticeni, urmând ca el însuși să se așeze temeinic în noua casă și gospodărie, la înjghebarea cărora va
lucra cu intermitențe vreme de trei ani.
În vară i se naște al doilea copil, tot o fetiță, ce va purta numele mamei sale, Profira. Titu
Maiorescu propune Academiei pentru premiere volumele „Povestiri din război” și „Floare ofilită”, după
ce mai înainte fusesră premiate ”Povestiri”și „Șoimii”.

2
 Răscoalele țărănești din 1907, izbucnite mai întâi în Moldova, reprezintă pentru Sadoveanu – aflat
în acel moment mai aproape de focarul lor – prilejul unei intense și dureroase frământări, căreia unele
scrieri și corespondența cu prietenii îi dezvălui pe de-a-ntregul dramatismul.
Numit Inspector al Cercurilor Culturale și al Bibliotecilor Populare, Sadoveanu vine în contact
direct cu starea de lucruri reală și cu preocupările masei țărănești, ceea ce îi va îngădui ca, într-un raport
către Ministrul Învățământului, Spiru Haret, să-și exprime fără echivoc punctul de vedere: „Dreptatea este
a muncitorului obijduit. Arendașii și proprietarii, fără deosebire de naționalitate, își bat joc de munca
românului. Toți surtucarii satului, primari, notari, scriitorași, mulg fără rușine, fără milă, această vacă
lăptoasă...”. Autoritățile simt adversitatea și aversiunea scriitorului față de politica guvernanților și, în
baza unui denunț, fac o descindere la locuința sa, în căutare de manifeste instigatoare la răscoală.
Împreună cu Artur Gorovei, scoate – spre sfârșitul anului – o publicație pentru țărănime,
„Răvașul”, și desfășoară în calitatea pe care o avea o intensă activitate de îndrumare culturală, de a cărei
ineficiență – în condițiile sociale ale acelui moment – își va da mai târziu singur seama.
Apar în cursul anului volumele „La noi”, „În Viișoara”, „Vremuri de bejenie” și „Însemnările lui
Necilai Manea, narațiune publicată în Viața românească. Ca un ecou direct al răscoalelor, publică în
revista Semănătorul povestirea „Mergând spre Hârlău”.
În anul 1909 este numit director al Teatrului Național din Iași; în noua sa calitate, scriitorul
contribuie la îmbunătățirea repertoriului scenei ieșene cu piese mai substanțiale lae dramaturgiei naționale
și universale.
Împreună cu Dumitru Anghel și Ilarie Chendi, scoate revista Cumpăna, al cărei prim număr apare
la 27 noiembrie 1909. În numerele ei Sadoveanu publică „Reflexiile unui explorator”, dezbatere plină de
adevăruri amare cu privire la situația țărănimii din România burghezo-moșierească și puternică satiră la
adresa stăpânitorilor țării. Din materialul acestei anchete Sadoveanu va extrage elementele pentru
cunoscuta narațiune „Bordeienii”. În numărul 5 al aceleiași reviste apare și usturătoare povestire „Un
instigator”.
Apare volumul de povestiri „Cântecul amintirii”, iar în „Viața românească”, narațiunea „Apa
morților”.
Între anii 1913-1917, izbucnind războiul balcanic, Sadoveanu, ca ofițer de rezervă, este mobilizat
și face campania din Bulgaria. Un an mai târziu, odată cu izbucnirea primului război mondial, este din
nou concentrat. De asemenea, la începutul anului 1915 și 1916, este concentrat timp de mai multe luni.
După intrarea României în război, este mobilizat și urmează armata în retragerea ei în Moldova. La Bârlad
conduce un ziar al armatei, România, în paginile căruia publică diverse foiletoane și schițe. O parte din
acestea vor forma cuprinsul volumului „File însângerate”.
În anul 1918 se stabilește la Iași, cu întreaga familie, care între timp devenise numeroasă,
instalându-se în vechile case de la Copou, cânda proprietatea lui Kogălniceanu.
În anul următor va scrie romanul ”Strada Lăpușneanu”, cronică a războiului și a Iașilor anului
1917, interpretată din perspectiva indignării ce i-a produs-o spectacolul cinic al îmbogățiților de pe urma
războiului.
În următorii ani, Sadoveanu publică numeroase povestiri, nuvelele, romane, cum ar fi: Oameni din
lună, Venea o moară pe Siret, Hanul Ancuței, istorisiri vânătorești din Țara de dincolo de negură, și
istorisiri pescărești din Împărăția apelor.
