Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d.

15 iunie 1889,
București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai
cunoscută și influentă personalitate din literatura română. S-a
născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se, în adolescență, la Cernăuți pentru a urma
cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de
limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare...
la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul
semnată M. Eminoviciu, privatist

Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).
[10]

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie
și istorie, în timp ce proza sa conține și elemente sociologice.[10][11] Temele recurente din opera sa sunt
natura, temă tipică romantismului, care, în cazul lui Eminescu, este privită prin prisma folclorului
autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și
condiția geniului.[10][12] Într-un articol din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se
menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o școală de poezie
care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea”.[13

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[19] Activitatea jurnalistică a lui Mihai
Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul
Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[20] Articolele de gazetă urmau linia
filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii
sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al liberalismului
burghez.[20][21][22] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai vremii. [21][22]]
Opere

1
Adio

Afară-i toamnă

Amorul unei marmure

Atât de fragedă...

Călin

Când amintirile...

Când însuşi glasul

Ce e amorul?

Ce te legeni?...

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Copii eram noi amândoi

Crăiasa din poveşti

Criticilor mei

Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cugetările sărmanului Dionis

De câte ori, iubito...

De ce în al meu suflet

De ce nu-mi vii

De-aş avea

De-or trece anii...

Departe sunt de tine...

Despărţire

Diana

Din noaptea...

Din străinătate

Din valurile vremii...

2
Doina

Dorinţa

Egipetul

Epigonii

Făt-Frumos din tei

Fiind băiet păduri cutreieram

Floare albastră

Foaia veştedă

Freamăt de codru

Glossa

Iar când voi fi pământ

Iubind în taină...

Împărat şi proletar

Înger de pază

Înger şi demon

Junii corupţi

Kamadeva

La Bucovina

La mijloc de codru...

La moartea principelui Ştirbey

La mormântul lui Aron Pumnul

La steaua

Lacul

Lasă-ţi lumea...

Luceafărul

Mai am un singur dor

3
Mănuşa

Melancolie

Misterele nopţii

Mortua est!

Nu mă înţelegi

Noaptea...

Nu voi mormânt bogat

Numai poetul

O, mamă...

O, ramâi

Odă (în metru antic)

Pajul Cupidon...

Pe aceeaşi ulicioară...

Pe lângă plopii fără soţ...

Peste vârfuri

Poet

Povestea codrului

Povestea teiului

Prin nopţi tăcute

Revedere

Rugăciunea unui dac

S-a dus amorul...

Sara pe deal

Scrisoarea I

Scrisoarea II

Scrisoarea III

4
Scrisoarea IV

Scrisoarea V

Se bate miezul nopţii...

Şi dacă...

Şi dacă de cu ziuă...

Singurătate

Somnoroase păsărele

Sonet I

Sonet II

Sonet III

Speranţa

Te duci...

Trecut-au anii...

Un luceafăr

Venere şi Madonă

Veneţia

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humuleștii Noi, județul Neamț, România – d. 31 decembrie
1889, Iași, România) a fost un scriitor, dascăl și diacon român. Figură principală a literaturii
române din secolul al XIX-lea, este cunoscut pentru autobiografia Amintiri din copilărie,
precum și pentru nuvelele și povestirile sale. Principala contribuție a lui Creangă la literatura
fantastică și pentru copii include narațiuni structurate în jurul unor protagoniști eponimi (Ivan
Turbincă, Dănilă Prepeleac, Stan Pățitul), precum și basme ce pictează tabloul valorilor
autohtone (Povestea porcului, Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori, Punguța cu doi bani,
Fata babei și fata moșneagului). Considerate pe scară largă drept capodopere ale limbii și
umorului românesc, scrierile sale ocupă o poziție de mijloc între o culegere din surse
folclorice și o contribuție originală la un realism literar de inspirație rurală.

5
Ion Creangă s-a născut la Humulești în Principatul Moldovei, fost sat care de atunci a fost încorporat
în orașul Târgu Neamț, fiul negustorului ortodox Ștefan a Petrei Ciubotariul și al soției sale
Smaranda.[8] Zona sa natală, învecinată cu zone puternic împădurite, [9] se afla la poalele Carpaților
Orientali și era inclusă în ceea ce era atunci Principatul Moldovei. Populația regiunii înconjurătoare
păstra un mod de viață arhaic, dominat de păstorit, producția de textile și ocupațiile conexe[10] și
era remarcată pentru păstrarea formelor mai vechi de folclor local.[11] O altă caracteristică a zonei,
care a lăsat o impresie asupra istoriei familiei lui Creangă, a fost legată de practica transhumanței și
de legăturile dintre comunitățile etnice românești de pe ambele părți ale munților, în Moldova și
Transilvania: pe partea sa maternă, scriitor descendent din țărani din Maramureș,[12] în timp ce,
potrivit istoricului literar George Călinescu, originea tatălui său poate să fi fost mai la sud-vest, în
Transilvania propriu-zisă. [9]

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din
copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai
întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-
meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde
continuă școala.[16] În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele
Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința
mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici
apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii
din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin
Costachi" de la Socola.[16]

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari,
iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători,
cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile
și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea,
dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare
însuflețire.”

