AGRICULTURA SI MEDIUL

Agricultura românească nu afectează mediul

Dacă la nivel european există acţiuni ale agricultorilor care afectează mediul înconjurător, nu la fel stau
lucrurile şi în cazul României. „Aceste două concepte, deşi par a avea o contradicţie logică, au coexistat în
România de-a lungul timpului şi sunt stimulate să meargă împreună. Agricultura românească nu a afectat mediul
de-a lungul ultimilor 50 de ani. România nu foloseşte decât jumătate din cantităţile de îngrăşăminte chimice care
se aplică în Ungaria şi Polonia sau chiar la 25% din ceea ce se foloseşte în ţările mai dezvoltate, Olanda sau
Spania. În cifre absolute, cantitatea de îngrăşăminte chimice a fost de 491.000 de tone, din care azotoase 344.000
tone, fosfatice 113.000 tone şi potasice 33.000 tone. Faţă de media UE, a celor 15 ţări mai vechi, suntem la
jumătate ca şi cantitate folosită“, a afirmat ministrul Agriculturii în cadrul evenimentului. Utilizarea redusă a
îngrăşămintelor chimice nu este singurul element care arată faptul că activitatea agricolă a României este în acord
cu mediul înconjurător. „În momentul de faţă pânza de apă freatică reprezintă sursa de apă potabilă pentru
locuitorii din mediul rural. Chiar şi azi aproximativ 2.000 de comune din România folosesc această sursă de apă
care certifică faptul că de-a lungul timpului agricultura pe care am practicat-o în România nu a cauzat nici solului,
nici mediului şi nici resurselor de apă. Utilizarea apei pentru irigaţii nu a cunoscut o dezvoltare în ultimii ani, iar
din punctul de vedere al agriculturii nu este bine, însă pentru mediu a fost benefic şi cred că s-a păstrat un
echilibru bun în agricultura românească. De asemenea, în ultimii 7 ani fermierii fie mici, fie mari s-au dotat şi au

adoptat tehnologii care nu au fost dăunătoare mediului“, a explicat Daniel Constantin.

