Victor Ion POPA - biografie - (opera si scrierile)

n. 29 iul. 1895, Barlad - m. 30 mart. 1945, Bucuresti.

Dramaturg si prozator.
Fiul cel mai mare al invatatorului loan Gh. Popa si al Aspasiei. Scoala primara in satul
Calmatui, apoi liceul, la Iasi (1906-191 l).Din 1914 e student al Facultatii de Drept a Univ.
din Iasi, urmand in paralel si Conservatorul de Muzica si Arta Dramatica si, pentru scurta
vreme, Scoala de Belle Arte.Prima incercare dramatica, in 1907, cu o "tragedie cumplita,
strict actuala".
Debut in 1912 cu poezia Liniste, semnata cu pseud. G. A. Hamza. Tot acum debuteaza ca
desenator (in rev. ieseana Versuri si proza) si ca actor-elev. In timpul razboiului, participa la
luptele de la Marasti si Oituz. intre 1920 si 1924, redactor la Revista copiilor si a tinerimii din
Bucuresti. Colaboreaza la Gandirea (al carei co-fondator este), Hiena, Ora, Revista vremii,
Sburatorul, fiind in paralel cronicar artistic, desenator si regizor. In 1922 i se reprezinta piesa
Ciuta, cu care va si debuta editorial in anul urmator (Premiul Asoc. Criticilor Dramatici si al
Teatrului National, 1922; Premiul "I. L. Caragiale", 1923). Secretar al Soc. Autorilor
Dramatici Romani (1923), director al Teatrului National din Cernauti (1927-1929), Bucuresti
si Craiova. Promoveaza aparitia rev. saptamanale Spectatorul (1927-1930). E, concomitet,
regizor, scenograf, sufleur, croitor, zidar, masinist si electrician, ceea ce-i va atrage o "legenda
tragica" (G. M. Zamfirescu). Prof. suplinitor la catedra de drama, comedie si regie scenica a
Conservatorului din Bucuresti, director al Oficiului National Cinematografic (din 1941), iar
din 1944, prof. titular la Conservator. intre 1938 si 1944 intemeiaza si conduce teatrul Munca
si voie-buna (din 1941: Munca si lumina), primul teatru muncitoresc de la noi din tara. Dupa
1944, se remarca mai ales ca pedagog, sub indrumarea lui lucrand actorii Radu Beligan si
Toma Caragiu. Opera lui POPA se imparte egal intre dramaturgie (Ciuta, 1923; Papusa cu
piciorul rupt, 1926; Muscata din fereastra, 1930-Premiul Acad.Romane; Vicleimul, 1934;
Acord familiar, 1934 - Premiul Soc. Autorilor Dramatici; Cuiul lui Pepelea, 1935; Plata
birului. Desteapta pamantului. Catelul sau asa ceva, 1937; Take, Ianke si Cadir, 1938;
Mironositele, 1938 s.a., ramase in ms) si proza (nuvele si povestiri: Povestiri cu prunci si
mosnegi, 1936; Ghiceste-mi in cafea, 1938; Bataia, 1942; romane: Velerim si Veler Doamne,
1933 - Premiul SSR; Sfarleaza cu fofeaza, 1936; Maistorasul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu,
1939; amintiri romantate din razboi: Floare de otel, 1930). Creatia lirica, fara mari virtuti, a
fost adunata postum in voi. Canecele mele (1946), ca si textele despre teatru (publicate in
1969 si 1977). Fara sa angajeze o problematica pe masura talentului si disponibilitatilor sale,
POPA exceleaza cu precadere in latura expozitiva a conflictului, creand personaje mai
degraba pitoresti decat tragice, nu lipsite insa de autenticitate, caci scriitorul are, indiscutabil,
vocatia desenului realist.
in portetul pe care E. Lovinecu i-1 face lui P., in Memorii, cu adevarat izbitor este
calificativul de "om al Renasterii". Daca n-a fost cu adevarat un uomo universale, autorul
Ciutei a fost, in schimb, un talent plurivalent, fortat sa se manifeste in cele mai variate
domenii. Desenul, muzica, regia, arta teatrului in general, POPA si le insusise temeinic, avand
in acest sens chiar studii de specialitate. In schimb, meseriile auxiliare, exercitate intr-o
perioada dificila, de tribulatii, au fost rodul unor aptitudini si al unui entuziasm rar intalnite.