6
Opere

Fata babei şi fata moşneagului

Punguţa cu doi bani

Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă

Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852[6] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I.
L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un
dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român.
George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți
scriitori români.[7] A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

7
S-a născut la 1 februarie 1852,[6] în satul Haimanale[8] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul
născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar
fi fost de origine aromână.[9] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au
născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă
Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit,
fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica
negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista
umoristică Moftul român, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru
răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată,
publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialești, Moftul
român s-a dovedit și un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 și a
avut colaboratori numeroși (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban).
Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la București.

Teatru

Comedii

O noapte furtunoasă (1879) - textul original

Conu Leonida față cu reacțiunea (1880) - textul original

O scrisoare pierdută (1884) - textul original

D-ale carnavalului (1885) - textul original

O soacră (farsă fantezistă într-un act) - textul original

Hatmanul Baltag (operă bufă) - textul original

8
Începem (instantaneu într-un act) - textul original

1 Aprilie (monolog) - textul original

Drame

Năpasta (1890) - textul original

Nuvele și povestiri

O făclie de Paște (1889) - textul original

În vreme de război (1898) - textul original

Din carnetul unui vechi sufleur - textul original

Un artist - textul original

Grand Hôtel "Victoria Română" - textul original

Om cu noroc - textul original

Păcat (1892) - textul original

Norocul culegătorului - textul original

O invenție mare - textul original

Poveste - textul original

Boborul - textul original

Noaptea învierii - textul original

Baioneta inteligentă - textul original

Cănuță, om sucit - textul original

La hanul lui Mânjoală - textul original

Două loturi (1901) - textul original

Caut casă... - textul original

La conac - textul original

Monopol... - textul original

Mamă... - textul original

Ion... - textul original

Partea poetului - textul original

Pastramă trufanda - textul original

Kir Ianulea - textul original

Calul dracului - textul original

Momente și schițe

9
Publicate în volum

Moftangii - textul original

Națiunea română - textul original

Căldură mare - textul original

Justiție - textul original

Mitică - textul original

Art. 214 - textul original

Politică - textul original

O zi solemnă - textul original

Politică înaltă - textul original

Un pedagog de școală nouă - textul original

D-l Goe - textul original

Lanțul slăbiciunilor - textul original

La Moși - textul original

Bubico - textul original

Jertfe patriotice - textul original

Situațiunea - textul original

Românii verzi - textul original

Telegrame - textul original

Triumful talentului - textul original

Tot Mitică - textul original

Proces-verbal - textul original

Ultima oră - textul original

Infamie... - textul original

C.F.R. - textul original

Boris Sarafoff - textul original

Repausul duminical - textul original

Urgent - textul original

Cum stăm... - textul original

Meteahnă - textul original

Justiția română - textul original

10
La poștă - textul original

Moșii - textul original

Politică și delicatețe - textul original

Cum se naște o revistă? - textul original

Cum se înțeleg țăranii - textul original

Duminica Tomii - textul original

Gazometru - textul original

Istoria se repetă - textul original

Petițiune - textul original

Mici economii... - textul original

Ultima emisiune - textul original

O lacună - textul original

Cadou... - textul original

Diplomație - textul original

O cronică de Crăciun... - textul original

Vizită... - textul original

O conferință - textul original

Țal!... - textul original

Greu, de azi pe mâine... sau unchiul și nepotul - textul original

Antologie... - textul original

Identitate... - textul original

25 de minute... - textul original

Reformă - textul original

Așa să mor! - textul original

Publicate în periodice

Cronica fantastică - textul original

Zig-zag!... - textul original

Parlamentare - textul original

Manifestul "claponului" - textul original

Orientale. Două documente - textul original

Corespondența sentimentală - textul original

11
Broaște... destule - textul original

Lache și Mache - textul original

Calendar - textul original

Din foloasele tiparului - textul original

Varietăți geografice. De la Zanzibar la Salonic și înapoi - textul original

Varietăți literare. Canard-rățoi - textul original

Cronica - textul original

Moftul român - textul original

Succesul "Moftului român" - textul original

Trădarea românismului! Triumful străinismului!! Consumatum est!!! - textul original

Poveste de contrabandă - textul original

Manifestul "moftului român" - textul original

Școala română - textul original

Accident parlamentar - textul original

Justiția română. Secția corecțională - textul original

High-life - textul original

Logica baroului - textul original

În tren accelerat - textul original

Carnet high-life - textul original

Nedescifrabil - textul original

Arendașul român - textul original

Poruncă domnească - textul original

Tardivitate - textul original

Șah și mat! - textul original

Autoritate - textul original

Cronica de joi - textul original

Cum se naște o revistă? - textul original

Karkaleki - textul original

Paradoxal - textul original

O blană rară - textul original

Articol de reportaj - textul original

12
Cazul d-lui Pawlowsky - textul original

Slăbiciune - textul original

Intelectualii... - textul original

Despre cometă – prelegere populară - textul original

Accelerat no. 17 - textul original

Cum devine cineva revoluționar și om politic...? - textul original

La Paști - textul original

Emulațiune - textul original

Dascăl prost - textul original

Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului - textul original

Cum stăm... - textul original

Bacalaureat - textul original

Deziderate legitime - textul original

Cam târziu... - textul original

Imaginație, stil și clistir - textul original

Educațiunea sentimentală la vite - textul original

Tatăl nostru - textul original

Teatrul la țară - textul original

Tot Mitică - textul original

Lună de miere - textul original

Cele trei zeițe - textul original

„Moftul” făcător de minuni - textul original

Înfiorătoarea și îngrozitoarea și oribila dramă din strada Uranus - textul original

