Cinegetică – seminar 3+4

2021-2022
Îndrumător: As. Dr. Carmen ELEKES

EVALUAREA TROFEELOR ȘI DETERMINAREA VARSTEI SPECIILOR

DE VÂNAT

Mistrețul (Sus scrofa L.)

Masculul se numeşte mistreţ, porc mistreţ, gligan, vier sau solitar, femela mistreaţă
sau scroafă, puii sub 6 luni purcei, iar cei de 6-12 luni godaci, grăsuni, groştei sau bârlingi.
Conformaţia mistreţului este uşor de recunoscut. Profilul acestuia reflectă într-o mare
măsură influenţele condiţiilor de mediu în care a evoluat şi trăieşte. Prezintă un aspect general
masiv, uşor aplatizat lateral, mai mult înalt decât gros, care lasă impresia de putere şi de
mobilitate, fiind conformat perfect pentru râmat şi pentru străpungerea desişurilor.
Dimorfismul sexual este slab evident, după formă şi după colţi. Culoarea generală este brună-
cenuşie, brună-roşcată, brună-închis, uneori aproape neagră. Sunt rar întâlnite şi exemplare
foarte deschise la culoare, precum şi cazuri de albinism. Colţii apar la mistreţ în jurul vârstei
de 10 luni, dar încep să se tocească la 16 luni. În continuare ei cresc în lungime până la vârsta
7-8 ani, atâta timp cât creşterea acestora depăşeşte tocirea lor. După această vârstă optimă de
împuşcare a vierilor pentru trofeu, mistreţul se mai menţine 3-4 ani în putere, ca ulterior să
intre în decrepitudine. În această perioadă, tocirea egalează creşterea colţilor, ca apoi să o
depăşească şi trofeul să înregistreze o scădere din ce în ce mai evidentă în lungime şi ca
valoare. Scroafele au însă colţi cu rădăcină care se închide cu vârsta, fără posibilitate de
creştere după 5-6 ani. Greutatea vierilor poate atinge şi chiar poate depăşi, în situaţii de
excepţie, 300 de kg, pe când a femelelor, chiar foarte dezvoltate, este de maximum 150 - 180
kg. De regulă, vierii puternici au circa 150 - 200 kg, iar scroafele adulte 120 - 150 kg.
Longevitate: În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18-20 de ani. În captivitate însă,
această vârstă este frecvent depăşită, fiind citate, în literatură, longevităţi de 30 de ani în
grădini zoologice.
Sunete: Cele scoase de mistreţi seamănă, până la identitate, cu cele ale porcului
domestic. În ciurdă, atunci când mănâncă liniştiţi, purceii care sug şi scroafele care alăptează
scot grohăituri uşoare, profunde, de bună dispoziţie. Mai stridente sunt guiţăturile purceilor
care s-au pierdut sau care solicită insistent să sugă. Scroafele emit un grohăit scurt şi adânc
când au intenţia de a-şi avertiza semenii ori de a speria duşmanii. Dacă intenţia este de a
preveni ciurda asupra vreunui pericol, scroafa pufăie puternic. Pufăie a avertisment şi atunci
când un anume detaliu necunoscut i-a stârnit suspiciunea. Când mistreţii sunt atacaţi scot
„zgomote de os”, de fapt un scrâşnet din măsele, iar când sunt puşi în dificultate, guiţă ca şi
porcul domestic. Doar vierii maturi nu se tânguie niciodată.
Urme: Amprentele „tipar” şi urmele „pârtie” seamănă oarecum cu cele de cerb, dar
nu pot fi nicidecum confundate cu acestea. Diferenţele au fost deja descrise în textul destinat
urmelor cerbului. Râmăturile, alte indicii alimentare, excrementele şi semnele lăsate pe arbori,
la scăldători, la locul de hrănire şi la trecători, constituie tot urme ale prezenţei ori trecerii
mistreţului, care, analizate, ne dau informaţii complexe privind existenţa acestuia.

