Cerbul nobil (comun) (Cervus elaphus L.

Masculul se numeşte cerb sau taur, femela ciută, puiul până la 1 aprilie al celui de al doilea
an al vieţii, până la vârsta de circa 10 luni, se nume şte viţel de cerb. Taurul adult are
lungimea corpului pân ă la 240 - 250 cm, coada de 12 - 16 cm, înălţimea la greabăn de 152 -
155 cm. Cerbului are simțurile foarte dezvoltate.

Greutatea corporală este variabilă în funcţie de vârstă, sex, anotimp şi de diferite faze
biologice din ciclul anual al vieţii. Greutatea medie a taurilor este de 200 - 300 kg, după boncănit
cânăresc cu v 25% mai puţin. Ciutele cântăresc în medie 80 - 130 kg, iar viţelul la fătare 7 - 12 kg.

Culoarea ambelor sexe este vara roşcată – brună, iar iarna cenuşie – brună. Pe corpul
viţelului în primele luni se observă pete deschise pentru apărare contra duşmanilor, fenomen numit
homocromie. Oglinda (pată de culoare deschisă în zona cozii) este vizibilă iarna şi vara la ambele
sexe şi este alb – gălbuie. Năpârlirea are loc de două ori pe an: primăvara şi toamna.
primăvară in aprilie durând 20 - 25 zile. Năpârlirea de toamnă decurge lent și se termină
înoctombrie.
Biotopul favorabil cerbului îl constituie pădurile de cel puţin 5.000 ha cu ape curgătoare,
liniştite, fără aşezări omeneşti, cu sol fertil. Longevitatea este de circa 20 ani.

Dentiţia: Formula dentară a cerbului este: I 0/3 C1/1 P3/3 M 3/3

Cerbul are incisivi doar pe maxilarul inferior; pe cel superior în locul lor are o bordură
elastică, cu care poate prinde iarba. Caninul din maxilarul inferior are forma incisivilor şi e lipit de
ei; cel din maxilarul superior nu are smalţ, cu timpul capătă o culoare închisă ( trofeu).
Coarnele constituie un caracter sexual secundar, ele există doar la mascul.
Primul rând de coarne începe să crească la un an, au forma unor suliţe. Creşterea are loc dintr-un
cilindru frontal şi cad în fiecare an, în primăvară, la cerbii bătrâni mai devreme. Lepădarea coarnelor se
produce deoarece stratul ce desparte coarnele de cilindrul frontal se înmoaie.
Raportul numeric normal dintre sexe este de 1:1, cel mult 1:1,5. Dacă ar predomina ciutele
s-ar produce o înmulţire exagerată, iar prin depăşirea efectivului optim, o scădere a greutăţii
corporale. Dacă ar predomina ar exista lupte între tauri în perioada boncănitului, unii dintre ei, poate
de viitor, căzând victim.
Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic. cerbul bătrân are glasul gros,
mugeşte rar, iar cerbul puternic şi sigur de ciutele pe care le posedă mormăie. Cerbul tânăr are
glasul mai subţire. Când este gonită de cerb, cerboaica brăhneşte scurt.
Urma- tipar a taurului este mai rotundă şi mai mare ca a ciutei care e lunguiață, are o poziţie
înclinată faţă de direcţia de mers pe când ciuta o are paralelă, are vârfurile unghiilor mai apropiate
ca la ciută.
Urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi.
Când animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul și pe sol se imprimă
pintenii.

Reproducerea: Perioada împerecherii este între 10 septembrie şi 10 octombrie, vânătorii

numind această perioadă boncăluit.
Ciutele ajung la maturitate sexuală la e 17 luni, iar masculii la 5 ani. Sarcinii este de 34
săptămâni,citua fătând 1-2 viței. 51% din ciute fată în luna mai
Hrana cerbului este vegetală din plante erbacee şi frunze de arbori, iar in perioada de iarna
din plantele care au mai rămas verzi, muguri, coajă de arbori. Consumă şi licheni iarna cercetând
parchetele în curs de exploatare.
 Duşmani şi boli: Duşmanul cel mai mare este lupul, mai ales iarna când zăpada prinde
scoarţă la suprafaţă, în care lupul nu se scufundă precum o face cerbul. Râsul şi ursul cauzează mai
putin pagube. Puii sunt atacaţi şi de câinii de la turmele de vite.
La boli, cerbul sănătos rezistă bine. Principalele boli sunt Antrax-ul, Hipodermoza sau
gălbeaza.
Pagubele cauzate de cerbi sunt mari în terenurile agricole şi păduri se produc atunci când
densitatea admisă e depăşită.
Iarna rod lujerii arborilor , primăvara călcarea semănăturile, vara şi toamna consumă grâu şi
de porumb.

Metode de a vâna cerbul: Se aplică metodele: la pândă şi apropiatul. Vânarea se face cu

armă ghintuită, de la calibrul 7,6 mm în sus.
Metoda la pândă in care vânătorul aşteaptă camuflat ieşirea vânatului într-un punct frecventat
de acesta şi în momentul potrivit, trage.
Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Are următoarele avantaje:
şansele de a împuşca sunt mai mari decât la pândă, deoarece se parcurge o suprafaţă mai mare de
teren şi se pot vedea mai multe piese de vânat. Aceasta este cea mai grea şi cea care oferă satisfacţii
mai mari.
Imitarea glasului cerbului în perioada boncăluitului, de nu e o metodă de sine stătătoare, ci
un mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat.
Perioada optimă pentru vânarea taurului este perioada de boncăluit. Sezonul de vânătoare începe la
1 septembrie, şi se termină la 15 decembrie pentru tauri si la 15 februarie pentru ciute și viței.
 Căpriorul (Capreolus capreolus L.)
Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul se numeşte ţap roşu, femela
căprioară; puiul, până la 10 luni se numeşte ied. Ţapii cu coarne neramificate, care au împlinit un an
se numesc suliţari, cei cu două ramuri la un corn – furcari.
Lungimea corpului (cap + trunchi): lungimea corpului este de 95 – 135 cm, coada de 2 – 3
cm care practic nu se vede, dar se simte la pipăit, iar înălţimea la greabăn de 65 – 75 cm.
Greutatea corporală în stare eviscerată este de 20 – 25 kg la masculi adul ţi şi de 18 – 22 kg
la femelele adulte. Iedul cânt ăreşte 1,25 – 1,60 kg la fătare, 2 kg la o saptamana. Greutatea
corporală variază în funcţie de vârstă, biotop, sex, de la un an la altul, în funcţie de abundenţa
hranei, de existenţa sau lipsa ghindei si de asprimea iernii şi de densitatea efectivului. Cea mai mare
greutate o are căpriorul în noiembrie.
Culoarea părului: La fătat, iedul este de culoare brună cu pete albe ordonate în rânduri,
fenomen de homocromie, în apărarea contra duşmanilor. Din luna iulie, petele albe încep să
dispară, prin creşterea părului de culoare brună – roşcată. În octombrie, iedul năpârleşte, primind
“haina” de iarnă, cu păr lung, cenuşiu închis, ca adulţii. Iarnă se observa o pata albă în jurul
anusului (oglinda), care vara este ştearsă.
Năpârlirea la căprior are loc de două ori pe an: în mai – iunie, cand primeste “haina” de
vară şi în septembrie. Primii care năpârlesc sunt căpriorii tineri) şi femelele sterpe. Durata
năpârlitului este scurtă, părul cade în smocuri mari.. Pe abdomen şi în zona dinăuntru picioarelor
culoarea părului e mai deschisă.

Formula dentară este: C P3/3 M3/3.

Caninul din maxilarul inferior areformă de incisiv. Dentiţia căpriorului devine completă
prin creşterea molarilor şi înlocuirea dinţilor de lapte cu dinţi durabili la 1 an şi 3 luni.
Coarnele constituie caracter sexual secundar si exista numai la mascul. Apariţia lor la
femele este o rară excepţie.
Iezilor normal dezvoltaţi, la sfârşitul lunii august încep să se li se dezvolte doua proeminenţe
- viitorii cilindri frontali –pe crestet, care după câteva săptămâni se simt la pipăiti. Pe acestea cresc
primele coarne care nu au rozeta si sunt de 1 cm a căror dezvoltare se termina în decembrie.Aceste
coarne cad în februarie în locul lor se dezvolte a doua serie de coarne, ce pot fi suliţe sau corniţe cu
câte 2 ramuri la un corn care cad in noiembrie.
Din al treilea an,ţapii leapădă coarnele la sfârşitul lui octombrie. Cu două săptămâni înainte
de cădere, pe cilindri frontali se formează un şănţuleţ care indica punctul unde se desfac coarnel.
eCăderea are loc prin înmuierea stratului de cilindru frontal din dreptul şănţuleţului.. După cădere,
începe creşterea noilor coarne, care sunt îmbrăcate într-o piele cu păr scurt străbătută de vase de
sânge ce transportă materialul din care se construiesc noile coarne. Coarnele, în timpul creşterii,
sunt moi şi calde la pipăit. În aprilie coarnele se osifică și pielea se usucă. Între piele şi osul
cornului se formează un lichid ce uşurează căderea.
Proporţia dintre sexe recomandată este l:1.
Longevitatea:. Începând cu vârsta de 8 ani intră în regres datorită îmbătrânirii. la căprior moartea de
bătrâneţe are loc la 15 ani
Glasul: Căpriorul dă glas din mai multe motive: iedul şi mama lui se ţin în contact printr-un
glas subţire de ,,pia-pia. Acelaşi glas mai intens, il scoate femelă în perioada împerecherii, când ea
cheamă masculul. Când căpriorul simte ceva atunci “brăhneşte" .
Simţurile: cel mai dezvoltat este mirosul. simte prezenţa omului şi de la 200 - 300 m la vînt
facvorabil; Mai puţin dezvoltat e văzul, căpriorul observă mai mult mişcarea decât figura omului.
Urmele: La căprior urma picioarelor dinainte este mai mare decât a celor dinapoi. La mers
liniştit are vârfurile unghiilor apropiate, iar când fuge pintenii se imprimă clar. Urma - tipar a
ţapului se apropie de forma inimii, pe când a femelei de forma ovală.
 Excrementele sunt de culoare brună închis aproape negre. Daca rezultă din hrană uscată
cum sunt lungi de circa 14, iar cele două capete sunt rotunjite. Dacă rezultă din hrană suculentă sunt
turtite şi lipite.
Glande: Căpriorul are trei feluri de glande cu secreţie Glanda frunţii, există numai la ţap,
între cilindrii frontali secretând o substanţă odorantă, țapul marcând sectorul.
Glanda de sub genunchi (periuţa) există numai la picioarele dinapoi , mai jos de genunchi,
pe partea exterioară a piciorului ,secretă o substanţă de culoare cenuşie.
Glanda copitei la picioarelor dinapoi, secreta o substanţă groasă care unge pielea si le apara de
ranire.