Activitatea agricolă, în general şi producţia de legume-fructe, în particular produc importante cantităţi de reziduuri
de recoltă şi subproduse organice. Compostarea acestor reziduuri şi/sau subproduse poate contribui la reducerea
producţiei de deşeuri. Pe de altă parte, compostul produs poate fi distribuit pe suprafeţele de cultură şi poate astfel
contribui la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi chimice ale solului.
Deşeurile şi reziduurile din agricultură, precum dejecţiile de la animale, mai ales cele rezultate de
la marile complexe de creştere şi îngrăşare a animalelor în sistem industrial, constituie o
problemă pentru mediul înconjurător. Luarea în cultură a terenurilor în pantă, fără măsuri de
prevenire şi combatere a eroziunii solului, duce, pe de o parte, la distrugerea solurilor şi
reducerea producţiei agricole, iar pe de altă parte, la intensificarea regimului torenţial al
scurgerilor concentrate de apă, la colmatarea râurilor şi lacurilor, la eutrofizarea lacurilor şi a
bălţilor, la poluarea apelor, surselor de alimentare cu apă, la inundarea terenurilor din aval, la
cheltuieli suplimentare pentru regularizarea râurilor, combaterea inundaţiilor şi fenomenelor de
poluare a mediului înconjurător. Spiritul de prevedere şi grija fiecăruia dintre noi pentru
protejarea mediului înconjurător şi a resurselor naturale este o datorie permanentă pentru
asigurarea cadrului ambiant propice ocrotirii sănătăţii oamenilor, pentru păstrarea nealterată a
frumuseţilor ţării, pentru a trasmite generaţiilor viitoare toate darurile cu care natura a hărăzit
România. Aceasta are în vedere şi promovarea unei politici consecvente de împiedicare a
poluării naturii, de aplicare strictă a prevederilor legii cu privire la conservarea nealterată a
mediului înconjurător, asigurând condiţii de viaţă corespunzătoare atât în prezent, cât si in viitor.
În scopul aplicării în mod unitar a măsurilor necesare pentru protecţia mediului înconjurător au
fost adoptate legi, prin care se stipulează că protecţia mediului înconjurător este parte integrantă,
de importanţă deosebită, a activităţii generale de dezvoltare economică a ţării. Conform acestor
legi, Ministerul Agriculturii are sarcina de a asigura controlul în domeniul protecţiei solului, al
protecţiei fondului funciar şi al aplicării măsurilor fitosanitare, potrivit cu reglementările stabilite
în această privinţă. În acelaşi scop, s-au adoptat, de asemenea, o serie de legi şi acte normative,
prin care agricultura, alături de celelalte ramuri ale economiei naţionale, are sarcina să folosească
raţional resursele materiale, prin valorificarea superioară, cu înaltă eficienţă economică, a
acestora, în concordanţă cu cerinţele de menţinere şi îmbunătăţire a calităţii mediului
înconjurător, asigurând condiţiile de folosire raţională a tuturor resurselor, în general, şi de
regenerare a celor reînnoibile, îmbinarea organică a criteriilor de eficienţă economică cu cele de
ordin social, în acord cu măsurile de protecţie şi îmbunătăţire a mediului înconjurător.
În vederea armonizării producţiei agricole cu condiţiile naturale (climatice, orografice,
pedologice etc.) şi cu celelalte cerinţe ale dezvoltării social-economice, s-au elaborat lucrări de
zonare a producţiei agricole. Prin esenţa sa, zonarea producţiei agricole, în cadrul şi alături de
sistematizarea teritoriului, îmbină totalitatea elementelor de ordin natural, biologic, tehnic,
economic, social etc. pe teritorii ce se disting ca potenţial al resurselor naturale, economice şi
umane, cu multiple întrebuinţări. În condiţiile dezvoltării continue a mijloacelor de producţie şi a
adoptării unor tehnologii moderne, care să ducă la sporirea continuă a producţiei agricole, au
avut loc schimbări, uneori radicale, ale condiţiilor naturale, ale mediului înconjurător. Astfel,
prin realizarea amplului program de îmbunătăţiri funciare, s-au produs profunde transformări pe
zone largi ale cadrului natural, îndeosebi, prin modificarea apelor de suprafaţă şi de mică
adâncime. Irigaţiile constituie unul dintre cele mai directe şi eficiente mijloace tehnice prin care
s-au scos de sub influenţa nefastă a secetei mii şi mii de hecatre de teren arabil, cu asigurarea
totodată de producţii agricole mari şi stabile, respectiv creşterea biomasei, dar şi regimului
climatic.
Lucrările de desecare şi drenaj ale terenurilor agricole, realizate în ultimele decenii, au contribuit
la punerea în valoare şi ridicarea fertilităţii solurilor pe o mare suprafaţă a ţării, mai ales în Lunca
Dunării, care, pe lângă creşterea suprafeţei agricole, şi în special a celei arabile, au contribuit
semnificativ la mărirea producţiei globale agricole, la îmbunătăţirea regimului hidrologic al
teritoriului, cu profunde schimbări calitative în ecologia zonei. În acelaşi timp însă, lipsa
executării integrale a lucrărilor prevăzute în documentaţiile tehnice a dus, în unele situaţii, pe
lângă nerealizarea producţiilor proiectate, la înrăutăţirea proprietăţilor fizice şi chimice ale
solurilor. Lucrările de îndiguire şi regularizare ale cursurilor de apă, efectuate în comun de
agricultură şi gospodărirea apelor, au scos de sub pericolul inundaţiilor mii de hectare, protejând
astfel terenuri agricole, aşezări umane, obiective social-economice, căi de comunicaţii etc.
Executarea lucrărilor de combaterea eroziunii solului pe mai mult de 1,6 milioane de hetare şi
aplicarea unui complex de măsuri de prevenire a eroziunii solului pe mari suprafeţe situate în
pantă au dus la limitarea şi chiar oprirea procesului de eroziune şi regenerare a solului, cu efecte
pozitive importante asupra creşterii producţiei agricole. Totodată, s-a schimbat complet peisajul:
terenuri, înainte aride, erodate, cu vegetaţie săracă, de calitate alimentară şi furajeră inferioară, au
fost transformate în terenuri cu soluri fertile, apte să asigure dezvoltarea unei vegetaţii bogate, de
înaltă valoare agroalimentară sau furajeră.
În acelaşi timp, un efect direct, de importanţă deosebită, locală şi naţională, îl reprezintă
reducerea debitului solid al apelor de suprafaţă, respectiv scăderea pericolului de colmatare a
terenurilor agricole. În vederea reducerii la minimum a riscului de poluare a mediului
înconjurător, o atenţie deosebită a fost acordată îmbunătăţirii modului de folosire a
îngrăşămintelor chimice, în condiţiile creşterii continue a producţiei agricole. În acest scop, s-au
elaborat tehnologii noi, diferenţiate, de aplicare a îngrăşămintelor, ţinând seama de rezervele de
elemente nutritive, pe baza studiilor agrochimice executate detaliat la fiecare 3-4 ani, şi de
cerinţele plantei, respectiv de sarcinile privind evitarea spălării îngrăşămintelor cu apele de
precipitaţii sau irigaţii. De asemenea, sunt necesare acţiuni pentru introducerea unor sortimente
noi de îngrăşăminte, corespunzătoare. Cercetările în acest domeniu au avut în verdere, totodată,
crearea şi introducerea în practica agricolă a unor sortimente  de îngrăşăminte cu cedare lentă şi
chiar realizarea unor inhibitori ai nitrificării, care să diminueze cât mai mult pierderea de
substanţă activă, respectiv poluarea apelor cu nitraţi, permiţând astfel plantelor să valorifice cât
mai mult din îngrăşământul aplicat. În acelaşi timp, s-au întreprins cercetări pentru găsirea de căi
şi mijloace de îmbunătăţire a posibilităţilor de fixare biologică a azotului din aer şi de extindere a
acestora la cât mai multe specii de plante cultivate, restrângând astfel consumul de îngrăşăminte
chimice cu azot.

