ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Subsistemul abiotic biotopul - mediul fizic şi chimic al unei comunităţi vii

constituit din elemente ale litosferei (solul, roca mamă), hidrosferei
(apa), atmosferei (gazele atmosferice, în special dioxidul de carbon şi
oxigenul), la care se adaugă radiaţia solară (lumină, temperatură) toate
prezente într-o configuraţie specifică.

• Totalitatea elementelor constitutive ale mediului fizic şi biotic care

determină constituirea ecosistemelor de pajişti poartă denumirea de
factori ecologici (factori staţionali).

• Aceştia la rândul lor se pot clasifica în: factori climatici, edafici şi

orografici.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Factorii ecologici acţionează asupra biocenozei în diverse moduri:

stimularea sau inhibarea dezvoltării unei populaţii;
eliminarea unor specii dintr-un anumit teritoriu;
 favorizarea apariţiei modificărilor adaptative etc.

Fiecare vieţuitoare prezintă faţă de factorii ecologici anumite limite de

toleranţă între care se situează optimul lor ecologic.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Factorii climatici. Clima, prin elementele sale constitutive (lumina,

căldura, apa, gazele atmosferice), exercită o influenţă hotărâtoare asupra
fitocenozelor de pajişti.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Lumina, sursa primară de energie pentru întregul ecosistem. În

afară de aceasta, în structura ecosistemelor de pajişti se face simţită şi
influenţa fotoperioadei (durata iluminării zilnice) şi a calităţii luminii
(influenţa diferitelor radiaţii din spectrul luminos).

Indicele de suprafaţă foliară (ISF) este indicatorul util pentru

stabilirea densităţii optime specifică fiecărei culturi. Indicele defineşte
raportul dintre suprafaţa foliară (m²) pe un m² de teren.
Valorile ISF sunt diferite fiind cuprinse între 3 (la majoritatea culturiilor
prăşitoare) şi 10-12 la pajişti naturale;
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Valorile (ISF) obţinute sunt influenţate de o

serie de factori:
 morfologia plantei (sistemul de ramificare,
numărul de frunze/plantă, mărimea frunzelor
şi poziţia lor faţă de axul principal);
sistemul de defoliere (în pajişti) şi de
recoltare;
cantitatea de sămânţă utilă;
regimul de apă;
nutrienţii (aprovizionarea cu azot);
competiţia cu buruienile şi infestarea culturii
cu boli şi dăunători.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Azotul şi elementele minerale

Azotul are influenţa cea mai puternică, mai rapidă şi mai evidentă.
Acest fapt stă la baza dezvoltării spectaculoase în ultimii 50 de ani a asa
numitei agriculturii azotului, bazată pe aplicarea unor doze mari de
fertilizanţi cu azot.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

• Gazele atmosferice şi căldura

Oxigenul şi dioxidul de carbon implicate în toate procesele vitale ale
plantelor dintre care o semnificaţie deosebită au procesele de
fotosinteză şi respiraţie.

Fiecare proces fiziologic are un optim, un minim şi un maxim de

temperatură.

Populaţiile diverselor specii manifestând adaptări particulare şi

răspunsuri specifice (lungimea perioadei de vegetaţie, producţii ş.a.)
la extremele de temperatură.

Modificările climatice generale au impacturi negative asupra

biodiversităţii, agriculturii, vieţii economice şi sociale ale omenirii.

Cauza majoră a încălzirii climatice globale în decursul ultimelor

secole este creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) ce a
determinat ridicarea temperaturii medii a pământului cu 0,3 – 0,6 C şi
a nivelului mării cu 10 – 25 cm.
AGRICULTURA ȘI GAZELE CU EFECT DE
SERĂ
 Agricultura și gazele cu efect de seră

• Agricultura este o sursă importantă pentru trei gaze cu efect de

seră majore: dioxidul de carbon, metanul și protoxidul de azot.

• Emisiile de fiecare dintre aceste gaze variază în funcție de tipul

șeptelului și sistemul agricol.

