Procese şi fenomene asociate mişcărilor tectonice

a. Mişcările orogenetice: generează formarea lanţurilor montane, prin

cutarea şi ridicarea scoarţei, la coliziunea dintre două plăci tectonice.
Aceste fenomene, numite şi orogeneze, durează cca 100-150 milioane ani,
de exemplu: orogeneza caledoniană (Alpii Scandinaviei), orogeneza
hercinică (Munţii Ural, Munţii Appalași, Munţii Măcinului etc.),
orogeneza alpină (Himalaya, Anzi, Alpi, Carpaţi etc.).

b. Mişcările epirogenetice: mişcări lente de înălţare sau coborâre, ca efect

al manifestării unui echilibru izostatic, în funcţie, mai ales, de
modificarea greutăţii sectoarelor scoarţei terestre. Pot fi pozitive (de
exemplu, ţărmul Norvegiei), sau negative (subsidenţe), de exemplu,
ţărmul Olandei, zona orașelor Veneția, Ciudad de Mexico etc.

c. Magmatismul: reprezintă tendinţa magmei (topitură de silicaţi, sulfuri,

oxizi şi gaze, formată la 1100ºC) de migrare către suprafaţa scoarţei terestre.
Magmatismul poate fi considerat:
- intruziv: dacă magma se opreşte şi se consolidează în crăpăturile din
interiorul scoarţei;
- efuziv: dacă magma ajunge şi se consolidează la suprafaţa scoarţei
terestre.

d. Vulcanismul: procesul prin care lava (magmă sărăcită în gaze) ajunge la

suprafaţa scoarţei. Se disting două categorii principale de lave:
- bazice: au un conţinut redus de silicaţi (SiO₂) şi sunt fluide, generând erupţii
liniştite (exemplu: Mauna Loa – Hawaii);

- acide: sunt bogate în silicaţi, foarte vâscoase şi generează erupţii explozive

(exemplu: Pinatubo - Flipine).

Scurgerea lavei la suprafaţă se face prin intermediul unui aparat vulcanic

alcătuit din:
- rezervor magmatic (vatra vulcanului);
- coş vulcanic (hornul prin care urcă lava);
- crater vulcanic (pâlnia prin care se termină coşul);
 - conul vulcanic (forma pozitivă de relief alcătuită din lavă consolidată
şi alte materiale vulcanice).

Materiale vulcanice:
- gaze: vapori de apă, H₂S (hidrogen sulfurat), SO₂, CO₂, CO etc.;
- produse solide numite piroclastite (fragmente desprinse din aparatul
vulcanic): cenuşă vulcanică, lapili (sub 3 cm diametru), bombe
vulcanice (3-6 cm), blocuri vulcanice (peste 6 cm).

Lanzarote, Insulele Canare

 Cea mai importantă regiune vulcanică a planetei este „Cercul de foc al
Pacificului” (452 vulcani activi – 75% din vulcanii Terrei). Exemple: Kliucev
(pen. Kamceatka), Fuji (Japonia), Pinatubo (Filipine), Krakatau (Indonezia),
Ojos de Salado (la granița dintre Argentina și Chile – cel mai înalt vulcan din lume
– 6887 m), Cotopaxi (Ecuador), Popocatepetl (Mexic), Rainier şi St. Helen (NV
S.U.A.) etc.
Alte regiuni:
- baz. Mării Mediterane (exemple: Etna, Vezuviu, Stromboli – în
Italia);
- baz. Mării Caraibilor (exemplu: Pelee din insula Martinica);
- zona dorsalei atlantice (exemplu:Hekla din Islanda);
- Africa de Est (exemple: Kenya și Kilimanjaro).

Ojos de Salado văzut din deșertul Atacama

d. Mişcările seismice: sunt trepidaţii de scurtă durată ale scoarţei terestre

provocate, mai ales, de:
- tectonica plăcilor (90%) – cele mai puternice se produc în zonele de
subducţie;
- erupţii vulcanice (7%);
- prăbuşirea unor peşteri, mine, alte goluri subterane (3%).

Elementele unui seism:

- hipocentrul: focarul (între 10 – 80 km adâncime);
- epicentru: punctul de la suprafaţă care corespunde hipocentrului.

Sunt determinate în funcţie de:

- intensitate (scara Mercalli, gradată de la 1 la 12º): cutremurele care
generează pagube importante au peste 7 º;
- magnitudine (scara Richter): cutremurele care generează pagube
importante au peste 5 º.
 Cel mai puternic cutremur din lume: Valdivia (Chile) – 22 mai
1960 – magnitudine 9,6 º.

Valdivia 1960

Cel mai puternic cutremur din România: 26 octombrie 1802 -

magnitudine 8,2 º. Cu valori de peste 7 º s-au remarcat și cutremurele din
1940 și 1977.

BUCUREȘTI 1940
BUCUREȘTI 1977