La o agapa prieteneasca in Iasi, un tanar pictor venit din Franta incepe sa istoriseasca

prietenilor prezenti peripetiile petrecute in aceasta prima calatorie a sa in Orient, in urma careia
descoperise Tarile Romane (Moldova si Valahia), care calatorie luase o alta intorsatura decat ar
fi crezut initial, aducandu-l pe naivul calator pana intr-un loc salbatic, exotic si plin de contraste
numit Balta Alba, de pe cuprinsul Valahiei.
Calatorul nostru pleaca asadar de la Paris la Viena si de acolo se imbarca pentru voiajul
Dunarii, adica voiajul cu vaporul pe Dunare in jos insprea Marea Neagra, voiaj care era in moda
vremii. De-a lungul Dunarii inferioare, intre granita pe atunci neamteasca si Marea Neagra, pe
malul stang al fluviului, aparent pustiu, calatorul nostru afla de existenta unei regiuni numite
Valahia, despre care nu auzise nici macar la lectiile sale de geografie, crezand initial ca aceasta
parte de lume apartine Turciei europene. Capitanul vaporului ii descrie tanarului acest loc
necunoscut numit Valahia, despre care cu mare mirare calatorul nostru afla ca este locuit de
oameni cu totul diferiti de natia otomana. Noutatea aceasta il fascineaza pe tanarul care se simte
asemenea lui Columb descoperind Americile, ceea ce il tine cu atentia treaza si cu o mare
disponibilitate spre a explora cum se cuvine nou descoperitul taram.
Intr-atat il preocup pe calatorul nostru realitatile noi descoperite la fata locului, incat
decide intempestiv sa intrerupa calatoria sa, pe care initial intentiona a o termina la Marea
Neagra, o intrerupe deci la Braila, atunci cand vaporul face o escala, pentru a se rataci catava
vreme in campiile Valahiei sperand sa intre intr-o viata noua si plina de intamplari originale.
Ceea ce se si intampla.
La Braila se intalneste cu un consul francez care impreuna cu alti straini vorbeau de o
balta cu puteri tamaduitoare din apropiere.
Auzind acestea tanarul doreste sa mearga acolo si ajutat de consul pleaca cu caruta
condusa de un pota zgomotos (singurul mijloc de transport disponibil sau altfel spus acela era
chipul de a calatori in Valahia), catre satul Balta Alba.
Originalitatea deplina a locului si a faptelor ce aveau sa se petreaca se arata inca de la
inceput, prin cazatura de la momentul pornirii echipajului su (o caruta de lemn ponosita cu
patru cai ca mele postite), urmata apoi de o alergare asa de infernala pe drum, soldata cu
vatamarea carutei si o noua cazatura a calatorului, si pana la destinatie, unde ajunge pe intuneric.
Aventura calatoriei la Balta Alba continua caci, scapat de salturile mortale ale carutei,
francezul ajunge intr-un sat alcatuit de bordeie coperite cu stuh si coronate de cuiburi de
cocostarci, pe care il vede pe intuneric la lumina stelelor si care ii dau senzatia de a fi in alta
lume si unde el insusi se simte strain, intr-un colt de pamant necunoscut, ratacit intr-un sat
unde nu se zarea nici tipenie de om, inconjurat de vro douazeci de caini, care vroiau numaidecat
sa afle ce gust are carnea de francez, nestiind nici limba, nici obiceiurile locului si orbecaie un
ceas intreg ca o naluca printre gardurile satului, in cautarea unui loc unde sa poposeasca pentru
noapte, dar negasind nimic sa semene a han sau hotel. Cazandu-se in cele din urma la bordeiul
strajerului satului, singurul disponibil, format dintr-o singura camera cu un singur pat tare de
lemn, calatorul nostru izbuteste a adormi flamand si rupt de oboseala dupa solicitantele peripetii
ale zilei.
Locul propriu-zis denumit Balta Alba este vazut de calatorul nostru a doua zi la lumina
soarelui, in toata splendoarea contrastelor sale izbitoare, care il fac pe observator sa oscileze a se
crede cand intr-un taram foarte salbatic, cand intr-un loc al civilizatiei: Pe de o parte ticalosia
sa pitoreasca (a satului Balta Alba n.n), pe de alta parte luxul echipajelor ce alergau pe malul
baltii, acel amestec de toate contrastele ma silea sa ma cred cand intr-o insula din Oceania, cand
intr-o capitala a Europei. Sirul de intamplari neobisnuite continua cand calatorul francez
recunoaste intr-un grup de 3 tineri valahi vorbitori de franceza, pe acela care il ajutase cu o seara
inainte sa gaseasca singurul pat disponibil din sat spre a se odihni peste noapte. Cei 3 tineri il iau
pe calatorul nostru in grupul lor si petrec impreuna o dupa amiaza deosebit de placuta si cordiala,
asezonata cu mancarea si bautura locului, iar mai apoi o seara ce incepe cu o plimbare cu
vaporul pe balta (vaporul Baltii Albe era o pluta de grinzi, avand un cort mare drept coperis si
doua roti mici de moara aninate pe laturile ei care erau invartite in apa de patru oameni) si
culmineaza cu balul ce se da in satul Balta Alba: Acel bal, care era menit spre a-mi rasturna
toate ideile mele asupra starii salbatice a Valahiei, ma aduse intr-o incantare neasteptata! Peste
doua sute de persoane adunate intr-o sala mare, ce purta nume de Cazino, alcatuiau o societate cu
totul europeneasca atat prin toaletele lor placute, cat si prin ale lor maniere civilizate. Va las dar
sa ganditi domnilor, ce impresii imi facu acea adunare, mie care eram inca asurzit de strigarile
furioase ale postasului din Braila, mie care eram inca stalcit de patul casei strajerului .
Sirul de intamplari ce il impresioneaza contradictoriu pe calator il fac sa gandeasca ca acel
amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini si de muzica ma imbatasera atat de mult, incat
uitasem de tot ca ma aflam in fundul Europei, pe marginea Orientului, si cand se sfarsi balul si
cand iesii din sala si ma gasii iar intr-un camp pustiu, nu ma putui opri de a zice cu cea mai
adanca incredintare: in adevar, Valahia este o tara plina de minuni! una din tarile care sunt
descrise in Halima! . Iar concluzia acestui voiaj iesit din comun este: iata istoria voiajului
meu la Balta Alba. In 24 de ceasuri am vazut atatea lucruri nepotrivite, atatea contraste
originale, ca nu stiu nici acum daca Valahia este o parte a lumii civilizate sau este o provincie
salbatica.