Leonid Volosciuc

ECOLOGIZAREA AGRICULTURII
Introducere in ecologizarea agriculturii. Realizările agriculturii convenţionale
şi problemele ecologice din agricultură.

Evoluţia fenomenelor din agricultură este legată de sporirea consumului de

energie necesare pentru obţinerea unei unităţi de producţie, eliminarea masivă a
deşeurilor, care, pe fundalul nerespectării tehnologiilor de prelucrare a solului, au
cauzat probleme ecologice serioase. Cât n-ar fi de regretabil, dar e necesar de
recunoscut, că în tendinţa sa de a obţine performanţe majore, agricultura a devenit
o sursă serioasă de poluare a mediului înconjurător. Anume chimizarea excesiva
din agricultura a provocat un puternic impact negativ asupra calităţii mediului.
Aceasta a condus nu numai la degradarea ecosistemelor naturale, dar şi la
reducerea statutului imun şi la înrăutăţirea sănătăţii omului.
Umanitatea, fiind frământată de perspectivele stopării fenomenelor negative
înregistrate în mediul înconjurător, încearcă să elaboreze diferite măsuri de
diminuare a proceselor de poluare, dar şi de ameliorare a condiţiilor de mediu.
Această problemă a fost abordată cu ajutorul conceptului de agricultură durabilă,
dar şi a celei ecologice, care îşi lărgeşte permanent arealul de răspândire fără a
depăşi limitele posibilităţilor economice şi a necesităţilor vitale ale generaţiilor
viitoare.
Agricultura Republicii Moldova se confruntă cu fenomene negative
înregistrate la desfăşurarea activităţilor de cultivare şi de irigare a culturilor
agricole, utilizarea tehnologiilor de predominare a monoculturii sau aplicarea
asolamentelor de scurtă durată, afânarea excesivă a solului, reducerea suprafeţelor
de culturi ierboase perene, nerespectarea procedeelor tehnologice elementare de
lucrare a solului, încălcarea structurii terenurilor însămânţate, gestionarea incorectă
şi folosirea iraţională a fondului forestier, utilizarea nejudicioasă a îngrăşămintelor
organice şi a celor minerale. Toate acestea cauzează intensificarea degradării fizice
şi chimice a solului, eroziunea hidrică şi eoliană, acumularea pesticidelor şi a altor
substanţe toxice, contribuind astfel la agravarea poluării mediului înconjurător
(Andrieş S., Boincean B., Jigău Gh., 2007).
Îngrăşămintele organice şi minerale, ca elemente tehnologice absolut necesare
pentru conservarea şi sporirea productivităţii culturilor agricole, pe parcursul
ultimelor decenii s-au transformat în surse de poluare cu nitraţi, care în anumite
condiţii generează nitriţi, ce au efecte nocive asupra organismelor superioare şi a
sănătăţii omului.
Deosebit de dificilă devine starea fitosanitară a câmpiilor noastre mănoase şi
a plantaţiilor noastre frumoase. Din cauza lipsei acţiunilor în domeniul protecţiei
plantelor sau a acţiunilor negative înregistrate în activitatea serviciului de
protecţie a plantelor şi pe fundalul condiţiilor climatice nefavorabile, s-a mărit
considerabil densitatea şi gradul de dăunare a diverselor specii de dăunători şi
agenţi patogeni ai plantelor de cultură. Tot mai frecvente sunt efectele cancerigene
şi mutagene ale pesticidelor şi fertilizanţilor utilizaţi în agricultură, care,
acumulându-se în lanţurile trofice, cauzează toxicitatea acută şi dereglarea gravă a
echilibrului natural.
În paralel cu agricultura intensivă, în statele Europei occidentale şi SUA a
fost iniţiată elaborarea şi implementarea unui sistem nou de agricultură, numită
ecologică, fundamentul căreia constă în obţinerea de recolte înalte prin folosirea
îngrăşămintelor organice, sporirea activităţii biologice şi fizico-chimice ale solului,
fără aplicarea pesticidelor şi fertilizanţilor de sinteză.
Drept rezultat al activităţilor ştiinţifice şi al practicii avansate, precum şi al
atenţiei sporite acordate problemelor poluării în agricultură, pretutindeni în lume
au fost efectuate activităţi orientate la promovarea tehnologiiilor prietenoase
mediului şi a celor întruchipate în agricultura ecologică. Aceasta reprezintă o nouă
modalitate de gestionare a mijloacelor din agricultură, bazat pe crearea unui sistem
echilibrat şi durabil, fără folosirea îngrăşămintelor minerale, pesticidelor şi altor
produse sintetice interzise de standardele internaţionale de certificare pentru întreg
ciclul de obţinere, procesare şi depozitare a produselor agroalimentelore ecologice
(Voloşciuc L., 2007, 2008).
Deşi agricultura ecologică în Republica Moldova se află doar la fazele
incipiente, totuşi prezenţa unor premise evidente favorabile pentru dezvoltarea şi
implementarea ei, demonstrază că ea reprezintă un domeniu de mare perspectivă
de activitate ştiinţifică şi de producere (Voloşciuc L., 2008, 2009). E de menţionat
că pentru promovarea agriculturii ecologice, cât şi implementarea largă a
compartimentelor ei este necesară fundamentarea teoretică şi practică a acţiunilor
concrete, precum şi aplicarea realizărilor practicii agricole avansate.
Actualul suport de curs reprezintă o sursă valoroasă de informare pentru studenții
instituțiilor universitare de profil, care este şi un instrument practic pentru
asigurarea funcţionalităţii agriculturii durabile şi iniţierii agriculturii ecologice,
care contribuie la conştientizarea unei noi modalităţi de gospodărire, chemate să
asigure nu numai obţinerea recoltelor mari de înaltă calitate, dar şi o cale de
păstrare a biodiversităţii şi ameliorarea a condiţiilor mediului înconjurător. Prin
aceasta suportul are o semnificaţie nu numai economică şi ecologică, ci şi politică.
Acesta reflectă citata ilustrului savant francez Louis Pasteur, care accentua: „Eu nu
cunosc o asemenea ştiinţă care poate fi numită practică. Există doar ştiinţa şi
sferele de aplicare a ei, care sunt legate între ele asemenea unui fruct cu arborele ce
l-a crescut”. Anticipând conţinutul actualei lucrări şi în lumina acestei idei, aşi
putea conchide că conţinutul ei accentuează că nimic nu poate fi mai practic decât
o teorie bine argumentată.

REALIZĂRILE AGRICULTURII CONVENŢIONALE ŞI PROBLEMELE

ECOLOGICE DIN AGRICULTURĂ

Agricultura, ca cea mai veche şi mai remarcabilă activitate economică a omului, a

