Apărut în anul 1997, romanul „Exuvii”, de Simona Popescu, are drept temă

principală redobândirea sinelui prin explorarea retrospectivă a propriului

trecut. Este vorba mai degrabă despre înțelegerea sinelui, în locul descoperirii
acestuia, așa cum se întâmplă în cazul altor lucrări autobiografice. 

Autoarea se percepe pe sine în forma unui explorator de identități, în care s-a

regăsit, pe rând, de-a lungul timpului. Astfel, experiența paragrafului seamănă
izbitor cu o călătorie în timp, unde un amalgam de senzații, imagini și
evenimente copleșesc prin autenticitatea cu care sunt prezentate. Călătoria
Simonei Popescu este una interioară, exteriorul părând, pur și simplu, o
proiecție subiectivă a lumii observate din interior. Această lume interioară
reprezintă pretextul pentru explorarea mediului extern de către o persoană
dăruită cu o nesfârșită curiozitate în legătură cu descoperirea sinelui.

Identificând și revenind la numeroasele ipostaze pe care sinele îl adoptase de-

a lungul timpului, autoarea se îmbarcă într-o adevărată aventură interioară.
Aceste ipostaze par a lua forma unor personaje, fiecare dintre ele având
atitudini și preocupări diferite. Pe parcursul textului, scopul autoarei este
acela de a uni toate aceste „identități” aparent separate sub una singură: „Cum
să se înţeleagă fetiţa băieţoasă de la 4 ani cu momâia de la 6 sau cu fetiţa
bătăioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneşa de la 16, slăbănoaga de la 15 cu
grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urâta de la 10 cu
frumuşica de la 13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara,
fecioara cu femeia…?”. Cu toate acestea, procesul este dificil, fiind necesară, pe
alocuri, pierderea sinelui în detalii pline de personalitate. Reies incredibil de
fidel, din fragment toate trasaturile de personalitate ale autoarei, precum si
modul in care acestea au evoluat de-a lungul timpului.