Ioan Slavici

Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent al

Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a
fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al
mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a
comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale
ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia
Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se
numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate
în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii
române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost
un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria,
ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această
experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele,
publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori
precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui
Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut
în 1782 și decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat
șapte copii, printre care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o
vârstă fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de
mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva
lui Napoleon Bonaparte. „Tata bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în
timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul
din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu
borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de
argint și pantofi cu cataramă mare, adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol
de la oraș.
Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele
vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici
adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind uneori dus
acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă
fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa
mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude
sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu
toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul
său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din
scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.
A debutat în literatura română ca dramaturg cu piesa Fata de birău.
Fata de birău este considerată singura sa reușită în comedie
Deși prima operă literară publicată a fost o comedie, dintr-o scrisoare adresată lui Iocob
Negruzzi se poate deduce că prima încercare literară al lui Slavici a fost un basm, Zâna
Zorilor.
Slavici s-a remarcat, însă, în literatura română în proză prin nuvelele sale, pe care a început
să le scrie încă din perioada studenției vieneze. Cele mai reușite nuvele ale sale sunt Popa
Tanda (1873), Scormon (1875), La crucea din sat (1876), Gura satului (1878), Budulea
Taichii (1880), Moara cu noroc (1880), Pădureanca (1884), cu subiecte inspirate din viața
socială și particularitățile lumii satului ardelenesc, din împrejurimile Aradului, în care Slavici
a dat dovadă de complexitate sufletească și de un spirit fin de observație a zonelor obscure ale
naturii umane, iar prin prisma conștiinței sale etice a oferit personajelor sale o aură de ființe
însemnate, iar tragicul și bucuria vieții sunt învăluite în aceași viziune a lumii și așezate pe
același palier al lumii sale contemporane.
Prima nuvelă, Popa Tanda a fost scrisă în 1873, publicată în Convorbiri literare în 1875,
și seamănă cu un basm în care eroul principal transformă satul Sărăceni, prin puterea
propriului exemplu, într-o așezare rurală aproape utopică pentru vremurile de atunci. În Gura
satului creionează psihologia stereotipă a colectivității în jurul unor banale discordii și
împăcări în legătura cu căsătoria unei fete de țară. Gura satului, Scormon, La crucea din sat,
Vecinii alcătuiesc împreună un tablou etnografic al satului în momentele lui rituale, cu povești
care ar trebui să fie dramatice, fiind generate de drame pasionale, dar conflictele sunt privite
cu seninătate și subordonate deznodământului, care este, în toate cazurile, fericit. Moara cu
noroc s-a născut din complexul de credințe populare despre comori și despre blestemele cu
care au fost îngropate și nenorocirea care se abate asupra celor care nu au drept asupra
lor.Povestea porcarilor din pusta arădeană și moravurile lor au ceva din grandoarea istoriilor
americane din prerii și cu cete de bizoni, iar cârciumarul Ghiță devine victima propriei dorințe
de a câștiga bani mulți, dar visul i se năruie aflându-se în mijlocul dintre ordinea juridică a
statului și legea mutuală a hoților. Budulea Taichii prezintă misterul psihologic al lui Huțu, un
personaj neînsemnat în copilărie, și ambiția devorantă a acestuia de a-și depăși condiția
socială de fiu de cimpoier, iar Pădureanca prezintă drama socială a lui Iorgovan, fiul
bogătanului Busuioc, care se îndrăgostește de Simina, o fată frumoasă, dar săracă și nehotărât
și neputând trece peste convențiile sociale spre a o lua în căsătorie pe Simina, Iorgovan se
sinucide.
Slavici a descris și mediul orășenesc în nuvele precum Un paravan, Mâhnirile lui Trică,
Din valurile vieții, Prințesa, Un democrat, considerând orașul un loc de pierzanie, aceste
nuvele au intrigi puternice cu situații dramatice și cu încheieri nefericite. Revoluția de la
Pârlești și Crucile roșii sunt nuvele mai vesele, satire bonome cu aspect burlesc.
Prima tentativă de a scrie un roman, a avut loc tot în timpul studenției, în anul 1873, când a
încercat să scrie Osânda răului, dar recunoașterea sa ca romancier a avut loc abia după
apariția romanului Mara, în revista Vatra în 1894, și mai apoi în volum în 1906. Mara a
reprezentat o altă treaptă în evoluția romanului românesc.
Romanul prezintă lumea foarte cunoscută lui Slavici a țăranilor și târgoveților din jurul
Aradului, cu un subiect și o intrigă sumară. Mara, o precupeață abilă, chibzuită și egoistă, cu
un spirit pragmatic și o dârzenie aproape bărbătească, se luptă să asigure un viitor îndestulat
copiilor săi, Persida și Trică. Conflictele care se declanșează și consecințele lor, prezentate pe
un larg fundal social și caracterizarea amplă a personajelor reprezintă substanța romanului.În
ciclul neterminat Din bătrâni, Slavici, inspirat de munca sa la documentele Hurmuzachi, se
apleacă asupra romanului istoric și acoperă perioada nebuloasă a secolelor VI - IX a istoriei
noastre, conturând o vastă frescă istorică, acoperind zona de la crestele Bucegilor până la
califatele arabe din Asia Mică. Narațiunea este o încâlcită lecție de istorie, iar viața
personajelor se complică inutil și la suprafață cu disputele teologice ale epocii
Activitatea publicistică
Debutul publicistic a avut loc în 1871 cu articolul Despre creștere și, mai cu seamă, despre
creșterea junelor române, în Speranța, foaia teologilor din Arad, continuând în același an cu
publicarea Studiului asupra maghiarilor în Convorbiri literare.[
Între anii 1875 și 1877 colaborează cu Telegraful român de la Sibiu, iar din 1877, după ce
Maiorescu preia conducerea ziarului Timpul intră în redacția acestui ziar.
Activitatea pedagogică
Slavici și început ucenicia de educator încă din clasa a III-a gimnazială, când dădea lecții
particulare, dar debutul în cariera de dascăl are loc în anul 1875, la București, la Liceul „Matei
Basarab”, unde a predat limba română și filosofia. Apoi, a predat româna la școala de fete
Școala Normală Azilul „Elena Doamna”, la Institutul Manliu și Liceul Francez. În anul școlar
1880 - 1881 face parte din comisia oficială a examenelor de la gimnaziu, în urma cărora
constată predarea superficială a limbii române, supraîncărcarea programelor, nerespectarea
vârstei elevilor, ruperea de realitățile concrete, și învinovățește statul care nu sprijină
învățătorii și nu apreciază studiile elementare.