înregistrat succese impunătoare, care au stat la baza mişcării ascendente a civilizaţiei umane.
Dintre realizările semnificative ale agriculturii tradiţionale, în baza mai multor faze ale
„revoluţiei verzi”, pot fi enumerate:
 - asigurarea omenirii şi îndeosebi a ţărilor occidentale cu produse alimentare variate
şi la un preţ accesibil;
- contribuţia considerabilă la ameliorarea condiţiilor de viaţă a populaţiei. Dacă în
anii 60 ai secolului trecut un agricultor asigura cu produse alimentare 7 persoane, în anul
1990 acest indiciu atingea cifra de 30, iar la începutul secolului XXI – mai bine de 40 de
oameni;
- modificarea semnificativă a părţii din bugetul familiei destinată alimentaţiei.
Bunăoară, dacă la etapa iniţială acest indice depăşea 40%, astăzi în ţările occidentale el
constituie mai puţin de 18 la sută.
Randamentul agriculturii depinde de funcţionalitatea elementelor principale din
componenţa ecosistemelor agricole. Dintre compartimentele ecologiei moderne ecologia
agricolă are o importanţă decisivă pentru existenţa şi prosperitatea omenirii. Ea poate fi definită
ca ramură a ecologiei, care se ocupă cu studiul multilateral, al influenţei factorilor de mediu
asupra ecosistemelor agricole. Analiza noţiunii de “argoecosistem” se situează în contextul
principiilor ecologiei generale. E necesar de menţionat că argoecosistemele corespund în
întregime caracteristicilor generale ale ecosistemului.
Una din problemele globale a fost şi este asigurarea populaţiei cu produse alimentare, care,
bineânţeles este determinată de de suprafeţele folosite în scopuri agricole. Creşterea permanentă
a populaţiei pe glob a căpătat tendinţe stabile, care se dublează pe parcursul unei generaţii.
Tempourile sporirii populaţiei pământului constituie 88-90 mln/an. Către anul 2020 se
prognozează populaţia de 8,5 mlrd de oameni. Sporirea populaţiei globului este indispensabil
legată de reducerea suprafeţei care revine unui locuitor. Aşa bunăoară, dacă în 1965 fiecărui
locuitor îi revenea 4000 m2, apoi către anul 1988 acest indiciu a constituit 2700 m2, iar către anul
2020 – doar 1600 m2.
Reducerea permanentă a suprafeţelor agricole agravează şi mai mult problema alimentară.
Deşi pe parcursul ultimilor ani se înregistrează sporirea volumului de producere a produselor
alimentare, totuşi se atestă creşterea ratei populaţiei care suferă de foame şi malnutriţie, care
actualmente constituie circa 1 mlrd de oameni, iar către anul 2020 acest indiciu va depăşi 1,4
mlrd. Este evident că solutionarea problemei alimentare la nivel global este indispensabil legată
de organizarea corectă a structurii agroecisistemelor şi de asigurare a funcţionării optimal a lor.
Făcând o analiză comparativă dintre ecosistemele naturale şi agroecosisteme, un interes
deosebit prezintă originea şi evoluţia agroecosistemului. Înainte de a cunoaşte agricultura, omul
era o fiinţă absolut dependentă de lanţurile trofice naturale. Locul omului în aceste lanţuri n-a
fost stabilit rigid, datorită modului omnivor de nutriţie. La fazele iniţiale de dezvoltare, omul, în
calitate de culegător se hrănea cu diferite produse vegetale, iar mai târziu, după practicarea
vânătoarei, condiţionată de confecţionarea unor unelte şi de folosirea focului, alimentaţia lui s-a
completat cu proteine animale. Fiind în stare de dependenţă nutritivă absolută de productivitatea
ecosistemelor naturale, omul era o simplă verigă întrun lanţ. În această stare, activitatea omului
la început avea efecte reglatoare foarte slabe. Pornind de la randamentul ecosistemelor natural, la
această fază omul putea spera la obţinerea a cel mult zece kilocalorii de pe un metru pătrat de
suprafaţă pe an. Existenţa fiecărei fiinţe umane cu necesarul ei zilnic de hrană presupunea
“exploatarea” prin cules şi prin vânat a cel puţin 10 hectare de teren a ecosistemului natural.
O fază deosebit de importantă în dezvoltarea agroecosistemelor este schimbarea raportului
dintre om şi natură şi scoaterea treptată a omului şi a societăţii din reţeaua ecosistemelor
naturale. Odată cu cultivarea primitivă a plantelor şi păstoritul nomad omul a început să obţină
din agroecosisteme şi din ecosistemele naturale o cantitate dublă de energie, aproximativ 20
kcal/m2 pe an. Aceasta permitea o scădere a suprafeţei de alimentaţie a omului de la 10 hectare
până la 5 hectare pentru un individ. Astfel, omul a căpătat o funcţie reglatoare important în
ecosistemele agricole. Contactul cu ecosistemele naturale şi cu acţiunea lor de reglare se mai
simte, însă nu numai prin influenţele de ordin fizic. Deosebit de evidentă devine rolul omului în
provocarea acţiunii organismelor dăunătoare fitofage, prin răpitori şi agenţii patogeni ai diferitor
epidemii. Chiar şi la această fază productivitatea agroecosistemelor este încă mică, permiţând o
creştere lentă a populaţiei.
Acţiunea reglatoare a omului asupra ecosistemelor naturale s-a intensificat odată cu
începutul confecţionării uneletelor de muncă. Crearea unor unelte din ce în ce mai perfecţionate
a asigurat sporirea productivităţii ecosistemelor agricole în aşa măsură, încât s-au putut obţine
surplusuri de producţie.
Cele mai impunătoare schimbări în devenirea agroecosistemelor s-au înregistrat odată cu
manifestarea efectelor revoluţiei tehnico-ştiinţifică. Începând cu secolul XX, îndeosebi în
ultimele decenii, schimbări radical au fost înregistrate în toate sferele, dar cel mai evidente au
fost fixate în agricultură. In afară de energia solară, a cărei afluenţă constantă întreţine întregul
sistem, omul introduce în agricultură energia concentrată, care în esenţă este tot de origine solară
în ultimă instanţă, ce se conţine în diferite bogăţii subterane. Acestea îşi manifestă acţiunea fie
direct, fie indirect, prin intermediul industriei, care îi furnizează agriculturii produsele necesare,
în primul rând o gamă largă de fertilizanţi şi pesticide.
Este evident că agricultura contemporană mecanizată şi chimizată crează condiţii în care
fertilizanţii sintetici înlocuiesc în mare măsură îngrăşămintele naturale. În aceste condiţii
legătură cu ecosistemele naturale se realizează prin intermediul fitofagilor, care, în condiţiile
dezvoltării puternice, pot fi eliminaţi cu ajutorul pesticidelor doar până la o anumită limită. Drept
urmare a acestor transformări structurale şi funcţionale fundamentale producţia agricolă într-o
perioadă istorică scurtă (circa 50 de ani) a înregistrat un ritm înalt de creştere. Astfel s-a
înregistrat sporirea volumului de energie acumulată de la 80 de kilocalorii de pe un metru pătrat
pe an până la aproximativ 800 kkal/m2/an. Concomitent cu aceasta, suprafaţa agricolă necesară
pentru alimentarea unui om scade corespunzător până la valorile actuale, iar creşterea
demografică atinge ritmurile cunoscute în present, ceea ce crează probleme grave în asigurarea
populaţiei cu alimente.
Scurta privire retrospectivă istorică ne oferă posibilitatea să vedem care sunt părerile
savanţilor în ceea ce priveşte raportul «natură-om-agricultură». În primul rând, cultivarea
plantelor a dus la formarea unor ecosisteme agricole dependente de om şi la ieşirea omului de
sub acţiunea preponderentă a ecosistemelor naturale. In al doilea rând, în agroecosisteme omului
îi revine rolul dominant nu sub raport numeric, ci din punctul de vedere al reglării structurii şi
funcţiilor ecosistemelor. Pe parcursul secolelor s-a manifestat tendinţa de creştere a
productivităţii şi de scădere a suprafeţei minime necesare pentru alimentaţia unui om (Barr C. et
al., 1993). E necesar de menţionat faptul că în decursul mai multor faze a “revoluţiei verzi” au
fost create condiţii de asigurare a omenirii cu alimente.
Creşterea explozivă a populaţiei umane în anumite perioade a fost determinată de
transformările profunde în modul de producere a hranei. Diversitatea îndeletnicirilor umane şi
începutul urbanizării au depins de construirea ecosistemelor agricole de către om. In general,
agricultura poate fi considerată drept o activitate permanentă a omului pentru crearea condiţiilor
optime de dezvoltare a unor ecosisteme cu o productivitate sporită. Agroecosistemele, ca şi
stadiile tinere ale culturilor de alge sau bacterii, se caracterizează printr-o productivitate înaltă,
care nu mai poate fi realizată în stadiile mature sau de îmbătrânire ale acestora. Aşadar, o
consecinţă a dezvoltării agriculturii o constituie crearea unor sisteme ecologice noi - a
agroecosistemeior, care au substituit pe teritorii din ce în ce mai mari ecosistemele naturale şi
care au fost şi sunt menţinute, în interesul omului, la un înalt grad de nesaturare.
Pe de altă parte, istoria de aproape 10 mii de ani a agroecosistemelor scoate în evidenţă
unele particularităţi ecologice ale omului. Având în vedere necesităţile sale biologice principale,
omul, asemeni oricărui alt vieţuitor, pentru a trăi exploatează natura în folosul său. Sub acest
raport agricultura constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace, prin care omul este în acelaşi
timp legat de natură şi totodată în stare să-i folosească raţional resursele. Agroecosistemele l-au
transformat pe om dintr-o fiinţă ce ocupă o nişă ecologică îngustă în ecosistemul natural, bazată
pe funcţiile de culegător şi vânător, într-o fiinţă capabilă să pună stăpânire pe mai multe nişe
ecologice. Astfel s-au conturat două caracteristici ecologice ale omului, care-l deosebesc de alte
veţuitoare şi anume: dimensiunea mare a populaţiei şi folosirea energiei fosile (Ionescu I., 1993).
La scară mondială omul foloseşte cantităţi mai mari de energie decât energia adusă în
ecosisteme prin fotosinteză. Se ştie că omul contemporan foloseşte de 100-300 de ori mai multă
energie, raportată la un locuitor, decât omul primitiv şi mult mai multă energie decât cea
provenită din lumina solară prin producţia ecosistemelor natural şi antropizate. Surplusul de
energie consumat de om, din care o parte însemnată este folosită în agricultura mecanizată şi
chimizată, provine în cea mai mare parte din arderea sub diverse forme a resurselor energetic
fosile.
Dezvoltarea agriculturii pe parcursul ultimelor decenii se caracterizează cu unii indicatori,
care nu se înscriu în legile de funcţionare a biocenozelor naturale. Aceasta se referă în primul
rând la sporirea volumului de energie necesar pentru creşterea volumului de producţie agricolă.
Din punct de vedere al structurii trofice, agroecosistemele nu diferă esenţial de sistemele
naturale. Partea principală producătoare este alcătuită în ambele cazuri din plante verzi, care
fixează energia solară. Deosebirea nu constă deci în structura trofică generală, ci în
complexitatea ei. Ecosistemele naturale mature au, de regulă, o diversitate internă mult mai
mare, datorită numărului sporit de specii care ocupă toate nişele ecologice. Această diversitate
generează mai multe lanţuri trofice, prin care circulă o cantitate redusă de substanţe şi energie.
Datorită diversificării structurale în ecosistemele naturale materia circulă prin mai multe canale
înguste. În agroecosisteme diversitatea internă este scăzută şi drept rezultat substanţa şi energia
sunt distribuite printr-un număr mic de canale, dar largi, cu o capacități mai mari decât cele din
ecosistemele naturale.
O altă caracteristică a ecosistemelor agricole este structura lor simbiotică. Componentele
care constituie agroecosistemele sunt dependente de om, ele nu pot concura cu formele spontane,
dar şi omul depinde într-o mare măsură de productivitatea şi echilibrul ecosistemelor agricole.
Conservarea grupelor de vieţuitoare din ecosisteme este posibilă numai prin ameliorarea
continuă a raporturilor dintre om şi ecosistemele pe care le-a creat.
O deosebită importanţă prezintă raportul dintre om şi biosferă. Atât ecosistemele naturale,
cât şi agroecosistemele, fiind în fond sisteme deschise, sunt supuse unor tulburări permanente.
Când aceste tulburări depăşesc capacitatea de restabilire a ecosistemelor, echilibrul ecologic este
ireversibil distrus. Dezechilibrul în agroecosisteme se caracterizează prin exportul de material
necompensat prin fertilizanţi organici şi minerali, creşterea numărului de specii străine
agroecosistemului (buruieni, fitofagi, dăunători, patogeni). Stabilirea unor asemenea dezechilibre
ca urmare a intervenţiei omului poate duce la denaturarea raportului dintre om şi natură, lucru
înregistrat tot mai frecvent.
Ţinem să menţionăm că în lipsa cunoştinţelor despre echilibrele naturale şi dinamica lor,
transformările produse de om s-au extins larg, fiind însoţite de pierderi grave pentru biosferă şi
om.
Se cunoaşte că intensificarea bazată pe mecanizarea şi chimizarea agriculturii au contribuit
la sporirea producţiei agricole pe o unitate de suprafaţă. Cantităţile de pesticide fabricate şi
folosite anual au atins un nivel deosebit de mare. Pentru obţinerea recoltelor înalte de fructe
livezile se tratau şi pe alocuri se mai stropesc cu pesticide în mediu de 12-15 ori pe an. Toate
substanţele din pesticide sunt compuşi chimici străini ecosistemelor naturale. Iată de ce
agricultura modernă poate deveni pe această cale un poluant al mediului. Pe de altă parte,
poluarea industrială afectează într-o măsură însemnată pe mari suprafeţe productivitatea
agroecosistemelor. Toate pesticidele reprezintă substanţe toxice, străine ciclurilor naturale ale
substanţelor din biosferă. Astfel, raportul dintre om şi natură capătă aspecte noi, necunoscute
anterior, care, cu regret au un impact negative serios asupra biosferei.
Deşi la scară globală problema alimentaţiei mai continuă să fie una exepţională, totuşi
progresul tehnico-ştiinţific oferă căi reale pentru atingerea obiectivului de a propune omenirii
volume suficiente de produse alimentare, asigurând o creştere considerabilă a productivităţii
agroecosistemelor existente. Se consideră că producţiile medii realizate până în prezent
reprezintă mai puţin de 1/5 faţă de producţiile record înregistrate la diferite culturi. Majoritatea
savanţilor consideră că experienţa construirii şi reglării agroecosistemelor de către om poate
oferi perspective optimiste privind securitatea alimentară la scară planetară. Doar asocierea
agiculturii cu protecţia mediului înconjurător permite analiza în aspect integral al uneia şi
aceleiaşi probleme, acea a ameliorării condiţiilor actuale şi de perspectivă ale vieţii omului pe
planeta noastră. E de menţionat că perspectivele omenirii în afara unei asemenea colaborări
devin foarte sumbre.
Tendinţa neabătută a agriculturii spre obţinerea unor volume maxime de produse agricole
pe calea intensificării, chimizării şi mecanizării excesive a înregistrat fenomene evidente de
dereglare a echilibrului dinamic din natură. Pe această cale agricultura a devenit o sursă
permanentă de poluare a mediului înconjurător, având un serios impact negativ asupra calităţii
mediului, cauzând atât degradarea unor ecosisteme, cât şi periclitând sănătatea omului. Factorul
principal care cauzează impactul maximal asupra resurselor naturale, transformându-le din
resurse regenerabile în resurse neregenerabile, este poluarea.
Acumularea stocurilor şi scurgerile de nutrienţi cauzează poluarea cu nitraţi, care în
anumite condiţii generează nitriţi, ce au efecte nocive asupra sănătăţii umane. Cantităţile
excesive de elemente nutritive (fosfaţi şi compuşi ai azotului) din bazinele acvatice cauzează
declanşarea şi intensificarea proceselor de eutroficare, care condiţionează eliminarea oxigenului
şi formarea unor compuşi toxici, care limitează sau distrug fauna ecosistemelor acvatice
stătătoare. Deosebit de grave sunt efectele cancerigene şi mutagene ale poluanţilor din
agricultură precum şi acumularea lor în cadrul lanţurilor trofice, cauzând manifestări de
toxicitate acută şi dereglând grav echilibrul dinamic din natură.
Mediul înconjurăror foarte frecvent este afectat de diferite tipuri de deşeuri. Impactul
deşeurilor poate fi ilustrat după informaţia prezentată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care
demonstrează că 88 % din toate bolile sunt cauzate de insuficienţa apei potabile calitative şi
condiţiile sanitar-igienice incorecte, determinate de nimerirea zilnică în bazinele acvatice a mai
bine de 2 mil tone de deşeuri. Îmbolnăvirea populaţiei ca rezultat a acumulării deşeurilor
cauzează pierderi care depăşesc 12 mlrd USD şi dereglări serioase funcţionării ecosistemelor
naturale.
În Republica Moldova deşeurile acumulate au un impact mare asupra mediului
înconjurător şi sănătăţii oamenilor, determinat de emisiile substanţelor poluante din componenţa
lor în atmosferă, ape şi sol. Cantitatea de deşeuri formate pe teritoriul republicii în anul 2006 a
constituit 2422 mii tone, iar volumul lor acumulat la sfârşit de an, 4005 mii tone. Pe parcursul
anilor 2001-2006 s-a înregistrat o scădere lentă a deşeurilor stocate, fapt datorat nimicirii şi
utilizării unor cantităţi considerabile a lor. Cu regret, lichidarea deşeurilor în Republica Moldova
se efectuează prin tehnologii cunoscute încă la fazele iniţiale de dezvoltarea a civilizaţiei, iar
performanţele tehnologice modern, folosite pe larg în lume, deocamdată rămân doar un vis
irealizabil.
Fenomene negative se înregistrează şi la efectuarea activităţilor de ameliorare agricolă,
utilizarea tehnologiilor de monocultură sau asolamente de scurtă durată, afânarea excesivă a
solului, nerespectarea procedeelor tehnologice elementare de lucrare a solului, încălcarea
structurii terenurilor însămânţate, gestionarea incorectă şi folosirea iraţională a fondului forestier.
Deosebit de mare este impactul eroziunii solurilor, care anual scoate din circuitul agricol
suprafeţe impunătoare de teren.
Generalizând informaţia prezentată, pot fi enumerate un şir de probleme ecologice, care ţin
de dezvoltarea agriculturii. Printre acestea pot fi numite următoarele:
∑ Sporirea consumului de energie la o unitate de producţie.
∑ Eroziunea şi poluarea solurilor şi bazinelor acvatice.
∑ Reducerea biodiversităţii.
 ∑ Poluarea bazinului aerian.
∑ Acumularea deşeurilor de la complexele agro-zootehnice şi mărirea concentraţiilor de
nitriţi şi nitraţi.
∑ Utilizarea iraţională şi formarea stocurilor de pesticide.
∑ Acumularea masivă a deşeurilor generate de procesarea producţiei agricole şi a celor
menagere.
∑ Respectarea proastă a operaţiilor tehnologice elementare, care în mare măsură cauzează
poluarea mediului înconjurător, cum este bunăoară arderea miriştii.
Realizarea dezideratelor majore a agriculturii durabile şi a celei ecologice necesită
conştientizarea faptului că orice activitate desfăşurată de către om trebuie să includă acţiuni în
vederea reducerii impactului negativ asupra mediului înconjurător, care pot deveni realitate doar
prin utilizarea largă a mijloacelor de prevenire a poluării, prin folosirea raţională şi conservarea
resurselor naturale. Soluiţionarea problemelor ce ţin de reducerea fertilităţii solurilor şi reducerea
poluării şi a alror dereglări ale mediului poate fi prevenită prin utilizarea celor mai adecvate
materiale, tehnici, tehnologii şi practici care să conducă la eliminarea sau la reducerea
acumulării deşeurilor sau a altor poluanţi. Lucrul acesta este posibil prin limitarea transferării
factorilor poluanţi dintr-un mediu în altul şi printr-o gestionare corectă a deşeurilor, pentru a
evita pătrunderea lor în mediul înconjurător. O manifestare reală a dezvoltării durabile reprezintă
şi agricultura ecologică.
Dezvoltarea şi implementarea agriculturii ecologice ca modalitate de gospodărire şi
soluţionare a problemelor ecologice în Republica Moldova este determinată şi de prezenţa unor
oportunităţi evidente (Voloşciuc L., 2000, 2007, 2009), printre care enumerăm:
∑ răspunde cerinţelor interne şi externe crescânde de produse naturale;
∑ diversifică considerabil sortimentele la unele categorii de produse;
∑ înlesneşte activitatea de producere a firmelor autohtone;
∑ cointeresează material producătorii prin preţurile la produsele ecologice;
∑ sporeşte calitatea biologică, biochimică şi nutritivă a produselor ecologice;
∑ sporeşte posibilităţile producătorilor agricoli din Republica Moldova pentru pătrunderea
pe piaţa produselor agricole apusene;
∑ prezenţa în Republica Moldova atât a realizărilor în domeniul utilizării metodelor
alternative de protecţie a plantelor şi de întreţinere a solului, precum şi a deprinderilor
fermierilor şi specialiştilor de obţinere a recoltelor înalte de calitate.
Ţinem să menţionăm că starea de alertă în vederea soluţionării problemelor din agricultură
sunt recunoscute şi abordate la toate nivelurile de organizare. Această grijă este clar exprimată în
Raportul
UNESCO (Comisia IAASTD) privind lipsa perspectivei de dezvoltare a agriculturii tradiţionale
şi necesitatea implementării direcţiilor noi de agricultură bazate pe circuitele naturale, inclusiv
implementarea agriculturii ecologice (Paris, UNESCO, 15 aprilie 2008). Îngrijorarea se simte şi
în aprecierile date de organele responsabile de dezvoltarea agriculturii în Republica Moldova.
Aşa bunăoară, Ministrul Agriculturii şi Industriei Alimentare în Strategia de dezvoltare a
sectorului agroalimentar în perioada anilor 20062015 recunoaşte că „Este bine cunoscut faptul că
reforma agrară care a avut loc în Republica Moldova nu a adus succese palpabile nici economiei
naţionale, în ansamblu, nici ţăranilor împroprietăriţi, în particular. Cât n-ar fi de tristă această
constatare, de la un timp încoace ea a devenit o realitate dură”.
Drept soluţie pentru dezvoltarea sectorului agro-industrial şi de ameliorare a mediului
înconjurător este recunoscută implementarea largă a tehnologiilor performante, inclusiv a
agriculturii ecologice.
Aceasta e recunoscut şi de Preşedintele AŞM, Domnul academician Gh.Duca, care nu
întâmplător demonstrează că „O societate are viitor numai dacă se bazează pe cunoaştere”.
Pornind de la caracterul activ al civilizaţiei şi abordării conştiente de către om a
problemelor globale de mediu, folosind potențialul agriculturii ecologice, devin evidente
capacităţile ei de a-şi continua perpetuarea pe planeta Pământ.

II. BAZELE ŞTIINŢIFICE ALE AGRICULTURII ECOLOGIC

Tema 2. Agricultura ca factor poluant al mediului. Imperativele care

determină necesitatea aplicării agriculturii ecologice.
1. Este unanim acceptat faptul că agricultura intensivă poate conduce la poluarea
solului şi a apei prin utilizarea excesivă a fertilizanţilor, a pesticidelor, a apei de
irigaţie necorespunzătoare calitativ şi cantitativ, în special pe terenurile arabile
excesiv afânate prin diferite lucrări. Această situaţie se manifestă în toate regiunile
agricole, îndeosebi în Republica Moldova. Agenţii poluanţi se pot acumula în
cantităţi ce depăşesc limitele maxim admisibile, atât în sol, cât şi în apele de
suprafaţă şi subterane. Printre aceşti agenţi mai enumerăm: reziduuri zootehnice,
nămoluri orăşeneşti, deşeuri provenite de la procesarea materiei prime agricole,
care conţin peste limitele maxim admisibile metale grele, substanţe
organoclorurate ş.a. Deosebit de grave sunt efectele negative cauzate de utilizarea
şi stocarea noxelor, inclusiv a pesticidelor din clasa HCH şi DDT, triazine, nitraţi şi
fosfaţi, dar şi diferiţi agenţi patogeni . Printre consecinţele nocive ale acestor
substanţe menţionăm în mod special efectele cancerigene şi mutagene, acumularea
în verigile lanţului trofic, toxicitate mare etc, toate contribuind la perturbarea gravă
a echilibrului natural. Un impact deosebit de grav au consecinţele acumulării
pesticidelor interzise şi a fertilizanţilor cu termenul expirat de utilizare, care s-au
acumulat în Republica Moldova în cantităţi considerabile (circa 1,8 mii tone
acumulate în diferite localităţi şi mai bine de 5 mii tone de pesticide înhumate în
vecinătatea localităţii Vulcăneşti).
Paralel cu impurificarea directă se înregistrează şi transformarea chimică
efluenţilor din agricultură, ceea ce sporeşte cu mult impactul asupra mediului. Aşa
bunăoară, nitraţii pot genera nitriţi care în cantităţi mari au efecte nocive asupra
sănătăţii umane. De asemenea, dacă fosfaţii şi nitraţii ajung pe diferite căi în apele
stătătoare, contribuie la producerea şi intensificarea procesului de eutrofizare, care,
în final, determină degradarea acestora şi distrugerea parţială sau chiar totală, a
faunei prin eliminarea oxigenului şi formarea unor compuşi chimici nocivi . E de
menţionat şi faptul că interacţiunea chimică dintre compuşii formaţi pe parcursul
proceselor de eutrofizare se soldează cu apariţia unor complexe, care manifestă
proprietăţi şi mai toxice decât cei iniţiali. Metabolizarea acestor elemente străine a
naturii este mai complicată şi de lungă durată, reprezentând un impact serios
asupra bazinelor acvatice. Irigaţia şi drenajul incorect, asociate cu alte practici
necorespunzătoare (monocultură, culture permanente sau asolamente de scurtă
durată, afânare excesivă a solului cu precădere prin lucrări superficiale numeroase,
nerespectarea perioadelor optime de lucrabilitate şi traficabilitate a solului etc). Pe
lângă aceste nereguli în organizarea producerii, agricultura Moldovei se mai
caracterizează şi cu un şir de încălcări tehnologice, cum ar fi bunăoară, lucrarea
solului pe terenurile situate în pantă din amonte în aval etc la care se mai adaugă o
gestionare şi utilizare necorespunzătoare a terenurilor agricole şi o folosire
iraţională a fondului forestier. Toate acestea în ansamblu determină apariţia şi
intensificarea degradării fizice a solului prin aşa procedee, cum sunt, de exemplu:
destructurarea,compactarea, eroziunea eoliană şi hidrică, contribuind în acest mod
şi mai mult la sensibilizarea, favorizarea şi accentuarea poluării, pe diferite căi, a
principalelor componente ale mediului. Pe lângă reducerea evidentă a fertilităţii
solurilor, exprimată în primul rând prin diminuarea conţinutului de humus şi
scăderea recoltelor la pincipalele culture agricole, a devenit o realitate dură şi
fenomenul „oboselii solului”, care în condiţiile promovării unei reforme agrare
incorecte, transform agricultura Republicii Moldova într-o activitate problematică
şi nerentabilă.

