Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848,[1][3][4][5] Șiria, Imperiul Austriac[6] – d.

17 august 1925,[1][3][4][5]
Panciu, Putna, România[7]) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din
1882) al Academiei Române.

Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de
criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,[8] oferind în nuvelele
sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de
stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.[9]

L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în
anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara,
nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul
1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist
renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist
român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici
în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat
cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de
caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”[10]

Dintre promotorii antisemitismului din România, Slavici a fost cea mai reprezentativă figură din
Transilvania.[11]

Biografie

Familia și copilăria

Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit
Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii
erau nu mai puțin de șapte familii.[12]

Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre care
și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai
Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în
sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[13][14] „Tata bătrân” avea
cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l
amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de
baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu
mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare,[15] adică se îmbrăca conform cu moda începutului de
secol de la oraș.[16]

Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom, adică
agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.[17]

Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă întinsă în
mai multe sate din zonă,[17] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar
scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.[18]

Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care va fi
un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.[17]

Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o
stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav,
neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la
garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind
uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă
fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa mai
primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude sau petrecea
nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era
incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În
schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și
să-i respecte pe ceilalți.[19]

„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a
îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[14] sau Isopia. Copilul Slavici,
fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și
tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.[20]
Șiria, locul copilăriei lui Slavici

„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am
trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu
o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie
prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o
mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu
dragoste și purtat oarecum în palme.[15]”

Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină la Arad,
după ce repetă clasa a patra.[18] Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un
învățător catolic.[21] Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar,[18] cu mari
eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.[21]

În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor români,[22]
coordonată de Mircea V. Stănescu[23] și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna, despre
care spunea mai târziu[22]:

„Atunci și numai atunci l-am văzut pe omul care a avut cea mai hotărâtoare înrâurire a vieții mele.”

În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă
dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de o
molimă, iar o parte a averii a fost dată zestre surorii sale, Maria.[21] Astfel, pentru a urma clasele a VI-a
și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care-i
oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul
Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia Răsunet a lui Andrei Mureșanu.[22]

Studiile și prietenia cu Eminescu

Slavici ca student, în 1870

Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din Arad
în anul școlar 1867 - 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care a
rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața aristocrației transilvănene[22]:
„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua
de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi,
jucam cărți ori la biliard, ieșeam - după sezon - la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate
dansante.”

Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel, se
înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se întoarce pe
jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.[22]

În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit să se
angajeze scrietor la vreun notar [24] pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin financiar
nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația deschisă a
colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat, iar în casa
acestuia a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor.[24] Studenția la Pesta este, însă,
de scurtă durată, perioada de patru luni[25] a petrecut-o mai mult prin cafenele,[26] deoarece profesorii
de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au inspirat încredere. După ce
cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese a spitalului, se întoarce
acasă.[27]

Acasă, ascultă sfaturile mamei și se angajează, peste vară, scrietor la notarul din Comlăuș. În această
perioadă experimentează o serie de povești din viața satului românesc care vor fi mai târziu transpuse în
proză[28]:

„Școli așa-zise mari, la Cumlăuș ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învățat acolo neasemănat mai multe
decât la Universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strânsă legătură cu lumea cea mai adevărată și
vedeam în fiecare zi lucruri care mă ajutau să cunosc oamenii și împrejurările în adevărata lor ființă.”

Bust Ioan Slavici, Arad - în fața Colegiului Național „Moise Nicoară”

Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata
imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece din
Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să facă
armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept.[29] Aici, ajuns, îmbrăcat
și întreținut pe cheltuiala împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și făcea exerciții
militare după-masă, iar deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de universitate a fost
transferat la o cazarmă aflată la a treia casă de universitate, prin intervenția căpitanului său care era om
bun ca toți oamenii.[25][26] La Universitatea din Viena i-a avut profesori printre alții pe Robert von
Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la drept roman, Lorenz von Stein la economie și urmează
cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl.[30]

La Viena, unde a trăit primele luni într-un fel de beție sufletească, Slavici s-a declarat interesat de
„științele politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literarie-
sociale România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui 1870
într-una dintre ședințele „Societății literarie-sociale România”, Slavici, citește un referat Despre libertatea
omului ca individ și membru al societății.[31]

Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz Stein
și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său după ce i-a fost
introdus de către medicinistul Ioan Hosanu.[32] Eminescu, care lucra la acea vreme la traducere operei
lui Kant va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor, recomandându-i acestuia să nu-și
piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte: Tu, - îmi spuse el într-una din zile - să nu-ți pierzi timpul cu
aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din
dialoagele lui Platon și știi destul.[33] Urmând sfatul lui Eminescu, începe să citească literatura românilor
din Principate șlefuindu-și, astfel, literar șirineasca lui expresivă, dar butucănoasă.[34]

mă la adresa lui Slavici[38]: