Familia Bovidae.

Rupicapra rupicapra, Ovis musimon, Bison bonasus

Cuprinde rumegătoare cu coarne necăzătoare, prezente obişnuit la ambele sexe.

Coarnele sunt nişte excrescenţe ale oaselor frontale şi sunt acoperite cu o teacă cornoasă.
Formula dentară este:

Numărul mare de specii a determinat gruparea în 14 subfamilii. Speciile de interes vânătoresc

pentru ţara noastră sunt: Rupicapra rupicapra L. (Capra neagră), Ovis aries musimon (Pallas
1811) muflonul şi Bison bonasus Linné 1758 (zimbrul).

Capra neagră (Rupicapra rupicapra L.)

Descriere. Este un animal sprinten, cu

corpul îndesat, cu lungimea de 110 - 130 cm şi
înălţimea la greabăn de 70 - 80 cm. Coada
scurtă de 3 - 4 cm, cu greutatea medie la
femele de 30 - 35 kg iar masculii de 40 - 45
(60) kg. Greutatea este în funcţie de sex, vârstă
şi anotimp.
În timpul împerecherii, ţapii pierd
pana la 25% din greutate . Dispune de picioare
Capra neagră
viguroase, terminate cu copite puternice cu
mare aderenţă, datorită marginilor întărite ale
unghiei şi perniţelor moi.
Urmele lăsate sunt mici şi alungite, iar
pintenii se imprimă doar în fugă. Este un excelent
căţărător şi poate face salturi până la 4 (7) m.
Culoarea blănii în timpul verii este roscat-gălbuie,
iar iarna brun închis; capul este alb-gălbui, brăzdat
de două dungi cenuşii închise ce pleacă de la urechi
peste ochi, spre vârful botului. Este de remarcat
 Urme de capră neagră
a – urme tipar; b – urme pârtie