Infamie... - textul original

La Peleș - textul original

Făcătoare de minuni... - textul original

Inițiativa... - textul original

Ouăle roșii - textul original

Dintr-un catastif vechi - textul original

Sfânta Ghenoveva - textul original

Un incident de senzație - textul original

13
Leac de criză - textul original

O ședință la "Junimea" în ajunul Anului Nou - textul original

Sfânt Ion - textul original

Prea sărac - textul original

Temă și variațiuni - textul original

Un frizer-poet și o dramă care trebuie să se scarpine-n cap - textul original

Publicistică

Literatură și cultură

Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XIX - textul original

Bene-merenti - textul original

Câteva păreri - textul original

Politică și cultură - textul original

Notițe risipite - textul original

A zecea muză - textul original

Cronici literare - textul original

Teatrul cel Mare – "Urâta satului" - textul original

Cercetare critică asupra teatrului românesc - textul original

Articole despre teatru - textul original

Cronici teatrale - textul original

Scrisoare - textul original

Teatrul național - textul original

O admirabilă lucrare literară - textul original

Știe carte băiatu lui Papuca!... - textul original

Scandal - textul original

Muzica - textul original

Ateneul Român - textul original

Concurs și premiuri academice - textul original

"Balade și idile” de George Coșbuc - textul original

Un mare sculptor român - textul original

Memorii din timpul războiului - textul original

Grămătici și măscărici - textul original

14
Despre Macedonski - textul original

Un monstru de activitate - textul original

"Constituționalul" poet - textul original

O nouă societate română - textul original

Teatrul nostru - textul original

Câteva cuvinte - textul original

D. B. P. Hăsdeu - textul original

O carte rară - textul original

Traian Demetrescu - textul original

Răzbunarea lui Anastase - textul original

D. Eugeniu Stătescu poet - textul original

Arheologie - textul original

Un caz literar interesant - textul original

Plagiatul Zola-Bibescu - textul original

Spitalul amorului. O prefață - textul original

Un nou plagiat Zola - textul original

Un articol regretabil - textul original

Gheorghe Baronzi - textul original

Pomada fermecată - textul original

Un dicționar român - textul original

Operă națională - textul original

Teribil naufragiu, din norocire fără accident de persoane - textul original

Articole politice

1907 din primăvară până'n toamnă - textul original

Apelul la unire - textul original

Cronica sentimentală - textul original

Cronica - textul original

Deslușire - textul original

Frați radicali și D. Dim. Sturdza - textul original

Gogoși - textul original

Istoria unei epigrafe - textul original

15
Liberalii și conservatorii - textul original

Liberalii engleji și români - textul original

Parlamentare gogoși - textul original

Prospătura - textul original

Resbelul - textul original

Resbelul 1877 - textul original

Situațiunea Europei - textul original

Ultimele gogoși calde - textul original

Guvernul și modificarea art. 7 - textul original

Cuvântare - textul original

Ce este "centrul" - textul original

Ingeniozitate parlamentară - textul original

Addenda - Justificarea unor expulzări - textul original

Excelsior! - textul original

Procedee electorale - textul original

Diplomație subțire - Cronică - textul original

Instantaneu - textul original

Nevoile obștii și așa numitele "Casa Noastră"... - textul original

Sărbători mâhnite - textul original

Termitele... - textul original

Decadență - textul original

Între Stan și Bran - textul original

Reacțiunea - textul original

O reparațiune - textul original

Lascăr Catargiu - textul original

Literatura și Politica - textul original

Scrisoare - textul original

Toxin și toxice - textul original

Noul cabinet Otoman - textul original

Știri franceze chestiunea Dobrogei - textul original

Criza de cabinet - textul original

16
Culisele chestiunii naționale - textul original

D.C.A. Rosetti la Roma? - textul original

În ajunul crizei - textul original

Convenții cu Rusia - textul original

Poziția ministerială față cu revizuirea - textul original

Reportaj parlamentar - textul original

Un incident la cameră - textul original

Plătește vizirul - textul original

Însemnătatea presei - textul original

Un interview - textul original

Jurnalul nostru - textul original

Reacționarii neprevăzători - textul original

Sub ce regim trăim! - textul original

Inovațiune - textul original

Iarăși promisia D-lui Fleava - textul original

Principii și vaccină - textul original

Linia ferată Ploiești - Predeal - textul original

Parodii

Smărăndița (roman modern) - textul original

Dă-dămult... Mai dă-dămult - textul original

Anton Pann (n. 1796, Sliven, Imperiul Otoman – d. 3 noiembrie 1854, București, Țara Românească) a
fost un poet român de origine bulgară sau aromână, profesor de muzică religioasă, protopsalt,
compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat și publicist[6], compozitor al muzicii imnului
național al României.[7] A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”
în poemul Epigonii.