După o asemnea activitate literară bogată este ales membru al Academiei Române. Discursul său
de recepție, Poezia populară, rostit la 9 iunie, este o emoționantă și convingătoare mărturisire cu privire la

3
însemnătatea pe care au avut-o cunoașterea poporului român și a trecutului său în formarea lui ca scriitor:
„Aici e panteonul meu literar, simplu și rustic, fără podoabe, ca natura, însă măreț ca și dânsa. Simțindu-
mă al acestui popor și al trecutului și ucenic al acestor mari înaintași, le închin lor clipa solemnă de
acum..”.
Se stabilește cu familia la București, unde preia conducerea ziarelor Adevărul și Dimineața. În
paginile lor, desfășoară o intensă activitate publicistică, ținând, între altele, la strângerea rândurilor tuturor
forțelor antifasciste, la denunțarea celor care pregăteau războiul și îngenuncherea popoarelor.
Toate aceste manifestări au stârnit ura și furia extremei drepte care a trecut la injurii, calomnii și
amenințări: Iar volume din opera scriitorului au fost arse demonstrativ în piețe publice.
În apărarea scriitorului au intervenit cu hotărâre numeroși oameni de litere, de știință și de artă,
care la 1 aprilie 1937 publică în presă „Protestul intelectualilor”, semnat, printre alții, de Liviu Rebreanu,
E. Lovinescu, George Călinescu, Demostene Botez, G. Topârceanu etc.
La 16 noiembrie 1930, cu prilejul sărbătoririi, la Fălticeni, a vârstei de 50 de ani, Mihail
Sadoveanu a scris în cartea de aur a Liceului „Nicu Gane”: „Revăd cu emoție orașul copilăriei și al
amintirilor.” Cu același prilej a rostit și următorul discurs: „La Folticeni am băut apa vie a sufletului
românesc, pe care n-am uitat-o nici până azi. În ea se va răsfrânge până la moarte toată taina sufletului
meu. Darul cu care m-a înzestrat Dumnezeu, nu se datorește mie, ci părinților mei. Împrejurările și
pitorescul locurilor, munții și apele, natura încântătoare și poporul, toate au creat ceea ce
dumneavoastră sărbătoriți azi. Să mulțumim lui Neculce și lui Creangă, poporului și părinților mei, să
slăvim natura, care au contribuit la înzestrarea darului meu.” În cadrul acestei sărbători, scriitorul Mihail
Sadoveanu, a fost proclamat cetățean de onoare al orașului Fălticeni, iar fostei străzi Sfântul Nicolae din
localitate i s-a atribuit numele său.
La 6 februarie 1938 i se decernează titlul de doctor honoris causa al Universității din Iași. Doi ani
mai târziu, revista Însemnări ieșene îi închină un număr omagial, la împlinirea vârstei de 60 de ani.
Împrejurările politice din țară interzicându-i scriitorului manifestarea publicistică, el se va dedica
de-acum înainte, până la elibererarea țării, scrisului. La Istorisiri de vânătoare (1937) se adaugă noi
volume pline de observații pătrunzătoare ale călătorului și vânătorului despre natură: Valea frumoasei,
Ochi de urs, Vechime, Poveștile de la Bradu Strâmb. Tot acum scrie cunoscuta operă autobiografică Anii
de ucenicie, apărută în 1944.
Anul 1944 reprezintă actul eliberării patriei de sub jugul fascist. În aceeași toamnă, în ofensiva de
la Turda împotriva fasciștilor, fiul cel mai mic al lui Sadoveanu, Paul Mihu, moare pe câmpul de luptă.
Cartea lui, Ca floarea câmpului, prima și ultima, va apărea postum.
Sadoveanu va continua să desfășoare o vie activitate publicistică în presă, dezbătând în mod
special problema agrară și perspectivele vieții țăranului în noile împrejurări istorice.
În anul 1970, scriitorul este sărbătorit de întreaga țară cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viață, iar
în anul următor i se decernează de către Consiliul Mondial al Păcii Medalia de Aur pentru Pace.
După împlinirea vârstei de 80 de ani, Sadoveanu, care fusese lovit cu câțiva ani înainte de un atac
de paralizie, nu mai poate lucra. Proiectele literare începute au trebuit să fie lăsate în părăsire. (Cântecul
Mioarei, Ultimul cântăreț, Întoarcerea la lume, etc)
În anul 1961, i se acordă înalta distincție internațională Premiul Lenin pentru Pace și în același an,
la 19 octombrie, scriitorul încetează din viață. Este înmormântat în ziua de 21 octombrie: „Teiul care
străjuiește mormântul lui Eminescu l-a văzut sosind, la pragul veșniciei, sub ploaia domoală a frunzelor
îngălbenite” avea să spună Geo Bogza.