• Agricultura contribuie cu circa o treime la emisiile totale de

dioxid de carbon și este a treia cea mai mare sursă de metan (de
la animale și câmpurile inundate de orez) și protoxid de azot (în
special din utilizarea de îngrășăminte azotate).
9
 Agricultura și gazele cu efect de seră

• Nivelurile emisiilor de dioxid de carbon sunt ridicate în sistemele de

agricultură intesivă și semi-intensivă ca urmare a utilizării de îngrășăminte
azotate și pesticide (care folosesc cantități mari de combustibili fosili in
producție) și a utilizării unui grad ridicat de mecanizare.
mecanizare

10
 Agricultura și gazele cu efect de seră

• Situația referitoare la emisiile de metan este mai complexă.

• Ca gaz cu efect de seră, metanul este de 23 de ori mai puternic decât

dioxidul de carbon (deși rămâne in atmosferă un timp mai scurt).

• El este eliberat de bacteriile din stomacul rumegătoarelor atunci când

convertesc celuloza din fibrele plantelor în zaharuri digerabile.

• Concentrația de metan din atmosferă s-a triplat față de anul 1800 și se

estimează că aproximativ o treime din creșterea emisiilor de metan ar
proveni de la vite și oi – din care 80% aproximativ provine de la
animalele care pasc și 20% din bălegar.

11
 Agricultura și gazele cu efect de seră

• Vitele și oile care pasc pe pășuni semi-naturale,

semi-naturale la densități reduse ale
populației eliberează cantități mari de metan,
metan deoarece vegetația se
maturizează repede, dezvoltând concentrații mai mari de celuloză,
celuloză
care produc cantități mai mari de metan.

• Aceasta este contrară situație când animalele pasc la o densitate

mare,
mare pe pășunile cu folosire intensă (cu încărcătură mare la unitatea
de suprafață).

• Aici, presiunea mai mare a pășunatului împiedică maturizarea prea

rapidă a vegetației și reduce acumularea de celuloză care oferă
substratul esențial pentru producția de metan.

12
 Agricultura și gazele cu efect de seră

• Însă, deși vitele și oile care pasc extensiv generează cantități mai mari
de metan pe animal decât cele care pasc intensiv, efectul este redus
datorită densității (numărului) mai reduse ale populațiilor.

• Așadar, agricultura HNV produce mai puțin metan decât cea

convenționale (raportat la numărul de animale).

13
 Agricultura și gazele cu efect de seră

• Emisiile de protoxid de
azot sunt și ele mai mici
in cazul sistemelor
agricole HNV, ca urmare
a utilizării limitate de
îngrășăminte azotate.

14
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Studiile indică drept cauze sigure activităţile antropice.

Pentru a putea evalua impactul şi consecinţele pe care le generează

GES pe termen lung, la scară mondială, ONU a întreprins un studiu în
cadrul grupului interguvernamental asupra evoluţiei climatului.
Pe baza acestuia s-a calculat cantitatea totală a GES aflate în stare
naturală în atmosferă (CO2, CH4, N2O) la nivelul anului de referinţă
1990.

Rezultatele au servit la realizarea mai multor prognoze pe termen lung

(2100) a evoluţiei acestora (tabelul 3).
Evoluţia emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel internaţional
(după, www.environment.fgov.be)
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Pe baza estimărilor, prognoza cea mai optimistă indică creşteri pentru

CH4 şi N2O şi o descreştere pentru CO2.

Efectele unor astfel de evoluţii:

 se vor traduce în creşterea temperaturii medii a Pământului cu 1 până
la 3,5°C respectiv la o ridicare a nivelului mării cu 15 până la 95 cm.

Repercusiunile se vor resimţi în plan ambiental, economic şi social.

Unele biotopuri încep să se restrângă ca arie sau chiar vor dispărea şi în

consecinţă o serie de habitate vor avea aceeaşi soartă.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

Rezultatul va fi o diminuare a biodiversităţii, aspect mai mult sau mai puţin

sesizabil pentru marea majoritate dintre noi.

În plan economic, la nivelul agriculturii urmările sunt mult mai perceptibile.

Acestea se exteriorizează printr-o instabilitate crescută a nivelului

recoltelor şi a siguranţei obţinerii acestora.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

• agricultura trebuie să facă faţă unor noi şi mari provocări:

 crearea de noi soiuri;
 luarea de noi specii în cultură;
 găsirea unor alternative viabile pentru suplinirea rezervelor
limitate de apă dulce ca urmare a depletării acviferelor şi
salinizării pânzei de apă freatică din proximitatea zonelor
litorale, datorată creşterii nivelului mărilor ş.a.).
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

• Pentru a diminua consecinţele nedorite în agricultură este

absolut necesară crearea şi perfecţionarea modelelor de
simulare a creşterii culturilor pentru condiţii ecopedologice
cât mai variate.

