IOAN SLAVICI

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, Imperiul Austriac – d. 17

august 1925, Panciu, Putna, România) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru
corespondent (din 1882) al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a
fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al
mediului rural,[8] oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a
comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale
ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.[9]
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu
comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan
Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale
publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria
literaturii române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a
fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-
Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar.
Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile
mele, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la
scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile
lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”[10]
Dintre promotorii antisemitismului din România, Slavici a fost cea mai reprezentativă
figură din Transilvania

Familia și copilăria
Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele
din 1746 și 1747, când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut
de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[12]
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici,
născut în 1782 și decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au
rezultat șapte copii, printre care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne
orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în
amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat și fusese „cătană
împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[13][14] „Tata bătrân” avea cunoștință de carte,
deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l
amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în
pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la
genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare,[15] adică se îmbrăca
conform cu moda începutului de secol de la oraș.
În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara,
unde începe să simtă dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț
cu cai, care au fost nimiciți de o molimă, iar o parte a averii a fost dată zestre surorii sale,
Maria.[21] Astfel, pentru a urma clasele a VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor
unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care-i oferă casă și masă. În
anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu
Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia Răsunet a lui Andrei Mureșanu

Studiile și prietenia cu Eminescu

 Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul
maghiar din Arad în anul școlar 1867 - 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe
băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața
aristocrației transilvănene[22]:
„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și
petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în
când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori la biliard, ieșeam - după sezon - la vânătoare, luam
parte la mese mari și la serate dansante.”
Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de
maturitate. Astfel, se înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie.
De la Satu Mare se întoarce pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia
Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.[22]
În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților,
care au dorit să se angajeze scrietor la vreun notar [24] pentru a fi aproape de ei. Aici,
întâmpină greutăți de ordin financiar nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel
este nevoit să accepte invitația deschisă a colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în
casa tatălui acestuia, care era magistrat, iar în casa acestuia a luat contact cu problemele
politicii naționale ale românilor.[24] Studenția la Pesta este, însă, de scurtă durată, perioada
de patru luni[25] a petrecut-o mai mult prin cafenele,[26] deoarece profesorii de la Universitate,
de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au inspirat încredere. După ce cade
bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese a spitalului, se întoarce
acasă.[27]
Acasă, ascultă sfaturile mamei și se angajează, peste vară, scrietor la notarul
din Comlăuș. În această perioadă experimentează o serie de povești din viața satului
românesc care vor fi mai târziu transpuse în proză[28]:
„Școli așa-zise mari, la Cumlăuș ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învățat acolo neasemănat
mai multe decât la Universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strânsă legătură cu lumea
cea mai adevărată și vedeam în fiecare zi lucruri care mă ajutau să cunosc oamenii și
împrejurările în adevărata lor ființă.”
La București. Redactor la Timpul
În calitate de secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi,
Slavici traducea documentele scrise în limbile pe care le cunoștea și alcătuia indicele
volumelor. În această calitate întreprinde călătorii pe la monumentele istorice
din Muntenia și Oltenia în vara anului 1875. În martie 1876 conservatorii se retrag de la
putere, iar Maiorescu este dat în judecată de către noul guvern liberal pentru sprijinul
financiar acordat lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al
culturii, iar pe Slavici îl destituie din funcția de secretar al comisiei și totodată a fost destituit
de la catedra de filosofie a liceului Matei Basarab unde fusese numit suplinitor la 16
octombrie 1875. Maiorescu îl ajutase într-adevăr cu o subvenție pentru susținerea
examenului de doctorat la Viena în toamna lui 1875, dar Slavici nu a reușit deoarece își
pierduse indexul de studii și al examenelor anterioare și depășise termenul de înscriere.
Astfel se întoarse la București unde a continuat munca la documente, iar sub supravegherea
sa a apărut volumul VII în anul 1876, iar în anul 1878 primul volum al unei lucrări de istorie a
lui Eudoxiu Hurmuzachi, precum și Istoria românilor sub Mihai Viteazul de Nicolae Bălcescu.
După ce a fost demis de guvernul liberal, comisia documentelor s-a solidarizat cu Slavici și
acesta a continuat să lucreze pentru comisie gratuit.