Din aceasta admiratie mistuitoare pentru arta s-a nascut o productie literara bogata, variata, cu

suisuri si coborasuri, caci POPA a fost prea daruit creatiei, ca sa-si supravegheze cu spirit
critic prolificitatea. Zona in care autorul s-a dovedit cu adevarat personal nu este, cum s-a
spus de obicei, teatrul, cam schematic si cu o rezolvare unilaterala a conflictului, ci proza
care, prin inscenari subtile, deconspira o adevarata mitologie a prejudecatilor, mai degraba, e
drept, cu mijloacele farsei dramatice decat cu cele ale prozei moraliste. Paradoxal este, asadar,
ca, desi POPA s-a dovedit mai versat in piesele de teatru, scrise ireprosabil din punctul de
vedere al replicii, nu dramaturgia a profitat in substanta de pe urma acestei virtuozitati, ci
proza care a asimilat epic dialogul, replica naiva si insinuanta, cu ajutorul carora latura
expozitiva, aparent facila, se transforma de fiecare data intr-un conflict subteran de rezonanta
estetica. Este de-a dreptul izbitor cum povestirile, indeobste ignorate, din volumele Povestiri
cu prunci si mosnegi (1936), Ghiceste-mi in cafea (1938) si Bataia (1942), pornind de la
pretexte aproape samanatoriste, ajung, in cele din urma, sa gestioneze un conflict intre real si
imaginatie. Povestiri ca Balaurul din ieza-tura, Disparitia lui Max Edelstein, "Depou de
masini agricole", "La incercarea puterilor" sau alegerea omului de neom, Scrisoarea unui
mort, Spaima cea cumplita sunt mici farse care au ca tinta ironica mitomaniile, prejudecatile
sau complexele psihologice. Altele, ca Fiica spiritismului, Seria "Tachita Cantemir", ui din
America, sunt un fel de simposioane taranesti, cu prilejul carora invatatori, tarani, carciumari
evrei dezbat, intr-o sofistica mucalita, superstitii ori apucaturi sucite, nedemne de o morala
sanatoasa. Prejudecatile si bigo-tismele nu sunt incriminate insa cu ostentatie, ci persiflate
tandru, inscenate, teatralizate dupa un consens unanim, jucate intr-un spectacol colectiv care
le sporeste ambiguitatea si aerul fictiv. Morala nu mai consta in negarea violenta a
fantasmelor, ci in afirmarea unei realitati echivoce, in cele din urma in triumful imaginarului
asupra realului. Unul din personajele povestirii Spaima cea cumplita, Patrut, afirma, de altfel,
explicit, intelesul mai adanc al acestor farse: "Ai putea - ii spune el domnisoarei Tanasescu sa scoti din asta (din pacaleala la care a fost supusa, n.n.) reconfirmari de care nu mai ai
nevoie - cum ar fi, de pilda, ca arta e mai puternica decat natura - pentru ca un creier omenesc
gaseste expresii mai tari decat faptele reale" Fundamentala este in opera lui P., si mai ales in
proza scurta, aceasta sondare a mentalitatii invechite cu mijloace dramaturgice, dezvaluirea
insasi devenind un ritual mai captivant decat subiectul reprezentat scenic. Ceea ce a facut
totusi obscure aceste povestiri a fost excesul de pitoresc lexical, expresia neaosa nefiind
formularea hatra a unei apoftegme, ci o pura inertie de limbaj. Tocmai de aceea, facilitatea de
a argumenta evaziv si eufemistic un anume subinteles supus reflectiei generale fixeaza aceste
proze mai degraba in zodia virtuozitatii retorice. Retorismul poate fi consecinta utilizarii
subtile a unor procedee teatrale, vizibile in gradarea interventiilor si in dramatizarea lor.