2. Deşi capacităţile omului au depăşit mult dreptul său de a modifica mediul

înconjurător, totuşi, pornind de la caracterul limitat al capacităţilor biosferei de a
asigura cu produse agroalimentare calitative, mai rămân un şir de probleme care ţin
de păstrarea tempourilor de creştere a populaţiei globului. Tot mai frecvent se
manifestă multiplele probleme ecologice din agricultură, în care nici ştiinţa şi
tehnologia actuală nu pot soluţiona problemele determinate de trei fenomene, care
persistă de mai mulţi ani. Graţie succeselor înregistrate în elaborarea şi aplicarea
tehnologiilor industriale de producer a culturilor agricole se înregistrează efectele
negative ale activităţilor agricole asupra fertilităţii solurilor ca urmare a favorizării
proceselor de eroziune, acidifiere, sărăturare şi de epuizare a rezervei de materie
organică; reducerea diversităţii genetice şi biologice; creşterea riscului poluării
apelor freatice şi de suprafaţă, poluarea solurilor cu nitraţi, şi alţi nutrienţi, metale
grele şi substanţe organice; contaminarea produselor agroalimentare cu substanţe
toxice etc. Urmările negative ale producţiei de subzistenţă se manifestă
permanent prin subnutriţia unei părţi a populaţiei şi inechitatea socială, care tot mai
frecvent afectează populaţia Republicii Moldova. Din acest punct de vedere
Moldova se plasează, după indicele dezvoltării umane ultimul loc în Europa şi s-a
coborât pe locul 137 la nivel global, iar populaţia noastră, în special cea din mediul
rural, este tot mai mult afectată de malnutriţie. E necesar de menţionat că pe plan
mondial, circa 1 mlrd de oameni suferă de foame, iar o bună parte dintre aceştia, în
special copii şi persoanele de vârsta a treia, mor din lipsă de hrană. Criza de
încredere în agricultura convenţională este alimentată, de asemenea, de noile cazuri
grave de intoxicare cu dioxină, gripa aviară, boala „vacii nebune”, febra aftoasă şi
organismele modificate genetic. O altă problemă gravă a agriculturii este
contradicţia dintre protecţia plantelor şi calitatea mediului înconjurător. Ea este
determinată de faptul că pe parcursul ultimilor decenii omenirea şi-a demonstrat
posibilităţile aprofundării unei vaste şi grave probleme, cum este problema
protecţiei plantelor în cadrul agriculturii convenţionale. Se cunoaşte că pierderile
producţiei fitotehnice condiţionate de diferite specii de dăunători, boli şi buruieni
constituie circa 25-50%. Actualmente s-a constatat, că plantele de cultură şi roada
obţinută de la ele sunt atacate de circa 8 mii de specii de organisme dăunătoare
dintre care mai bine de 140 specii de fitofagi, numeroase specii de organisme
patogene şi dăuntori ai rezervelor alimentare. E necesar de menţionat, că în
condiţiile dezvoltării epifitotice a bolilor şi invaziei vertiginoase a dăunătorilor şi
buruienilor, pierderile de roadă depăşesc nivelul de 50-60% şi mai mult.
Agricultura tradiţională bazată în special pe aplicarea intensă a diferitor mijloace
chimice, îndeosebi a pesticidelor, a soluţionat una din problemele globale ale
omenirii, cea a asigurării cu produse alimentare. Având drept fundament aplicarea
largă a realizărilor ştiinţelor genetice şi progresele înregistrate în domeniul chimiei
aplicate, ea a contribuit obiectiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă a omenirii.
Dacă în anii 60 a secolului trecut un agricultor asigura cu hrană 7 persoane, apoi in
anul 1990 acest indiciu atingea 30, iar la începutul secolului XI – mai bine de 40
de oameni. Agricultura chimică a modificat considerabil partea din bugetul familiei
destinată alimentaţiei. Aşa bunăoară, dacă la perioada iniţială acest indiciu
depăşea 40%, apoi actualmente în ţările occidentale el constituie mai puţin de 18 la
sută. Astfel, agricultura tradiţională, trecând prin diverse valuri ale „revoluţiei
verzi” a scos omenirea din penuria alimentară multiseculară, asigurând o
alimentaţie abundentă, variată şi la un preţ accesibil. Pe fundalul realizărilor
strălucite ale agriculturii bazate pe aplicarea masivă a mijloacelor chimice sunt
evidente şi fenomenele negative ale reversului acestei medalii. În numărate rânduri
deja a fost accentuat că aplicarea intensivă a chimizării agriculturii condiţionează
numeroase urmări grave. Fără a discuta pe marginea efectelor negative înregistrate
la aplicarea pesticidelor, e necesar de conştientizat că complexul de probleme
legate de criza ecologică în mare măsură sunt determinate de aplicarea masivă,
uneori abuzivă a pesticidelor. Este evident, că rolul organismelor dăunătoare, în
calitate de factor de reducere a roadei, creşte foarte mult în condiţiile dezvoltării
intensive a agriculturii şi reducerea atenţiei asupra stării fitosanitare a terenurilor şi
culturilor. Actualmente s-a constatat că şi concentrarea şi intensificarea producerii
agricole condiţionează în mare măsură înrăutăţirea stării fitosanitare din republică.
În acest scop anual în Republica Moldova se consumau circa 45-50 mii tone de
pesticide. Pornind de la efectele negative ale pesticidelor, în ultimul timp volumul
de pesticide s-a redus şi constituia circa 20-25 mii t. sau câte 10-11 kg/ha, iar
actualmente această cifră s-a redus considerabil. Paralel cu aceasta e necesar de
accentuat că odată cu reducerea controlui asupra activităţilor de protecţie a
plantelor s-a agravat mult situaţia în achiziţionarea, repartizarea şi aplicarea
pesticidelor. În condiţiile lipsei controlului din partea statului, deşi în republică
aplicarea anuală a pesticidelor nu depăşeşte 3-5 mii tone, totuşi impactul negativ
dintre măsurile de protecţie a plantelor şi cerinţele ocrotirii mediului înconjurător
s-a mărit considerabil. Paralel cu reducerea ravagiilor provocate de organismele
dăunătoare, pesticidele condiţionează dereglări serioase în echilibrul ecologic,
reducând cu mult numărul şi rolul florei şi faunei utile. Aplicarea lor îndelungată
duce la unele schimbări genetice la organismele dăunătoare, fapt ce condiţionează
apariţia rezistenţei la pesticide. Aceasta, la rândul ei, condiţionează necesitatea
sporirii dozelor şi numărului de tratamente în combaterea organismelor dăunătoare.
Toate acestea până la urmă influenţează negativ asupra potenţialului populaţiei
umane, ceea ce se reflectă în reducerea îngrozitoare a vârstei oamenilor, scăderea
imunităţii, creşterea nivelului mortalităţii şi morbidităţii populaţiei. În aşa mod,
cerinţele de organizare a măsurilor de protecţie a plantelor se află în contradicţie cu
cerinţele ocrotirii mediului înconjurător şi a sănătăţii omului. Problemele globale
determinate de factorii naturali, economici şi sociali care afectează în mare măsură
nivelul de viaţă al populaţiei de mai multă vreme nu pot fi soluţionate. În acest
sens, civilizaţia globală a propus şi aplică tot mai larg un nou mod de gospodărire,
przentat de agricultura ecologică, care a apărut din experienţa seculară a umanităţii
şi practicii avansate, care se bazează pe mijloace de producţie eficiente atât din
punct de vedere ecologic, precum şi economic şi social. Pentru caracterizarea
agriculturii ecologice au fost înaintate mai multe definiţii. Conform definiţiei, dată
de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultura (FAO), şi Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS) în „Codul Alimentarius”, agricultura ecologică reprezintă un
„sistem integral de gestionare a procesului de producţie, care contribuie la
sprijinirea şi consolidarea rezistenţei agroecosistemului, incluzând biodiversitatea,
ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului. Agricultura ecologică pune
accent pe folosirea unor practici de gestionare corespunzătoare, în loc de
introducerea unor produse fabricate afarǎ din ferma respectivă şi ia in consideraţie
şi faptul cǎ particularitǎţile fiecǎrei regiuni în parte necesită sisteme, bine adaptate
specificului acestei regiuni. Asta se poate realiza prin folosirea, unde este posibil, a
metodelor agronomice, biologice şi mecanice în loc de folosire a materialelor
sintetice pentru anumite operaţii în cadrul sistemului. Agricultura ecologică
respectă reguli stricte, stabilite prin normele legislative. Agricultura ecologică este
strâns legată de respectarea unor reguli stricte de producţie, stabilite prin anumite
norme legislative agricultura ecologică trebuie controlată şi certificată. În scopul a
garanta consumătorului respectarea regulilor de producţie stabilite.
Ea reprezintă o direcţie de producţie, în care se ţine cont de cunoştinţele
tradiţionale ale ţăranilor şi care integrează progresele ştiinţifice şi practicii
agronomice avansate, răspunzând preocupărilor sociale şi ale mediului înconjurător
şi asigurând populaţia cu produse calitative.
Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi resursele
naturale ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor de
sinteză şi a erbicidelor, controlând densitatea populaţiilor de organisme dăunătoare
prin metode de prevenire şi de protecţie biologică a plantelor. În acest sens e
necesar să se ţină cont de tehnicile biologice utilizate şi de condiţiile locale,
adaptându-se la realităţile socio-economice dar şi la metodele tradiţionale, prin
utilizarea optimă a resurselor din agroecosisteme. Principiile pe care este fondată
agricultura ecologică sunt universale, dar tehnicile utilizate sunt adaptate în funcţie
de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de tradiţiile locale. Agricultura ecologică
necesită de la om capacităţi de observare şi de reflexie. Ea foloseşte nu mai multă
muncă manuală, necesitând deci locuri noi de muncă, şi menţine ţăranii la munca
câmpului, aspect important într-o perioadă de şomaj, pe de o parte, şi exod masiv
din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de altă parte.
 2.2. Scurte schiţe istorice privind agricultura ecologică

Istoria agriculturii ecologice, suprapunându-se agriculturii, îşi are începutul cu mai