coama de culoare închisă, care este dispusă în lungul spinării până la coadă. În partea posterioară
se remarcă o pată albă, cunoscută sub denumirea de oglindă. Iezii sunt, în general, mai închişi la
culoare. Năpârlitul are loc primăvara, în mai-iunie şi toamna, în septembrie-octombrie.
La ambele sexe apar coarne care nu se schimbă şi au o creştere continuă până la sfârşitul
vieţii. Dezvoltarea lor începe la 60 de zile, prin formarea unui cep osos, iar la 90 de zile începe să
crească, deasupra capului, cornul. În cursul unui an, în creşterea coarnelor se disting două
perioade: una de creştere activă, din aprilie în octombrie şi o perioadă de încetinire, în
noiembrie-martie. În acest interval, pe corn se formează o dungă ce desparte creşterea din doi ani
consecutivi şi serveşte la aprecierea vârstei. Coarnele ţapilor sunt mai groase şi sunt recurbate la
180o, pe când ale femelelor sunt mai subţiri şi recurbate la 120 - 140 o. Se remarcă elasticitatea
coarnelor, datorită golurilor şi substanţei moi ce se află între capul osos şi corn. Masculii îşi
freacă coarnele de arborii răşinoşi, fapt care înlesneşte depunerea la baza coarnelor a unui strat
de răşină. Anomaliile ce apar din diferite cauze la forma coarnelor rămân permanente. Dentiţia
este formată din 32 de dinţi. Iezilor le apar primii dinţi la 3 săptămâni. Înlocuirea dentiţiei de
lapte cu cea definitivă se termină la 3 ani şi 6 luni.
Deosebirea între sexe se face după forma coarnelor şi după corp, ţapii având un corp
mai plin şi o coamă mai mare. Vârsta se determină în funcţie de coarne şi dentiţie. După
mărimea coarnelor se poate aprecia la exemplarele în libertate dacă sunt tinere (iezi şi tineret
până la 2 ani) sau adulte. Pentru exemplarele împuşcate se poate utiliza, pentru evaluarea vârstei,
dentiţia şi inelele anuale de pe coarne. Deoarece creşterile înregistrate de coarne oscilează de la
an la an, este necesar să se reţină că, în primul an coarnele cresc in medie 4 - 5 cm, în anul al
doilea 8-9 cm, în al treilea an 4 - 5 cm, în al patrulea an 2 - 3 cm, în al cincelea an 0,5 cm, iar din
al şaselea an inelele ating abia 2 - 3 mm. Longevitatea speciei: 15 - 20 ani. Proporţia între sexe:
1 :1.
Glasul. Ambele sexe scot un şuierat când sesizează un pericol. Piesele încolţite de
duşmani scot un behăit asemănător caprelor. Iezii behăie ca şi cei domestici.
Simţuri. Caprele negre au un miros fin şi un auz ascuţit; cu văzul mai bine disting
mişcarea. În dosul coarnelor se găsesc „smochinele”- glande care degajă un miros caracteristic,
neplăcut, în timpul împerecherii. Excrementele seamăna cu cele ale caprei domestice.
Biotopul în care poate trăi este atât zona alpină cât şi subzona molidului si chiar mai jos
daca sunt prezente stancarii care sa ii asigure refugiu. Capra neagră revine aici iarna, când are
asigurată asigurată protectia impotriva vanturilor puternice si acces mai facil la hrana dar si un
risc mai mare la pradatorii naturali. Densităţile recomandate sunt: pe terenurile de categoria I de
bonitate de 55 - 70 exemplare la 1 000 ha, categoria II de 40 - 50 exemplare, categoria III 25 - 39
exemplare şi categoria IV de la 5 la 24. Efectivele acestei specii sunt afectate de lup, râs, câini
ciobăneşti, acvile, de unele boli cum ar fi capiala, râia, gălbeaza şi febra aftoasă, de intemperii şi
de accidente.
Hrana caprei negre este exclusiv vegetală şi se compune din flora alpină (graminee şi
alte ierburi), lujeri, muguri şi licheni. Are nevoie de sare şi, într-o mai mică măsură, de apă
pentru adăpat. Se hrăneşte ziua şi nu se remarcă pagube în urma ei.
Reproducerea. La procesul de reproducere iau parte animalele ce au atins vârsta de 1 ½
-2 ½ ani. Împerecherea are loc între 15 octombrie şi 15 noiembrie, cu unele decalări, în funcţie
de mersul vremii şi altitudine. Gestaţia durează 180 - 190 zile; femelele fată în mai - iunie câte
un ied, rar doi. Aceştia îşi urmează mama şi încep să sugă aproape imediat. De la 2 luni încep să
consume şi vegetale. Alăptatul încetează toamna, dar iezii rămân cu mamele lor până în luna
mai. În caz de pericol, iezii fug după mame. Realipirea de cârd are loc la circa 2 - 3 luni după
fătat.
Caprele negre trăiesc mai mult în cârduri, care sunt formate din femele cu iezi,
femele fără iezi şi ţapi de 1 an. Masculii de 2 - 3 ani constituie cârduri separate. Ţapii
bătrâni stau câte 2 - 3 la un loc sau chiar izolaţi. Cârdurile de ţapi se desfac pentru perioada
de împerechere.
Recoltarea se face prin metoda apropiatului, cu maxime precauţii, numai cu vântul în
faţă sau lateral. Trofeul constituit din coarne, împreună cu craniul (inclusiv maxilarul superior)
se montează pe o placă de lemn. Valoarea lui se calculează după normele C.I.C., care prevăd
pentru medalie de bronz 95-99.9 puncte, pentru argint 100 - 104.9 puncte şi pentru aur peste
105 puncte pentru femele si 100 – 104,9 bronz, 105 – 109,9 argint si peste110 puncte, aur,
pentru masculi.
Ocrotire. Se simte tot mai mult nevoia constituirii unor zone mai largi în arealul lor, în
care, pe lângă interzicerea păşunatului, să fie luate măsuri pentru asigurarea hranei în timpul
iernii, măsuri de repopulare ca şi o mai susţinută pază împotriva răpitoarelor, câinilor ciobăneşti
şi braconierilor.
Muflonul (Ovis aries musimon P.)