Didacticismul si erzatul sociologic al acestor povestiri, care ameninta sa traga naratiunea
inspre facil, lasa astfel locul unei sugestii opuse, eminamente estetice: mitolo-gizarea
superstitiilor, a prejudecatilor, a bigotismelor, adica ridicarea acestor inchipuiri la rang de
fictiune constienta. Tipic pentru maieutica mucalita a acestei proze este "micul roman"
Ghiceste-mi in cafea (1938) - cum il numeste autorul -, exercitiu de prestidigitatie retorica in
stil caragialean, nu lipsit de farmec prin amestecul de naivitate si ridicol din confesiuneaspovedanie a naratorului. O izbanda incontestabila este, in proza, si romanul Velerim si Veler
Doamne (1933), remarcabil prin forta de a ilustra epic un complex psihologic. Romanul
urmareste, oarecum dupa tiparele romanului politist, peregrinarea lui Manlache Plesa, acuzat
de o crima imaginara. Urmarirea ia adesea un aer fabulos datorita inclinatiei oamenilor de a
mitiza personajul, altfel o fiinta puternica, padureata, cu infatisare nomada, cu reactii extrem
de sensibile insa. In inchipuirea jandarmilor, urmaritul e un hotoman "cu spinarea uriasa",
intunecat, crunt si fioros. Autoritatile insele percep urmarirea ca pe un fapt de domeniul
senzationalului. Cazul Manlache intereseaza, asadar, mai mult prin obiectul urmaririi, de unde
turnura insolita pe care o ia o intamplare in aparenta obisnuita. in fond, prozatorul epicizeaza
reactiile psihologice ale eroului - teama, mania persecutiei, razbunarea -, sondand o

interioritate convulsiva in rabufnirea ei dinamica. "Curat epic", cum observa Calinescu,

romanul deruleaza o actiune pentru a sugera o stare. Finalul, chiar daca ostentiv si cam
contrafacut, pare totusi firesc in ordine psihologica; lipsa motivatiei epice traduce in chip fidel
exasperarea urmaritului. Exagerarea fugii lui Manlache e un prilej de a dezvalui tensiunea
personajului, surprins intre complexul vinovatiei si resemnarea eroica. Mai modeste sunt, in
schimb, Pufusor si Mustacioara (1926), transcriere epica a unei psihologii inocente, si
Sfarleaza cufofeaza (1936) care, prin eroul Toader Mandruta, imagineaza aventura unui zbor
aproape miraculos, cu un avion necunoscut. Fiind, in linia lui Jules Verne, un amestec de
senzational, de aventura sentimentala si realism tehnologic, romanul anticipeaza trilogia de
mai tarziu, dedicata lui Aurel Vlaicu. Maistorasul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (1939) e, in
mare masura, o opera de colportaj, caci POPA epicizeaza aici viata lui Aurel Vlaicu, osciland
intre romantiozitate si cancan biografic, intre informatia exacta si supozitia anecdotica, in
spiritul literaturii de consum. Abundenta regionalismelor, incercarile de transcriere fonetica
sunt la limita dintre pitoresc si vulgarizare stilistica. Elogiul patetic si documentatia
neselectiva fac din acest roman o opera greoaie si indigesta. Din productia dramaturgica, trei
sunt piesele care s-au impus atentiei inca de la inceput: Ciuta (1922), Muscata din fereastra
(1930) si Take, lanke si Cadir (1938). Scrise cu acuratete, combinand comedia cu melodrama,
piesele sunt cu adevarat captivante, indeosebi prin abilitatea de a inscena un conflict si mai
putin prin dexteritatea de a urmari consecintele acestuia in plan dramatic. Tema este aceeasi in
toate trei piesele si, daca ea nu depaseste in adancime o idee generala, nuantele nu lipsesc.
