Constantin Brâncoveanu (n.

1654 – 1714) a fost principe al Ţării Româneşti

între anii 1688 şi 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor
române. În epoca sa, Muntenia a trecut prin importante transformări economice,
datorate şi abilităţii cu care Brâncoveanu a reuşit să menţină pacea într-o ţară aflată
la intersecţia imperiilor.
Ascensiunea lui Brâncoveanu Brâncoveanu s-a născut într-o familie bogată de
boieri, înrudită cu predecesorul său, domnitorul Şerban Cantacuzino. A devenit
logofăt la 22 de ani, apoi spătar şi mare logofăt al Ţării Româneşti, iar calităţile sale,
averea şi relaţiile cu principele muntean l-au impus ca domnitor după moartea
acestuia. Alegerea sa ca voievod a avut loc după moartea principelului Şerban, fiind
realizată de către boieri şi confirmată de sultan. Ar fi fost implicat în otrăvirea
predecesorului său
Unii istorici au susţinut că Brâncoveanu, mare logofăt înainte de a urca pe
tron, ar fi fost implicat în otrăvirea domnitorului Cantacuzino, alţii au susţinut că au
fost doar zvonuri. Recunoaşterea noului principe al Munteniei a fost făcută repede.
„La numirea, de fapt, confirmarea lui Constantin Brâncoveanu, care fusese ales de
ţară, s-a plătit, după un raport francez contemporan, datat în 6 decembrie 1688,
suma de 400 de pungi, dintre care 200 vizirului, 100 tefterdarului, 50 chihaiei vizirului,
iar restul dregătorilor mărunţi şi pentru cheltuielile de drum”, informa istoricul 
Constantin Giurescu.