Ion Creangă

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humuleștii Noi, Neamț, România

– d. 31 decembrie 1889, Iași, România) a fost un scriitor, dascăl
și diacon român. Figură principală a literaturii române din
secolul al XIX-lea, este cunoscut pentru autobiografia Amintiri
din copilărie, precum și pentru nuvelele și povestirile sale.
Principala contribuție a lui Creangă la literatura fantastică și
pentru copii include narațiuni structurate în jurul unor
protagoniști eponimi (Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac, Stan
Pățitul), precum și basme ce pictează tabloul valorilor autohtone
(Povestea porcului, Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori,
Punguța cu doi bani, Fata babei și fata moșneagului).
Considerate pe scară largă drept capodopere ale limbii și
umorului românesc, scrierile sale ocupă o poziție de mijloc între
o culegere din surse folclorice și o contribuție originală la un
realism literar de inspirație rurală.

Alături de I. L. Caragiale, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, Ion Creangă este considerat unul dintre cei patru
mari clasici ai literaturii române.

Un preot ortodox român caterisit, cu un stil de viață neconvențional, Creangă a avut un impact timpuriu
ca educator inovator și autor de manuale, în timp ce urma o scurtă carieră în politica naționalistă cu
Fracțiunea Liberă și Independentă. Debutul său literar a venit târziu în viață, urmând îndeaproape
începutul prieteniei sale strânse cu poetul național român Mihai Eminescu și afilierea lor comună cu
influenta societate literară conservatoare Junimea. Deși văzut cu rezervă de mulți dintre colegii săi de
acolo și apreciat în primul rând pentru înregistrările sale de tradiție orală, Creangă a contribuit la
propagarea ghidurilor culturale ale grupului într-o formă accesibilă. Criticii de mai târziu l-au descris
adesea, alături de Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici, drept unul dintre cei mai împliniți
reprezentanți ai literaturii junimiste.

Lui Ion Creangă i s-au acordat postum mai multe onoruri și este comemorat de o serie de instituții atât
din România, cât și din Moldova vecină. Printre acestea se numără clădirea Bojdeuca din Iași, care, în
1918, a fost deschisă ca prima casă memorială din România. Între descendenții săi direcți se numără
Horia Creangă, unul dintre arhitecții români de frunte din perioada interbelică.

Ion Creangă s-a născut la Humulești în Principatul Moldovei, fost sat care de atunci a fost încorporat în
orașul Târgu Neamț, fiul negustorului ortodox Ștefan a Petrei Ciubotariul și al soției sale Smaranda. Zona
sa natală, învecinată cu zone puternic împădurite, se afla la poalele Carpaților Orientali și era inclusă în
ceea ce era atunci Principatul Moldovei. Populația regiunii înconjurătoare păstra un mod de viață arhaic,
dominat de păstorit, producția de textile și ocupațiile conexe și era remarcată pentru păstrarea formelor
mai vechi de folclor local. O altă caracteristică a zonei, care a lăsat o impresie asupra istoriei familiei lui
Creangă, a fost legată de practica transhumanței și de legăturile dintre comunitățile etnice românești de
pe ambele părți ale munților, în Moldova și Transilvania: pe partea sa maternă, scriitor descendent din
țărani din Maramureș, în timp ce, potrivit istoricului literar George Călinescu, originea tatălui său poate
să fi fost mai la sud-vest, în Transilvania propriu-zisă.

Familia ajunsese într-o poziție semnificativă în cadrul comunității lor: Ștefan a Petrei făcuse un venit
constant din comerțul său itinerant cu lână, în timp ce soția sa era descendentă a Creangășilor din
Pipirig, o familie de lideri ai comunității. Printre membrii acesteia din urmă s-au numărat Mitropolitul
Moldovei Iacob Stamati , precum și tatăl Smarandei, Vornic David, și unchiul ei Ciubuc Clopotarul, călugăr
la Mănăstirea Neamț. Mândră de această tradiție, ea a fost cea care a insistat ca fiul ei să urmeze o
carieră în Biserică. Data nașterii lui Ion Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că
s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici
(condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.