Biotopul prielnic pentru căprior îl constituie regiunile de şes şi de dealuri, cu sol permeabil
format din trupuri mici de pădure (100 - 500 ha), de vârstă variată, printre care se găsesc culturi
agricol.e În pădurile de munte de mare altitudine se gaseste căprior doar sporadic.
Răspândirea : Marea sa plasticitate ecologică face să ocupe aproape întreaga Europă, cu
excepţia Irlandei, a Sardiniei
Reproducerea: Căpriorul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 1 an şi 2 luni.
Perioada împerecherii este din iulie în august. Femelele sunt urmărite de ţapi până când
cedează şi are loc fecundarea.
Femelele nefecundate în iulie au a doua perioadă de împerechere în noiembrie.
La cele fecundate în vară, embrionul rămâne în stare latenă 4 luni. Din noiembrie embrionii
se dezvolt ă normal și majoritatea fată în mai 2 iezi.
.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală. Căpriorul este pretenţios în alegerea hranei: el nu
paşte la rând.
Speciile preferate sunt frasinul, salcâmul, sorbul, trifoiul şi mazăre verde. Toamna mănâncă grâu şi
orz verde.
Pagube cauzate de căprior: În culturile forestiere, pagubele prin cojit sunt neînsemnate, dar
în plantaţii, pagubele pot fi mari, deoarece rod vârfului puietului.
Duşmani, boli, accidente: În terenurile de cel mai mare duşman al căpriorului este lupul. ,
apoi râsul, iar la cîmpie vulpile şi pisicile sălbatice.
Metoda la pând ă constă în faptul că vân ătorul aşteaptă, camuflat, ieşirea vânatului într-un
punct frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage.
Metoda prin apropiat (dibuitul) se poate aplica în cazul căpriorului mai mult decât la cerb
Apropiatul este metoda cea mai fructuoasă şi cea mai plină de satisfacţii dintre cele aplicate
căpriorului.
Metoda prin ademenit constă în a imita glasul femelei (căprioarei) dornică de împerechere.
 Familia Bovidae
Capra neagra (Rupicapra rupicapra L.)
Capra neagră are o lungime a corpului de circa110-130 cm și o înălţime o înățime la greabăn
de 70-85 cm. Lungimea cozii poate atinge 10-15 cm. Greutatea corporala este de 40-60 kg.
Femelele sunt mai mici decât masculul. Blana de vara este scurtă si moale, aproape în totalitate de
culoare maro-roşcat, iarna maro-ciocolatie formată din fire de par de protecţie, groase si lungi de
10-20 cm ce acoperă un strat de puf, dens. Regiunile ventrale ale corpului (abdomenul, fata interna
ale membrelor, pieptul) sunt de culoare mai deschisă.
Coama de culoare închisă este formată din peri lungi pleacă de la ceafa și se prelungește pe
linia spinării ,terminându-se la coada. Picioarele sunt de culoare mai închisa. Maxilarele, obrajii si
partea superioara a nasului caprei negre sunt albe. De la ochi spre bot, se observă o dunga neagra.
Coarnelesunt prezente la ambele sexe și sunt negre si ascuţite . Se ridicăvertical din vârful capului
si se arcuiesc spre spate în treimea lor superioara. La masculi, coarnele sunt mult mai groase si mai
arcuite decât la femele. Coarnele caprelor negre pot atinge o lungime de pana la 32 cm.
Etologie. Capra neagra, sfioasă ,sperioasă, sprintenă și rezistentă , rar își face simţită
prezența. Este un animal diurn, desfăşurînd majoritatea activităţilor ziua, iar la asfinţit in locuri
greu accesibile.
În comunităţile de capre negre se stabileşte o ierarhie. Femelele si tineretul formează turme
de 5-30 indivizi numite ciopoare, iar masculii adulţi sunt solitari. Masculii rămân alături de grupul
format pană la 2-3 ani.
Semnalele de alarma sunt reprezentate de şuieraturi și bătăi din picioare. În timpul rutului
de toamna (octombrie-decembrie), masculii mormăie pentru a-si delimita domeniul și-l marchează
cu o substanță odorantă eliminate de o glandă ce se află după coarne. Masculii adversari se izbesc
cu coarneleși se hăituiesc pentru a decide cine câştiga accesul la femele.
Ecologie. Capra neagra se găsește în regiunile stâncoase si pe pajiştile alpine din Europa în
Carpaţi (Retezat, Făgăraş, Bucegi), Pirinei si Alpi.
Vara, cârduri de capre negre cutreiera pajiştile alpine la altitudini de peste 1800 metri, delimitându-
si domenii de zeci hectare. Cu apropierea iernii, caprele migrează la altitudini mai joase, unde pot
găsi adăpost în regiunile împădurite. Caprele negre se retrag repede în locurile cel mai puţin
accesibile, prin salturi de pana la 2 metri înălţime si 6 metri lungime când sunt în pericol. Sunt,
caprele negre pot parcurge chiar și 50 km/ora pe terenurile abrupte.
Hrana este constituită din diferite ierburi, lucerna, licheni, foioase. Caprele negre pot
consuma și plante care sunt otrăvitoare pentru om precum tisa, si mătrăguna, dar evita urzicile.
Reproducerea. Maturitatea sexuala este atinsa diferit, masculii la 4 ani, iar femelele la 2 ani
jumatate. Perioada de gestaţie este de aproximativ 6 luni. Femela naște primăvara târziu un singur
pui si mai 2-3 ce își pot urma mama imediat după fătare.
Coarnele caprei negre cresc vara, dar iarna nu mai cresc așa încît se formează inele de corn,
evidente si definitive. Prin numărarea inelelor de pe coarne se estimează vârsta animalului. În
primii 4 ani se dezvoltă segmentele mari după care segmente mai mici.
Grupurile mari de capre negre sunt aproape sigur formate din femele, iar exemplarele solitare sau
grupurile de 2-3 sunt foarte probabil masculi.
Speranţa de viata la capra neagra este de 14-22 ani, dar se întâlnesc și exemplare mult mai
longevive.
 Familia Suidae
Mistreţul (Sus scrofa L.)

Lungimea de la vârful botului la rădăcina cozii care ajunge până la 200 cm la mascul şi 150
la femelă, coada 15 – 20 cm, înălţimea la greabăn până100 cm

Greutatea depinde de sex şi vârstă şi de abundenţa hranei în anii cu fructificaţie abundentă.

La adulţi se ating, frecvent greutăţi de 200 – 250 kg, exce ţional şi peste 300 kg,

Denumiri: Se mai numeşte, gligan ; purcei se numesc până la 1 aprilie a celui de al doilea
an calendaristic după trec în categoria godac.La 1-2 ani i se spune șoldan. Vierul de peste 7 ani se
numeşte vier capital, iar peste 9 ani vier bătrân.
Purcelul la fătare are doar caninii şi perechea a 3-a de incisivi, care nu sunt suficienți pentru
procurarea hranei, astfel se hrănesc doar cu laptele mamei. Dentiţia de lapte e completă la 4 luni.
Culoarea părului: La fătare purceii au corpul acoperit cu un păr lânos brun-gălbui, cu dungi
longitudinale deschise, ajutând astfel să fie confundați cu mediul. Vara le cresc peri lungi pentru iarnă,
coama se conturează, în august dungile deschise dispar. Culoarea se închide încât iarna este la fel cu a
celor adulţi.
Diferența dintre sexe constă în colţi, la masculii mai mari de 2 ani sunt vizibili şi cresc cu
vârsta. La femelă sunt mici şi și se văd doar cu gura deschisă.
Proporţia sexelor se propune de a fi de 1,5 : 1.
Reproducerea: Maturitatea sexuală este atinsă în al doilea ande viață. Împerecherea începe
la sfârşitul lunii octombrie, este în toi în noiembrie şi se termină la începutul lui decembrie.
Masculii duc lupte pentru femelă, iar cei învinşi sunt alungaţi. Fecundarea are loc noaptea la
fel ca la porcii domestici.. Momentul când are loc împerecherea depinde de femelă, masculul este
gata să o fecundeze în orice lună a anului. Sarcina durează 17 săptămâni, iari în aprilie scroafa fată
4 - 10 purcei.
Pentru fătat, femela se retrage într-un desiş liniştit, unde îşi face un culcuş scobit, căptuşit cu
frunze, cetină. Scroafa îşi apără cu dârzenie şi devotament purceii, contra duşmanilor.
Purceii stau cu mama lor pînă în noiembriecînd devin independenți.
Longevitatea: În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18 – 20 ani.
Glasul mistreţului este un grohăit ca şi al porcului domestic. Când i se pare ceva anormal
pufăie.
Urme: Talpa piciorului de mistreţ este caracterizează prin asimetria vârfurilor copitelor,
prezentând o distanţa mai mare între vârfurile pintenilor.
Urmele mistreţului mare, pot fi confundate cu ale cerbului.
Urma scroafei este mai lunguiaţă decât la mascul.