Pentru uzul studenților

Cinegetică – seminar 3+4
2021-2022
Îndrumător: As. Dr. Carmen ELEKES

Sezonul de vânătoare admis prin lege pentru mistreţ ţine de la 1 august până la 15
februarie. Acolo unde mistreţii produc prejudicii se pot împuşca, cu aprobarea Autorităţii
publice centrale care răspunde de silvicultură, şi în afara acestei perioade. Metodele de
vânătoare admise sunt: la goană, cu sau fără câini de mistreţi, la pândă şi, uneori, la dibuit.
Este practicată şi metoda urmăririi mistreţului pe urmă, condiţionată însă de existenţa zăpezii
proaspete, moi şi pufoase. Mistreţii pot fi împuşcaţi cu proiectile unice trase din arme lise sau
cu arme cu glonţ, de la calibrul 6,5 x 57 în sus. Colţii de vier sunt consideraţi trofeu
convenţional. Sunt considerate trofee neconvenţionale şi colţii de scroafă, precum şi părul din
coama ambelor sexe, blănurile şi busturile naturalizate.

Capra neagra (Rupicapra rupicapra L.)

Masculul se numeşte ţap negru sau mai simplu ţap, femela capră neagră sau capră,
iar puiul ied, iadă sau ieduţ, după sex şi vârstă.
Deşi denumirea de capră neagră induce ideea culorii negre, în timpul verii culoarea
ambelor sexe este gălbuie-cenuşie, iar în perioada rece brună-închis, mai apropiată de negru
doar la ţapi. Parţial capul, bărbia şi interiorul urechilor sunt albgălbui, iar linia mediană a
spatelui, picioarele şi o bandă care porneşte de la urechi, peste ochi, până la nas, sunt mult mai
închise la culoare în comparaţie cu fondul general. Caracteristică este coama cu păr mai lung
şi mai închis la culoare, care pleacă de la ceafă şi se continuă pe şira spinării, până la coadă.
Aceasta poartă denumirea improprie de „barbă”. Prezintă o oglindă gălbuie şi, foarte rar,
fenomene de albinism şi de melanism. Greutatea masculului este de 30 - 50 kg, iar a femelei
de 25 - 40 kg. Ambele sexe poartă coarne persistente, care se deosebesc între ele la o privire
atentă, după grosime şi unghiul de întoarcere al vârfului, faţă de restul tecii. Spre deosebire de
cervide, la care coarnele sunt caduce şi cresc pe cilindri frontali, la caprele negre şi la celelalte
specii din familia Bovidae coarnele sunt persistente, iar tecile acestora cresc pe cepi osoşi.
Aceşti cepi osoşi apar la iezi după împlinirea vârstei de 60 de zile, iar la 90 de zile încep să
crească şi tecile. Pe baza studierii tecilor se poate determina vârsta exemplarelor, prin
numărarea inelelor anuale, care sunt evidente datorită creşterilor diferenţiate din timpul iernii
faţă de perioada de vară.
Longevitatea se apreciază la 18-23 ani, deşi în urma cercetărilor pe exemplare
împuşcate nu s-au stabilit vârste mai mari de 17 ani în România.
Sunete: Cel mai frecvent sunet auzit la caprele negre este un „şuierat” relativ strident,
de alarmare a semenilor. Acest şuierat pare mai mult expresia curiozităţii decât a spaimei,
fiind de regulă urmat de baterea pământului cu piciorul. Iezii îşi cheamă mama printr-un
behăit asemănător celui emis de confraţii domestici, la care capra răspunde asemănător, dar pe
un ton mai jos. Atât ţapul cât şi capra bătrână scot, în timpul alergatului, sunete
inconfundabile, a căror tonalitate poate fi plasată între sforăit şi mormăit.
Urmele tipar sunt asemănătoare cu cele ale caprei domestice, fiind însă mai lungi,
corespunzătoare unor copite mai zvelte, evidenţiindu-se cu claritate şi un anumit spaţiu între
cele două jumătăţi paralele ale acestora. Vârful este ascuţit, iar marginile exterioare ale
copitelor sunt imprimate mai evident decât talpa cărnoasă. Când fuge, capra neagră imprimă

Pentru uzul studenților

Cinegetică – seminar 3+4
2021-2022
Îndrumător: As. Dr. Carmen ELEKES

vizibil pintenii şi despică şi mai tare copita. Sexele nu se pot deosebi după urmă.
Excrementele sunt asemănătoare cu ale caprelor domestice.
Vânarea se face exclusiv la dibuit sau la pândă, goana fiind interzisă prin lege. Se pot
utiliza arme cu glonţ şi cu calibrul de la 5,6 x 50 în sus. Trofeul convenţional îl constituie
bustul cu coarne sau coarnele cu craniul întreg ori cu parte din acesta, iar cele
neconvenţionale „trofeul bezoar”, părul din „barbă” şi „crucea Hubertus”.