• Estimarea impactului şi evaluarea efectelor acestor

schimbări asupra creşterii plantelor permite gândirea unor
variante tehnologice adaptate noilor condiţii.

• Acestea ar avea ca rezultat diminuarea vulnerabilităţii

producţiei agricole şi totodată evaluarea potenţialului agricol.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

• Mişcările atmosferice, vânturile, pot să aibă o acţiune

importantă asupra manifestării celorlalţi factori ecologici
(precipitaţiile, umiditatea aerului etc.).

• Apa are un rol deosebit de important.

• În funcţie de regimul de precipitaţii, vegetaţia pajiştilor din

ţara noastră este foarte variată.
 Aprovizionarea cu apă

• Căile tradiţionale de reglare a regimului hidric sunt :

 aportul de apă prin irigaţie;
 îndepărtarea excesului de apă prin drenaje şi desecări.

• Calea principală prin care se realizează schimbul de apă

(transpiraţia stomatică) şi absorbţia CO2 o reprezintă stomatele.
stomatele
• Mecanismele de închidere a stomatelor şi de deschidere sunt
reglate atât de lumină cât şi de aprovizionarea cu apă.
• Din acest punct de vedere speciile şi soiurile ideale sunt cele
care îşi menţin stomatele deschise un timp cât mai îndelungat pe
parcursul zilei, chiar în condiţii de deshidratare accentuată şi de
insolaţie puternică.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul abiotic

În regiunile secetoase, în sol predomină curentul ascendent de

apă, provocând, în anumite cazuri, apariţia sărăturilor.

În aceste condiţii, vegetaţia pajiştilor este formată din specii

rezistente la secetă (xerofite) şi în unele cazuri rezistente la
sărăturarea solului (halofite).
 Valoarea indicatoarea a speciilor şi analiza
pajiştilor semi-naturale

Compoziţia floristică a unei pajişti este oglinda acţiunii factorilor staţionali şi a

managementului praticol aplicat (lucrările de întreţinere + modul de folosinţă).

Interacţiunea între factorii orografici, climatici şi edafici a determinat o mare

diversitate a tipurilor de pajişti din ţara noastră.
 Valoarea indicatoarea a speciilor şi analiza
pajiştilor semi-naturale

• De-a lungul timpului, speciile de plante s-au adaptat la anumite

condiţii staţionale formând comunităţi specifice, purtând amprenta
factorilor ecologici.

• În aceste condiţii, unele specii s-au dezvoltat puternic, fiind

reprezentate de un număr mare de indivizi.

• Participarea masivă a unei plante în compoziţia floristică

demonstrează că aceasta se află în optimul ecologic.

• Totodată, specia respectivă poate fi interpretată ca un

bioindicator pentru intensitatea factorilor ecologici.
 Valoarea indicatoarea a speciilor şi analiza
pajiştilor semi-naturale

• Teoria speciilor indicatoare a fost fundamentată de Ellenberg

(1952, 1979) şi dezvoltată de-a lungul timpului în colaborare cu
alţi autori (1991, 1992).

• Preferinţele speciilor de plante la factorii ecologici s-au codificat

prin cifre, operaţie denumită etalonare prin indici ecologici.

• Exigenţa fiecărei specii cu privire la un anumit factor ecologic a

fost codificată sub forma unei valori indicatoare în cadrul unei
scări cu trepte prestabilite.

