Ciocarlia-Datorită felului său de a se înălţa ca o săgeată spre cer sau, dimpotrivă, de a se lăsa brusc să

cadă, ciocârlia simbolizează evoluţia sau involuţia Manifestării. Ea este un fel de mediatoare: zborul
ei de la pământ spre cer şi de la cer spre pământ leagă cei doi poli ai existenţei. Astfel, ciocârlia
reprezintă unirea dintre terestru şi ceresc. Ea zboară sus şi-şi face cuibul pe pământ, din fire de iarbă
uscată. Când îşi ia zborul în lumina zorilor, ea evocă ardoarea unui elan juvenil, expresia bucuriei de
viaţă. Cântecul ei, spre deosebire de cel al privighetorii, este un cântec de bucurie: „Sus, sus, tot mai
sus/ Din pământ ţâşneşti,/ Ca un nor de foc;/ Răscolind adâncul albastru. / Te înalţi cântând şi
cântând te înalţi” (Shelley). Pentru teologi, cântecul ciocârliei înseamnă rugă răspicată şi veselă
înaintea tronului lui Dumnezeu. Din cauza vitezei cu care zboară, a înălţimilor pe care le cucereşte,
dar şi din cauza dimensiunilor ei modeste, ciocârlia nu poate fi văzută. Iată de ce ea devine un simbol
al transparenţei, al materiei dure, al strigătului. Pasăre sacră pentru gali, în folclor şi în credinţe
populare, ciocârlia este o pasăre de bun augur.

Ziua si noaptea(lumina si intunericul)- Lumina si intunericul in mitologie si simboluri nu pot fi privite

decat la modul absolut.

In numeroase cazuri, hotarele dintre lumina-simbol si lumina-metafora raman imprecise. De pilda, se

poate pune intrebarea daca lumina, aspect final al materiei, deplasandu-se cu o viteza limitata si
lumina despre care vorbesc misticii au ceva comun intre ele in afara de faptul de a fi o limita ideala si
un capat. In schimb, ne orientam in directia simbolului considerand lumina drept un prim aspect al
lumii informale. Mergand spre lumina, o luam pe un drum care sa poata duce dincolo de lumina,
adica dincolo de orice forma, dar si dincolo de orice senzatie si orice notiune.

Pentru a simboliza valorile complementare sau alternative ale unei evolutii, lumina este pusa in
relatie cu intunericul. Aceasta lege se adevereste in imaginile Chinei arhaice, precum si in acelea a
numeroase civilizatii. Semnificatia lor este ca, intocmai ca intr-o viata umana, la toate nivelurile
acesteia, o epoca intunecata este urmata – in toate planurile cosmice – de o epoca luminoasa, pura,
regenerata. Simbolismul iesirii din bezna se regaseste in toate ritualurile de initiere, ca de pilda in
mitologiile mortii, ale dramei vegetale (samanta ingropata in pamant, intunericul din care va rasari o
planta noua, o neofita) sau in conceptia despre ciclurile istorice. Varsta intunecata Kali-Yuga, va fi
urmata, dupa o destramare cosmica (mahapralaya) de o era noua, regenerata. In felul acesta pot fi
valorizate epoci intunecate, spune cu profunzime Mircea Eliade, epoci de mare decadenta si
descompunere: ele dobandesc o semnificatie supraistorica, desi exact in atare momente istoria se
realizeaza mai deplin, deoarece echilibrele sunt aici precare, conditiile umane de o varitate infinita,
libertatile incurajate de deteriorarea tuturor legilor si a tuturor cadrelor arhaice.

Lumina urmeaza intunericului (post tenebras lux), atat in ordinea manifestarii cosmice, cat si in cea a
iluminarii interioare. Aceasta succesiune se regaseste la Sf. Pavel, ca si in Coran, in Rig-Veda sau in
textele taoiste ca si in Anguttaranikaya buddhista. Lumina este astfel asemuita zeitei Amaterasu din
Japonia care iese din caverna. Lumina si intunericul constituie in genere o dualitate universala care o
exprima exact pe cea a lui yang si yin. Este vorba dealtfel de aspecte inseparabile ale aceleiasi
jumatati, unde yin contine urma lui yang si invers. Opozitia lumina- intuneric este in mazdeism, cea
dintre Ormuzd si Ahriman, in Occident cea dintre inger si demon, in India cea dintre deva si asura, in
China cea dintre influentele ceresti si cele pamantene. Pamantul indica intunericul si cerul lumina,
scrie maestrul Eckhart. Din deviza societatilor secrete, cele doua principii nu sunt antagonice ci se
completeaza reciproc, restaurand lumina initiatica. Dualitatea aceasta reprezinta si gnoza ismaelita,
dualitatea trupului si a spiritului, simboluri ale principiilor de lumina si intuneric care coexista in
aceeasi fiinta.
Privighetoarea-Privighetoarea se bucură de o reputație universală datorită perfecțiunii cântecului ei.
Ea a fost, după Platon, emblema lui Thamyras, poetul Traciei antice.

În celebra scenă a V-a din actul al II-lea din Romeo și Julieta, privighetoarea este opusă ciocârliei,
precum cântărețul iubirii din noaptea ce se sfârșește vestitoarei zorilor și a clipei despărțirii. Dacă cei
doi îndrăgostiți ascultă de îndemnul privighetorii, ei rămân împreună, dar se expun pericolului de
moarte. Dacă ascultă ciocârlia, ei își salvează viața, dar trebuie să se despartă. Prin frumusețea
cântecului, ea reușește să umple de farmec nopțile de veghe. Privighetoarea este chiar metafora
vrăjitorului care te face să uiți de pericolele zilei.

Masca-Masca, în mai toate lucrările de artă, este o a doua piele, o ilustrație a Sinelui universal care
astfel ascunde, depersonifica subiecții lăsând in același timp forma acestora intacta. Masca astfel
creata face o punte de legătura dintre Sine si exteriorizarea instinctelor, dorințelor subconștientului.
Astfel masca eliberează cumva din prizonierat, operand ca un fel de catharsis. Ea lasă sa se
întrezărească zbuciumul sufletesc care, adeseori, este reprimat.

Conotațiile măștii sunt diferite in funcție de timp și sfera geo-socio-culturala. Masca funerara
egipteana si cea chineza (hun), este arhetipul continuității vieții după moarte. Ea năzuiește, conform
lui M. Burckhardt, să „rețină în mumie răsuflarea osemintelor, modalitatea subtilă inferioară a
omului”.

Dar aceasta nu este un proces lipsit de riscuri, mai ales când este vorba de un cineva care nu a ajuns
la un anume grad de înălțare spirituală. In aceasta sfera a simbolisticii masca este frecvent folosita
drept simbol ar ascendentei spirituale, a trecerii (si renașterii) într-o alta lume. (Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, Dictionar de Simboluri. Mituri, Vise, Obiceiuri, Gesturi, Forme, Figuri, Culori, Numere,
Polirom, Iași, 2009, p. 565, pf. 5, apud Jacob Burchardt, Le masque sacre, Etudes traditionnelles, nr.
380, Paris, 1963). Simbolistica măștii este o metaforă, o transformare căci nu vorbim literalmente de
o moarte a trupului, una biologica, ci mai degrabă despre o moarte „clinica” sufleteasca si eventual o
reînnoire, o transcendenta a acestuia spre cunoaștere filozofica, idealizata.

In cazul amerindienilor masca are un simbol medical: previne și vindecă atât bolile fizice, cât și pe
cele psihice. In ritualurile lor, bărbații care poarta o astfel de masca reprezintă au capacitați
asemănătoare sistemului imunitar: țin deoparte bolile din sate primăvara şi toamna, adică la
cumpenele celor două jumătăți ale drumului descris de soare pe bolta cerească. Așadar, in acest caz
vorbim de puterea tămăduitoare – indirecta – a măștii care creează prin puterea-i o delimitare dar si
un „medicament” menit sa prevină boala trupului si totodată a spiritului, psihicului.