În ceea ce priveşte folosirea pesticidelor în agricultură, acestea au făcut, mai ales în ultimele
decenii, obiectul unor preocupări speciale, în scopul  prevenirii poluării, atât a produselor
agroalimentare, cât şi a mediului înconjurător în ansamblu, pentru care s-au elaborat programe
speciale experimentale şi operaţionale. Astfel, s-au întreprins cercetări şi investigaţii pentru
cunoaşterea acumulării şi persistenţei reziduurilor unor pesticide în sol, plante şi produse
agroalimentare, urmărindu-se evitarea acumulării acestora în cantităţi peste limitele admise.
Rezultatele cercetărilor au dat posibilitatea luării de măsuri adecvate, în sensul sistării folosirii
unor pesticide caracterizate de o persistenţă mai mare, a înlocuirii lor cu altele cu persistenţă mai
mică, cu riscuri mai mici de poluare a produselor agroalimenatare, a mediului înconjurător.
Totodată, având în vedere riscurile multiple şi încă imprevizibile ale acestor produse, s-a acordat
o atenţie tot mai mare elaborării şi introducerii în practica agricolă a metodelor de combatere a
bolilor şi dăunătorilor culturilor agricole cu risc mai mic de poluare sau nepoluare, apelându-se
din ce în ce mai mult la combaterea biologică, integrată, în care produselor chimice le revine un
rol minor, cu totul suplimentar şi numai în cazuri de strictă necesitate.

Trebuie să se înţeleagă bine că abuzul de chimicale, pe lângă cheltuielile materiale