Muflonul (Ovis aries musimon P.)

Masculul se numeşte muflon sau berbec, femela mufloniţă sau oaie, iar puiul miel.
Culoarea de bază a muflonului este brună, cu nuanţe de la brunruginiu până la brun-
închis şi chiar negru. Partea ventrală a corpului, părţile interioare ale picioarelor, regiunea
anală şi unele părţi ale feţei sunt de nuanţă albicioasă. Berbecii prezintă, în plus, două pete
albe pe părţile laterale, ca o şa, şi o barbă prelungită pe gât, închisă la culoare. În general,
berbecii sunt mai închişi la culoare decât femelele. Părul de iarnă, la toate exemplarele, este,
de asemenea, mai închis la culoare. Masculii se deosebesc evident de femele prin prezenţa
coarnelor persistente, după care se poate aprecia vârsta lor chiar de la distanţă. Femelele fie nu
au coarne, fie prezintă coarne de dimensiuni reduse, de 10 - 15 cm, orientate către spate.
Berbecii au greutate mai mare (30 - 50 kg), comparativ cu femelele (20 - 30 kg). În funcţie de
dezvoltarea coarnelor, care apar începând de la vârsta de 4 luni, şi mai ales de numărul de
inele anuale de pe acestea se poate stabili, cu precizie, vârsta muflonului viu şi împuşcat. De
asemenea, vârsta se mai poate stabili cu suficientă precizie şi după uzura danturii.
Longevitatea este apreciată la 15-20 ani.
Semnalul de alarmă este un şuierat slab, pe care-l scot atât berbecii, cât şi oile.
Mielul şi oaia comunică asemenea oilor domestice, printr-un behăit slab. Amprentele
seamănă, până la identitate, cu cele ale oilor domestice. Urmele masculului sunt însă cu puţin
mai mari decât ale femelei.
Vânare: Se împuşcă la pândă şi la dibuit. Ca şi în cazul cervidelor este recomandată
vânarea prioritar selectivă, a cel puţin 50% din cota de recoltă la masculi, selecţie care se
realizează în principal după aspectul trofeului. Trofeul îl constituie bustul cu coarne, coarnele
cu craniu întreg sau coarnele cu parte din acesta. Trofeul este cu atât mai valoros cu cât
berbecul este mai în vârstă. Armele care se pot utiliza la vânarea muflonului sunt exclusiv cu
glonţ, de la calibrul 5,6 x 50 în sus.

Zimbrul (Bison bonasus L.)

Masculul se numeşte zimbru sau taur, femela zimbroaică sau vacă, iar puiul viţel.
Descriere: Este un animal masiv, de 500 - 900 kg masculul şi până la 600 kg femela. Se mişcă
totuşi foarte uşor în hăţişul pădurii, graţie formei înguste şi înalte a corpului. Culoarea
ambelor sexe este brună-închis. Părul este în general lins, dar mai lung în partea anterioară a

Pentru uzul studenților

Cinegetică – seminar 3+4
2021-2022
Îndrumător: As. Dr. Carmen ELEKES

corpului, pe gât şi cap, unde se prezintă uşor încreţit. Sub maxilarul inferior şi pe gât prezintă
barbă. Coarnele sunt persistente la ambele sexe, lungi de până la 45 cm la mascul. Coarnele
cu craniu şi bustul de zimbru constituie trofee convenţionale, iar blana prelucrată covor trofeu
neconvenţional.
Longevitate: 25-30 de ani. Vârsta se stabileşte cu aproximaţie după aspectul exterior,
iar cu precizie după dentiţie. Sunete: Un muget profund şi mugete mai uşoare de chemare.
Urme: Amprentele sunt asemănătoare rudelor sale domestice, dar mai mici.

Pentru uzul studenților