Mistreţul este un animal de pădure şi trăieşte în stuf în mod excepțional. Pădurile de foioase
îi asigură ghinda şi jirul şi fructe de pădure: mere,alune etc. Arboretele de răşinoase îi oferă adăpost,
dar nu și hrana decît prin rădăcini şi fructe de arbuşti. Ziua stă în desișuri şi le părăseşte seara pentru
a căuta hrană.
Stratul gros de zăpadă nu ii e favorabil pentru că nu poate râma să-si procure hrana.
Mistreţul se poate deplasa, pentru găsirea pe distanţe de 40 km faţă de locul de baştină.

Hrana naturală: Mistreţul este un animal omnivor. Consumă; rădăcini, rizomi, bulbi
procurate prin râmare,lujeri fructe cărnoase și uscate şi seminţe forestiere(carpen),cereale din culturi
agricole, vertebrate(reptile) și nevertebrate(moluște).
În pădure, mistreţul este folositor prin râmat, creează condiţii bune pentru regenerarea
naturală a arboretelor.
Pentru culturile agricole şi păşuni mistreţul este dăunător.
 Boli, duşmani: Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care
poate distruge 70 - 80% din efectiv. Duşmanii lui sunt: lupii,urşii, şi râşii.
Mistreţul este prudent, miop; se conduce după auz și miros.
Vătoarea de mistreţi: Perioada legală de vânătoare a mistreţului este între 1 iulie şi 31
ianuarie. Mistreţul se vânează prin urătoarele metode:
Metoda cea mai des aplicată la vânătoarea de mistreţ este goana și se poate efectua cu
gonaşi sau cu câini.
Se aşeaza 3 linii de vân gynuntori la distanţă de 200 - 300 m una de alta. În linia 1 să fie
puşi vânători pe care nu se poate conta mult, iar în a treia vânători din cei mai experimentaţi.
Pânda la mistreţi se face în august, la porumb şi cartofi, unde mistreţii cauzează pagube.
Deoarece e întuneric, nu se vede în ce se trage, aşa ca se pot comite erori, împuşcându-se animale
domestice, iar pe de alta se răneşte mult vânat, care nu poate fi urmărit noaptea, până a doua zi se
alterează. O altă metodă este şi pânda la hrănitoare:
Pânda la scăldătoare are loc dimineaţa când mistreţul se întoarce în pădure, venind de la
câmp, unde a mâncat. Este preferabil a se face un observator înalt la 40 - 50 m distanţă de la
scăldătoare, pentru ca vânătorul să nu fie simţit prin împrăştierea de vânt a mirosului. Împuşcarea la
scăldătoare este justificată numai când este vorba de combatere. Are avantajul că se practică ziua.
 Ursul (Ursus arctos L.)

Masculul poarta denumirea de urs, femela — ursoaică, progenitura până la vârsta de un an

— pui, cei de 2 - 3 ani — urşi tineri sau ursaci.
Descriere: Deşi forma corpului, a capului şi culoarea blănii, variază de la un urs la altul,
totuşi oamenii de ştiinţă sunt de părere că în Europa există o singură specie de urşi.
Lungimea medie ( capului + trunchi) a masculului este de de 217 cm, iar la femelă de 167 cm.
Lungimea cozii este de apx 1,1 cm, înălțimea la greabăn de 100 cm, iar greutatea medie cu viscere
la mascul 268 kg, iar la femelă 214 kg.
Greutatea variază în funcție de anotimp, e mai mare toamna, înainte să intre în bârlog, când
ursul îşi adună rezerve de grăsime; cea mai mică este primăvara, înainte de începerea vegetaţiei.
Culoarea blănii este variabilă: de la cenuşiu brun, brun închis cel mai frecvent până la
negru. Unii urşi, mai ales cei tineri, au un fel de guler alb, mai mult e vorba de pete albe..Lungimea
părului variază după anotimp: mai mare este din decembrie până în aprilie şi mai mică în iulie –
septembrie (4-6 cm).
În privința proporției dintre sexe, se pare că sunt mai mulți masculi decât female.
Longevitatea este de 20 - 30 ani. Ursul poate atinge şi chiar 35 de ani.
Urmele: Ursul este animal plantigrad. . Are 5 degete la fiecare picior.
Urmele lui nu pot fi confundate cu ale altui animal, din cauza mărimii lor. Cele ale labelor
dinapoi ale unui urs mare au, în medie, 22 - 24 cm. Urmele lăsate pe sol de picioarele dinainte sunt
mai mici decât ale celor dinapoi
Deplasarea o face la pas sau în galop, rareori în trap. Deşi pare animal greoi, totuşi aleargă bine şi
rezistă timp îndelungat.
Excrementele sunt semne sigure ale prezenţei ursului prin teren.
Biotop: Ursul este un animal al pădurilor întinse şi liniştite cu stâncării, cât mai p ţin
umblate de om.
Răspândire şi efective: Aria ursului în ţara noastră se întinde pe 2,8 milioane hectare,
ocupând Carpaţii şi în Munţii Apuseni. Nu este sociabil. Duce o viaţă singuratică cu
excepţia femelei cu pui.

