Aplicarea îngrășămintelor pe pajiști

Una din cauzele producţiilor scăzute obţinute pe pajişti este sărăcirea solului în
elemente nutritive, care sunt extrase cu fiecare recoltă, fără a fi înlocuite. Din păcate există
foarte mari suprafeţe pe care nu s-au aplicat nici un fel de îngrăşăminte, nu de ani de zile ci de
decenii. De aceea cea mai importantă măsură de îmbunătăţire a pajiştilor este aplicarea de
îngrăşăminte. Aceasta cu atât mai mult cu cât pentru o tonă de substanţă uscată sunt extrase
20-21 kg N, 6-8 kg P2O5, 20-21 kg K2O şi 10-14 kg CaO. Încă din perioada interbelică s-a
demonstrat rolul hotărâtor ce revine îngrăşămintelor în sporirea producţiei pajiştilor. Cu
dozele folosite în acea perioadă se obţineau sporuri de producţie de 40-50 %. Multiplele
experienţe organizate începând de atunci ajung la concluzia că aplicarea de îngrăşăminte pe
pajişti se justifică şi din punct de vedere economic întrucât în medie 1 kg de element activ
trebuie să producă un spor de 80-100 kg masă verde. Dar o folosire necorespunzătoare a
îngrăşămintelor poate duce la tulburări în metabolismul animalelor şi implicit al
consumatorului produselor animaliere – omul.
Îngrăşămintele minerale
Pe asociaţia de plante ce alcătuieşte pajiştea se aplică îngrăşăminte minerale pe bază
de azot, fosfor şi potasiu, dintre care – fiind vorba de creşterea masei vegetative – rol
primordial revine azotului. Azotul este elementul esenţial în nutriţia plantelor, contribuind în
măsură hotărâtoare la formarea masei vegetative. Azotul este necesar în biosinteza
substanţelor proteice. El determină intensificarea înfrăţirii, refacerea mai rapidă a masei
vegetative (după păşunat sau cosit), accelerează ritmul de creştere a plantelor, prelungeşte
perioada de vegetaţie. Acţiunea azotului este mult amplificată de prezenţa fosforului şi
potasiului. Azotul este procurat de speciile existente în pajişti în mod diferit. Gramineele îşi
procură azotul din rezerva existentă în sol pe când leguminoasele, prin intermediul bacteriilor
fixatoare de azot (din genul Rhizobium), cu care sunt în simbioză. Aplicarea unilaterală şi
masivă a azotului are drept consecinţă creşterea gramineelor, dar şi a buruienilor nitrofile şi
înrăutăţirea condiţiilor pentru leguminoase. Acest fenomen este mult mai pregnant pe fâneţe,
când gramineele lăsate să crească mai mult înăbuşe leguminoasele, decât pe păşune, unde
plantele neajungând la înălţime prea mari nu au un efect atât de puternic asupra
leguminoaselor (aceasta desigur dacă doza de azot nu este atât de mare încât să impieteze
asupra acţiunii bacteriilor fixatoare de azot). Sursele de azot pentru plante sunt multiple şi
anume: rezervele de azot din sol, îngrăşămintele cu azot aplicate, descompunerea materiei
organice, resturile (dejecţiile) animalelor, activitatea bacteriilor fixatoare de azot
(independente sau simbionte). Deşi aportul bacteriilor fixatoare de azot asigură şi gramineelor
o cantitate de apreciabilă de azot, totuşi folosirea intensivă a pajiştilor obligă la suplimentarea
azotului. În aplicarea îngrăşămintelor cu azot interesează în mod deosebit câteva aspecte şi
anume: Sporurile de producţie care sunt dependente de o serie de factori cum ar fi: tipul de
pajişte, altitudinea la care este situată pajiştea, gradul de aprovizionare cu celelalte elemente
nutritive, doza folosită, condiţiile meteorologice, epoca de administrare, tipul de îngrăşământ
etc. În general producţiile cele mai mari se obţin de pe pajiştile formate din graminee cu tufă
înaltă ca: Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens, dar sporurile
relative cele mai mari se obţin pe pajiştile degradate. Sporurile de producţie sunt diferite şi în
funcţie de altitudine. În principiu producţia pajiştilor sporeşte în mod progresiv cu doza de
azot aplicată, dar nu proporţional cu aceasta, până la un anumit nivel. De aceea la dozele mari
revine la fiecare kg element activ aplicat un spor de producţie mai mic decât la dozele
moderate. Acest lucru este de o deosebită importanţă în stabilirea dozelor optime şi a dozelor
economice pentru fiecare tip de pajişte. Pentru a nu avea efecte secundare necorespunzătoare,
doza de azot anuală pe pajiştile permanente nu trebuie să depăşească 200 kg/ha. Eficienţa
aplicării îngrăşămintelor cu azot este influenţată şi de condiţiile meteorologice. Astfel lipsa
umidităţii după aplicarea îngrăşămintelor (de exemplu o primăvară secetoasă) duce la o
utilizare incompletă a lor.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot este diferită considerându-se că azotul
aplicat primăvara este mai eficient folosit, deci are o influenţă mai mare asupra producţiei
decât dacă este aplicat toamna sau vara. Recomandarea, cum că îngrăşămintele cu azot să se
aplice primăvara, izvorăşte din faptul că aceste îngrăşăminte sunt relativ uşor solubile şi ca
atare azotul (sub diverşii lui compuşi) intră imediat în soluţia solului, fiind astfel rapid folosit
de către plante.