bine de 10 mii de ani, de când se înregistrează primele deprinderi ale omului în
activitatea grijulie în domeniul cultivării plantelor şi creşterii animalelor. Pe
parcursul evoluţiei simbiotice multimilenare s-a stabilit corelaţia dintre structura
alimentaţiei primare şi comportamentul popoarelor care o consumă. Dacă la fazele
iniţiale ale ascensiunii sale omul a cules şi ales pentru asigurarea necesităţilor
biologice, apoi mai târziu, pas cu pas, făcea legătura directă dintre ciclurile de
vegetaţie, precum şi comportamentul animalelor şi plantelor de influenţa factorilor
de mediu, de fenomenele astrale, care influenţau, pozitiv sau negativ, starea şi
existenţa sa. În aşa mod au fost acumulate cunoştinţe, care au stat la baza alegerii
corecte a locul de trai, care asigurau cele mai favorabile condiţii de viaţă.
Dezvoltarea ulterioară a omenirii a demonstrat adevărul că nu există civilizaţie
prosperă fără o agricultură prosperă. E necesar de accentuat că întreaga civilizaţie
umană (circa 10-15 mii de ani) s-a constituit pe o agricultură nepoluantă, utilizând
experienţa milenară de folosire a unor mijloace naturale de sporire a productivităţii
agriculturii. Acumulând o moştenire serioasă de gospodărire nepoluantă, omenirea
poate şi e datoare să actualizeze şi să folosească metodele şi procedeele acumulate
de veacuri. Primele elemente conceptuale ale agriculturii nepoluante au fost
difuzate îndată după iniţierea proceselor de industrializare a agriculturii. Aceasta
ţine de sfârşitul secolului al XIX-lea, când în Germania se pleda pentru o
alimentaţie şi igienă naturală. Ceva mai târziu, în Statele Unite ale Americii, au
apărut primele publicaţii cu privire la agricultura ecologică, în care Franklin King
explica fenomenele unicale de păstrare a fertilităţii solurilor din Asia de Est, fără a
fi epuizată pe parcursul a mai bune de 4 mii de ani. E lesne de amintit că în Europa
au existat 3 mari curente care au promovat ideile agriculturii ecologice. În primul
rând, e vorba de idea agriculturii biodinamice ale filozofului austriac Rudolf
Steiner, care promova agricultura bazată pe diversitatea comunităţilor vegetale şi
ciclurile de viaţă ale acestora. În al doilea rând, e vorba de concepţia agriculturii
organice a lui Sir A. Howard, care considera că succesul agriculturii şi sănătatea
plantelor e determinată de fertilitatea solului, iar fertilizarea organică a solului este
singura capabilă să întreţină capacităţile de producţie ale lui. În al treilea rând, e
vorba de viziunea profesorului elveţian Rush-Muller, care, conştientizând
caracterul limitat al resurselor, elaborează bazele teoretice ale agriculturii
biologice, care ar asigura perpetuarea populaţiei, fără a afecta potenţialul productiv
al biosferei. Agricultura durabilă este şi o problemă de educaţie, în spiritul
respectării naturii şi a cunoaşterii tradiţiilor. în condiţiile acestor moşteniri de
cunoştinţe teoretice şi practice, agricultura ecologică, în toate curentele sale,
propune actualizarea metodelor tradiţionale verificate timp de secole şi îmbinarea
lor cu metodele moderne. În scopul menţinerii şi creşterii potenţialului productiv
natural al solului. Astfel sunt recunoscute 3 curente în agricultura ecologică.
Rudolf Steiner şi agricultura bio-dinamică. In anul 1924 filozoful austriac
Rudolf Steiner, elev ai lui Goethe, lansează principiile "agriculturii biodinamice".
Spre sfârşitul vieţii, Rudoif Steiner îşi exprimă conceptele şi orientările despre şi
pentru agricultură propunând o agricultură "subtilă'' care ţine cont de diversitatea
"comunităţilor vegetale" şi de ciclurile de viaţă ale acestora. El este primul om care
a intuit noţiunea de "ecosistem". Sistemul preconizat de el a fost perfecţionat şi
completat de un discipol al său Dr. Pfeiffer. Datorită activităţii acestuia agricultura
biodinarnică este bine reprezentată în Germania, Elveţia, Austria, Franţa, Italia,
Marea Britanie, SUA., în ţările nordice precum şi in unele ţări din lumea a treia.
Howard A. şi agricultura organică. Sir A. Howard a lucrat timp de 40 ani în
India, în direcţia rezolvării problemei alimentare. El a reevaluat sistemele
agricole tradiţionale şi a pus la punct tehnologii mai puţin costisitoare dar cu
exigenţe în muncă. Howard a încercat să generalizeze agricultura taraneasca în
Anglia, începând încă din anii 1940-1945, iar în concepţia sa fertilizarea organică a
solului, puţin costisitoare, este singura capabilă să întreţină capacitatile de
producţie ale solului. A.Howard este la originea mişcării anglo-saxone de
agricultură organică şi a "Asociaţiei Solului”. El a preconizat compostarea materiei
organice pe platforme, procedeul special descris în lucrarea "Testament agricol",
care influenţează sporirea rezistenţei culturilor la paraziţi, fertilizând solul doar cu
acest compost.
Rush-Muller şi agricultura biologica. În plină expansiune industrială, profesorul
elveţian Rush, evaluează caracterul limitat al resurselor omenirii. A căutat şi a găsit
bazele ştiinţifice ale unei noi agriculturi care să asigure subzistenţa populaţie: fără
a afecta potenţialul productiv al agriculturii şi care se bazează exclusiv pe resurse
reciclabile. Pentru a menţine humusul, care este principala bogăţie agricolă, el
propune un compostaj de materie organică proaspătă la suprafaţa solului care nu
trebuie încorporată decât după fermentare. În 1932 dr. Muller (biolog) pune la
punct o metodă de agricultură biologică după teoriile lui Rush, astfel încât în 1948
metoda Rush- Muller a fost extinsă în agricultură şi se creează "Cooperativa
Muller". Această metodă este practicată şi astăzi mai ales în Elveţia şi Austria.
După organizarea IFOAM au fost iniţiate acţiuni concrete de producere,
transformare şi realizare a produselor ecologice. Deşi în diferite ţări aceste mişcări
se deosebesc după formă, totuşi poate fi evidenţiat principiul fundamental al
acestora – „a dezvolta agricultura ca un organism complex, de a o considera ca un
ecosistem care se modelează în natură şi constituie ca o alternativă la intensivizare,
la specializare şi la dependenţa faţă de utilizarea produselor chimice”. Apoi au fost
înregistrate un şir de firme îndeletnicite de obţinerea produselor ecologice.
Agricultura ecologică în Republica Moldova are o istorie mai îndelungată şi
contradictorie. Deşi aici a fost acumulată informaţie ştiinţifică valoroasă cu privire
la metodele de obţinere a produselor ecologice, totuşi finalizarea acestor acţiuni cu
scopul înregistrării firmelor producătoare se tărăgănează mult timp. Informaţia
referitoare la obţinerea produselor ecologice, pentru prima data, a fost oglindita in
Moldova pe la mijlocul anilor 90 ale secolului trecut. Între timp, activităţile,
preluate de unele organizaţii non-guvernamentale si iniţiative individuale în
diferite locuri din republica, au continuat limitat. Lipsa cadrului legislativ pentru
obţinerea produselor ecologice cauzează diverse dubii şi discontinuităţi în
realizarea dezideratelor principale prezentate de agricultura ecologică. Deocamdată
şi termenul de agricultură ecologica nu este bine înţeles şi de aceea, pe piaţa, multe
produse, care au fost produse fără chimicale, sunt marcate ca produse ecologice.
Paralel cu aceasta, majoritatea agricultorilor moldoveni nu acordă un interes sporit
agriculturii ecologice, cu toate că diferite organizaţii deja au atras atenţia
publicului. Dat fiind faptul ca în sectorul agricol restructurarea continuă deja mai
mult de 10 ani, gospodăriile agricole, din lipsa de finanţe, folosesc materialele
chimice foarte puţin sau nu le folosesc deloc, lucru care favorizează agricultura
ecologica. Dintre actele legislative referitoare la obţinerea produselor ecologice
putem nominaliza:
- Decretul Preşedintelui RM nr. 1287-11 din 29 decembrie 1999 privind
constituirea Comisiei pentru elaborarea Concepţiei Naţionale de producere a
produselor agro-alimentare.
- Hotărârea Guvernului RM nr. 863 din 21.08.2000 pentru aprobarea Concepţiei
Naţionale a agriculturii ecologice, fabricării şi comercializării produselor
alimentare ecologice şi genetic nemodificate.
- Standardul Moldovean, Produse Biologice: Ghid de producere, procesare,
etichetare şi comercializare a produselor agro-alimentare biologice, aprobat de
Departamentul "Moldova-Standard", 2001.
- Reglementările Tehnice pentru producerea şi prelucrarea produselor ecologice,
aprobate la 14 martie 2002 de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare al
Republicii Moldova. Agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă,
cu rezultate care au la bază date ştiinţifice ce creează o nouă concepţie despre
viaţă, muncă şi agricultură, cu eficienţă sporită şi care poate asigura produse în
concordanţă cu cerinţele exigente ale consumatorilor. Relaţia „agricultură–
alimentaţie-sănătate” este din ce în ce mai evidentă, deoarece în mare parte „bolile
civilizaţiei" sunt puse pe seama unei alimentaţii necorespunzătoare calitativ,
urmare a exceselor de utilizare a chimizării în cadrul tehnologiilor intensive şi ca
atare piaţa produselor “eco” este din ce mai căutată şi mai apreciată. Aceasta se
referă la majoritatea ţărilor industrial dezvoltate, care, deşi au o ofertă reduse de
produse ecologice, se deosebesc cu cererile foarte mari de asemenea produse.
Lucrurile în Republica Moldova nu sunt atât de clare, deşi noi am emnţionat o
serie evidentă de premise şi avantaje de dezvoltare a acestui gen de activitate. Fără
a face abuz de informaţie, care ţine de cerinţele standardelor IFOAM, pregătirea
gospodăriilor agricole pentru atestarea pentru acest gen de activitate, precum şi de
multitudinea de probleme tehnologice pentru obţinerea acestor produse, e necesar
de accentuat că în Republica Moldova, deja există condiţii favorabile pentru
iniţierea şi promovarea acţiunilor de obţinere a produselor ecologice. Deşi
Republica Moldova a aderat la multe convenţii internaţionale, care constituie
fundamentul agriculturii ecologice, totuşi volumul producţiei ecologice
deocamdată rămâne foarte modest. E necesar de constatat, că deşi a fost elaborat
cadrul juridic necesar pentru promovarea acestui gen de activitate, totuşi mai
rămân deschise un şir de probleme ce ţin de aspectele tehnologice de asigurare a
proceselor de obţinere a produselor ecologice.
 2.3. Oportunităţile dezvoltării agriculturii ecologice în Republica
Moldova

La începutul celui de al treilea mileniu, cea mai mare atenţie a opiniei

publice mondiale a început să fie atrasă de laturile negative ale civilizaţiei
contemporane, care, după cum se recunoaşte, pretutindeni ameninţă mediul
ambiant şi chiar existenţa omului. Dar care e situaţia în ţara noastră? Timp de zece
ani totul a fost distrus fără nici o milă, iar astăzi batem pasul pe loc. Metodele de
producere învechite nu stimulează nici economisirea de resurse energetice, nici
dezvoltarea producţiei ca atare. Pe de o parte, se ştie că cercetările ştiinţifice
multilaterale constituie colacul de salvare pentru toate ţările în care lipsesc
resursele proprii de energie, iar pe de altă parte, ştiinţa rămâne nestimulată.
În ceea ce priveşte sectorul agrar, astăzi pe ordinea de zi în toate ţărilor lumii
se află trei probleme dintre care cele mai importante: implementarea în producţie a
tehnologiilor avansate, elaborarea sistemelor de protecţie integrată a plantelor şi
crearea unor soiuri imune de culturi agricole, care posedă noi calităţi genetice.
Merită atenţie soiurile, hibrizii şi formele noi de plante, care posedă rezistenţă şi
imunitate specifică contra agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. Realizarea acestor
direcţii de activitate reprezintă bilanţul dezvoltării timp de două milenii a ştiinţei în
domeniul biologiei. A fost obţinut ceva nemaipomenit – şi toate acestea sunt un
rezultat al cercetărilor ştiinţifice fundamentale şi creării pe baza lor a unor
tehnologii performante, fără de care Republica Moldova nu poate face paşi siguri
spre prosperare. Referitor la căile de ieşire din situaţia economică precară în care
ne-am pomenit s-a vorbit mult, făcându-se abuz de diverse teorii şi promisiuni
despre un viitor mai fericit. În condiţiile mult prea îndelungatei perioade de
tranziţie la economia de piaţă Republica Moldova aşa şi nu şi-a găsit calea
adecvată de eficientizare a economiei naţionale. Ca ţară agrară, cu tradiţii frumoase
în domeniul complexului agro-industrial, Republica Moldova a acumulat
experienţă serioasă în producerea recoltelor înalte, dar, cu regret, a utilizat excesiv
diferite pesticide, care au creat probleme ecologice grave. Pe fundalul problemelor
economice generale, a acţiunilor indiscrete în domeniul determinării direcţiei
fundamentale de dezvoltare a tânărului stat Republica Moldova, problemele
ecologice agravează şi mai mult nivelul de viaţă a populaţiei. Pe lângă faptul că
ne aflăm la subsolul dezvoltării economice mondiale, cetăţenii Republicii Moldova
sunt permanent afectaţi de acţiunea numeroşilor factori nocivi, care diminuează nu
numai condiţiile elementare de viaţă dar şi potenţialul genetic al populaţiei noastre.
Concepţiile şi orientările politice de tipul „spre Vest” sau „spre Est” şi-au
demonstrat incapacitatea soluţionării complexelor probleme cu care se confruntă
de mai mulţi ani Republica Moldova. Dintre diversitatea impunătoare de factori
care agravează condiţiile de viaţă din Republica Moldova un rol aparte revine
poluării din agricultură, dintre care cea mai importantă este poluarea cu pesticide.
Fiind utilizate pentru stoparea răspândirii şi combaterea organismelor dăunătoare
(agenţi patogeni ai bolilor, insecte dăunătoare şi buruieni), pesticidele, pe lângă
capacitatea de nimicire a dăunătorilor, mai cauzează diverse dereglări grave în
echilibrul dinamic din natură şi provoacă schimbări ireversibile în genotipul
organismelor utile, inclusiv a omului şi plantelor de cultură. Drept soluţie pentru
aplanarea problemelor ecologice grave din agricultură şi modalitate de ameliorare
a situaţiei economice generale, colaboratorii Institutului de Protecţie a Plantelor şi
Agricultură Ecologică al AŞM, graţie cercetărilor fundamentale multianuale, au
elaborat şi propus în repetate rânduri concepţia protecţiei integrate a plantelor, care
permite controlul densităţii populaţiilor organismelor dăunătoare prin metode
complexe, reducând considerabil utilizarea pesticidelor. Ţinând cont de tendinţele
mondiale de ecologizare a tuturor acţiunilor şi de ameliorare a condiţiilor de viaţă,
cercetătorii institutului au elaborat şi trasat căi de soluţionare a problemelor
ecologice prin dezvoltarea agriculturii ecologice. Cercetările multianuale au
demonstrat faptul că dialectica contradicţiilor dintre cerinţele protecţiei plantelor şi
a celor a ocrotirii mediului înconjurător şi au cristalizat punctul de vedere ecologic
de protecţie a plantelor, reprezentat prin sistemele de protecţie integrată a plantelor
şi de obţinere a produselor ecologice.În scopul asigurării progresului permanent şi
îndelungat al agriculturii, care trebuie să rămână în armonie cu natura, în lume s-a
constituit Federaţia Internaţională a Mişcărilor pentru Agricultura Ecologică
(IFOAM). Pe parcursul ultimilor ani au fost cristalizate şi cerinţele principale
pentru produsele ecologice. E regretabil faptul că în Republica Moldova, deşi a
fost acumulată o bogată experienţă de producere şi aplicare a mijloacelor biologice
de protecţie a plantelor, totuşi nu au fost înregistraţi paşi concreţi de iniţiere a
tehnologiilor de producere a produselor ecologice. Pe fundalul incertitudinilor în
determinarea strategiilor de dezvoltare a Republicii Moldova şi ţinând cont de
concurenţa dură pe pieţele produselor agricole, devine clar că pătrunderea
Moldovei pe piaţa agricolă mondială, şi îndeosebi cea apuseană, poate avea loc
doar pe calea producerii şi exportului produselor ecologice Pornind de la
oportunitatea acţiunilor îndreptate la obţinerea şi comercializarea produselor
ecologice e necesar de menţionat că în Republica Moldova au fost întreprinse
unele măsuri răzleţe, care, cu regret, n-au permis ca această mişcare să ia amploare.
E lesne de accentuat că pentru aceasta se cunosc şi unele premise favorabile. Pe
lângă realizările deja înregistrate în direcţia elaborării şi aplicării metodelor
biologice de protecţie a plantelor – ca bază primordială pentru obţinerea produselor
ecologice, în Moldova deja au fost aprobate sau elaborate un şir de acte legislative,
dar care deocamdată nu funcţionează. Colaboratorii Institutului de Cercetări pentru
Protecţia Plantelor, în bază rezultatelor cercetărilor fundamentale, au demonstrat că
din punct de vedere al producţiei obţinute, agricultura ecologică mai răspunde şi
unor deziderate deosebit de importante pentru Republica Moldova, cum sunt
bunăoară: răspunde cerinţelor interne şi externe crescânde de produse naturale,
care demonstrează elocvent contribuţia la menţinerea şi îmbunătăţirea stării de
sănătate a oamenilor şi animalelor;
Σ diversifică considerabil sortimentele la unele categorii de produse la care piaţa
este în stare de supraproducţie şi sporeşte volumul de producere a culturilor cu
valori deocamdată ne apreciate la justa valoare;
Σ înlesneşte activitatea de producere a firmelor autohtone pentru ieşirea pe piaţa
externă şi lipsită de concurenţă pentru unele legume şi fructe, care în condiţiile
Republicii Moldova au condiţii optime pentru aplicarea tehnologiilor de obţinere a
produselor ecologice;
Σ cointeresează material producătorii prin preţurile la produsele ecologice, care
depăşesc de 1,5-2 ori preţurile produselor convenţionale, deşi inutilizarea
fertilizanţilor minerali şi a unor pesticide condiţionează diminuarea cu 15-20 la
sută a volumului de producere;
Σ sporeşte calitatea biologică, biochimică şi nutritivă a produselor ecologice.
Pornind de la faptul că produsele ecologice nu reprezintă un rezultat al proceselor
industriale, consumatorul nu le alege după criteriile morfometrice, aşa cum se
întâmplă astăzi, ci după valoarea lor biologică;
Σ ridică posibilităţile producătorilor agricoli din Republica Moldova pentru
pătrunderea pe piaţa produselor agricole apusene, care este extrem de concurentă la
produsele tradiţionale şi manifestă cerinţe deosebit de mari pentru cele ecologice.
E de menţionat că în Republica Moldova, pe parcursul dezvoltării agriculturii
convenţionale a fost acumulată practică considerabilă în demonstrarea atitudinii
grijulii faţă de tezaurul natural şi în primul rând faţă de solul, apa, aerul şi
produsele consumate. E lesne de amintit că ţăranii moldoveni conştientizează
că agricultura ecologică nu presupune să lăsăm totul în voia soartei, să aşteptăm ca
plantele să crească singur şi să obţinem „mere viermănoase”, ci înseamnă sporirea
atitudinii grijulii faţă de ceea ce avem şi lăsăm generaţiilor următoare şi presupune
utilizarea materialelor şi proceselor naturale şi care se încadrează în circuitele
elementelor din natură. Una din problemele-cheie în agricultura ecologică este
acreditarea firmelor producătoare şi respectarea standardelor aprobate de organele
abilitate, cum sunt bunăoară cele elaborate de Comisia Comunităţii Europene. În
conformitate cu acestea, un anumit produs obţine calificativul "ecologic" numai
după ce el a fost supus unei proceduri de certificare, şi drept rezultat el obţine
un semn de etichetare "bio", "eco", etc. Semnul "ecologic" indică consumatorului
faptul ca produsul dat a fost obţinut, folosind metodele respective. În acest sens
"ecologic" este mai mult un indice de proces decât de produs. Este evident că
respectarea standardelor, inspectarea şi certificarea sunt elemente deosebit de
importante într-un sistem de agricultură ecologică. Având un şir de premise
favorabile pentru promovarea spre agricultura ecologică noi deocamdată nu putem
vorbi de statornicirea unei mişcări masive spre acest gen de activitate. Devine
evidentă contradicţia dintre avantajele agriculturii ecologice pentru Republica
Moldova şi tendinţele evidente a întreprinzătorilor de a se încadra în obţinerea,
procesarea şi comercializarea produselor ecologice, pe de o parte, şi lipsa acţiunilor
concrete de iniţiere şi stimulare a aşa gen de activitate, pe de altă parte. Nu e clar
de ce se înregistrează o tărăgănare atât de îndelungată a elaborării şi aplicării
documente fundamentale pentru obţinerea produselor ecologice. Adoptarea lor va
însemna doar începutul acţiunilor concrete şi ar clarifica atitudinea organelor de
vârf în acest domeniu deosebit de important pentru Republica Moldova. E necesar
de accentuat că în Republica Moldova, deja există condiţii favorabile pentru
iniţierea şi promovarea acţiunilor de obţinere şi comercializare a produselor
ecologice. Urgentarea activităţilor în acest domeniu şi conştientizarea faptului că
agricultura ecologică este o necesitate vitală adecvată condiţiilor Republicii
Moldova ar constitui un fundament clar pentru întreprinderea de acţiuni concrete
pe fundalul numeroaselor declaraţii de păşire spre o Europă Unită.