17
Tatăl său era de meserie căldărar.[10][11][12] El avea ca nume de familie Petrov și purta prenumele
Pantelimon, uneori transcris „Pandele”, „Pantoleon” sau „Pantaleon”, cum afirmă într-un studiu
Tudor Vianu. Din partea sa, George Călinescu presupunea că prin tatăl său, Anton Pann ar fi fost
aromân de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (vlah curat
ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. După Zaharia Matei, numele tatălui, Pantelimon
Petrov, a devenit în românește Petroveanu, iar fiul și-a păstrat numele de Antonie Pantoleon
Petroveanu (Petrovitul), cu care își semna manuscrisele până prin 1837.[13]. Anumite organizații însă
îl consideră ca pe unul dintre cei mai proeminenți artiști de origine romă.[14] Această părere este
împărtășită și de unii autori actuali [15] precum și în canale principale de mass-media. [16]

Anton Pann a murit în ziua de 3 noiembrie 1854, la întoarcerea dintr-o călătorie prin Oltenia, de
unde contractase o răceală puternică (tifos virulent). Este înmormântat la Biserica Sfântul Stelian
(Lucaci) din București, din apropierea casei sale.[42]

Calendarul lui Bonifatie Setosul

Versuri musicești

Poezii deosebite sau cântece de lume (1831, 1837)

Călătoria

Însoțirea

Luniță luminătoare

Munților, fiți mărturii

La Rîmnic

Suflet altu n-are

Zădărnicia

18
Îndreptătorul bețivilor (1832)

Hristoitia sau școala moralului care învață toate obiceiurile și năravurile cele bune (1834)

Noul Erotocrit (1837). Trad. din l. greacă a scrierii lui Dionisie Fotino (Viena, 1818)

O poveste arabică din Halima (1839, 1854)

Fabule și istorioare (1841)

Copaciul și dovleacul

Lupul, pocăit

Călătorul și ghinda

Cine știe carte are patru ochi

Nepotul împrumutat

Mortul înecat

Scumpul

Planul simigiului

Vînătorul

Toporul și văcșoara

Ciobanul și magarul

Feciorul moștenitor

Cîinile

De cînd ploaia cu cîrnații

Norocul și mintea

Șoarecile

Nu e nimic fără cusur

Cucul și privigatoarea

Tăcerea e ca mierea

Împrumutul

Lupul, țapul și varza

Ce zic oamenii de mine

Grădinarul pagupaș

Critica oamenilor

Poezii populare și Calendare (1846)

Marș de primăvară

19
Memorialul focului mare (1847)

Povestea vorbei (1847)

Dialog în trei limbi, rusește, românește și turcește (1848)

Pocăința omului dezmierdat sau vorbire între suflet și trup și osebite sfaturi folositoare trupește și
sufletește (1849, 1854)

Adiata

Înțeleptul Archir și nepotul său Anadam (1850)

Spitalul amorului sau Cântecul dorului (ed. I în 1850, ediția a II-a în 1852) – 6 broșuri

O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu (1851)

Versuri sau Cântece de stea

Cântătorul beției. Care cuprinde numele bețivilor și toate faptele care decurg din beție

Triumful beției sau Diata ce o lasă un bețiv pocăit fiului său (1852)

Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853)

Povești și angdote versificate (1854)

De la lume adunate și iarăși la lume date

Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică (1846)

Mică gramatică muzicală teoretică și practică

Carul frânt – Nevoia învață pe om

Țermonia unui bătrân

Astrologia

Mihai Eminescu a pus, în poezia „Epigonii”, acea inscripție nemuritoare pe mormântul literar al lui
Anton Pann: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, ca și cum acesta l-ar fi avut naș pe
însuși Pepelea, personajul snoavelor și povestirilor populare românești, înrudit cu Păcală și
întruchipând istețimea, umorul și perspicacitatea.

Monumente ridicate în memoria lui Anton Pann:

Bustul lui Anton Pann din București

Statuia lui Anton Pann din Râmnicu Vâlcea

Casa Memorială „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea

Casa Memorială „Anton Pann” din București[47]

Școli și străzi care îi poartă numele:

Școala Gimnazială Anton Pann din Râmnicu Vâlcea

Școala Gimnazială Anton Pann din Ploiești

20
Școală Gimnazială Anton Pann din Huși, județul Vaslui

Școala Gimnazială Anton Pann din Brăila

Strada Anton Pann, în București, Sectorul 5[48]

Strada Anton Pann, în Sliven, Bulgaria[49]

Strada Anton Pann din Tulcea, jud. Tulcea

Strada Anton Pann din Chișinău, Republica Moldova

Strada Anton Pann din Roman, jud. Neamț

Strada Anton Pann din Scheii Brașovului, jud. Brașov

Strada Anton Pann din Sibiu, jud. Sibiu

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie/2 august 1821, Bacău, Moldova – d. 22 august/3 septembrie 1890,
Mircești, Iași, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru
fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România,
personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri (1792-1854) și al Elenei Alecsandri
(născută Cozoni; 1800-1842). După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar
1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei

21
Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe
raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu
Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române
(1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din
Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la
o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost
adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de către
Vasile Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și
Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada
exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.

În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași
an, la Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și
muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.

Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853,
Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul
Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid, o călătorie care va
lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, născută în noiembrie
1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876, la Mircești. Din 1860 se
stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost
plecat din țară în misiuni diplomatice.

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi
premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la
Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889,
primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu
toate onorurile la conacul său de la Mircești.

Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)

Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)

Chirița în provincie (1855)

Chirița în voiagiu (1865)

Chirița în balon (1875)

Volume de poezie

Monumentul lui Vasile Alecsandri în Chișinău, Republica Moldova.

Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul I
(1852)

22
Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul II
(1853)

Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)

Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)

Proze

Istoria unui galben

Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența

Iașii în 1844

Un salon din Iași

Românii și poezia lor

O primblare la munți

Borsec

Balta-albă

Călătorie în Africa.

Un episod din anul 1848

Proze din periodice

Capela din Mircești unde este înmormântat Vasile Alecsandri.

Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir

Melodiile românești

Prietenii românilor

Lamartine

Alecu Russo

Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)

Din albumul unui bibliofil

Vasile Porojan

Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)

Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

Drame

Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857)

Lipitorile satelor (1863)

Sgârcitul risipitor (1863)

23
Despot Vodă, dramă istorică (1880)

Fântâna Blanduziei (1884)

Ovidiu (1890)

Opere complete

Opere complecte: Poesii, Proză, Teatru, 1875

Prezență în antologii

Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) /

Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (Daniel
Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)

În alte limbi

Elbeszélések (Nuvele), traducere de Veress Endre, Wodianer F. és Fiai Könyv-nyomdája, Budapest,

1922.[11]

George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, Imperiul Austriac – d. 9 mai 1918, București,
România) a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru
titular al Academiei Române din anul 1916.

Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al
literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din
manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare
(culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al
prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei
populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte
mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea
(Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale,
cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o
ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară,
idilică, a sufletului țăranului român.

24
George Coșbuc s-a născut în 1866, pe 20 septembrie, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului
greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.[5]
Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii rurale, în tovărășia basmelor
povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-
un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac (cântăreț la
biserică) Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.

În august 1887, George Coșbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Ioan Slavici va
consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil
băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mișcarea literară de la Tribuna a dus la
cristalizarea poziției lui George Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază
a literaturii culte, și către limbajul popular, orientată, în esență spre idealul restabilirii unității
culturale a poporului român.

Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacția Tribunei,
alături de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toți oameni cu o serioasă cultură înaintată, a
însemnat o adevărată școală literară.[10]

„Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările
deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în
mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori ...[15]”

Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta
Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu
Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți,
fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce
fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.

„La 1893, când am publicat «Balade și idile» eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu
de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și
extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această epopee.”

Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coșbuc, la 4 februarie
1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său Maiorescu va nota: „Coșbuc, cu eminenta sa
poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei Noi vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să
rămână cea mai cunoscută și mai apreciată scriere a lui George Coșbuc.

Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima perioadă a
studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, la 24 martie
1889, și îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui și varianta citită la
Junimea spre sfârșitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă în Convorbiri literare, București, nr. 12,
1 martie 1890, va cunoaște o formă mai accentuată decât cea din Tribuna și mai apropiată de cea pe
care poetul o va publica în toate edițiile antume ale volumului Balade și idile.

Poetul însuși va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi.[16]
Acum își orientează scrisul spre idilă și trece treptat de la simple versificări pe teme folclorice la
creații originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre
care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata
morarului, Crăiasa zânelor[10] , o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul
Cântece la sfârșitul volumului Balade și idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în

25
pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele
lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie
1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Sosit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889, unde
ardeleanul de curând sosit de dincolo de munți a citit din lucrările sale celor prezenți, alături de I.L.
Caragiale. Spre sfârșitul lunii ianuarie, 1890, George Coșbuc este invitat, din nou, la o ședință a
Junimii.

Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Junimea s-au păstrat, totuși, destul de reci, deși Maiorescu îi aprecia
originalitatea și talentul, reținerile explicându-se doar politic.[17] Deși sporadic, publică la Convorbiri
literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care și Rea de plată (1892). Continuă să
publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891;
Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care
elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacția unor
publicații (Lumea ilustrată).[20]

În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a
acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893,
volumul Balade și idile a apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată în Românul literar (nr. 19
din 13 iunie) și în Moftul român (2 iunie 1893), care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă
în seama lui Caragiale:

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în
sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de
buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând
gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii
noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc.[21][22]”

În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat eveniment literar, spre sfârșitul lunii august
1893, apărea o broșură (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc), scoasă la Iași de N. Lazu, prin
care se contestă originalitatea unor poezii din volum. Intervenția lui Lazu, grefier judecătoresc la
Piatra și fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoșani, a stârnit un adevărat proces
literar pe o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu, printr-o intervenție în numele Convorbirilor
literare apreciată de însuși Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga iau, în cele
din urmă, apărarea poetului.[23] Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu
într-o scrisoare din Berlin adresată lui Titu Maiorescu:

„M-a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos
asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar.”

În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici , revista Vatra[24]. În 1895 s-a
căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu,
Alexandru.[23]

Pe la sfârșitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același timp, amarul
unor calomnii, i se tipărește la București, în Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, volumul de versuri

26
Fire de tort. Autorul își însoțește cartea și cu câteva note, o exprimare a atitudinii sale fata de
acuzația de plagiat, dar și o dezvăluire a existentei unui proiect de epopee:

„De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate
din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta
Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și
altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie
poemele în două feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”

În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipărește în traducerea lui Coșbuc Eneida de
Vergiliu. Colaborează la Povestea vorbei și la Literatură și artă română (București). În 1897,
traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După
dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu
Vlahuță, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot
mai accentuată orientare naționalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară,
colaborează la România ilustrată și Universul literar.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou,
creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața literară, este numit în postul
de referendar în Administrația Casei Artelor (1906).

Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de
Homer; este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare (1907). Munca de
tălmăcire în românește a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.

Publică în Luceafărul, Românul și Flacăra. Alături de Al. Vlahuță și M. Sadoveanu, Coșbuc îndrumă și
organizează conferințele sătești.

Din 1908, revine frecvent în locurile natale.

Blestem de mamă, Sibiu, 1885;

Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;

Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;

Draga mamei, Sibiu, 1886;

Fulger, Sibiu, 1887;

Balade și idile, București, 1893;

Fire de tort, București, 1896;

Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor,
Craiova, 1995;

Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici,
București, 1992; ediția Iași, 1997;

Din țara Basarabilor, București, 1901;

Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;

Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;

27
Cântece de vitejie, București, 1904;

Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;

Balade, București, 1913;

Drumul iubirii, București, 1916;

Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;

Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;

Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;

Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;

Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;

Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu,
București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii
Alexandru Duțu, București, 1998;

Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;

Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție
îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998;

Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;

Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, Imperiul Austriac – d. 17 august 1925, Panciu, Putna, România) a
fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.

Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de
criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,[8] oferind în nuvelele
sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de
stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor. [9]

L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în
anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara,
nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul
1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist
renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist
român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici
în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu
referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de
caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”[10]

Dintre promotorii antisemitismului din România, Slavici a fost cea mai reprezentativă figură din
Transilvania.[11]

28
La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în pat. Viața
românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut. În 1920
scrie prima versiune a volumului de memorii Întemnițările mele, romanul Cel din urmă armaș și un
nou volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă condusă de C. Costa-Foru, la Adevărul
literar și artistic și Viața românească. În cele două din urmă reviste începe să-și scrie Amintirile
despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din Închisorile mele și Lumea prin care
am trecut. În anul 1923 i se publică volumul Amintiri și romanul Cel din urmă armaș la editura
„Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață a scris romanul Din păcat în păcat, rămas needitat.[84]

Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii care îi
amintea de Șiria lui natală.[83]

La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a
fost rostit de Gala Galaction.[83]

Comedii

Fata de birău (1871)

Toane sau Vorbe de clacă (1875)

Polipul unchiului (1875)

Drame istorice

Bogdan Vodă (1876)

Gaspar Graziani (1888)

Povești

„Zâna Zorilor”

„Florița din codru”

„Doi feți cu stea în frunte”

29
„Păcală în satul lui”

„Spaima zmeilor”

„Rodul tainic”

„Ileana cea șireată”

„Ioanea mamei”

„Petrea prostul”

„Limir-împărat”

„Băiet sărac”

„Împăratul șerpilor”

„Doi frați buni”

„Băiat sărac și horopsit”

„Nărodul curții”

„Negru împărat”

„Peștele pe brazdă”

„Stan Bolovan”

„Boierul și Păcală”

Nuvele

Popa Tanda (1873)

Scormon (1875)

La crucea din sat (1876)

Crucile roșii (1876)

O viață pierdută (1876)

Gura satului (1878)

Budulea Taichii (1880)

Moara cu noroc (1880)

Pădureanca (1884)

Comoara (1896)

Vatra părăsită (1900)

La răscruci (1906)

Pascal, săracul (1920)

Romane

30
Mara (1894)

Din bătrâni (1902)

Din bătrâni. Manea (1905)

Corbei (1906)

Din două lumi (1920)

Cel din urmă armaș (1923)

Din păcat în păcat (1924)

Memorii

Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr (1888- 1889)

Serbarea de la Putna (1903)

Închisorile mele (1920)

Amintiri (1924)

Lumea prin care am trecut (1924)

Activitatea publicistică

Debutul publicistic a avut loc în 1871 cu articolul Despre creștere și, mai cu seamă, despre creșterea
junelor române, în Speranța, foaia teologilor din Arad, continuând în același an cu publicarea
Studiului asupra maghiarilor în Convorbiri literare.[37][85] Prima experiență într-o redacție de ziar
are loc în anul 1872 când devine colaborator intern al foii umoristice Gura satului a lui Mircea V.
Stănescu, din Arad. Aici își semnează articolele cu numele din sat, Ioani Lenei Savului lui Mihai Bogii.
[45] În 1872 organizează în Arad o serie de „prelegeri publice”, după modelul Junimii, cu caracter
practic-economic sau moralizator, dintre acestea se remarcă cea intitulată Asupra mișcării literare a
românilor de azi, în care vorbește despre scriitorii apreciați de Titu Maiorescu.[45] Închegarea, însă,
a unei asociații culturale prin prelegeri publice a fost dificilă și Slavici începe să comenteze cu
sarcasm despre modesta pregătire intelectuală a aleșilor locali în comitetul asociației. Drept urmare,
și urmare faptului că a fost avocatul țăranilor români în revolta de la Păuliș, este suspectat de către
autorități că este un agitator daco-roman și este citat la cabinetul de justiție. De teamă să nu fie
arestat se gândește să plece în România, însă, îl reține starea precară de sănătate a părinților.
Părăsește redacția Gurii satului, sătul de munca pentru Stănescu, care n-are bani, n-are cunoștinți
literare, n-are gust și devine arhivar al Consistoriului ortodox de la Oradea.[51]