Xenofobia, matrapazlacurile burgheze, conventionalismul provincial, devenite piedici in calea
iubirilor navalnice, sunt cateva din sechelele unei mentalitati invechite in jurul carora se
aprinde conflictul. Viziunea cam maniheista transforma protagonistii in personaje generice,
iar atitudinile lor in categorii etice: lupta dintre vechi si nou, dintre libertate si constrangere,
dintre emancipare si prejudecata. Conflictul se rezolva prin aparitia unui mediator si prin
exploatarea simbolurilor: "ciuta" (libertatea individuala), "muscata din fereastra" (permanenta
iubirii autentice). De aceea, nu atat personajele implicate in confruntare au, cu adevarat,
consistenta dramaturgica, cat mai ales cele exterioare, inerte, aparent decorative, care, prin
replieri discrete si prin incarcatura lor emotionala, se substituie in cele din urma
protagonistilor; actionand ca agenti intermediari, acestea isi traiesc, de fapt, propriile frustrari,
surprinse admirabil de dramaturg. Ele actioneaza fie egoist, ca Ana Anta din Ciuta, fie benign,
precum parintele Ilie din Muscata din fereastra ori Cadir din Take, lanke si Cadir. Intervenind
in prejudecatile parintilor, astfel de personaje refac, in abstract, un ideal pierdut, stimulate de
impulsuri nostalgice. Exemplara e, in acest sens. Muscata din fereastra, una din putinele piese
ale lui POPA care izbutesc sa tina in echilibru comedia si melodrama, locvacitatea hatra si
deprimarile tafnoase, serenitatea porvinciala si bovarismele inlacrimate. in fapt, piesa e o
poveste de dragoste in oglinda, cu protagonisti trasi la indigo, in ciuda efortului lor indaratnic
de a uzurpa modelul. intreg teatrul lui POPA este, in fondul lui ascuns, o permanenta hartuiala
intre mitologia prejudecatilor si mistica fericirii. Personajele au revelatia tarzie a cercului care
se inchide si care se sfarseste intr-un soi de acceptare calma. Rand pe rand, ele se impaca cu
realitatea, precum broasca testoasa cu carapacea. Repetitia implacabila e o forma de
condamnare la fericire. In aerul duios-provincial al piesei Muscata din fereastra, in forfota ei
vetusta si patriarhala, ghicim de la un capat la altul un freamat melodramatic, nici atat de
mocnit, incat sa reduca atmosfera la galanteria dulceaga, nici atat de incins, incat sa-i dea fior
tragic. Modeste sunt, in schimb, piesele de propaganda dedicate ostasilor si taranilor (Papusa
cu piciorul rupt, 1926; Plata birului. Desteapta pamantului. Catelul sau asa ceva, 1937 etc), in
care aspectul expozitiv este covarsitor. Opera lui POPA straluceste mai degraba prin reusitele
involuntare, prin ceea ce scapa intentiei demonstrative, semn ca avem in acest autor un
scriitor ratacit in meandrele propriului sau talent.

OPERA
Ciuta, piesa in trei acte. Bucuresti, 1923; Papusa cu piciorul rupt, un act in versuri pentru
copii, Bucuresti, 1926; Pufusor si Mustacioara, un act in versuri pentru copii, Bucuresti, 1926;
Floare de otel, roman de razboi, Bucuresti, 1930; Muscata din fereastra, un fel de comedie in
trei acte. Bucuresti, 1930 (1943); Sliake-speare in infern, critica intr-un act, Bucuresti, 1932;
Velerim si Veler Doamne, Bucuresti, 1933 (ed. succesive: 1938; 1942; 1945; 1963, cu o pref.
de V. Moglescu, 1970; cu o postfata de N. Ciobanu, 1974); Vicleimul. Refacut dupa jocurile
sfinte populare si intregit cu lamuriri pentru punerea in scena de ~, Bucuresti, 1934 (ed. II,
1942); Acord familiar, comedie intr-un act. Bucuresti, 1935; Cuiul lui Pepelea, Bucuresti,
1935; Sfarleaza cufofeaia, roman, Bucuresti, 1936 (ed. succesive: 1943; 1949; 1956; 1961;
1967; 1974 si 1978, ambele cu pref. de I. Roman; 1986; 1989); Povestiri cu prunci si cu
mosnegi. Bucuresti, 1936; incercarea, comedie intr-un act. Bucuresti, 1936; A fost odata un
razboi. Bucuresti, 1936; (reeditarea voi. Floarea de otel); Plata birului. Desteapta pamantului.
Catelul sau asa ceva, trei comedii pentru sate, cu desene de Lena Constante si de autor.