2.4. Avantajele agriculturii ecologice

Deşi activităţile în domeniul elaborării şi implementării procedeelor de obţinere,
procesare şi comercializare a produselor ecologice au o istorie mai îndelungată,
totuşi discuţiile privind raţionalitatea aplicării şi randamentul utilizării acestor
tehnologii mai
continuă. Pornind de la rezultatele înregistrate în cercetările noastre, luând în
consideraţie analizele efectuate de diferite centre ştiinţifice internaţionale şi în
scopul clarificării punctelor forte a tehnologiilor ecologice, constatăm următoarele:
1. Agricultura ecologică sporeşte calitatea produselor
agricole. Pe parcursul ultimilor 50 de ani valoarea produselor agricole
convenţionale a scăzut considerabil. La principalele specii de legume şi fructe s-a
înregistrat reducerea cu circa 80% a vitaminei A, cu 57 % a vitaminei C, cu 50% a
riboflavinei, 28 % a calciului ş.a.
2. Asigură apariţia valorii nutritive suplimentare. La creşterea în condiţii de
agricultură ecologică a fructelor, cerealelor şi legumelor se înregistrează apariţia
unei valori
nutritive suplimentare, care se manifestă la indicatorii biochimici principali şi
constituie circa 20-60% în comparaţie cu compoziţia culturilor crescute în
agricultura convenţională.
3. Produsele ecologice sunt mai gustoase. Datorită valorii nutritive suplimentare
culturile agricole, îndeosebi cele utilizate în stare proaspătă, deşi sunt mai puţin
atrăgătoare
după dimensiuni şi culoare, sunt mult mai gustoase după calităţile organo-leptice.
4. Produsele ecologice sunt inofensive pentru om şi alte mamifere. Utilizarea
fertilizanţilor sintetici şi a pesticidelor este legată de pătrunderea şi acumularea lor
sau a metaboliţilor lor în sol, apă şi uneori în plantele agricole. Unele pesticide, pe
lângă reducerea intensităţii multor procese fiziologo-biochimice, mai posedă
proprietăţi mutagene şi cancerigene, iar produsele obţinute în tehnologiile
ecologice asigură formarea unor produse care blochează acţiunea lor.
5. Agricultura ecologică ameliorează mediul ambiant. Practica analizei
comparative a tehnologiilor organice şi tradiţionale de cultivare a plantelor
demonstrează că agricultura ecologică, spre deosebire de cea intensivă, nu
afectează condiţiile de viaţă ale omului.
6. Agricultura ecologică păstrează biodiversitatea. Pe lângă diversificarea gamei
de culturi agricole cultivate, agricultura ecologică mai contribuie şi la păstrarea
speciilor din flora şi
fauna spontană. În gospodăriile ecologice numărul speciilor de plante din flora
spontană depăşeşte de 2-3 ori numărul acestora din fermele cu agricultura
tradiţională, numărul
speciilor de păsări depăşeşte cu 57 % numărul acestora din fermele clasice şi cu 44
% se întâlnesc mai multe nevertebrate.
7. Tehnologiile agricole ecologice agigură un şir de consecinţe indirecte
pozitive asupra mediului ambiant. Agricultura ecologică acţionează benefic
asupra solului. Cercetările recente au demonstrat că tehnologiile ecologice
contribuie în mare măsură la păstrarea structurii şi compoziţiei biologice a solului.
Produsele ecologice activează procesele de reproducere a animalelor domestice și
soluţionează problemele cardiace şi stopează dezvoltarea tumorilor. Agricultura
ecologică reduce impactul negativ al schimbării climei.
8. Agricultura ecologică poate satisface necesităţile alimentare ale Terrei. Deşi
mai bine de o treime din populaţia globului suferă de foame sau subnutriţie, totuşi,
aceasta e mai mult o problemă socială, iar capacităţile Pământului permit
satisfacerea necesităţilor alimentare ale populaţiei pe calea agriculturii ecologice.
Rezultatele experienţelor multianuale (150 de ani) de la Staţiunea de Cercetări din
Rotamsted unde pe terenurile cu aplicarea chimiei recolta de cereale constituie 3,4
tone/ha, iar în variantele fără aplicarea îngrăşămintelor minerale– 3,45 tone/ha.
9. Agricultura ecologică schimbă modul de viaţă a locuitorilor din sectorul
rural şi educă atitudinea grijulie faţă de natură şi aplicarea tehnologiilor
prietenoase mediului.
10. Agricultura ecologică asigură protecţia ecosistemelor. Ecosistemul
reprezintă o unitate fundamentală, funcţională a biosferei, cu un tip determinat al
interacţiunilor componentelor anorganice şi organice şi configuraţie energetică
proprie, care asigură desfăşurarea ciclurilor biogeochimice şi transformările de
energie în fragmentul dat al scoarţei terestre. Se constituie în ecosisteme lacurile,
pădurile, pajiştile, culturile etc, cu fauna şi flora lor. Structura unui ecosistem
natural este constituită din patru componente. Prima este componenta abiotică
reprezentată de resursele energetice şi trofice ale mediului, a doua este componenta
producătoare de materie organică şi anume biomasa vegetală, a treia este
componenta consumatoare de materie organică, reprezentată de organismele
ierbivore şi carnivore şi a patra este componenta descompunătorilor reprezentată
de microorganismele care descompun şi mineralizează resturile organice.

2.5. Experienţa acumulată de Republica Moldova în domeniul

agriculturii ecologice
Fiind înfiinţată în 1972, la Reuniunea de la Versalles (Franţa),Federaţia
Internaţională a Mişcărilor pentru Agricultura Organică actualmente include peste
750 de membri din peste 100 de state şi întruneşte asociaţii de producători,
transformatori şi consultanţi, instituţii de cercetare, didactice şi informare, precum
şi diverse persoane fizice şi întreprinderi private. Aria mondială ocupată de
diverse culturi unde se aplică tehnologii de obţinere a produselor ecologice
depăşeşte 32 mil. ha. Comerţul produselor ecologice a crescut de la $10mlrd în
anul 1997 până la $20mlrd în anul 2002. În anul 2004 s-a obţinut suma de
$27mlrd, în anul 2005 - $31mlrd, iar în 2011 - $44mlrd (IFOAM, 2012).
Ca o urmare firească a unor mişcări ecologiste, rezultate a chimizării abuzive a
activităţii agrare, agricultura ecologică pretinde la poziţia de alternativă reală
agriculturii convenţionale poluante şi răspunde scopurilor mişcărilor care au
generat-o. Printre acestea pot fi enumerate:
Σ prin renunţarea la utilizarea pesticidelor pentru combaterea
organismelordăunătoare şi limitarea fertilizanţilor sintetici, agricultura ecologică
reduce impactul dintre protecţia plantelor şi starea mediului înconjurător;
Σ lărgirea gamei şi ponderii complexului de măsuri agrotehnice contribuie la
sporirea fertilităţii solului şi a activităţii biotei solului, demonstrând teza expusă
încă de Heraclit (circa 500 de ani înainte de Christos) că „Sănătatea omului este
reflexia sănătăţii solului”;
Σ reducerea volumului de fertilizanţi sintetici şi înlocuirea unor lucrări mecanice
ineficiente diminuează dependenţa agriculturii convenţionale de sursele energetice
costisitoare;
Σ implicarea şi activizarea proceselor naturale de reglare a echilibrului dinamic din
agroecosisteme creează un mediu de viaţă nepoluant şi asigură producătorului o
recompensă corespunzătoare muncii efectuate.
E de menţionat faptul că întreaga activitate a acestei organizaţii se
concentrează prin elaborarea de metode şi difuzarea informaţiei privind practicarea
unei agriculturi pentru care contează nu doar procesul de producţie şi rezultatul
final în sine, ci în mod egal şi acţiunile de conservare şi ameliorare a mediului,
calitatea nutritivă şi biologică a produselor, inofensivitatea acţiunilor de producere
şi a rezultatelor înregistrate, precum şi independenţa agricultorului. Conform
definiţiei propuse de Codex Alimentarius, Agricultura Ecologica este un sistem de
management care promovează şi ameliorează sănătatea agro-ecosistemului,
biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologica durabilă a solurilor.
Pornind de la oportunitatea acţiunilor îndreptate la obţinerea şi comercializarea
produselor ecologice şi luând în consideraţie familiarizarea specialiştilor din
agricultură devine raţională prezentarea obiectivelor principale ale agriculturii
ecologice. Printre acestea pot fi enumerate:
Σ obţinerea produselor agricole de înaltă calitate nutritivă în cantităţi suficiente;
Σ catalizarea, diversificarea şi sporirea randamentelor sistemelor vii şi a circuitelor
biologice, utilizând capacităţile microorganismelor, componenţii florei şi faunei
solului, culturile agricole şi activitatea animalelor;
Σ menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solurilor;
Σ utilizarea maximală a resurselor naturale şi reciclabile;
Σ evitarea tuturor formelor de poluare pe care le poate favoriza practica agricolă;
Σ utilizarea sistemelor agricole eficiente din punct de vedere energetic şi a utilizării
materialelor;
Σ menţinerea diversităţii genetice a sistemelor agricole şi a biodiversităţei florei şi
faunei spontane;
Σ asigurarea condiţiilor decente de viaţă a agricultorilor, precum şi a mediului de
muncă sigur şi sănătos;
Σ controlul asupra impactului tehnicilor culturale asupra mediului şi a relaţiilor
sociale.
` Întru realizarea acestor deziderate în Republica Moldova au fost întreprinse
unele măsuri răzleţe, care nu au permis ca această mişcare să ia amploare. E
necesar de menţionat că pentru aceasta se cunosc şi unele premise favorabile. Pe
lângă realizările deja înregistrate în direcţia elaborării şi aplicării metodelor
biologice de protecţie a plantelor – ca bază primordială pentru obţinerea produselor
ecologice, în Moldova deja au fost aprobate sau elaborate un şir de acte legislative
printre care pot fi enumerate: Legea Ocrotirii Sănătăţii nr.411-XIII din 28 martie
1995, Legea privind protecţia consumatorilor nr.1453-XII din 25 mai 1993,
Hotărârea Guvernului nr.863 din 21 august 2000 ”Concepţia Naţională a
agriculturii ecologice, fabricării şi comercializării produselor alimentare ecologice
şi genetic nemodificate”.
Ţinem să menţionăm că din punct de vedere al producţiei obţinute,
agricultura ecologică mai răspunde şi unor deziderate deosebit de importante
pentru Republica Moldova, cum sunt bunăoară:
Σ răspunde cerinţelor interne şi externe crescânde de produse naturale, care
demonstrează elocvent contribuţia la menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate
a oamenilor şi animalelor;
Σ diversifică considerabil sortimentele la unele categorii de produse la care piaţa
este în stare de supraproducţie şi sporeşte volumul de producere a culturilor cu
valori deocamdată ne apreciate la justa valoare;
Σ înlesneşte activitatea de producere a firmelor autohtone pentru ieşirea pe piaţa
externă şi lipsită de concurenţă pentru unele legume şi fructe, care în condiţiile
Republicii Moldova au condiţii optime pentru aplicarea tehnologiilor de obţinere a
produselor ecologice;
Σ cointeresarea materială a producătorilor prin preţurile la produsele ecologice,
care depăşesc de 1,5 – 3 ori preţurile produselor convenţionale, deşi se atestă o
diminuare cu 15-20 la sută a volumului de producere;
 sporirea calităţii biologice, biochimice şi nutritive a produselor ecologice.
Pornind de la faptul că produsele ecologice nu reprezintă un rezultat al proceselor
industriale, consumatorul nu le alege după criteriile morfometrice, aşa cum se
întâmplă astăzi, ci după valoarea lor biologică;
Σ sporeşte posibilităţile producătorilor agricoli din Republica Moldova pentru
pătrunderea pe piaţa produselor agricole apusene, care este extrem de concurentă la
produsele tradiţionale şi manifestă cerinţe deosebit de mari pentru produsele
ecologice.
Pentru realizarea obiectivelor majore şi în scopul atingerii dezideratelor susnumite,
mişcările de agricultură ecologică sub egida IFOAM au elaborat un şir de acte
normative şi au adoptat tehnici şi tehnologii, care respectă echilibrele biologice şi
permit debarasarea de tehnologii şi de anumite restricţii, care contravin
obiectivelor principale. În acest sens au fost reliefate şi se respectă următoarele
principii:
Σ co-existenţa şi nu dominanţa asupra sistemului natural;
Σ menţinerea continuă şi sporirea fertilităţii naturale a solului;
Σ evitarea şi minimizarea poluării şi degradării mediului înconjurător;
Σ eliminarea oricăror tehnologii poluante;
Σ aplicarea realizărilor tehnologice tradiţionale şi avansate de soiuri şi asolamente
adaptate condiţiilor locale;
Σ susţinerea concepţiilor agriculturii naturiste, modelarea proceselor tehnologice şi
a vieţii pe ciclurile naturale existente.
Anume pe această cale putem spera la stoparea proceselor de criză ecologică şi de
păstrare a echilibrului natural. Aplicarea tehnologiilor de obţinere a produselor
ecologice ar permite obţinerea unor produse cu valoare biologică sporită,
sănătoase, în mare măsură libere de pesticide şi cu conţinut de calitate superioară.
Prevederile Legii nr.115-XVI din 09.06.2005 cu privire la producţia agroalimentară
ecologică adoptă agricultura ecologică în documentul de poziţie al Republicii
Moldova în curs de negociere cu Uniunea Europeană, recunoaşte Regulamentul
Consiliului Europei nr. 2092/91, Regulamentul Consiliului Europei nr. 1804/99,
Regulamentele Comisiei Europene Nr. 94/92, 3457/92, 207/93,
precum şi acceptă popularitatea acestui domeniu. Producţia agroalimentară
ecologică certificată de organisme de inspecţie şi certificare internaţionale este un
sector nou în Republica Moldova. Numărul unităţilor/fermelor care aplică metode
de producţie agroalimentară ecologică este în creştere. Pe fundalul interesului
crescând al agricultorilor moldoveni, al ridicării gradului de informare şi stimulaţi
de legislaţia elaborată de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, asistăm
la cresterea interesului agenţilor economici privind producţia agroalimentară
ecologică.

CONSTITUIREA FERMEI ECOLOGICE CA MODEL DE

GOSPODĂRIRE
3.1. Particularităţile managementului fermei ecologice.