Reproducerea: Maturitatea sexuală o are la vârsta de 3 - 4 ani; perioada de împerechere

durează din aprilie până în iunie,; sarcinia durează de 7 - 8 luni; fată în ianuarie de regulă 2, care îşi
deschid ochii numai după 28zile. În momentul fătării, puii sunt mici au 400 - 500 g greutate.
Hrana: Ursul este omnivor, dar mănîncă mai mult vegetale. Primăvara, paşte iarbă; vara
mănânc ă fructe de pădure : zmeură, mure,; toamna jir şi ghindă, în lipsă lor coboară la dealuri unde
găseşte mere şi pere pădureţe, eventual livezi de pomi, unde face pagube. Consumă ciuperci şi
rădăcini mierede albine şi porumbul în lapte. În ce priveşte hrana animală, ursul mănâncă larve de
furnici, râme, insect.
Ursul este animal de noapte. Iese la mâncare după ce se întunecă şi se întoarce înainte de a
se face ziuă. Peste zi umblă numai în terenurile liniştite și în perioada împerecherii.
Alte obiceiuri: Ursului este retragerea în bârlog, iarna, din cauza greutății de a-si gasi
Bârlogul constă dintr-o adâncitur ă în stână sau în pământ, în coasta muntelui; Îşi izolează bârlogul
cu muşchi și Frunze, iar aici vas ta 2-3 luni.
Cât stă în bârlog, ursul se află într-un fel de stare de somn; nu mănâncă, trăind din rezerva
de grăsime. Primăvara iese slăbit. Ursul nu hibernează, pentru că în bătăile inimii nu-i scad și
circulaţia sânguină e normălă.
Vânarea: Este protejat prin convenţii internaţionale pentru faptul că este în pericol de
dispariţie în Europa. În România ursul se vânează cu aprobare specială, limitat şi motivat .Ursul se
poate împuşca în perioadele 15 martie – 15 mai şi 1 septembrie – 31 decembrie, cu arm ă cu glonţ,
de la calibrul 7x64 S în sus. Este interzisă împuşcarea ursoaicelor care au pui, deoarece aceştia au
nevoie de mamă până la 2 ani.
Ca metodă de vânătoare se aplică de regulă goana şi dibuitul. Metoda la dibuit dă rezultate
slabe, deoarece întâlnirea cu ursul, ziua, este problematică. Vânătoarea la bârlog este interzis ă de
lege.
Goana. Când se aplic ă metoda de vân ătoare la goană, trebuie cunoscute punctele de trecere
ale urşilor.Pentru a preveni atacarea vân ătorilor de către urşii răniţi, se obişnuieşte a se construi, la
ţiitorile importante (puncte aproape sigure de trecere), platforme de circa 2 m înălţime unde să fie
aşezaţi vân ătorii .
Pânda. Pentru metoda de pând ă la cadavru - momeală pus de om, se amenajează un loc
special. În acest scop, se construieşte un observator înalt, acoperit şi închis, prevăzut şi cu o bancă
lată pentru dormit, iar la o distanţă de 30 - 40 m se pune hoitul, fixat, aşa ca să nu poată fi dus de
urs. Se recomandă ca, de preferinţă, observatorul să fie aşezat aşa fel în raport cu hoitul, încât
lumina lunii să o aibă vân ătorul în spate, deci cadavrul să fie luminat. Hoitul se pune cu mult
înaintea zilei de vân ătoare, cu scopul ca ursul să se obişnuiască a veni aici. Această metodă se
aplică, de regulă, primăvara, (aprilie - mai), iar cea la goană, toamna.
 Familia Canidae
Lupul (Canis lupus)
Morfologie. Lupul (Canis lupus lupus) este un mamifer sălbatic, robust și suplu, de talie
mare.. Lungimea corpului este 1,5 m, la care se adaugă coada de circa 0,8 m. Greutatea depinde in
funcție de sex este intre 30-50 kg.
Blana este sură până la brun-cenușie, compusă din doua tipuri de par: unul foarte des, lânos,
gălbui-cenușiu si altul, mai lung, cu vârf negru ce da coloritul blănii. Blana de vară este mai închisa
la culoare. Năpârlirea se produce toamna.
Lupul este un animal digitigrad, calcă pe pernițele degetelor, care sunt prevăzute cu unghii
neretractile. Capul similar unui câine de talie mai mare este prevăzut cu bot lung (10 cm),
triunghiular cu mustăți lungi. Ochii sunt puțin oblici, mai depărtați ca la câine, pupila rotunda.
Urechile sunt mai mici, ca la câine, purtate in sus. Caninii sunt foarte bine dezvoltați. Gatul este
puternic, ornat de un guler iarna. Pieptul este puternic, coada este stufoasa.. Picioarele puternice si
musculoase sunt acoperite de par scurt. Picioarele anterioare par mai înalte decât cele posterioare.
Urma este asemănătoare cu a unui câine de aceea și talie, dar ușor mai alungita. Când sunt in
haita, lupii calca unul pe urma celuil alt, pe zăpada este complicat de estimat numărul membrilori.
Comportamentul În perioada împerecherii, lupii trăiesc în perechi si doar toamna târziu și
iarna, in haite formate din perechea conducătoare, masculul si femela alfa, si puii din anul respectiv.
Iarna, haitei i se adaugă si exemplarele din anii trecuți, înrudite( poate ajunge la 20-30 de membri).
In fiecare haita exista o ierarhie care este respectata si in cazuri excepționale sunt acceptați lupi care
nu sunt înrudiți cu perechea conducătoare. Viteza de alergare poate depăși 60 km/h. Lupul adult
urla pe diferite tonalități, fiind o modalitate de comunicare intre membrii haitei. . Reușeste sa
sesizeze și să ocolească capcanele.

Habitatul si aria de răspândire Lupul este răspândit in Europa, Asia, America de Nord întâlnindu-
se în stepe și munți.
Hrănirea Este un animal carnivor. Se comportă ca vânător și necrofag, are rol esențial in
ecosistem prin păstrarea echilibrului natural. Lupul consuma aproape orice fel de vietate de la
broaște,pasări si ouăle acestora, până la mistreți și cerbi. In căutarea hranei pot parcurge și 100 km
intr-o noapte.
Aspecte particulare Are simțurile foarte bine dezvoltate (mirosul si văzu) poate vana la fel
de bine atât noaptea cât si ziua. Are mare rezistența la durere și e neînfricat în luptă. La vânătoare
folosește diferite tertipuri, de la învăluirea pe flancuri a prăzii la mânarea către zonele închise.
Reproducerea
  estrul (perioada de călduri) durează 5-7 zile;
 împerecherea are loc in februarie, după care masculul rămâne alături de femela, crescând
 puii împreună;
  gestația durează 9 săptămâni, lupoaica naște 4-6 pui
 puii se nasc cu conductul auditiv închis si sunt orbi, ochii se deschid dupa 2 săptămâni de la
 ătare. Alăptarea se face timp de 6 săptămâni,
 la 3 săptămâni, puilor le apar dinții de lapte, iar la28 de săptămâni dinții de lapte sunt
schimbați cu cei permanenți.

Șacal
Este intermediar între lup și vulpe, are forma generală asemănătoare cu a vulpii, dar blana cu
aceeași structură cu a lupului, fiind numit și „lup auriu”.
Lungimea corpului este de 70 cm - 1.5 m, fără a socoti coada (20–25 cm). La greabăn ajunge până
la 50 cm înălțime. Greutatea maximă este între 12–15 kg.
Este, ca toate canidele, un animal potențial omnivor, dar care preferă alimentația carnivoră. Se
hrănește cu insecte, păsări, rozătoare, dar și cu porumb, struguri etc. De asemenea este și necrofag.
Activitatea sa este preponderent nocturnă.
Împerecherea are loc înmartie, gestația durând tot 62zile. Cei 4-8 pui sunt lipsiți de vedere 2
săptămâni, iar după trei luni de la fătare sunt înțărcați.
Bârlogul de șacal nu este foarte adânc, dar este așezat în locuri singuraticeși greu accesibile .
 Vulpea (Vulpes vulpes)
Morfologie Vulpea are o constituție fina. Botul este lung si ascuțit cu mustați stufoase.
Ochii sunt așezați oblic, deschiderea pleoapelor îngusta, cu pupila contractata, puțin ovala. Buzele
sunt subțiri, ornând deschiderea gurii sub forma de rânjit . Urechile sunt scurte si late.
Caninii sunt foarte ascuțiți. Premolarul IV de pe maxilarul superior si primul molar de la
nivelul mandibulei sunt mai dezvoltați (carnasiere). Mandibula nu se mișcă lateral, ci doar sus -jos.
Vulpea are membre scurte, cele din fața cu 5 degete, iar cele din spate cu patru. Coada este lungă și
stufoasa, purtata des printre picioare.
Lungimea corpului între 110 si 130 cm, coada are 30 - 40 cm și cîntărește 9 - 10 Kg. Blana vulpii
este compusa din par mai lung care îi dă coloritul si puf des cenușiu.
De la nivelul capului si pana la jumătatea spatelui, blana este roșcata, iar de aici se suprapun
perii cu vîrf albicios. Fața externă a urechilor e neagră.
Sub bărbie și pe burta e albiciaosă.
Comportamentul. Vulpea este un animal nocturn, solitar. Ziua doarme și noaptea iese la
vânat. Dacă e flamândă sau trebuie sa hrănească puii iese și ziua. La fel vulpea și în perioada
împerecherilor. Vulpea are un teritoriu ales de mascul care e însoțit de 1-2 femele și puii lor în
funcție de sursele de hrana, acolo rămînînd pe parcursul vieții. Doar puii, toamna, se îndepărtează
de teritoriul natal la o distanta de (10-400 km). Sunt animale de vizuina pe care o sapă unde este un
liniște si ceva rozătoare. Viteza de deplasare a vulpilor este de 48 km/h. Vulpea se poate deplasa in
trap întins, în salturi lungi sau se furișează cu pași mici.
Habitatul Vulpea roșie este una dintre rasele de vulpe întâlnita in întreaga Europa si Nordul
Americii si mai puțin in Nordul Africii si Australia. La noi populații de vulpi se găsesc cu
predilecție in Câmpia Romana, Dobrogea, dealurile, subcarpati
Hranirea Vulpea este un carnivor, se hrănește cu diferite vietăți pe care prinde, de la iezi de
căprioare pana la insecte. In lipsa cărnii, mănăncă zmeura, afine, mere.
Reproducerea – Perioada de împerechere este în decembrie-ianuarie, maturitatea sexuala este
atinsă la un an, perioada de călduri durează 1-6 zile, ovulația este spontana, nu e condiționată de actul
copulator care durează 20 minute cu sunete specifice.Masculii sunt in competiție pentru femele,
perioada de gestație este de 50 de zile, vulpea naste 4-6 pui are au ochii închiși pînă în a 12-a zi.
Speranța medie de viață este de 12 ani în captivitate si la 3-5 ani în libertate.
 Râs (Lynx lynx) Formula dentară i3/3 c1/1 p2/2 m1/1.
Lungimea râsului (capul + trunchiul) 80-100 cm; coada 11-25 cm; înălţimea în dreptul
umerilor 60 cm; greutatea 35-40 kg.Femela este mai roșcată și are favoriții mai scurți. Buza
superioară are mustăţi cu peri lungi şi băţoşi. Blana are peri moi și deși alungiţi pe laturile capului
cu aspect de "favoriţi". Culoarea e variabilă în funcție de vârstă și anotimp, sur-roşiatică, dorsal
pătată cu alb şi cu numeroase punctişoare roşii sau sur întunecate pe cap, spate şi gât. Partea ventral
și anterioară a picioarelor, partea de sus a gâtului, buzele şi partea din jurul ochilor albe. Faţa
roşcată deschis. Urechile albe în interior, cu o dungă neagră sau maro pe laturi. Coada de la
jumătate la vârf e neagră, iar bază nu e clar inelată. Vara, blana este mai roşcată cu peri scurţi, iarna
mai sură şi cu peri mai lungi. Râsul este foarte agil și feroce.
Specie nordică, montană, la noi se găsește în Carpaţii Orientali. Predominant nocturn,
singuratic şi retras. Consumă numai hrană proaspătă, la mare nevoie şi hoitul ucis de el. Atacul se
produce rupând arterele şi lingând sângele iar din corp consumă mai mult ficatul,inima și rinichii.
Atacă ciute,oi, căprioare, iepuri,cocoşi de munte.
Împerecherea în februarie.
După 9-10 săptămâni, femela naşte 2-3 pui, orbi, care văd după 9 zile.
Vânătoare este interzisă.

Pisică sălbatică (Felis silvestris) Formula dentară i3/3 c1/1 p3/2 m1/1.

Lungimea (45) 60-70 (72) cm, uneori motanii ating 98 cm; coada 30-32 cm; greutatea 4-7
(10) kg. Pe gît are o pată alb-gălbuie. Urechile ruginii în afară şi galbene-alburii în interior.
În comparative cu pisica domestică are coada este grosime uniformă până la vârf, cu 6-7
dungi transversale, cu 3-4 inele incomplete deschise la culoare și înguste, de la bază către mijloc
urmate de 3 inele complete negricioase, vârful are culoare închisă. Pe talpă, la picioarele posterioare
la marginea externă a degetelor are o pată neagră, care se găseşte şi la puii ce se nasc din
împerecherea cu o pisică domestică. Obrajii suntroşcaţi-gălbui.
Blana are peri lungi, la pisică gălbuie, iar la motan sură negricioasă. Pe frunte 4 linii negre
neparalele, cele din mijloc se prelungesc pe spate şi formează după urechi o dungă în lungul spinării
şi pe partea superioară a cozii. De o parte şi alta a acestei dungi, un număr de dungi transversale mai
închise poziționate către abdomen. Ventral galbenă, cu câteva pete negre. Picioarele gălbui pe
partea internă, cu dungi negre transversale în afară. Se adăpostește în crăpături de stîncă sau
scorburi.
Împerecherea prin februarie-martie; după 9 săptămâni, pisica naşte 3-6 pui, orbi.
Se găsește în ţinuturile păduroase din Europa centrală şi sudică. La noi în Carpaţii şi
Subcarpaţi până la şes, în pădurile liniştite.
Se hrăneşte cu vertebrate, de la şoareci până la iezi de căprioare, şi păsări .
Vân ătoare este interzisă.
 Cocoşul de munte (Tetrao urogallus)
Se numește popular gotcan,iar femela gotca, fiind cea mai mare pasare dintre cele trei specii
de tetraonide care trăiesc la no,i întâlnindu-l în tot lanțul Carpatic. Cocoşii de munte sunt fideli
locului de trai, dacă sunt deranjaţi revenind. Cocosul de munte e o pasăre poligamă, stă aproape de
găini numai în perioada de împerechere.

Masculul cîntărește 3,5 -5 kg, iar femela cu 30% mai puţin. Greutatea masculului scade în
timpul rotitului. Între mascul si femelă se observă diferenţa de culoare. Cocoşul are penajul de
culoare închisa spre neagru; umărul aripilor alb, penele de pe guşa sunt verzui- cu tentă albastră,
pielea din jurul ochilor roşie,coada neagra cu pete albe. Ciocul este puternic și încovoiat,seamănă cu
cel de la răpitoare.Are pinteni numiți vîrzobi.

Tarsul este îmbrăcat cu pene pana la degete, care iarna sunt prevăzute cu excrescente cornoase.
Femela nu este viu colorată, imită mediul de trai astfel scăpănd de dușmani; este ruginie cu
pete negre. Se poate confunda cu găina cocosului de mesteacăn dar prezintă o pata mai mare ruginie
pe piept.

Biotopul cocoşului de munte este format din pădurile întinse de răşinoase, situate la limita
vegetaţiei forestiere(1200-1500 m altitudine). Se hrăneşte larve și insecte, ierburi, muguri și fructe
de pădure, îî place să aibă în apropiere arbuști ce produc fructe. Iarna se hrănesc cu ace de conifer
și cu toamnă afine, merişoare.

Împerecherea are loc intre 15 aprilie si 15 mai. Parada nupţiala este spectaculoasă, cu
dansuri și cântece formate din doua fraze muzicale: prima ca o bătaia de toaca , a doua ca o tocilă.
In pauza dintre ele scoate un sunet ca cel produs de trasul unui dop dintr-o sticla. Dacă deschide
tare ciocul, canalul auditiv i se acoperit și devine vulnerabil la prădători. Ritualul are loc dimineața
în arbori, apoi coboară pe zăpadă unde așteaptă găinile ce se apropie pe întuneric cotcodăcind ,,got-
got,,.

După împerechere femela îşi face cuibul jos,intr-o adâncitura depunând 6-10 oua incubaţia
durând 27 de zile. Puii sunt nidifugi, având puf galben, cu pete negre pe cap.

Duşmanii cocosului de munte sunt:omul în principal, vulpile, râșii, mistreţii. Cel mai mare
duşman e jderul care vânează la fel ca si omul apropiindu-se în perioada cântatului pana la o buna
poziţie de atac. Cocosul în clipa lui de visare, nu observa jderul care sare pe el, ii musca jugulara,
cazând amândoi din copac, ca un ghem.
Vânătoarea la cocosul de munte este foarte frumoase datorită dificultăţii ridicate de
apropiere a vânătorului.
Vânătorul urca după-amiaza la locul de bătaie, facând o recunoaştere a terenului. Retragerea
se face în linişte, după lăsarea întunericului, pentru a nu tulbura cocoşii.
Noaptea vânătorul se retrage mai jos, intr-o coliba, iar dimineaţa devreme trebuie sa
ajungă înapoi in bătaie.
Apropierea poate dura 15-30 de minute.
Apropierea se face ușor, la fiecare strofa de cântec vânătorul înaintează, după care se oprește
indiferent în ce poziţie este aștepând șă cînte iar. Se folosec arme cu ţevi lise cu alice de 4mm.
 Fazanul (Phasianus colchius)

Femela se numește făzăniță, iar masculul cocoș de fazan. Fazanul are culoarea roșie închisă,
aripile brun verzui, coada prevăzută cu dungi închise, capul și gâtul verde închis spre albastru
metalic.
Greautatea variază în funcție de vârstă, masculul cântărind 1- 1,5 kg. Are coada de 40 cm și
lungimea totală de 80 cm. Se hrănește cu vegetale, gândaci, pui de șoareci, miriapode, fluturi,
broaște mici.
Glasul cocosului este un ţipat strident, pe care îl scoate seara când se urcă in arbori sa
doarmă, in zori când coboară și în caz de pericol.
Maturitatea sexuală la fazan este la 10 luni si împerecherea are loc in martie. În timpul
împerecherii găinile se aduna in jurul cocosului.
Făzăniţa îşi face cuibul la sol intr-o adâncitură depunând 10-12 ouă de la 1 aprilie.
Culoarea ouălor este verzui-deschisă până la brună. În momentul in care depunerea de oua
este încheiata, făzăniţa se desparte de cocoș si începe clocitul, perioada incubaţiei este de 25 de zile.
Puii părăsesc cuibul imediat după ieşirea din oua, hrana lor în prima perioadă fiind predominant de
natura animală.
Printre dușmanii fazanului se numără vulpile, pisicile sălbatice, dihorul, uliul porumbar,
ciorile și mistreții le mănăncă ouăle.
Metoda de vânătoare utilizată este goana la pădure.
Goanele sa fie scurte de numai 200-250m, înainte de vânătoare cu o zi se pune la hrănitori
hrana obişnuita a fazanilor, sa fie cel puţin doi gonaci la un vânător. Vânătoarea la fazani nu are loc
în zile cu vanturi puternice .
Vânătoarea mai sportiva la fazani este aceea cu câinele de aret sau la sărite.
Trofeul de faza îl constituie penele frumoase, se reține ca trofeu fazanul naturalizat.

Potârnichea (Perdix perdix)

Culoarea penajului potârnichii este cenuşie, culoarea roşcată a capului și guşei se regăseşte
la ambele sexe. Masculul are pe abdomen sub formă de potcoavă pene de culoare brun-castanie ,
acest detaliu se identifică și la female mai puțin ieșit în evidență. La female deasupra ochiului sau
pe cap se observă o pata deschisa, care lipsește la mascul. Greutatea variază în funcție de anotimp,
toamna are 350-400g scăzând puțin iarna.
Potârnichea are lungimea corpului de 32 cm, coada de 8,5 cm, lungimea aripii de 15 cm, cu
picioare musculoase și zboară doar la nevoie scoțând un ciripit.
Longevitatea potârnichii tine de vârsta la care sunt vânate aproximativ la 1-3 ani.
Glasul adulţilor este un ţipăt specific, iar puii piuie slab. Urma potârnichii e asemănătoare cu
a fazanului dar mai mică.
Preferă câmpiile și colinele cultivate agricol, se găsesc atăt la deal căt și la munte, trăind în
tufişurile și mărăcini.Are nevoie de sol nisipos, permeabil și nu-i plac cele argiloase unde apa
băltește. Este fidelă locului în care trăiește, zona de mișcare rezumându-se la 500m.
Cuibul și-l face la sol, într-o gropiță adăpostita, larga de 15cm si adânca de 5cm, pe care o
izolează cu fulgi unde depune apx 12 ouă mici de culoarea smîntânii în aprilie. Incubaţiei durează
25 . Cocoșul participă la creșterea puilor, puii se hrănesc cu viermi în primele săptămâni.
Dușmani îi sunt dihorii, ulii, coțofenele etc. Metoda de vânătoare cea mai frumoasa si cea
mai sportiva se consideră a fi cea la sărit cu câinele la aret. Se vâneaz ă cu vântul în față, pentru a da
posibilitatea câine lui sa prinde uşor mirosul potârnichilor. Se practică si metoda fâșiilor, vânători
încadrați de gonaci, stau în linie, înaintând și trăgând în potârnichile ce se ridica înaintea lor.
 Subfamilia Anatinae
Raţa mare (Anas platyrhynchos) Lungime de 55-65 cm, greutate 0.9-1.5 kg.
Dimorfism sexual evident, masculii sunt viu coloraţi spre deosebire de femele. Masculii au capul şi
gâtul verzi prezintă o dungă alba la baza gâtului. Femelele sunt brun-gălbui. Două pene din coadă
sunt răsucite.
Este o pasăre migratoare care în iernile uşoare rămâne la noi în țară, existenţa ei fiind legată
prezenţa bălţilor şi a unei vegetaţii specifice.
Hrana se constituie din diverse plante acvatice insecte, cereale și melci
Este o specie monogamă care îşi construieşte un cuib simplu în scorburi și tufărişuri unde
depune 8-12 ouă verzui pe care le cloceşte 25 de zile. Puii sunt nidifugi. Răţoiul participă la
creșterea puilor și rămăne în jurul cuibului.
Durata de viață în sălbăticie e de 5-10 ani.

Sarsela de vară (Anas querquedula)

Femela gălbuie cu pete dese brune, iar masculul are capul negru cu dungi albe de la ochi
către ceafă.Are o lungime 35-38 cm. Cântărește între 0,3-0,5 kg. Penajul este gri-roșiatic,
iar ciocul și picioarele sunt de culoare gri închis. Pasăre de pasaj şi oaspete de vară legat de
existenţa bălţilor.
Se hrăneşte cu seminţe şi vieţuitoare acvatice.
Cloceşte în nordul Europei şi iernează în sudul Europei.

Subfamilia Anserine
Gâsca de vară (Anser Anser)

Din speciile de gâste salbatice obiectul vanatorii in Romania îl constituie : gâsca de

vară(Anser Anser rubrirostris) și gârlița mare (Anser albifrons).
Gasca de vară este cea mai mare dintre gâștele întâlnite la noi, este de culoarea maro-
cenușie cu ciocul si labele sunt roz. Are anvergura aripilor de 150 cm și cântărește între 2,8 si 5
kg. La glas seaman cu gâsca domestică.
Cuibăreste în sud-estul Europei, Asia și Rusia. Migrează în nord-vestul Indiei .
Trăiește în grupuri variate ca mărime , de la familii restrânse la cârduri de câteva mii.

Gârlița mare (Anser albifrons)

Gârlița mare cuibărește în nordul Europei și iernează în sud, cu populații foarte mari, de
ordinul zecilor de mii. Înnoptează pe lacuri, pe Dunăre și pe râurile mari.
Are culoarea cenuşie, labele portocalii, are alb în jurul ciocului și dungi negre neregulate pe
piept. Este o gâsca de dimensiuni medii, cu anvergura aripilor de 140cm si greutatea intre 2 si 3,3
kg. În țara noastră ajunge toamna, octombrie.
Indivizii tineri au pieptul gri și nu au alb în zona ciocului., (atunci când lacurile înghețata),
zboară spre câmp, pentru mâncare, la primele crâmpeie de lumina . Preferă rapița si grâul, dar
mănână si boabe de porumb.
În România, sezonul de vânătoare e cuprins 15 august -28 februarie
Metodele folosite la vânătoarea de gâsca sunt panda la baltă sau la locul de hrănire.
Vânătorii așteaptă camuflați venirea stolului de gâște. Condițiile meteo nefavorabile au rol
important in reușita unei vânătorilor la gâsca deoarece pe ceata si vânt zboare mult mai jos decât în
mod normal.
Gâsca se vânează cu arma lisa, cu alica de 3,5 pana la 5 mm.