Bucuresti, 1937; Take, lanke si Cadar, comedie in trei acte, Bucuresti, 1938 (ed. II, 1972);
Ghiceste-mi in cafea. Mic roman urmat de alte mici romane si de altele mai mici, pur si
simplu. Bucuresti, 1938; Mironositele, Bucuresti, 1938; Maistorasul Aurel, ucenicul lui
Dumnezeu. Cronica vremii si vietii lui Vlaicu, Bucuresti, 1939; Bataia, nuvele si schite.
Bucuresti, 1942; Cantonament buclucas, comedioara ostaseasca intr-un act. Bucuresti, 1942;
Cantecele mele. Bucuresti, 1946; Scrisoare, Bucuresti, f.a.; Piese intr-un act, ed. ingrijita si
cuvant inainte de Beatrice Moscu, indicatii de regie de V. Sacerdoteanu, Bucuresti, 1958;
Teatru, ed. ingrijita de St. Cristea, cu o pref. de Sanda Radian, Bucuresti, 1958; Velerim si
Veler Doamne. Floare de otel. Bucuresti, 1958 (ed. II, 1961); Scrieri despre teatru, ed.
ingrijita de V. Mandra si S. Popa, studiu introductiv, note si comentarii de V. Mandra, cuvant
inainte de R. Beligan, Bucuresti, 1969; Ghiceste-mi in cafea, nuvele si povestiri, ed. ingrijita,
tabel cronologic de Cornelia Simionescu, pref. de N. I. Popa, Bucuresti, 1972; Un om
indurerat, nuvele si povestiri, pref. si nota asupra ed. de S. Popa, Bucuresti, 1973; Mic
indreptar de teatru, ed. ingrijita, cronologie, note, comentarii si posfata de V. Petrovici,
Bucuresti, 1977; Muscata din fereastra, I, teatru, antologie, pref. si note de V. Rapeanu, tabel
cronologic de C. Simionescu, Bucuresti, 1984; Velerim si Veler Doamne. Floare de otel,
romane, ed. ingrijita, tabel cronologic si referinte critice de I. Neata, Timisoara, 1985; Floare
de otel, pref. de T. Vargolici, Bucuresti, 1990; Velerim si Veler Doamne, postfata de I. M.
Dinu, Bucuresti, 1990.
REFERINTE CRITICE
E. Lovinescu, Memorii, II, 1932; idem, Istoria literaturii romane contemporane. 1900-1937,
1937; G. Calinescu, Istoria; Perpessicius, Mentiuni, V; Lucia Sturdza-Bulandra, Amintiri,
amintiri, 1957 (ed. II, 1960); M. Sebastian, Opere alese, I, 1962; Camil Petrescu, Opinii si
atitudini literare, 1962; M. Sebastian, intalnire cu teatrul, 1969; I. Chinezu, Pagini de critica,
1969; V. Bradateanu, Comedia in dramaturgia romaneasca, 1970; POPA Constantines-cu,
Scrieri, IV; O. Papadima, Scriitorii si intelesurile vietii, 1971; S. Cioculescu, Aspecte, I; I.
Rotaru, O istorie, II; I. Oprisan, File de istorie literara, 1972; A. Leon, Umbre, II, 1972; V.
Carianopol, Scriitorii care au devenit amintiri, 1973; St. Cristea, Victor Ion Popa, 1973; O.
Mosescu, Alte vitralii, III, 1973; Tr. Selmaru, Teatru politic-Politica teatrala, 1973; C.
Baltazar, Evocari si dialoguri literare, 1974; V. Stolerii, Crochiuri de istorie literara, 1974; G.
M. Zamfirescu, Marturii in contemporaneitate, 1974; V. Mandra, Victor Ion Popa, 1975; D.
Micu, "Gandirea" si gandirismul, 1975; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, III; N. Ciobanu,
insemne ale modernitatii, 1977; C. Isac, Teatrul si viata, 1978; N. Carandino, in Luceafarul,

nr. 10, 1978; Th. Codreanu, in Ateneu, nr. 8, 1982; A. Saceanu, Clasicii nu vor sa
imbatraneasca, 1983; V. Silvestru, in Romania literara, nr. 11, 1985; Ioana Margineanu,
Teatrul si artele poetice, 1986; A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc. II; V. Rapeanu,
Scriitori dintre cele doua razboaie mondiale, 1985; FI. Constantiniu, in Teatrul, nr. 12, 1988.