Agricultura ecologică, spre deosebire de agricultura convenţională, reprezintă nu

doar o direcţie ştiinţifică şi practică nouă, ci este o formă a dezvoltării durabile a
societăţii. Ea se bazează pe capacităţile de autoreglare a agroecosistemelor,
utilizând potenţialele naturale şi resursele locale regenerabile de pe teritoriul
fermei în baza managemenului permanent al proceselor ecologice şi biologice.
Realizarea obiectivelor agriculturii ecologce este posibilă doar la fortificarea
legăturii dintre agricultură şi natură şi promovarea atitudinii grijulii faţă de
echilibrul natural. Ca oricare alt tip de agricultură, cea ecologică necesită
planificarea minuţioasă a activităţilor şi executarea unui management integral, care
ţine de soluţionarea tuturor problemelor, atât a fermei ecologice, cât şi a
comunităţii în care se integrează. Pornind de la particularităţile agriculturii
ecologice, e necesar de trasat elementele principale, care stau la baza
managementului unei ferme ecologice. În acest sens se evidenţiază durata mai
îndelungată a sistemelor agroecologice, ceea ce e determinat de stabilitea
structurală şi funcţională şi servesc în calitate de tampon la acţiunea factorilor care
iniţiază perturbarea sistemului. Spre deosebire de agricultura convenţională,
producţia ecologică se realizeză în ferme, gospodării individuale, asociaţii
familiale sau în societăţi pe acţiuni mai mari, dar trebuie să corespundă tuturor
exigenţelor privind calitatea şi protecţia mediului înconjurător. Permanent se
vehiculează întrebarea privind dimensiunile fermelor ecologice, incorect
promovând ideea despre suprafeţele mici ale acestora şi că producţia ecologică este
doar pentru proprietarii mici, “de pe lângă casă”. Deşi majoritatea fermelor
ecologice sunt de dimensiuni mici şi mijlocii, totuşi acestea ating 5 şi 50 ha. În
aceste cazuri agenţii economici sunt preocupaţi de producerea culturilor intensive
din sere, solarii, ciupercării, producerea fructelor şi strugurilor, precum şi pentru
unele activităţi speciale, cum sunt bunăoară, creşterea viermilor de mătase, a
melcilor, a struţilor etc. Agricultura ecologică poate fi practicată şi în zonele cu
suprafeţe întinse de teren şi care dispun de capacităţi tehnologic mai mari, unde
suprafeţele lor pot depăşi 100 ha, iar uneori şi mai mult de 1000 ha. Practica
aplicării metodelor alternative celor chimice, adică fără utilizarea produselor
chimice, demonstrează că efectul maximal se înregistrează la obţinerea
produselor ecologice pe suprafeţe destul de mari, care depăşesc 100 ha.
Toate fermele şi societăţile agricole ecologice parcurg o perioadă, mai lungă sau
mai scurtă, de conversie, care este egală cu timpul scurs între începerea
managementului ecologic şi obţinerea certificatului de fermă ecologică. Trecerea
de la agricultura convenţională la cea ecologică se face pas cu pas, pentru ca
structurile economice să nu resimtă efectele scăderii productivităţii, iar
producătorii să capete încredere în noile sisteme. Certificarea se face imediat ce
toată unitatea economică sau o parte din activitatea acesteia corespunde
standardelor ecologice. De regulă, fermele ecologice sunt mixte, având activităţi
atât fitotehnice, cât şi zootehnice, ceea ce contribuie la valorificarea profundă a
producţiei vegetale pentru a restabili elementele nutritive extrase din sol de
plantele cultivate. Rentabilitate înaltă poate fi asigurată şi la fermele ecologice
vegetale şi societăţile de procesare şi comercializare a produselor ecologice. În
asemenea ferme cea mai mare parte din producţie este folosită direct în consumul
uman (legumele, fructele, conservele de legume şi carne, brânzeturile, extractele
vegetale şi animale etc), iar procesarea produselor se face cu consum minim de
energie, folosind aşa resurse regenerabile de energie, cum este biogazul, energia
solară, eoliană şi hidrică sau resursele energetice locale, inclusive rezidurile şi
deşeurile organice. Activităţile din fermele şi societăţile agroindustriale se
desfăşoară conform normelor internaţionale şi naţionale. Spre deosebire de
întreprinderile agricole, care practică agricultura convenţională, fermele ecologice
folosesc resursele funciare, economice şi sociale proprii. Terenurile, bunurile şi
serviciile unităţilor agroecologice sunt proprietate privată, iar fondurile băneşti
sunt asigurate, în cea mai mare parte, din resurse proprii. In ţările cu agricultură
ecologică dezvoltată, o parte semnificativă din resursele financiare este asigurată
de stat printr-un mecanism diversificat de subvenţii şi granturi. Tehnologiile
agroecologice îmbină metodele tradiţionale cu cele moderne caracterizate cu un
înalt nivel de înzestrare tehnologică. Materialul semincer şi de plantat, precum şi
animalele de prăsilă sunt certificate ecologic şi se produc în ferma proprie sau în
alte ferme ecologice specializate . Deosebit de discutabile sunt aspectele
economice ale tehnologiilor ecologice, adic ă gradul de rentabilitate a lor.
Sistemele ecologice vegetale şi animale înregistrează pierderi mici ca urmare a
atacului de buruieni, boli şi insecte şi alte organisme dăunătoare datorită
activităţilor preventive permanente şi a măsurilor curative lipsite de toxicitate,
precum şi a stimulării competiţiei interspecifice. Efectele tehnologiilor ecologice
se manifestă mai lent, cum se întâmplă bunăoară la tratamentul seminţei şi al
materialului de plantat cu preparate biologice. Deşi mai persistă discuţii
îndelungate asupra efectului economic al acestor mijloace, totuşi e necesar de
menţionat că ele participă la sporirea capacităţii nutritive şi protectoare a solului,
precum şi la activizarea componenţilor utili ai agroecosistemelor.
Randamentul maxim al fermelor ecologice se înregistrează la îmbinarea
tehnologiilor modern de producere, procesare şi comercializare a produselor
ecologice. E necesar de menţionat că procesarea produselor agricole ecologice se
face mecanic, fizic sau biologic, cu menţinerea calităţii şi a integrităţii structurale a
produselor agricole, în condiţii ireproşabile de igienă. Se va ţine cont de faptul că
chiar şi materia primă, ingredienţii şi aditivii folosiţi în procesul de prelucrare sunt
certificaţi ecologic. Produsele ecologice se depozitează separat de produsele
neecologice. Ambalajul lor este din materiale biodegradabile, care nu
contaminează nici produsele şi nici mediul înconjurător. Toate acestea indică la
necesitatea abordării în complex a procesului de organizare şi trecerea la
agricultura ecologică.
Un element deosebit al agriculturii ecologice este etichetarea. Produsele ecologice
sunt etichetate sau/şi însoţite de un document pe care se indică denumirea
produsului, numele şi adresa persoanei sau a companiei producătoare, denumirea
firmei ce a făcut certificarea, metodele de producere sau de prelucrare şi menţiunea
"Produs certificat ecologic". Pe etichetă se înscrie, de asemenea, compoziţia
produsului, inclusiv ingredienţii şi aditivii, precum şi termenul de valabilitate.
Produsele din fermele şi societăţile agroindustriale în conversie se etichetează
diferit de cele ecologice. Folosirea expresiei "Produs ecologic în conversie" nu se
recomandă. Deocamdată mai rămâne discutabilă întrebarea privind productivitatea
fermelor ecologice. De regulă recoltele ecologice sunt mai mici decât cele obţinute
în fermele convenţionale. Pornind de la caracterul manual al multor operaţii
tehnologice, produsele ecologice devin mai scumpe cu 10-20 % în comparaţie cu
cele convenţionale. Scăderea recoltei şi a eficienţei economice este compensată de
creşterea calităţii şi a stabilităţii producţiilor ecologice.
Managementul integral al fermelor ecologice începe de la identificarea unui scop
bine determinat, precum şi sarcinile înaintate spre soluţionare. Acest tip de
management contribuie mult la protecţia şi sporirea calităţii solului, apei şi a altor
resurse naturale de la fermă şi din vecinătatea ei. La determinarea sarcinilor
managementului e necesar de ţinut cont de orientarea în viitor al companiei,
modalitatea în care ferma va căpăta profit, starea resurselor umane şi sociale,
volumul resurselor economice şi financiare, starea resurselor de mediu şi natural,
precum şi asigurarea cu braţe de muncă. E necesar de ţinut cont că managementul
fermelor ecologice, spre deosebire de celelalte tipuri de agricultură se bazează pe
resursele naturale şi cele proprii. Aceasta asigură nu numai beneficii economice,
dar şi sociale, deoarece antrenează mai multă forţă de muncă. Folosirea resurselor
externe, cum sunt fertilizanţii anorganici şi pesticidele sintetice, nu se admite.
Managementul integral are o importanţă mare la momentul certificării, ceea ce
determină necesitatea perfectării corecte şi la timp a registrelor tehnologice

PROBLEMELE FERTILIZĂRII SOLULUI ÎN AGRICULTURA

ECOLOGICĂ
4.1. Managementul fertilităţii solului

Este bine cunoscut faptul că îngrăşămintele reprezintă unul din factorii care
determină nivelul cantitativ şi calitativ al recoltelor agricole. Aplicarea
fertilizanţilor este o pârghie eficientă în reglarea proceselor de sinteză şi acumulare
a principalelor grupe de substanţe organice (proteinelor, amidonului, glucidelor,
lipidelor şi a altor substanţe). Acesta depinde de diferiţi factori, cum ar fi bunăoară,
specia şi soiul plantei de cultură, tipul de sol, nivelul hidric al solului, metoda,
epoca şi doza de aplicare.
Compoziţia chimică a plantelor arată că acestea conţin circa 60 de elemente.
Conţinutul în elemente necesare nutriţiei plantelor constituie o componentă
esenţială a fertilităţii. In vederea utilizării îngrăşămintelor într-o fermă ecologică
este necesar să se efectueze lucrări de cartare agrochimică pentru cunoaşterea
gradului de aprovizionare a solurilor cu elemente în forme uşor accesibile plantelor
şi stabilirea însuşirilor, ce trebuie corectate prin amendamente. Cartarea
agrochimică scoate în evidenţă cantităţile de elemente minerale ce pot constitui o
sursă de nutriţie pentru plante cel puţin un sezon de vegetaţie încît, pe baza
calculelor teoretice, să se poată interveni prin fertilizare în scopul realizării
producţiei prognozate.
Asigurarea productivităţii terenurilor agricole este indispensabil legată de
întoarcerea substanţelor organice şi minerale, care au fost extrase pe parcursul
activităţii plantelor. În acest sens sunt utilizaţi diferiţi fertilizanţi, care reprezintă
substanţe simple sau compuse de natură minerală sau organică, conţinând elemente
chimice necesare nutriţiei plantelor, sau care contribuie indirect la îmbunătăţirea
condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor, sporind fertilitatea solului.
Fertilizanţii se împart în următoarele grupe:
∑ chimici (cu azot, fosfor, potasiu, microelemente etc.), respectiv produse
industriale anorganice (minerale) şi organice (ureea şi derivatele ei);
∑ organice naturale (deşeuri obţinute din activitatea sectorului zootehnic);
∑ verzi, sau siderate (care provin de la plantele verzi şi plante uscate);
∑ bacteriene (celule bacteriene sau produse ale activităţii lor, cum sunt
bunăoară, preparatele nitragin, azotobacterin, fosfobacterin etc.).
Folosirea neraţională a fertilizanţilor, fără a se ţine cont de însuşirile solului,
indicii agrochimici, necesarul plantelor în elemente nutritive pentru formarea
recoltelor scontate, conduce la poluarea mediului ambiant, îndeosebi a resurselor
acvatice. Cauzele principale de poluare a mediului înconjurător cu nutrienţi sunt
tehnologiile imperfecte de transportare, păstrare, amestecare şi aplicare a
îngrăşămintelor. Anume din această cauză în sursele acvatice ajung circa 5-20%
din fertilizanţi, cere devin în aşa mod, poluanţi gravi. Impactul negativ asupra
mediului înconjurător din cauza aplicării neraţionale a fertilizanţilor minerali poate
fi de diferite aspecte:
∑ poluarea solului, a apelor de suprafaţă şi a celor freatice;
∑ intensificarea proceselor de eutroficare ale resurselor acvatice;
∑ dereglarea circuitului elementelor şi a balanţei elementelor nutritive;
∑ degradarea agrochimică şi agrofizică a solurilor;
∑ înrăutăţirea stării fitosanitare a plantelor de cultură;
∑ scăderea productivităţii culturilor agricole şi a calităţii producţiei obţinute.
În funcţie de modul de obţinere se deosebesc următoarele tipuri de:
∑ fertilizanţi organici naturali;
∑ fertilizanţi minerali naturali;
∑ fertilizanţi minerali sintetizaţi.
E necesar de menţionat că în agricultura ecologică este interzisă aplicarea
fertilizanţilor de sinteză, iar baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice şi
minerale naturale. În acest sistem de agricultură nutriţia plantelor este văzută în
strânsă legătură cu desfăşurarea naturală a proceselor vieţii şi cu factorii de mediu.
Substanţele nutritive trebuie puse la dispoziţia plantelor treptat şi în raporturi
optime, în funcţie de particularităţile biologice a lor. În aceast sens se aplică
fertilizanţii organici, din care substanţele nutritive în urma activităţii biotei se
mineralizează şi devin accesibile sub formă de compuşi care se găsesc în mediul
natural. În urma descompunerii materiei organice numai unele substanţe trec direct
în sol, de unde pot fi asimilate de plante. Alte substanţe, cum sunt bunăoară,
fosforul, magneziul, fierul mai întâi sunt folosite de microorganismele solului şi
apoi prin descompunerea biomasei lor revin în soluţia solului.
Menţinerea fertilităţii solului în condiţiile fermelor ecologice cere respectarea
strictă a 2 principii fundamentale:
∑ folosirea dozelor moderate şi repetate la un interval de timp mai mic, decât
dozele mari, care favorizează parazitismul şi au o acţiune de încetinire a
germinării şi creşterii plantelor;
∑ nu se admite incorporarea fertilizanţilor organici în stare proaspătă, deoarece
descompunerea anaerobă a lor duce la eliminarea produelor toxice pentru
plante.
Buna gospodărire în agricultură în vederea menţinerii fertilităţii solului se
începe cu determinarea dozelor de fertilizanţi şi optimizarea nutriţiei minerale în
funcţie de tipul culturii agricole, nivelul recoltelor calculate şi însuşirile
agrochimice ale solului. Aplicarea fertilizanţilor minerali şi organici trebuie să se
efectueze în baza următoarelor principii:
∑ optimizarea nutriţiei plantelor cu elemente biofile (azot, fosfor, potasiu,
calciu, magneziu, sulf, fier, mangan, cupru, zinc, bor, molibden etc.) pe
întreaga perioadă de vegetaţie prin respectarea asolamentelor ştiinţific
fundamentate, implementarea sistemului optim de fertilizare şi lucrare a
solului, protecţia plantelor de buruieni, boli şi vătămători;
∑ valorificarea la maximum şi combinarea corectă a îngrăşămintelor organice
cu cele minerale pentru culturile agricole şi asolamente în fiecare zonă
pedoclimatică. În acest sens reamintim că pentru formarea unui bilanţ
echilibrat sau pozitiv de humus este necesară încorporarea în solurile
neerodate, în medie pe an, a circa 8-10 t/ha gunoi de grajd, pe solurile
erodate – 14-15 t/ha şi pe cele irigate – 10-12 t/ha. Fecare solă în asolament
trebuie să fie fertilizată o dată în 4-5 ani, iar solurile puţin fertile, cu un
conţinut scăzut de humus (sub 2%) – o dată în 3-4 ani; gunoiul de grajd se
aplică, în primul rând, la sfecla de zahăr şi cea furajeră, porumb pentru
boabe, culturile legumicole, la fondarea plantaţiilor viticole şi pomicole. E
de menţionat că îngrăşămintele organice şi composturile se introduc înainte
de arat sau la desfundarea solului;
∑ aplicarea îngrăşămintelor chimice în doze şi proporţii optime, în funcţie de
necesităţile culturilor agricole, indicii agrochimici ai solului, cultura
premergătoare, condiţiile agrometeorologice. Se impune de amintit că
reducerea sau majorarea neîntemeiată a dozelor de fertilizanţi este
inadmisibilă, deoarece şi una şi cealaltă conduce la scăderea eficienţei
sistemului de îngrăşăminte;
∑ transportarea, păstrarea corectă şi aplicarea uniformă a îngrăşămintelor pe
suprafaţa terenului agricol, deoarece devierea de la normele indicate de
fertilizare nu trebuie să depăşească 5–10 la sută. Este obligatorie
încorporarea imediată în sol a îngrăşămintelor organice, a ureei, amoniacului
anhidru şi a apei amoniacale;
∑ acumularea azotului biologic în sol prin cultivarea plantelor leguminoase în
asolamentele de câmp, respectând cota optimă a culturilor leguminoase în
asolamente, care trebuie să fie de 20–25 la sută;
∑ formarea raportului optim între azotul biologic şi cel chimic, care constituie
70:30. Ţinem să menţionăm că pentru diminuarea poluării solului şi a apei
cu compuşi de azot este necesar ca surplusul de azot mineral să fie legat în
substanţă organică prin îmbogăţirea solului cu humus;
∑ optimizarea nutriţiei plantelor cu azot se efectuează în baza diagnozei
complexe a relaţiei “sol-plantă”, inclusiv prin determinarea rezervelor de
azot mineral, a capacităţii de nitrificare a solului şi a condiţiilor
meteorologice concrete;
 ∑ aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor azotoase, îndeosebi la culturile
legumicole, furajere, pe solurile irigate, desecate, nisipoase, asigurând
apropierea termenelor de aplicare a lor de epocile de utilizare maximală a
azotului de către culturile agricole;
∑ optimizarea nutriţiei plantelor cu microelemente.
În Republica Moldova, principalele surse de poluare a solului, a apelor de
suprafaţă şi a celor freatice cu nutrienţi sunt:
∑ eroziunea solului;
∑ reziduurile din sectorul zootehnic, care se cumulează în spaţiul rural. În acest
sens reamintim că anual se acumulează circa 6–8 mln tone gunoi de grajd şi
doar 10% din el se incorporează în sol.
Pentru diminuarea poluării solului şi a apei cu nutrienţi e necesar ca fiecare
fermier, gospodărie agricolă să dispună de:
∑ platforme individuale şi comunale pentru acumularea gunoiului de grajd şi
producerea composturilor;
∑ depozite pentru păstrarea fertilizanţilor chimici;
∑ tehnică agricolă pentru aplicarea fertilizanţilor în sol cu apa de irigaţie şi
fertilizarea de stimulare a plantelor concomitent cu lucrările de protecţie a
plantelor;
∑ planul de aplicare a îngrăşămintelor în asolamente;
∑ cartea istoriei câmpurilor, care reprezintă registrul evidenţei utilizării
fertilizanţilor cu înregistrarea dozelor şi termenelor de aplicare a lor pentru
fiecare câmp.
În agricultura ecologică în calitate de fertilizanţi organici se utilizează gunoiul
de grajd, tulbureala (nămolul) de bovine şi porcine, urina şi mustul de gunoi de
grajd, dejecţiile din sectorul avicol, composturile din resturi organice gospodăreşti,
paiele nefermentate, sideratele, ş.a.
Composturi din resturi organice reprezintă un amestec de origine vegetală
(paie, rumeguş, frunze, scoarţe de copaci, deşeuri de tescovină), gunoi de grajd,
urină, must de gunoi de grajd, gunoiul de păsări, cenuşa şi poate fi echivalat cu
compostul obţinut din gunoi de grajd.
Paiele ne fermentate pot fi utilizate ca îngrăşământ fără o prealabilă
compostare sau transformare în gunoi artificial. Ele se folosesc ca îngrăşământ pe
terenul de pe care sa ridicat recolta sau pe altele învecinate, îndeosebi pe soluri
argiloase, unde, ameliorează procesele de aerare şi circulaţie a apei, contribuind la
creşterea conţinutului de humus din sol.
Îngraşâmintele verzi (sideratele) reprezintă o element important a sistemului
de agricultură ecologică. Plantele verzi se cultiva cu scopul incorporarii lor in sol
odata cu lucrarile de baza. Ele trebuie sa produca o masa vegetala cat mai bogata
intr-un timp cat mai scurt si sa nu fie pretentioasa fata de sol. Se incorporeaza in
sol in scopul de marire a fertilitatii. Au efect 2-3 ani si amelioreaza proprietatile
fizico-chimice ale solului. Sunt indispensabile pentru culivarea plantelor
ecologice.Pentru aceasta se cultivă plante care au capacităţi fotosintetice mari de a
produce cantităţi importante de bimasă pentru îmbogăţirea solul în azot Se folosesc
culturi din familia Fabaceae, care în condiţiile unei simbioze cu bacteriile
azotfixatoare, aculează cantităţi mari de azot în sol. Leguminoase utilizate ca
plante verzi sunt trifoiul rosu, lupinul, sulfina, seradela, mazarichea, bobul, etc.
Leguminoasele verzi ridica fertilitatea solului, si sunt considerate foarte bune
plante premergatoare pentru majoritatea culturilor agricole. Mai frecvent sunt
folosite următoarele: lupinul galben, trifoiul roşu, mazărea, sparceta, măzărichea,
muştarul, hrişcă, secara ş.a. Culturile leguminoase în amestec cu cele graminee
(borceagul) produc cantităţi bogate de biomasă. Plantele se încorporează în sol în
perioada îmbobocirii-înfloririi, înregistrând îmbogăţirea solului cu materie
organică și sporirea acivităţii biotei.
Agricultura ecologică este indispensabil legată de utilizarea în calitate de
îngrăşăminte minerale a produselor minerale naturale. În acest sens se poate folosi
Salpetrul de Chile (azotatul de sodiu), care este unicul produs mineral natural cu
azot care s-a acumulat de-a lungul timpurilor în America de Sud ca sare ce conţine
azot, făina de fosforite; fosfaţi naturali calcinaţi; zgura lui Thomas; făina de oase,
cenuşa din lemne, precum şi unele săruri potasice, cum sunt bunăoară silvinul,
silvinitul, kainitul, ş.a.