• Atribuirea valorii s-a realizat pe baza răspunsului speciilor de

plante la variaţia factorilor ecologici.
 Valoarea indicatoarea a speciilor şi analiza
pajiştilor semi-naturale

Ellenberg a tratat următorii factori ecologici:

•lumina – scara exigenţelor cu valori de la 1 la 9 (extrem heliofobe la
extrem heliofile)
•temperatura – scara exigenţelor de la 1 la 9 (crioterme la megaterme);
•continentalitatea – scara exigenţelor de la 1 la 9 (eu-oceanic la eu-
continental);
•umiditatea – scara exigenţelor de la 1 la 12 (xerofile la ultrahigrofile);
•reacţia solului – scara exigenţelor de la 1 la 9 (extrem acidofile la
alcalinofile);
•aprovizionarea cu azot – scara exigenţelor de la 1 la 9 (azotofuge la
extrem nitrofile);
•conţinutul în sare – scara exigenţelor de la 1 la 9;
•rezistenţa la metale grele – scara de la 1 la 2;
 Valoarea indicatoarea a speciilor şi analiza
pajiştilor semi-naturale

• Speciile de plante pot fi bioindicatori pentru managementul praticol

aplicat pe pajiştile semi-naturale.
• Acesta presupune aplicarea anumitor lucrări de întreţinere şi
folosinţă, care, în funcţie de felul lor (păşunat, cosit etc.), pot
determina structuri floristice specifice.
• Speciile componente, prin valoarea lor indicatoare, ne pot oferi
informaţii cu privire la acţiunea fermierului pe pajişte.
 Exigența speciilor la factorii agronomici

Briemle şi Ellenberg, 1994, Briemle şi colab., 2002, Dierschke şi

Briemle, 2002 au iniţiat elaborarea unei teorii indicatoare pentru factorii
agronomici. Pretabilitatea speciilor cu privire la un anumit mod de
folosinţă s-a etalonat prin indici agronomici pe scări cu trepte de la 1
la 9.

Factorii agronomici cu o importanţă deosebită sunt următorii:

•cositul – toleranţa la cosit cu o scară de la 1 la 9 (sensibile până la
extrem tolerante);
•strivitul - toleranţa la strivit cu o scară de la 1 la 9 (sensibile până la
extrem tolerante);
•păşunatul – toleranţa la păşunat cu o scară de la 1 la 9 (sensibile
până la extrem tolerante);
•valoarea furajeră – pe o scară de la 1 la 9 (slabe furajere până la
excelente).
 Fluxurile ecosistemelor

• Existenţa oricărui ecosistem, indiferent de dimensiunile la

care se realizează se întemeiază pe desfășurarea
simultană a trei fluxuri fundamentale:
• 1) fluxul energetic;
• 2) fluxul de substanţe (schimbul de substanţe dintre
sistemele vii şi mediu, denumit obişnuit circuitul de
substanţe);
• 3) fluxul de informaţie
 Fluxul de energie

• Fluxul de energie care intră şi străbate ecosistemul, constituie un factor

integrator de prim rang, ce influenţează esenţial desfăşurarea proceselor
vitale.
• În ecosistemele de pajişti sursa energetică principală care le
aprovizionează este energia solară.
• De la plantele verzi la consumatori şi de la consumatori la
descompunători, energia circulă pe baza celui de-al doilea principiu al
termodinamicii: transferul de energie se face întotdeauna cu unele
pierderi de energie (sub formă de căldură) din sistemul dat (deşi energia
nu poate fi nici creată, nici distrusă, conform primului principiu al
termodinamicii).
 Fluxurile ecosistemelor şi agroecosistemelor

• 1. Fluxul de energie

a. energia solară prin mijlocirea plantelor verzi

Fotosinteză: plantele verzi
absorb energia luminii solare,
iar prin reacţii biofizice şi
biochimice o convertesc în
energia chimică a substanţelor
organice sintetizate

Radiaţia solară care ajunge la suprafaţa atmosferei are valoarea de 2

cal/cm2/min
 1. Fluxul de energie

• Prin activitatea sa omul suplimentează sursa

principală de energie – energia solară – cu alte
surse de energie (energia metabolică umană şi
animală, sub formă de lucrări manuale sau cu
animale, energia combustibililor fosili – cărbune,
petrol – prin lucrări mecanice, transporturi,
substanţe purtătoare de energie, etc.).
• Scopul ridicarii productivitatea şi a intensivităţii
sistemului de cultură a pajiştilor.
 1. Fluxul de substanțe

Fluxul de substanţe din ecosisteme se realizează ciclic,

dând naştere aşa numitelor circuite biogeochimice ale
elementelor; elementele chimice sunt absorbite de
plantele verzi, circulă paralel cu energia de la un grup de
vieţuitoare la altul (de la un nivel trofic trofic la altul),
pentru ca în cele din urmă circuitul să se întregească
astfel încât elementele respective să fie eliberate din
substanţele organice şi puse din nou la dispoziţia
plantelor.
 Fluxul de substanțe

În ecosistemele de pajişti, circuitul biogeochimic al elementelor

poate fi profund afectat prin intervenţia omului. Prin
administrarea diverselor substanţe, în special a îngrăşămintelor
(mai ales a îngrăşămintelor chimice), omul amplifică circuitul
anumitor elemente (mai ales circuitele azotului, fosforului,
potasiului şi calciului).
 Fluxul de substanțe
• 2. Circulaţia substanţelor (repr. mişcarea elementelor
chimice de la un organism la altul şi de la acestea spre mediul
fizic înconjurător pe căi mai mult sau mai puţin ciclice)=ciclul
biogeochimic

a. Ciclul biogeochimic al carbonului

- principala stare fizică sub care circulă C în natură este
cea gazoasă, sub formă de CO2
- în aer – 0,035 %

Fotosinteză clorofilă
CO2 + H2O + subst. minerale → (CH2O)n + O2
Iar prin respiraţia organismelor (din sol şi alte sisteme) se
reîntoarce în atmosferă
 b. Ciclul biogeochimic al carbonului
• CO2 a crescut în atmosfera terestră (de la 280 ppm în 1750 la
370 ppm în 2000) şi se prefigurează ca în 2100 să ajungă la
700 ppm dacă nu se micşorează consumul de cărbune şi
petrol
• CO2 + alte subst. gazoase produse de activităţile umane (NOx,
CH4 şi fluorocarbonii) absorb radiaţiile calorice şi conduc la :
- creşterea în timp a temperaturii medii anuale a atmosferei
terestre (acum cu 0,5oC , în viitor cu 3-4oC), deci la încălzirea
globală
- intensificarea efectului de seră
 b. Ciclul biogeochimic al azotului

În atmosferă se află cea mai mare rezervă de N2

(stare gazoasă), 78% din totalul gazelor.

În agroecosistem N2 intră prin :

- aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice;
-fixarea naturală a N2 de către microorganisme libere şi
simbionte (specii de Rhizobium) cu specii de fabacee (lucerna,
trifoi, sparceta);
- trifoiul fixează în sol 200 kg N/an
 b. Ciclul biogeochimic al azotului

Perturbarea ciclului:

- Diverşi oxizi ai azotului (NOx) şi acidul azotic (NH2) contribuie

la subţierea stratului de ozon, la intensificarea efectului de
seră şi la formarea ploilor acide
 c. Ciclul biogeochimic al fosforului
• Depozitul se află pe fundul oceanelor

• Fosforul, alături de azot în cantităţi mari, provenit din apele

reziduale contribuie la fenomenul de “înflorire a apelor”
(eutrofizare)

- se petrece de obicei în apele stătătoare

- înseamnă îmbogăţirea apei cu substanţe nutritive

pentru plante conducând la o creştere puternică a algelor
şi altor plante, care apoi mor, cu consecinţe grave:
scăderea calităţii apei (culoare, gust, miros, tulburare,
scăderea oxigenului, creşterea concentraţiei de Fe, Mn,
CO2, NH4, CH4, H2S, corodarea conductelor; afectarea
funcţiunilor recreative
Înflorirea apelor
 Fluxul de informaţie

• Scurgerea energiei şi circuitul substanţelor în ecosisteme, pentru

ca funcţionalitatea lor să se realizeze, trebuie să se desfăşoare
după un „program” (în sens cibernetic) extrem de precis.

• Programarea se face prin fluxul informaţional (informaţia izvorâtă din

particularităţile structurale, informaţia genetică inclusă în populaţiile comunităţii, informaţia
paragenetică etc.).
 Fluxul de informaţie

În structurarea şi funcţionarea ecosistemelor de pajişti (şi a

celorlalte ecosisteme), după cum remarcă I.Puia şi V.Soran
(1978), intră în joc încă un tip de informaţie, ştiinţifică şi tehnică,
introdusă în sistemele respective prin procesele de gospodărire.
 3. Fluxul de informaţie

În agroecosisteme

- prin gospodărire, omul introduce alt

tip de informaţie – ştiinţifică şi tehnică.