Comentați relația dintre ideile poetice și realizarea artistică în opera „Lacul” de Mihai

Eminescu.

Tema naturii și cea a iubirii sunt insebarabile în opera eminesciană, natura fiind un
univers protector, un spațiu feeric pentru dragostea ideală, de o puritate mitică. Astfel, poezia
„Lacul” de Mihai Eminescu, considerat de Constantin Noica „Omul deplin al culturii
românești” este o creație în care poetul valorifică la maxim cele două teme prin ideile poetice
ilustrate, precum și prin intermediul limbajului artistic expresiv.

Tema naturii se regăsește încă din titlu prin motivul principal al operei, cel al lacului,
lacul simbolizând oglinda sufletului, dar și prin prezența în poezie a numeroaselor imagini
artistice cum ar fi cele vizual-cromatice „Lacul codrilor albastru” îmbinate cu cele auditive
„Vântu-n trestii lin foșnescă”; „Unduioasa apă sune!”, predominanța elementelor descriptive
făcând ca opera să se încadreze speciei literare pastel. Sentimentul de dor al eului liric este
sugerat de repetiția imaginii vizual cromatice din versurile „Lacul codrilor albastru/ Nuferi
galbeni îl încarcă” și „Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr”, repeția versurilor
sugerând dorința eului liric pentru o iubire ideală, de unde și motivul așteptării. Epitetul
cromatic „Lacul codrilor albastru” surprinde contrastul dintre vis și realitate, lacul fiind
granița dintre cele două planuri, iar culoarea albastră reprezintă în opera eminesciană
culoarea infinitului, a idealului, ceea ce sugerează ideea unei naturi protectoare pentru iubirea
ideală a eului liric. Cu alte cuvinte, natura în viziunea lui Eminescu este un spațiu feeric,
protector, care ajută la împlinirea visului de iubire ideală.

Finalul aduce în prim-plan și tema centrală a poeziei, cea a iubirii neîmplinite, iubirea
fiind văzută în opera eminesciană ca un vis frumos de fericire. Prima parte a poeziei prezintă
visul unei iubiri ideale, prezența verbelor la conjunctiv „să cadă”; „să scap”; „să plitim”
exprimând speranța eului liric că dragostea se va împlini. Dorința arzătoare de iubire într-o
lume ideală este sugerată de verbele la imperativ „foșnească” și „sune” din versurile
metaforice „Vântu-n trestii lin foşnească,/ Unduioasa apă sune!” care accentuează
sentimentul de dor al eului liric. Personificarea naturii „unduioasa apă sune” arată ideea că
iubirea este proiectată într-o natură paradisiacă, un spațiu feeric, sentimentul de iubire
proiectându-se în infinit prin prezența verbelor la prezentul etern „trec”; „cutremură”. Cu
toate acestea, ultimul vers încheie visul unei iubiri ideale, sentimentele dominante fiind cele
de melancolie și tristețe pentru iubirea pierdută. Dezechilibrul dramatic dintre vis și realitate
este sugerat de prezența punctelor de suspensie din versul „Dar nu vine...singuratic” care dau
o notă de dramatism poeziei. De asemenea, ultima stofă a poeziei aduce o tonalitate sumbră
întregii poezii prin prezența vocalei „u”, dar și a verbelor la prezent din versul „În zadar
suspin și sufăr” ce accentuează starea de melanolie a eului liric. Astfel, contrastul dintre vis și
realitatea este sugerat de iubirea văzută ca un vis frumos de fericire îmbinată cu sentimentul
puternic de tristețe față de iubirea pierdută.

Poezia „Lacul” de Mihai Eminescu îmbină armonios tema naturii cu cea a iuirii,
Eminescu creând un univers al speranței, sentimentul predominant fiind cel de nostalgie din
cauza neîmplinirii iubirii, pe baza motivului lacului.