4.2. Asolamentele – element indispensabil al agriculturii ecologice

Este bine cunoscut faptul că cultivarea plantelor pe aceleasi masive cauzeză

fenomene negative, care reduc cantitatea şi calitatea recoltelor obţinute. Practica
agricolă mondială, întru reducerea efectelor negative a elaborat propuneri de
alternare a plantelor pe fiecare solă, după anumite principii ştiinţifice. Astfel a fost
propusă aplicarea asolamentelor, care reprezintă împărţirea terenurilor în sole pe
care plantele de cultură se succed în timp şi spaţiu într-o ordine bine stabilită şi pe
care se aplică sisteme raţionale de lucrare a solului, de fertilizare şi de protecţie a
culturii în vederea creşterii fertilităţii solului, a sporirii cantitative şi calitative a
producţiilor agricole.
Rolul pozitiv al asolamentelor în sporirea recoltelor şi restabilirea fertilităţii
solului, care a fost stabilit din cele mai vechi timpuri, a fost şi rămâne unul dintre
cele mai eficiente şi mai puţin costisitoare măsuri agrotehnice. Asolamentele pe
parcursul dezvoltării agriculturii s-au perfecţionat permanent, dar totusi pentru
asigurarea funcţionalităţii lor perfecte mai rămân numeroase reserve.
Deşi în practica agricolă asolamentele sunt aplicate pe suprafeţe impunătoare,
totuşi noţiunea de asolament se confundă frecvent cu cea de rotaţie a culturilor.
Ţinem să accentuem că rotaţia culturilor reprezintă succesiunea lor in timp pe una
şi aceeaşi solă pentru evitarea fenomenelor de „oboseală", şi menţinerea fertilităţii
solului. Aceasta este determinat de particularităţile plantelor de a folosi aceleaşi
elemente nutritive din sol. Elaborarea asolamentelor eficiente, cu o rotaţie raţională
a culturilor necesită cunoaşterea particularităţilor reliefului, condiţiilor pedo-
climatice, expoziţia terenului, cerinţele agro-biologice ale plantelor. Speciile
intensive (sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, tutunul) trebuie să alterneze cu
plante care necesită un consumuri mai redus de elemente şi energie. Foarte
importantă este utilizarea raională a resurselor disponibile în diferite orizonturi ale
solului. În acest sens se recomandă care penetrează straturile profunde (lucerna,
sfecla pentru zahăr, floarea soarelui), să alterneze cu plantele care au rădăcini
superficial, cum se întâlnesc, de exemplu, la fasole, mazăre, cartofi. Problema
elaborării şi implementării asolamentelor este strâns legată de arganizarea general
a teritoriilor şi forma de proprietate asupra pământului. Respectarea aceastora a
devenit deosebit de complicată odată cu parcelarea terenurilor agricole. Cerinţa
principală faţă de asolamente, pe lângă cea de păstrare a fertilităţii solului, constă
în evitarea pericolului îmburuienării, deoarece cultivarea permanentă a unei specii
pe aceeaşi solă cauzează înmulţirea abundentă a buruienilor specifice.
Elaborarea şi aplicarea asolamentelor se face după cunoaşterea profundă a
particularităţilor biologice a setului de culturi propuse în structura lui. În acest sens
se deosebesc următoarele grupe de plante de cultură:
Σ cereale păioase de toamnă: grâu de toamnă, orz de toamnă, secară, triticale;
Σ cereale păioase de primăvară: ovăz, orz de primăvară, mei;
Σ culturi prăsitoare: porumb, floarea soarelui, sfecla pentru zahăr, tutun, cartof,
sorg;
Σ leguminoase anuale: mazăre, fasole, soie, fasolită, linte, bob, năut, arahide, lupin;
Σ leguminoase perene: lucerna, sparcetă, trifoi, eventual graminee perene;
-plante furajere anuale: borceag de primăvară, iarbă de Sudan, porumb pentru masă
verde, porumb pentru siloz;
Σ plante medicinale şi aromatice: mentă, levănţică, muştar negru, coreandru;
Σ plante legumicole, care, pornind de la particularităţile biologice se împart în
următoarele grupe: vărzoase, solonacee, leguminoase, rădăcinoase,
bulboase,tuberculifere, verdeţuri, ş.a.
Impresionează atitudinea grijulie faţă de sol a agricultorilor olandezi, care au
elaborate şi implementează pe larg diferite tipuri de asolamente, inclusive şi pentru
culturile decorative. Pentru soluţionarea diferitor scopuri au fost elaborate diferite
tipuri de asolamente pentru toate zonele pedo-climatice ale republicii.