Descriere. Este o specie de

oaie sălbatică, originară din Corsica şi
Sardinia. Masculul este numit berbec
de muflon, femela, oaie de muflon şi
puiul - miel. Adulţii au o lungime până
la 130 cm, o înălţime la greabăn de 65 -
75 cm şi o greutate până la 50 kg.
Blana de lână, vara roşcată, se închide
iarna, spre brun-roşcat, evidenţiind mai Mufloni

bine petele deschise de pe laturile

corpului. Masculul se recunoaşte după părul lung pe care-l poartă în jurul gâtului, formând un fel
de barbă. Coarnele seamăna cu ale berbecilor domestici, ele dezvoltându-se în special în primii 5
ani de viaţă. Femelele poarta rar coarne, mici, până la 10 cm. Dentiţia este formată din 32 de
dinţi, ca şi la capra neagră. Vârsta se apreciază după inelele anuale de pe coarne. Proporţia între
sexe este de 1:1, iar longevitatea 15 - 20 de ani. Berbecii scot un şuierat în caz de pericol;
femelele şi mieii scot sunete de comunicare ca şi oile domestice. Muflonul are simţuri agere.
Biotop. Staţiunea preferată o constituie pădurile întinse din regiunea de dealuri
stâncoase. Nu rezistă în regiuni în care zăpada se depune în straturi groase, deoarece are picioare
scurte.
Reproducerea începe la vârsta de 1 ½ ani, când ambele sexe ating maturitatea sexuală.
Împerecherea are loc din august până în septembrie, iar sarcina durează 22 de săptămâni, când
femela fată un miel şi, mai rar, doi. Densităţile recomandate sunt pe terenurile din categoria I-
a de bonitate (81 - 100 exemplare la 1 000 ha de pădure şi teren agricol), categoria a II-a
(61 - 80 exemplare), categoria a III-a (51 - 60 exemplare) şi categoria a IV-a (41 - 50
exemplare).
Hrana preferată o constituie plantele de pădure. Are nevoie de sare şi apă pentru
adăpat.
Recoltarea. Cu armă cu glonţ între 15 septembrie şi 31 decembrie, cu autorizaţie
specială.
 Trofeul îl constituie coarnele. Pentru medalia de aur ele trebuie să întrunească cel
puţin 210 puncte C.I.C., pentru cea de argint 205.1, iar pentru cea de bronz 200.1 puncte.

Zimbrul (Bison bonasus L.)

Descriere. Corp masiv, lung de 2.80 - 2.90 m şi înălţimea la greabăn de 1.60 - 1.80 m.
Greutatea oscilează între 460 şi 750 kg, fără a fi excepţii şi exemplare de mascul de 800 - 900 kg.
Vacile obişnuit nu depăşesc 600 kg. Culoarea
generală brun-închisă. Părul lung acoperă partea
de jos a maxilarului inferior, partea anterioară a
gâtului şi pieptul.
Trăieşte în grupări de 20 - 30 de indivizi,
îi plac băile de nisip şi soare. Taurii bătrâni trăiesc
izolaţi. Ambele sexe poartă coarne.
Glasul este un muget profund şi surd.
Biotop. Iubeşte pădurile dese, umbroase Zimbrul
şi umede, cu subarboret des, ape curgătoare, mici
poieni înierbate.
Hrana se compune din lujeri şi scoarţa plopilor, sălciilor, frasinilor etc., licheni,
muşchi, ciuperci, iarbă.
Reproducerea are loc în august timp de circa trei săptămâni. La animalele în captivitate
se pot produce modificări în apariţia căldurilor la vaci. Luptele între masculi sunt rare, dar în
captivitate ele sunt frecvente. Fătatul are loc în mai-iunie, după o gestaţie de 39 de săptămâni.
Alăptarea durează 6 - 8 luni. Obişnuit femela fată un viţel la 1 - 3 ani. Masculii ating
maturitatea sexuală la 19 luni, iar femelele la 24 - 25 luni.
Zimbrul a dispărut din fauna ţării noastre la sfârşitul secolului al 18-lea, începutul
secolului al 19-lea. A fost reintrodus în anul 1958 în parcul de la Haţeg.

Familia Suidae
Cuprinde mamifere nerumegătoare cu stomacul simplu, omnivore sau erbivore, al căror bot
trunchiat se termină cu un rât, în cuprinsul căruia se deschid nările. Au corpul acoperit cu păr
aspru, picioarele tetradactile, dar calcă doar pe degetele mediane. Au caninii transformaţi în
defense (arme de apărare), cu creştere continuă. Speciile acestei familii sunt larg răspândite pe
toate continentele, cu excepţia Australiei. La noi trăieşte specia Sus scrofa L. (mistreţul).
. Sus scrofa L. (Mistreţul)

Descriere. Animal viguros, prezent din

Delta şi Lunca Dunării până în zona montană.
Răspândirea sa este legată de adăpostul, liniştea
şi hrana oferite de staţiune, care, de altfel,
determină o oarecare variabilitate în conformaţia
corpului şi culoarea blănii. Masculul, cunoscut
sub denumirea de vier, are circa 200 cm lungime
şi înălţimea la greabăn până la 100 cm. Femela,
Mistreţ
denumită scroafă are o lungime mai mică. Puii,
numiţi purcei, au pe corp, până la vârsta de 4 - 5 luni, dungi longitudinale deschise, care
constituie o posibilitate de camuflare în caz de pericol (homocromie). Greutatea oscilează în
funcţie de hrană, vârstă şi sex. Purceii la 6 luni ating 20 kg, la un an circa 40 - 45 kg iar adulţii
ating frecvent greutăţi de până la 200 - 250 kg şi chiar mai mult.
Corpul alungit, este acoperit cu un păr aspru, care pe spate formează o coamă. Culoarea,
în general, brun-închis sau negricioasă, cu vârful perilor gălbui, mai rar albicios. Masculii se
recunosc după colţi, care cresc mult mai lungi decât la femele, începând să se diferenţieze de la
vârsta de doi ani.
Dentiţia mistreţului este formată din 44 de dinţi, după formula:
3 1 4 3
I C P M
3 1 4 3
Iniţial, purcelul are 8 dinţi şi dentiţia se completează în 3 - 4 luni la 28. Apoi, până la 2
½ ani se desfăşoară procesul de înlocuire a dentiţiei de lapte cu dentiţia definitivă. Cunoscând
fazele de dezvoltare a dentiţiei se poate aprecia şi vârsta animalelor. După vârsta de 1 ½ ani se
pot utiliza pentru aprecierea vârstei vierilor, forma şi lungimea colţilor. Pentru aceasta este
necesar să se cunoască faptul că ritmul lor de creştere, care în primul an este cel mai ridicat,
începe să descrească la vârsta de 2 ani, când înregistrează circa 5 cm şi ajung la 10 ani să crească
doar 2.5 cm. În acelaşi timp se produce şi o tocire constantă de circa 2.5 cm anual, de unde
rezultă că la 10 ani creşterea este egală cu tocirea. Pe colţii maxilarului inferior se observă o
porţiune tocită, care este supusă unui proces continuu de şlefuire de către colţii maxilarului
superior. În Germania s-au stabilit coeficienţi de formă ai colţilor, cu ajutorul cărora se determină
cu aproximaţie vârsta la vieri. (Met. E. Brandt).
Incisivii, secţionaţi transversal, prezintă inele anuale după al căror număr se poate stabili
vârsta ambelor sexe.
Urmele mistreţului seamănă cu cele lăsate de cerb, dar este suficient să reţinem că
pintenii se imprimă totdeauna şi puţin lateral. Dacă adăugăm la aceasta lungimea pasului, mai
mică decât la cerb, avem siguranţa identificării speciei. În zăpada mare, mistreţul lasă o pârtie
lată, caracteristică. . Pe terenurile din clasa I-a de bonitate se apreciază că optimum se cifrează la