Imprecizia atinge și alte aspecte ale vieții sale de familie: observând conflictele de date rezultate,
Călinescu a decis că nu este posibil ca cineva să știe dacă părinții scriitorului erau căsătoriți (și, dacă da,
dacă sunt la prima căsătorie), nici câți copii au avut împreună cu exactitate. Afirmația acceptată de
cercetători este - Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor,
Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Într-o perioadă în care numele de familie nu erau obligatorii din punct de vedere legal, iar oamenii erau
cunoscuți în primul rând prin diverse porecle și patronimice, băiatul era cunoscut comunității sub
numele de Nică , un hipocorism format din Ion sau, mai formal, ca Nică al lui Ștefan a Petrei . Nică de
Ștefan de Petru”, ocazional Nic-a lui Ștefan a Petrei.

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din
copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi
de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu
David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă
școala. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl
are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă
preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion
Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece
la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în
zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și
chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele
dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau
șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal.
Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din
Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).

La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu
Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

În 1866, participă la insurecția ce urmărea scoaterea Moldovei din Principatele Unite. Alexandru Ioan
Cuza este silit să abdice, iar anti-unioniști moldoveni au găsit momentul prielnic pentru a acționa. Aceștia
doreau să-l facă domn al Moldovei independente pe Nicolae Rosetti-Roznovanu. Mitropolitul Calinic i-a
binecuvântat pe insurecționiști, a fost semnat actul de independență a Moldovei și, cu crucea în mână, a
pornit în fruntea răsculaților. Printre răsculați, spune George Călinescu, se afla diaconul Ion Creangă,
alături de prietenul său, diaconul Ienăchescu. Creangă ar fi îndemnat și el mulțimea cu talentul său
oratoric. Autoritățile solicită sprijinul armatei. Creangă și ceilalți participanți au ridicat baricade pe Ulița
Mare a Iașiului. Trupele primesc ordin și trag în anti-unioniști. Rămân în urmă 100 de morți. Răsculații
fără arme de foc fug pe unde apucă, inclusiv Creangă și Ienăchescu, care, după cum arată Călinescu, se
ascund într-o pivniță cu vinuri și se consolează punându-se pe băut.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile
clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau
Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. Ca urmare
a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la
minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare,
între care și un „Abecedar” (1868).

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în
care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește.
Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui
Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2
ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Ion Creangă a avut un băiat, Constantin. Acesta (fost ofițer de carieră) avea să se căsătorească (1886) cu
Olga Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Cei doi au avut patru copii, Laetitia, Horia, Silvia si Ion (Ionel).
Cei doi nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion Creangă, aveau sa devină arhitecți renumiți ai
perioadei interbelice.

Impactul operei lui Ion Creangă în contextul său cultural a fost asigurat inițial de Junimea. Căutând să
revitalizeze literatura română prin recuperarea autenticității și reacționând împotriva acelor importuri
culturale pe care le considera excesive, grupul a încurajat în special creativitatea individuală în rândul
țăranilor. Reflectând asupra rolului lui Maiorescu în proces, George Călinescu scria: „Un salon literar în
care meritul personal să fie în prim-plan nu a existat [înainte de Junimea] și, dacă Creangă s-ar fi născut
cu două decenii mai devreme, nu ar fi fost capabil să prezinte oricui „materialul său țărănesc”.
Convocarea creativității clasei țărănești și punerea ei în contact direct cu aristocrații este opera Junimii.”
Colegul de generație (și istoricul literar) Tudor Vianu a emis un verdict similar, comentând: „Junimea este
ea însăși... o societate aristocratică. Cu toate acestea, prin Junimea a ieșit la suprafață primul gest de
transmitere a unei direcții literare unor scriitori de origine rurală: un fenomen de mare importanță, a
cărui neglijare ar face inexplicabilă întreaga dezvoltare ulterioară a literaturii noastre.” Referindu-se și la
poziționarea culturală în interiorul și în afara grupului, Carmen-Maria Mecu și Nicolae Mecu au luat
acceptarea „țăranilor alfabetizați” precum Creangă ca dovadă exemplară a „diversității” și „toleranței”
junimiste.

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care
însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri
ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică,
povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine
o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă
bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la
adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și apărători"; această povestire
demonstrează că, pe lângă umor, Creangă se pricepea și la matematică. În două povestiri de acest tip
aflăm despre o persoană istorică interesantă. Ion Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc.
Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" (Arhivat în 30 august 2006, la Wayback Machine.) este o glumă cu
multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile
țărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova,
mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special
chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o
facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am
înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă
acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.

Prima parte a operei lui Creangă o formează, precum am văzut, mai mult reproducerea producțiunilor
poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce
a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De
aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în
evidență însușirile lui literare proprii.

Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit
reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul
poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea
narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac
din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

Sursă