4.3.Sisteme de lucrare a solului în agricultura ecologică

Succesul agriculturii ecologice în mare măsură este determinat de modul de

îngrijire a solului şi eficienţa măsurilor de control a organismelor dăunătoare.
Efectul scontat al sistemelor de agricultură ecologică poate fi realizat doar la
respectarea strictă a tuturor elementelor tehnologice. Orice suprafaţă de teren este
valorificată cel mai bine prin cultivarea cu una sau mai multe specii de plante.
Aceasta impune, în afară de cunoaşterea particularităţilor biologice ale plantelor de
cultură, proprietăţilor solului, climei, florei şi faunei din zona respectivă,
efectuarea lucrărilor cu un impact pozitiv asupra dezvoltării plantelor de cultură şi
calităţii mediului înconjurător. Efecte benefice au fost înregistrate la aplicarea
procedeelor tehnologice de plelucrare a terenurilor (Боинчан Б., 1999), care au
impact pozitiv asupra solului, climei, florei şi faunei. De un real folos se bucură
aplicarea asolamentelor, lucrările soiului, fertilizarea, rolul materialului semincer,
combaterea buruienilor, agenţilor şi dăunătorilor, irigarea şi recoltarea. După
importanţa pe care o au pentru producţia agricolă, aceste elemente pot fi:
Σ Lucrări strict obligatorii - operaţii şi procedee tehnologice fără de care producţia
agricolă nu se poate realiza sau procesul de producţie este lipsit de sens. Din
această grupă fac parte operaţiile legate de efectuarea semănatului (plantatului) şi
recoltat, precum şi valorificarea producţiei.
Σ Lucrări obligatorii - activităţi agricole care au ca obiectiv realizarea condiţiilor
optime de desfăşurare a lucrărilor din prima categorie. Din această grupă fac parte
rotaţia culturilor, lucrările solului şi lucrările de îngrijire - fertilizarea, combaterea
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor şi irigarea.
Σ Lucrări speciale - procedee tehnologice specifice unor situaţii particulare privind
însuşirile terenurilor şi ale plantelor cultivate. Acestea se referă la terenurile
denivelate sau tasate, dispuse în pantă, pe solurile argiloase, nisipoase, acide şi
sărăturoase, precum şi la anumite cerinţe speciale ale plantelor, cum este bunăoară,
fixarea simbiotică a azotului atmosferic, irigarea prin inundare, subterană şi prin
picurare; polenizarea suplimentară, ş.a.
Lucrarea solului influenţează şi modifică proprietăţile fizice, chimice şi biologice
ale lui şi reprezintă o pârghie eficientă pentru menţinerea condiţiilor optimale
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor agricole. In funcţie de scopurile urmărite
se cunosc 3 sisteme de lucrări:
Σ sistemul clasic de lucrări bazată pe aplicarea arăturii cu plugul cu cormană şi
întoarcerea brazdei;
Σ sistemul neconvenţional exclude arătura cu plugul cu cormană total sau periodic,
raţionalizarea numărului de lucrări şi păstrarea la suprafaţa solului a cel puţin 30 %
din totalul de resturi vegetale;
Σ sistemul de semănat direct, renunţindu-se la orice fel de lucrare a solului.
Fiecare sistem din cele 3 grupe are mai multe variante, la care lucrările de bază şi
de pregătire a solului pentru semănat se fac într-o anumită succesiune, care depinde
de tipul de sol, particularităţile premergătorului, planta cultivată, starea de
îmburuienire a solului, şi proprietăţile reliefului. În agricultura ecologică preferinţe
se dă sistemelor neconvenţionale de lucrare a solului, care asigură conservarea
solului, reducerea pierderilor de sol şi apă. Deosebirea principială dintre
tehnologiile agriculturii convenţionale şi cele ecologice constă în crearea şi
menţinerea armoniei între protecţia mediului şi tehnologia de cultură specifică
fiecărei culturi. Tehnologiile care asigură această armonie şi păstrează echilibrul
dintre resursele naturale utilizate şi optimizarea acestora conform cerinţelor
plantelor de cultură sunt sistemele minime de lucrare a solului şi semănatul direct.
Alternativele ecologice la lucrarea convenţională sunt de altfel mult mai
numeroase, şi ele sunt cuprinse sub noţiunea de sisteme neconvenţionale de lucrare
a solului. Pornind de la problemele legate de gradul redus de asigurare cu soluri
fertile, cu care se confruntă agricultorii chinezi, ei acordă o atenţie deosebită
planificării teritoriilor, structurii suprafeţelor însemânţate şi respectării
operaţiilor tehnologice de lucrare a solului.
Consecinţele pozitive ale sistemelor neconvenţionale de lucrare a solului în
comparaţie cu sistemul convenţional sunt diferite de la o zonă geografică la alta.
Deosebit de importante acestea devin în cazul solurilor degradate, în special în
cazul eroziunii pe terenurile în pantă, la conservarea apei în sol, la reducerea
compactării solurilor, la stoparea declinului materiei organice humificate, a
degradării structurale a solului. Aplicarea sistemelor neconventionale de lucrare
a solului asigură mai multe beneficii:
Σ reducerea timpului de lucrare a solului de 2-4 ori;
Σ reducerea consumului de combustibil cu 30-50%, precum şi reducerea necesarul
de maşini agricole la unitate de suprafaţă;
Σ refacerea structurii solului şi diminuearea compactării de suprafaţă şi adâncime;
Σ sporirea conţinutului de materie organică din sol;
Σ creşterea permeabilităţii solului pentru apă şi reducerea eroziunii solului;
Σ sporirea activităţii biotei solului datorită incorporării resturilor vegetale;
Σ protecţia calităţii apelor freatice şi de suprafaţă;
Σ menţinerea calitatea aerului prin reducerea emisiilor de combustibili fosili
utilizaţi în traficul pe teren şi prin reducerea carbonului eliminat în atmosferă.
Lucrările neconvenţionale ale solului includ o gamă variată de procedee, care
cuprind lucrări ce se referă la semănatul direct în sol neprelucrat până la afânarea
adâncă fără întoarcerea brazdei. Foarte frecvent se sunt folosite lucrările reduse ale
solului, lucrările minime (cu acoperire sub 30%), lucrările minime cu mulci vegetal
(cu acoperire peste 30%), semănatul pe biloane, lucrările parţiale sau în
benzi. Variantele de lucrări pentru conservarea solului sunt următoarele: lucrarea
raţionalizată a solului, de lucrări minime acoperire 15-30%), de lucrare minimă cu
mulci (acoperire > 30%), de lucrare în benzi sau fâşii înguste, "fără lucrări" sau
semănatul direct, lucrări cu strat protector, de lucrări pe biloane.
Printre gama largă de variante agricultura ecologică este orientată la sistemul de
lucrări minime a solului, care se caracterizează prin prelucrarea terenului fără
intoarcerea brazdei, păstrarea resturilor vegetale în proporţie de 15-30 % la
suprafaţa solului şi executarea lucrărilor solului şi semănatul prin unul sau cel
mult două treceri. În funcţie de agregatul folosit se evidenţiază două sisteme de
lucrări minime: Sistemul de lucrări minime, cu afânare, dar fără intoarcerea
brazdei, care include:
Σ lucrat cu cizelul + agregat complex (grapa rotativă + sămănătoare + tăvălug):
distanţa dintre piesele active ale cizelului sunt de 25-28 cm. Lucrările se realizează
prin două treceri. Aplicarea cizelului se face toamna pentru a incorpora o parte din
resturile vegetale, iar primăvara se foloseşte doar agregatul complex.
Σ lucrat cu plugul paraplow + agregat complex: se face toamna la fel ca şi cu
cizelul, folosindu-se pe terenurile în pantă. Primăvara se foloşeste doar agregatul
complex de semănat format din grapa rotativă, semănătoare şi tăvălug.
Σ lucrat cu agregat complex (scarificator + grapa rotativa + tavalug +
semănătoare): se face pentru decompactarea solului cu scarificatorul montat în faţa
tractorului şi folosirea agregatului complex (grapa, semănătoare, tăvalugi), care se
montează în spatele tractorului. Sistemul de lucrări minime cu pregătirea patului
germinativ include:
Σ lucrat cu grapa cu discuri: se execută în alternanţă cu arătura; la culturile cu
cerinţe reduse faţă de afânarea solului, monitorizând minuţios structura solulului şi
îmburuienarea culturilor;
Σ lucrat cu agregat multifunctional: în componenţă intră organele de marunţire a
solului, alături de semănătoare, fertilizatoare şi instalaţia de erbicidat, utilizate in
special la culturile păioase;
Σ lucrat cu grape rotative: se realizează prin două treceri: în prima trecere se
lucrează cu agregat complex (freza), iar în a doua trecere se execută lucrarea de
semănat şi tăvălugit. Poate fi efectuat şi cu un agregat complex, care execută o
singură trecere. Sistemul de lucrări minime cu mulci se aplică în condiţii similare
cu sistemul de lucrări minime dar include păstrarea a cel puţin 30-80% din resturile
vegetale rămase la suprafaţa solului. Este aplicabil în zonele cu precipitaţii medii
anuale sub 700 mm. Drept rezultat producţia secundară vegetală constituită din
paie, ciocleje, vreji şi tulpini ale plantelor agricole nu sunt îndepărtate de pe teren,
ci fărâmiţate şi împrăştiate uniform la suprafaţa solului, unde susţin procesele de
pedogeneză şi menţinere a fertilităţii solului. Agregatele pentru lucrări minime cu
mulci trebuie să aibă organe de lucru cu capacitate mare de mărunţire a resturilor
vegetale, care se montează în faţa brăzdarelor de tip cizel, paraplow şi daltă. Se
recomandată în zonele secetoase şi pe terenuri supus degradării şi eroziunii şi
necesită afânarea stratului arabil. Sistemul nu admite lucrări mecanice de
întreţinere a culturilor. Solul se lucrează numai pe fâşii late de 15-20 cm, în
momentul semănatului, seminţele fiind aşezate în mijlocul zonei lucrate. Agregatul
este dotat cu piese active tip grapă rotativă şi cizel.
Actualmente tot mai frecvent se aplică sistemul "fără lucrări", sau semănatul direct,
care presupune semănatul într-un teren neprelucrat până la recoltare, fiind fără
lucrări mecanice de întreţinere şi combatere a buruienilor. Sistemul poate fi aplicat
doar în condiţiile de agricultură performantă. E necesar de menţionat că sistemul
reprezintă o tehnologie cu păstrarea obligatory a mulciului, care asigură
conservarea apei în sol. Aceasta ridică responsabilitatea faţă de executarea precisă
a semănatului, combaterii buruienilor, agenţilor patogeni şi dăunătorilor, precum şi
măsurilor de fertilizare. Semănatul ca atare se face direct în mirişte sau pe terenul
cu resturi vegetale ale plantei premergătoare. E necesar de menţionat că în cazul
cantităţilor mari de resturi vegetale apar deficienţe în funcţionare pe terenurile
umede, unde discul nu taie resturile veqetale, ci se rostogoleşte peste acestea, iar la
prezenţa cantităţilor mari de resturi vegetale şi condiţiile de secetă, se înregistrează
înrăutăţirea germinaţiei, până când rădăcinile plantei străpung stratul vegetal şi se
fixează de sol. Semănatul direct sporeşte importantă protecţiei plantelor,
accentuind caracterul preventiv al măsurilor. Tehnologia se aplică la toate culturile
cu excepţia celor rădăcinoase şi tuberculifere.
Diferenţa dintre sistemul cu lucrări minime şi semănatul direct constă în asigurarea
mulciului de la suprafaţa soiului prin semănatul unor culturi intermediare iar
lucrările solului se efectuează cu unelte care afânează solul fără a îngropa stratul
protector vegetal. Sistemul contribuie la stăvilirea eroziunii şi limitează
destructurarea agregatelor de sol.
Sistemele de lucrări cu strat protector sunt recomandate pe terenurile în pantă,
deoarece structura culturilor pe versanţi, partucularităşile plantelor cultivate şi
lucrările efectuate contribuie la apariţia şi amplificarea proceselor morfogenetice.
Aceasta se manifestă prin închegarea slabă a particulelor de sol şi prin lucrările
agrotehnice de întreţinere, care slăbesc coeziunea lor. Toate acestea sporesc
importanţa sistemelor de lucrări cu strat protector. Sistemul de lucrări cu biloane se
aplică pentru plantele prăsitoare şi include deschiderea biloanelor, folosind
cultivatorul cu cormane, iar semănatul se face prin tăierea coamei bilonului (cu
cuţite tip disc rotative, săgeată cu deflectoare lateral, discuri orizontale cu tăiş
continuu), în urma căreia brăzdarele îngroapă sămânţa. Sistemul contribuie la
încălzirea rapidă, semănatul se face la timp, iar plantele cresc mai viguros, stopând
dezvoltarea buruienilor şi reducând eroziunea solului.
Constituirea sistemului de lucrare a solului se va facă în funcţie de starea plantei de
cultură, condiţiile naturale şi posibilităţile tehnologice, ţinând cont de faptul că
solul acţionează asupra atât asupra plantei cât şi asupra sistemului iniţial. Solul
amplifică sau micşorează acţiunea în relaţie cu celelalte sisteme, cum sunt
bunăoară efectele climei, dezvoltarea planta, activitatea biotei, iar calitatea
lucrărilor solului este influenţată de celelalte elemente tehnologice (combaterea
buruienilor, irigaţii, fertilizare). Amenajarea teritoriului contribuie la favorizarea
protecţiei biologice a culturilor şi stimulează activitatea organismelor utile. Ea
sporeşte rolul prădătorilor, parazitoizilor şi microorganismelor antagoniste, creând
o infrastructură ecologică similară peisajului agricol. Acestea trebuie să fie
integrate într-un teritoriu favorabil în spaţiu şi timp pentru organismele utile şi
menţin reproducerea agenţilor biologici implementaţi în practica agricolă.
Aplicarea lor sporeşte heterogenitatea vegetală şi animală din jurul zonelor
cultivate şi favorizează creşterea în ansamblu a abundenţei şi diversităţii
organismelor prădătoare şi parasite, care servesc în calitate de agent biologic
natural de control al densităţii populaţiilor de organism dăunătoare.
Culturi intercalate sau culturi în benzi reprezintă cultivarea a două sau mai
multe specii de plante pe acelaşi teren în benzi paralele sau în parcele alăturate.
Cercetările multianuale au demonstrate că sistemele de culturi intercalate sporesc
densitatea entomofagilor, parazitoizii sunt mai abundenţi în 72% din cazurile de
culturi intercalate studiate, iar rata parazitismului a fost mai ridicată în culturile
intercalate. Culturile intercalate reprezintă o cale de reducere a densităţii
populaţiilor de organism daunătoare, deoarece amestecul de specii din punct de
vedere fiziologic, interferează cu abilitatea dăunătorilor de a-şi găsi sau de a
reacţiona asupra plantei gazdă şi prin aceea ca amestecul de plante constituie un
refugiu pentru mai mulţi duşmani naturali care prădează dăunătorii.
Aplicarea sistemului la varză cu benzi de trifoi alb demonstrează eficienţa
combaterii muştei rădăcinilor (Delia radicum) datorită sporirii activităţii
carabidelor prădătoare. Intensificarea activităţii carabidelor a înregistrat în culturile
intercalate de porumb şi trifoi alb, golomăţ şi un amestec de plante perene.
Aplicarea acestor habitate în calitate de refugiu a determinat creşterea numărului
de carabide prădătoare în cultura de porumb în timpul verii. De aceste refugii au
beneficiat şi alţi prădători, cum sunt stafilinidele şi arahnidele. Benzile inerbate au
redus efectele negative aleinsecticidelor asupra carabidelor, prin asigurarea
refugiului în timpul aplicării tratamentelor cu insecticide.
Subînsămânţatul reprezintă un tip de culturi intercalate, când o cultură este
însămânţată în prima cultură, în acelaşi timp sau mai târziu, obţinând două recolte
în acelaşi timp. Benzile în care se cultivă cea de-a doua cultură, planta initală se
transformă în mulci vegetal (prin cosire, erbicidare, mulcire cu materiale plastice
sufocante). În cazul în care culturile sunt subînsămânţate cu plante leguminoase, se
înregistrează fertilitatea naturală a solului şi sporirea abundenţei şi activităţii
acarienilor prădători, reducând astfel impactul organismelor dăunătoare.
Benzi îmburuienate în cultură reprezintă însămânţarea câtorva benzi apropiate cu
buruieni cu flori sau ierburi la anumite intervale transversal zonei cultivate.
Sistemul sporeşte abundenta şi activitatea insectelor prădătoare pentru combaterea
afidelor.
Margini de cultură şi zone de carabide reprezintă un sistem ce sporeşte numărul
de habitate disponibile pentru prădători şi parazitoizi in vederea iernării,
reproducerii în timpul primăverii şi hrănirii în timpul verii, intensificându-se astfel
potenţialul protecţiei biologice a culturilor agricole. Marginile formate din raigras
sunt importante locuri de cuibărit pentru păsări, viespile solitare, albine şi
bondari. Sectoarele cu flori spontane furnizează pollen şi nectar pentru un număr
impunător de nevertebrate, incluzând speciile de bondari. Interesul botanic pe care
îl prezintă acest sistem este că acţionează ca nişte importante benzi tampon între
practicile culturale şi habitatele sensibile, cum sunt bunăoară, gardurile vii şi
cursurile de apa. Marginile cu plante sălbatice atrag, de asemenea, mamiferele
mici care constituie hrană petru păsările nocturne, inclusiv pentru bufniţe. E
necesar de menţionat că zonele pentru carabide sunt create în mijlocul culturii,
fiind asemănătoare cu cele de pe margini. Reprezintă zone înierbate situate
trasversal în centrul culturii, unde prădătorii pot ierna, acţionând astfel ca nişte
cuiburi de insecte prădătoare care primăvara migrează uşor în cultură. Sunt aplicate
pe loturile ce depăşesc 20 de hectare şi prevăzute cu o bună reţea de margini de
iarbă sau sunt semănate cu specii de graminee perene în amestec cu leguminoase
perene.
Plantele insectar pot fi adăugate în cultură ca benzi intercalate sau ca plante
individuale în pepinieră, sau pot implica introducerea unei culturi acoperitoare
între sau printre rândurile de plante. Un spectru mai larg de resurse vegetale
(nectar, polen) pentru duşmanii naturali poate fi asigurat prin cultivarea în benzi a
plantelor din speciile din familia Apiaceae (patrunjel), Brassicacee (mustar),
Lamiaceae (mentă), Asteraceae (coada şoricelului).
Atragerea şi conservarea duşmanilor naturali presupune inţelegerea nevoilor de
bază a acestora privind hrana, comportamentul şi găzduirea lor şi porneşte de la
necesităţile populaţiilor de agenţi biologici de protecţie în nectar, polen şi pradă
suplimentară. În aşa mod agricultorii pot spori numărul şi diversitatea prădătorilor
şi paraziţilor, ameliorându-şi concomitent fertilitatea terenului şi reducând costurile
tratamentelor cu pesticide şi soluţionând problemele grave de mediu.
Combaterea buruienilor în condiţiile agriculturii ecologice este orientată nu la
nimicirea completă, ci menţinerea lor sub controlul permanent, deoarece reprezintă
componenţi ai mediului înconjurător şi îndeplinesc unele funcţii importante, cum
sunt bunăoară: participă la îmbunătăţirea structurii şi stopează eroziunea solului,
constituie baza nutritivă pentru multe organism utile, sunt ca indicatori ai calităţii
solului. Combaterea buruienilor din culturile agricole se efectuiază prin măsuri
preventive şi curative. Acestea sunt orientate la stoparea înmulţirii buruienilor şi
răspândirii lor, evidenţiind următoarele:
Σ Măsurile de carantină fitosanitară orientate la stoparea pătrunderii buruienilor din
alte ţări şi pentru limitare răspândirii lor în interiorul ţării.
Σ Utilizarea fertilizanţilor organici din gunoi de grajd bine fermentat.
Σ Folosirea seminţelor condiţionate lipsite de buruieni şi alte resturi.
Σ Evitarea greşurilor din culturi determinate de înfundarea tuburilor de
semănătoare şi excluderea rândurilor sau porţiunilor ne prăşite.
Σ Distrugerea buruienilor din diferite focare de infestare: marginile drumurilor,
şoselelor, căilor ferate, digurile, canalele de irigaţie sau de secare, cărările din
gradinele de legume, livezi şi podgorii, locurile din jurul fântânilor, stâlpilor
reţelelor electrice şi de telecomunicaţii.
Σ Recoltarea la timp şi corectă a culturilor.
Σ Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor.
În agricultura ecologică mai frecvent se folosesc metodele agrotehnice de
combatere a buruienilor şi se exclud complet metodele chimice. De foarte multă
vreme s-a constat, că buruienile trebuiesc combătute până nu se văd, cu cât
începem lucrarea mai devreme, cu atât este mai bine. Printre cele mai importante
măsuri agrotehnice de combatere a buruienilor se numără următoarele:
Σ Rotaţia culturilor reprezintă metoda de bază în combaterea buruienilor
deoarece monocultura şi cultura permanentă, îndeosebi în cazul plantelor
neprăşitoare, favorizează înmulţirea buruienilor. Unele plante de cultură, sfecla,
mazărea, porumbul, sorgul, cerealele păioase de primăvară sunt sensibile la
înburuienire, mai ales, în primele săptămâni după răsărire. Altele, fiind mai
competitive, înăbuşă buruienile, cum sunt, de exemplu rapiţa, secara, iarba de
Sudan, floarea soarelui, lucerna ş.a.
Σ Lucrările solului se execută cu plugul, grapa, cultivatorul, freza, contribuind la
distrugerea buruienilor în vegetaţie sau în curs de răsărire. Prin arătură sunt tăiate,
încorporate în sol şi distruse aproape toate buruienile anuale şi bienale şi numai
temporar cele perene (pirul, pălămida, volbura) care regenerează după un timp din
organele vegetative (rizomi, bulbi etc). O bună parte din masa organelor subterane
este adusă la suprafaţa solului şi distrusă prin uscare vara, sau prin îngheţ, în
timpul iernii, întreţinerea arăturilor prin lucrări superficiale (de exemplu graparea)
determină distrugerea buruienilor abia răsărite.
Σ Grapatul terenului distruge buruienile şi în acelaşi timp crusta solului şi
buruienile în stadiul de plantulă. Culturile de toamnă se pot lucra cu ţesala de
buruieni, încă din toamnă. Pe solurile uşoare, cu textură bună, ţesala de buruieni
are randament mai bun, decât pe cele bătătorite şi cu pojghiţă. Pe lângă ţesala de
buruieni, pe solurile grele, se poate folosi grapa, îndeosebi la pregătirea patului
germinativ. În agricultura ecologică un loc aparte revine prăşitoarii, laefectuarea
căreia trebuie să ţinem cont de următoarele:
Σ Cu cât se începe lucrarea mai repede cu atât este rezultatul mai bun. Buruienile
dezvoltate se taie, cele mai mici se acoperă pentru a împiedica o nouă răsărire.
Σ Buruienile care se înmulţesc prin rădăcini se combat greu cu praşila. Pălămida
după praşile nu înfloreşte, dar rizomii se dezvoltă mai bine. Prăşitul, nici în cazul
agriculturii ecologice, nu înseamnă sapa manuală, ci numai cea mecanică.
Semănatul raţional presupune asigurarea unei desimi optime, efectuarea acestei
lucrări la timpul potrivit, într-un pat germinativ pregătit în mod corespunzător, în
ajunul semănatului. O desime mai mare decât limita maximă recomandată pentru
specia, soiul sau hibridul cultivat împiedică dezvoltarea buruienilor. Dacă desimea
este mică, buruienile invadează repede cultura şi mai ales golurile din ea.
Mulcirea constă în acoperirea solului cu paie, gunoi de grajd, folie din plastic,
hârtie, cartoane ş.a. Mulcirea combate bine multe buruieni, chiar şi cele perene
(pirul gros, pirul târâtor, volbura etc). Materialele organice folosite (cu excepţia
foliei) contribuie şi la ameliorarea conţinutului de humus din sol.

4.4. Rolul seminţei şi semănatului (plantatului) în agricultura

ecologică

Pornind de la importanţa mare a materialului semincer, practica agricolă

avansată înaintează o serie de cerinţe, respectarea cărora este obligatorie pentru
toate categoriile de lucrători agricoli. