PARTICULARITĂȚILE UNUI TEXT NARATIV

Ion de LIVIU REBREANU

Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (1920), este un roman realist de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de
Eugen Lovinescu ,,cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, înfățișează
universul rural în mod realist. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea”
și ,,Rușinea”, iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate
artistic: gestul tăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glanetasului și bătaia
primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui țăran sărac.
Opera literară Ion este un roman, prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe
planuri cu un conflict complex, personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra
vieții.
Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detașat, impersonal),
al narațiunii (la persoana a III-a) și al relației narator-personaj (naratorul omniscient stie mai
mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal,
conform unui destin prestabilit).
Viziunea realist-obiectivă se realizează prin tematica socială, obiectivitatea
perspectivei narative, construirea personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc,
alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ,
veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-
economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta
unui țăran sărac pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală,
posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii și de tema destinului.
Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea diverselor aspecte ale
lumii rurale: obiceiuri și tradiții (nașterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular,
portul), relații socio-economice (stratificarea socială), relații de familie, instituțiile (biserica,
școala), autoritățile.
Titlul este dat de numele personajului principal, care devine exponent al țărănimii
prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin modul în care îl obține. Singulară în
satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Ion
Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana
de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta
lui George.
Titlurile celor două părți ale romanului evidențiază simetria compoziției și, totodată,
denumesc cele două patimi ale personajului principal: Glasul pământului și Glasul iubirii.
Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic,nefast) sunt semnificative discursul narativ având
un Început și un Sfârșit.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității
sătești, iar prin tehnica contrapunctului, o anumită temă, moment esențial sau conflict sunt
înfățișate în cele două planuri (nunta țărănească a Anei corespunde, în planul
intelectualității, nunții Laurei cu George Pintea, în capitolul Nunta; conflictul dintre Ion și
Vasile corespunde conflictului dintre intelectualii satului).
 Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect, ,,corp
sferoid”, se reflecta artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul
se realizează prin descrierea drumului care intră în și iese din satul Pripas, loc al actiunii
romanului. Personificat, drumul are semnificația simbolică a destinului. Descrierea inițială a
drumului, supusă convenției realiste a veridicității (prin detalii toponimice) îl introduce pe
cititor în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Descrierea caselor lui
Herdelea și Glanetasu ilustrează condiția lor socială. Crucea strâmbă de la marginea satului
cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează destinul tragic al protagonistului.
În prima secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate fi
considerată cea horei duminicale, surprinsă în expozițiunea discursului narativ. Această
horă dobândește semnificațiile unui joc al destinului. De pildă, pasiunea cu care tinerii învârt
Someșana reflectă viziunea optimistă, vitalistă pe care omul tradițional o are asupra
existenței. În plus, faptul că Ion Alege să o joace pe Ana, deși o iubește pe Florica,
evidențiază tocmai destinul pe care si-l va alege tânărul: căsătoria cu fata bocotanului Vasile
Baciu. Încă de la început este surprins conflictul din sufletul personajului masculin care
compară cele două fete: ,,Ana era urâtă dar avea pământ și boi și case, pe când Florica era
frumoasă dar săracă, mai săracă decât dânsul”.
Episodul narativ al nunții țărănești a lui Ion cu Ana reflectă amestecul de tradiție și
modernitate. Mai întâi, evenimentul nupțial este redat în maniera nunților țărănești: ospățul
durează trei zile, sunt prezentați tinerii care chiuie și pocnesc din pistoale, starostele care
vorbește în versuri, este descris jocul miresei de la miezul nopții. Mai apoi, evenimentul este
filtrat prin conștiința celor doi miri, naratorul omniscient recurgând la stilul indirect liber
pentru a le reda gândurile. În timpul petrecerii, când să se joace pe bani mireasa, Ana
cedează locul său Floricăi, deoarece ea se simțea obosită din cauza emoțiilor și a sarcinii. Ion
profită și o îmbrățișează cu patimă pe Florica, șoptindu-i ,,numai tu mi-ești dragă în lumea
asta, Florico, auzi, numai tu...”, moment care nu îi scapă Anei. Fata simte că toate speranțele
ei de bine și de fericire s-au năruit. Întrebarea lui Ion de la sfârșitul nunții ,,Amu, de ce te mai
bocești, că doar nu mergi la spânzurătoare...”, prefigurează finalul tragic al personajului
feminin.
Conflictul central din roman este constituit de lupta pentru pământ din satul
tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama
tăranului sărac, mândru și orgolios, conștient de calitățile sale care nu-și accepta condiția și
este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior
social între Ion al Glanetasului și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior între ,,glasul
pământului” și ,,glasul iubirii”. Cele două chemări lăuntrice îl pun în situație limită pentru că
se manifestă succesiv, nu simultan. Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu
pentru o brazdă de pământ sau între Ion și George Bulbuc pentru Ana. Conflictul tragic
dintre om și pământul-stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru
pământ. Scena în care Ion sărută pământul este sugestivă și-i dă iluzia că îl poate stăpâni,
dar se încheie ca orice destin uman prin întoarcerea în această matrice universală.
Personajele realiste sunt tipice pentru o categorie socială ,,sunt niște exponenți ai
clasei și generației” (George Călinescu), fiind condiționate de mediul în care trăiesc. Ion este
personajul principal și eponim, realizat prin tehnica basoreliefului și a contrapunctului. El
este personaj monumental, complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie
și brutalitate, insistență și cinism. La începutul romanului i se face un portret favorabil care
motivează acțiunile sale prin nevoia de a-si depăși condiția, însă, în goana sa pătimașă după
avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției moralizatoare a
scriitorului.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului: tipul tăranului
sărac, tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar și
ambițiosul dezumanizat de lăcomie. ,,În centrul romanului se află patima lui Ion ca formă a
instinctului de posesiune” (Nicolae Manolescu).
Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două patimi ale
personajului principal: pământul și iubirea. În încercarea lui de a le obține, se confruntă, în
plan-individual concret, cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general-simbolic, cu
pământul-stihie, respectiv, cu toată comunitatea, ca instanță morală. De aceea conflictul
social este dublat de conflictul tragic.
Mijloacele de caracterizare indirectă dezvăluie trăsăturile personajelor,
consemnându-le faptele, gesturile, limbajul, prezentând relațiile dintre ele. Naratorul
omniscient și omniprezent realizează și caracterizarea lor directă, prin portret sau biografie.
Stilul narativ este neutru, impersonal, ,,stilul cenușiu” fiind specific prozei realiste obiective;
autorul respectă autenticitatea limbajului regional.
Apreciat la apariție de criticul E. Lovinescu drept ,,cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române”, romanul ,,Ion” este o capodoperă a literaturii române
interbelice.