21 - 25 exemplare la 1 000 ha, clasa a II-a, 16 - 20 exemplare, clasa a III-a, 11 - 15 exemplare şi
clasa a IV-a, 5 - 10 exemplare. Pentru evitarea raspandirii bolilor si in speial a pestei porcine
africane si pagubelor aduse în special culturilor agricole, se recomandă ca densitatea să nu
depăşească 5 exemplare la 1 000 ha.
Efectivul mistreţului este influenţat în bună măsură de duşmani, boli şi condiţiile de
hrană. Duşmanii cei mai de temut sunt urşii, lupii şi râşii, iar dintre boli, pesta porcină este
singura care produce prăbuşiri grave ale efectivelor.
Hrana mistreţului, care este omnivor, este constituită din rădăcini, fructe de pădure
(ghindă, jir, mere şi pere pădureţe etc.) animale mici (rozătoare, pui de iepuri şi căprior), larve,
omizi, insecte adulte, cadavre, precum şi plante agricole. Mistreţul, prin căutarea hranei în
pădure şi prin consumarea ei, nu produce pagube, ba mai mult, râmatul constituie o uşoară
pregătire a terenului pentru însămânţare. Consumarea insectelor dăunătoare pădurii situează
mistreţul între factorii de combatere biologică a acestora. Din păcate, în regiunile în care pădurea
este situată în imediata apropiere a culturilor agricole, mistreţii pot cauza prejudicii însemnate
acestor culturi. În astfel de situaţii trebuie reduse efectivele până la limita admisibilă.
Hrănirea se face noaptea, iar în căutarea hranei animalele ies seara din adăposturile de
peste zi, revenind în zori în ele, după ce au parcurs distanţe destul de mari, depăşind uneori 30
km. Terenurile unde nu dispune de hrană sunt părăsite în favoarea celor în care găseşte, mai ales,
ghindă şi jir. Pentru menţinerea în teren, ca şi pentru evitarea pagubelor, se impune crearea
ogoarelor de hrană (napi, cartofi, ovăz), iar în perioadele critice hrănirea complementară (cartofi,
napi, porumb etc.).
 Reproducerea. Mistreţul face parte dintre animalele destul de prolifice; ajunge la
maturitate sexuală în al doilea an şi se împerechează în octombrie-decembrie. Circa 20% dintre
femelele din primul an de viaţă se împerechează şi ele în anii bogaţi în hrană. Între masculi au
loc lupte aprige pentru stăpânirea ciurdelor de femele. Durata sarcinii este de 17 săptămâni, după
care, în martie-aprilie, scroafa fată într-un culcuş căptuşit cu muşchi 4 - 9 (12) purcei, în funcţie
de vârstă şi condiţiile de hrană. O parte din scroafe, în anii în care dispun de o hrană abundentă,
pot să ducă o a doua sarcină de înlocuire şi să fete un număr mai mic de purcei, în mijlocul verii
(iulie-august). Deşi numărul de purcei este destul de mare, din cauza pierderilor, care ajung în
primele 7 luni (după Cotta V. şi Bodea M.) la 55%, supravieţuiesc în medie până la un an doar
doi purcei la o femelă.
Cu excepţia vierilor bătrâni, care trăiesc izolaţi, mistreţii vieţuiesc în cârduri (ciurde).
Scroafele gestante se izolează înainte de fătat şi trăiesc separat cu purceii doar în primele
săptămâni de viaţă, după care revin la ciurdă. Se întâlnesc însă şi scroafe însoţite doar de purcei
până spre toamnă. Raportul normal între sexe este de 1:1, iar pentru limitarea înmulţirii se
recomandă ca el să crească în favoarea masculilor.

a b c
Urme de mistreţ
a,b – urme tipar; c – urmă pârtie

Excrementele sale seamănă mult cu ale porcului domestic, de care se deosebesc prin
resturile din hrana consumată, nedigerate integral.
Sunetele obişnuite scoase de mistreţ seamăna cu cele scoase de porcul domestic; iritat
sau speriat el pufăie caracteristic. Este dotat cu miros şi auz fin şi cu o vedere relativ mai bună.
 Biotop. Existenţa sa este legată strâns de pădure, iar prezenţa sa pe plaur sau în stuful
din Deltă, ca de altfel şi în alte zone cu vegetaţie ierboasă abundentă, trebuie considerată o
adaptare care se abate de la această regulă. Condiţii optime găseşte în făgete şi stejerete, unde are
hrană şi adăpost. Pădurile de răşinoase, deşi îi oferă un adăpost mai bun, sunt mult mai sărace în
hrană. Deoarece are nevoie de linişte, preferă pădurile mai întinse cu adăposturi, hrană şi locuri
de scăldat.
Dintre factorii staţionali care îi limitează înmulţirea, amintim stratul gros de zăpadă.
Răspândirea mistreţului este legată de repartiţia pădurilor şi de condiţiile de hrană.
Densităţile maxime le atinge în zona colinară, unde putem găsi chiar mai mult de 2 exemplare pe
100 ha.
Recoltarea
Metodele cinegetice sunt goana, pânda şi,
mai rar, vânătoarea la dibuit. Goana se organizează
fie cu gonaci, fie cu câini. Se pot aşeza una-trei
linii de vânători în faţa goanei şi câţiva vânători la
trecătorile din spatele gonacilor. Pentru reuşita
vânătorii, terenul trebuie cercetat în dimineaţa zilei
în care se organizează ieşirea. Când nu este zăpadă,
urmele sunt mai greu de observat şi rezultatul
vânătorii rămâne îndoielnic. La stabilirea direcţiei
goanei, se va ţine seamă de vânt, aşa încât acesta să
bată de la vânat către vânători.
Pânda se poate face la culturile agricole, la
Scroafă cu purcei (sus) şi purcel de
alte locuri de hrănire (arbori cu fructe, locuri unde mistreţ (jos)
le punem hrana sau ogoare de hrană), la scăldători şi la locurile de trecere.
Vânătoarea la dibuit pe urmă se practică pe zăpadă proaspătă, încercând împuşcarea
mistreţilor în culcuş. Se recomandă ca această metodă să se utilizeze atunci când ninsoarea a
încetat în timpul nopţii.
Mistreţii împuşcaţi vor fi evisceraţi imediat şi atârnaţi undeva pentru răcire şi scurgerea
sângelui, în scopul evitării alterării.
 Trofeul mistreţului îl constituie colţii care se extrag din ambele maxilare şi se montează
pe o placă de lemn. Blana şi în special părul lung din coamă sunt considerate, de asemenea,
trofee. Blana se poate prepara sub formă de covor sau se utilizează doar părul din coamă pentru
podoabe la pălării. Colţii se evaluează după criteriile C.I.C. Pentru a obţine medalia de bronz ei
trebuie să întrunească cel puţin 110 puncte, pentru medalie de argint, 115 puncte, iar pentru cea
de aur, peste 120 puncte.
Importanţa economică a mistreţului rezidă din faptul că recoltele anuale îl situează pe
primul locul între speciile de interes vânătoresc în ce priveşte cantitatea de carne. Pieile se
pretează destul de bine la tăbăcit şi pot avea multiple utilizări.