Este evident că orice produs de combatere a diferitelor boli introdus în organism nu poate decât
să dăuneze. De aceea, cercetarea ştiinţifică şi producţia trebuie să se axeze pe realizarea de noi
soiuri şi hibrizi de plante rezistente, prin care să se renunţe treptat la chimicale aplicate în
prezent. Pentru evitarea poluării mediului înconjurător, din cauza dejecţiilor rezultate în cantităţi
foarte mari de la complexele de creştere şi îngrăşare a animalelor, s-a trecut la folosirea acestor
dejecţii ca sursă de apă de irigat; pentru prevenirea poluării solului, apelor, produselor
agroalimentare etc., toate perimetrele irigate cu asemenea ape sunt prevăzute cu un sistem
special de supraveghere, prognoză şi avertizare cu privire la calitatea solului şi a apei freatice. O
atenţie deosebită a fost acordată prevenirii poluării mediului înconjurător din cauza deşeurilor şi
reziduurilor solide şi lichide provenite de la industria alimentară, ca şi de la alte activităţi social-
economice, cunoscând că, potrivit prevederilor legale în vigoare, depozitarea, aruncarea,
deversarea, folosirea deşeurilor, reziduurilor şi dejecţiilor provenite din activităţi agricole şi alte
activităţi sunt admise numai în zone şi perimetre repartizate special în acest scop şi cu
respectarea reglementărilor în vigoare cu privire la  protecţia mediului înconjurător.

Faptul că procesul de producţie agricolă are loc într-o strânsă interdependenţă cu alte ramuri ale
economiei naţionale, în special cu gospodărirea apelor şi silvicultură, a făcut ca în domeniul
protecţiei mediului înconjurător agricultura să acţioneze împreună cu acestea, printr-o serie de
măsuri complexe, corelate. Totodată, ţinâd seama de necesitatea păstrării unui echilibru continuu
între societate şi natură, între agricultură şi mediul înconjurător, la gospodărirea resurselor de sol,
în procesul de producţie agricolă, se au în vedere atât cerinţele actuale, cât şi cele de perspectivă,
motiv pentru care, în agricultură, s-a trecut la introducerea, la nivel operaţional, a sistemului
naţional de supraveghere, prognoză şi avertizare cu privire la calitatea solului. Având în vedere
că, pe măsura dezvoltării economiei naţionale, fiecărei ramuri a acesteia îi sunt necesare
suprafeţe de teren tot mai mari şi, concomitent, cresc cerinţele de produse agroalimentare, în
condiţiile unor resurse de sol limitate, se impune ca o necesitate tot mai accentuată folosirea
raţională şi complexă a solurilor, în condiţiile protecţiei mediului înconjurător.

Agricultura, alături de celelalte ramuri ale economiei naţionale, este ferm angajată în aplicarea de
noi măsuri pentru respectarea strictă a limitelor admisibile în procesele generatoare de noxe,
precum şi pentru recuperarea substanţelor reziduale, construirea de staţii de epurare a aerului şi
apelor, prevenirea degradării fondului funciar, protecţia faunei, a pădurilor şi vegetaţiei din
rezervaţii, parcuri şi locuri de agrement, introducerea unor mijloace de transport nepoluante.
Dezvoltarea agriculturii implică măsuri complexe, care acoperă o arie extrem de diversă, de la
protecţia apei, aerului, solului, până la înnoirea tehnologică şi sistematizarea complexă a
teritoriului. Numitorul comun al tuturor acţiunilor îndreptate spre asigurarea unei calităţi
adecvate a mediului înconjurător constă în efortul de a realiza o concordanţă între creşterea
continuă a producţiei agricole şi exigenţele ecologice. Dezvoltarea agriculturii şi protecţia
mediului înconjurător nu constituie lături separate şi cu atât mai puţin conflictuale, ele
reprezentând aspecte de nedespărţit ale uneia şi aceleiaşi probleme, aceea a ameliorării
condiţiilor actuale şi de perspectivă ale vieţii omului pe planeta noastră - o problemă rezolvabilă
prin definiţie.

Bibliografie:

? Elena Irina Moater- Chimia şi protecţia mediului, Ed. Bibliotheca, 2006

? Emilia Meiroşu, Nicoleta Drăgan, Nastasia Tomescu – Chimia mediului şi a calităţii
mediului, Ed. Crepuscul, 2006
? Jerghiuţă S.( coordonatori)- Chimia şi viaţa , Ed. Document , Iaşi, 1997Agricultură.
Centrul de Resurse Juridice. Ed. a 2-a: Bucureşti : Dacris, 2004. 162 p. ;
21 cm.(Uniunea Europeană). Anexă p. 58-162. ISBN 973-86982-1-9. II 36126 ;
341.1/A28.

http://www.ecosystems.ws/ecosystem_classification_systems.htm