Între anii 1875 și 1877 colaborează cu Telegraful român de la Sibiu, iar din 1877, după ce Maiorescu
preia conducerea ziarului Timpul intră în redacția acestui ziar. Sub imboldul lui Slavici, ziarul are o
direcție răspicată în favoarea țărănimii, lucru dezagreat de moșierimea conservatoare, dar acceptată
datorită eroismului etalat de dorobanți în timpul Războiului de independență.[54] După plecarea lui
Maiorescu la 30 aprilie 1877, Slavici preia conducerea ziarului împreună cu Grigore H. Grandea. Cei
doi redactori, susținuți și de alți publiciști conservatori, încep o violentă campanie de presă,
îndreptată împotriva politicii externe a guvernului liberal.[99]. Inițial, Slavici, a fost responsabil la
Timpul cu paginile de politică externă și literatură, dar după izbucnirea Războiului de independență,
Grandea a plecat să înființeze cotidianul Resboiul, astfel Slavici trebuie să se ocupe și de rubricile
politice, ignorând astfel partea de literatură.[100] Împovărat de munca redacțională, Slavici solicită

31
în nenumărate rânduri aducerea lui Eminescu la redacție, care i se alătură la sfârșitul lui 1877, iar din
ianuarie 1878 li se alătură și I. L. Caragiale. După sosirea lui Eminescu, ziarul adoptă un protest
hotărât împotriva compromisurilor în relațiile cu cele două mari puteri vecine Rusia și Turcia, precum
și o critică obiectivă a stării lucrurilor în țară, ceea ce provoacă nemulțumirea conducătorilor
conservatori, care reduc subvențiile acordate ziarului. Pe fondul lipsei resurselor financiare și a
presiunilor crescute din partea conducerii conservatoare Caragiale părăsește primul redacția, după
care pleacă și Slavici.[101]

În anul 1878 a publicat studiul „Sol” și „Haben”. Cestiunea ovreilor în România în care îi caracteriza
pe evrei ca fiind o boală, descriind iudaismul ca negarea tuturor religiilor, iar pe Dumnezeul evreilor
ca tăgăduirea tuturor Dumnezeilor. Învinovățindu-i pe evrei pentru toate problemele României,
Slavici sugera expulzarea acestora, dar fiind sigur că nimeni nu i-ar fi primit, conchidea: Ne rămâne
doar ca, la un semn, să închidem granițele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre până la cel din
urmă ca să nu mai rămână nici sămânță din ei!. Pentru astfel de studii și alte articole antisemite
publicate de-a lungul vieții, precum seria de eseuri Semitismul, scrise între 1902 și 1908 Raportul
Final al Comisiei Internaționale asupra Holocaustului în România coordonat de Elie Wiesel, în 2004, îl
enumeră pe Slavici printre precursorii antisemitismului extremist din România din prima jumătate a
secolului trecut.[102]

La 14 aprilie 1884 se înființează la Sibiu cotidianul politic și literar Tribuna, la inițiativa unui grup de
intelectuali și negustori din Sibiu și Brașov, iar Slavici este numit director. Aici, Slavici, împreună cu
Ioan Bechnitz au pus la baza programului de acțiune imediată a grupului două principii: realizarea
unității culturale a românilor și necesitatea de a strânge relațiile cu principalele mișcări politice din
România. Din punct de vedere politic ele se apropie tot mai mult de cercurile liberale, mai ales după
1889, dar din punct de vedere cultural, tribuniștii s-au aflat sub influența Junimii, a lui Titu Maiorescu
și a Convorbirilor literare.[103] Slavici a publicat aproape în fiecare număr articole și comentarii
politice, răspunsuri la diferite atacuri îndreptate împotriva tribuniștilor, articole și studii economice,
pedagogice, culturale, articole de critică literară, recenzii etc.[104] Din 21 noiembrie 1886, Slavici nu
mai era pe poziția de director, dar el a condus ziarul până la 14 iunie 1888, când a plecat la
închisoarea din Vác pentru a executa anul de detenție la care a fost condamnat în urma unui proces
de presă judecat la Cluj.[103] A scris ultimul articol la Tribuna, intitulat Băncile noastre la 25
februarie 1890.[104]

În 1893 colaborează la Voința națională[105], unde scrie un articol despre nedreptățile care li se
făceau moților, în Transilvania, iar aceștia îi trimit lui Slavici un album în care se regăseau sute de
semnături, în semn de recunoștință.[106] În același an, la 16 noiembrie scoate cotidianul politic
Corespondența română, cotidian apărut cu scopul de a asigura continuitatea publicisticii militante a
tribuniștilor, în cazul unei eventuale interziceri a Tribunei din Sibiu, care a fost suspendată de
autoritățile austro-ungare între 5 decembrie 1893 și 4 ianuarie 1894. Cotidianul și-a încetat
activitatea la 24 aprilie 1894, pe fondul interzicerii distribuției sale pe teritoriul Transilvaniei.[67]

La 1 ianuarie 1894, împreună cu George Coșbuc și I. L. Caragiale scoate revista literară bilunară
Vatra, care apare într-o atmosferă de încordare politică și socială după răscoalele țărănești din 1888
și 1894. De asemenea, frământările din Ardeal provocate de procesul memorandiștilor dau amploare
problemei naționale. Astfel, Vatra este preocupată de eficiența socială a literaturii promovând ideile
de tradiție și de naționalitate și de simpatie pentru țăran. Articolul program al revistei a fost scris de
Ioan Slavici, intitulat Vorba de acasă, dar semnat și de Coșbuc și Caragiale, în care se observa
îndepărtarea literaturii de tradiție și primejdia reprezentată de „literatura-marfă” și lipsa de interes
pentru educarea gustului poporului. Programul identifica specificul național cu cel țărănesc, iar

32
românimea cea adevărată, care tot mai păstrează firea ei din bătrâni oferă garanția autenticității
literaturii.[107] Revista se definea ca un organ literar pentru toți românii.[71] A apărut până în
august 1896.[107]

În ianuarie 1897 apare la Arad Tribuna poporului, iar Slavici a fost unul dintre fondatori și a publicat
aici sute de articole. Ziarul își propunea să stabilească legături cu țara și cu naționalitățile oprimate
din imperiu și să vină în sprijinul maselor populare.[106]

Între 1908 și 1910 a fost director al ziarului Minerva, iar din mai până în iulie 1910 a fost director al
agenției de presă din Corespondența română și al ziarului cu același nume, iar în 1913 a fost pentru o
scurtă perioadă redactor la Buletinul armatei și marinei.[18]

În 1914 a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-
ungare susținând neutralitatea României sau intrarea României în război de partea Puterilor
Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și
întemnițat la fortul Domnești[78]. După eliberare, în 1916, a rămas la București în timpul ocupației
germane, și a fost numit redactor al Gazetei Bucureștilor, unde supraveghea versiunea în limba
română a ziarului nemțesc. Printre altele publică articolul Dezorganizarea armatei române, în care îi
învinovățește pe cei cu poziții precumpănitoare pentru propagarea corupției în armată, publică
Nesațiul englezesc, în care denunță politica imperialistă britanică și în anul 1918 aici publică ultimele
articole politice Vrăjmașii milenari, Cărturarii satelor și Vremuri grele.[106]

Studii

Studiu asupra maghiarilor (1871)

Cultura maghiară (1877)

„Sol” și „Haben”. Cestiunea ovreilor în România (1878)

Die Rumanen in Ungarn, Siebenburgen und der Bukowina (1880)

Articularea numelor proprii (1888)

Tribuna și tribuniștii (1896)

Conferințe

Despre istoria românilor de peste munți de la 1700 încoace (1883)

Despre înțelesul cuvântului (1884)

Broșuri

Zbuciumări politice la românii din Ungaria (1911)

Vox populi (1915)

Activitatea pedagogică

Eu m-am simțit viața mea întreagă mai presus de toate dascăl. A le da altora învățături a fost
totdeauna pentru mine o mulțumire ... astfel începe Slavici volumul de memorii Lumea prin care am
trecut.[42] Slavici a considerat cultura o armă eficace împotriva asupririi naționale, astfel a acordat o
atenție aparte educației și pedagogiei. Limba literară, din punctul său de vedere, trebuia să se
sprijine pe graiul poporului, temelia unității naționale. Aceste idei au stat la baza lucrării Gramatica
limbii române, a studiului Așezarea vorbelor în românește și a seriei de articole Cum se scrie

33
românește.[84][85] În concepția lui Slavici estetica este strâns legată de etică, iar arta a privit-o ca
fiind un act moral: cu cât sentimentele sunt mai profunde și mai curate, cu atât ele sunt mai estetice,
iar frumosul nu poate fi separat de bine.[85]

Slavici și început ucenicia de educator încă din clasa a III-a gimnazială, când dădea lecții particulare,
dar debutul în cariera de dascăl are loc în anul 1875, la București, la Liceul „Matei Basarab”, unde a
predat limba română și filosofia.[108] Apoi, a predat româna la școala de fete Școala Normală Azilul
„Elena Doamna”, la Institutul Manliu și Liceul Francez. În anul școlar 1880 - 1881 face parte din
comisia oficială a examenelor de la gimnaziu, în urma cărora constată predarea superficială a limbii
române, supraîncărcarea programelor, nerespectarea vârstei elevilor, ruperea de realitățile
concrete, și învinovățește statul care nu sprijină învățătorii și nu apreciază studiile elementare.[109]
În 1884 își începe activitatea de la Tribuna, la Sibiu, iar în paralel cu activitatea de la ziar, își face timp
și predă limba română la școala română de fete.[62]. Din 1894 a fost numit de către Academia
Română director de studii la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, unde va activa pentru
paisprezece ani, până în anul 1908.[18][73]

A publicat studii pedagogice în Lumina (1873, 1874), Convorbiri literare (1877), Timpul (1879, 1881),
Educatorul (1873), Tribuna (1885-1890), Voința națională (1893), Minerva și Lupta (1909).[85]

Cursuri

Estetica (1883)

Literatura poporană (1883)

Lucrări

Școlile noastre sătești (1890)

Proiectul de organizare a Institutului Ioan Otetelisanu (1894)

Programul de studii (1894)

Regulamentul de conducere internă (1894)

Așezarea vorbelor în românește (1905)

Gramatica limbii române (1914)

Articole

Despre creștere și, mai cu seamă, despre creșterea junelor române (1871)

Cum se scrie românește (1906)

„Păsăreasca” de azi (1922)

34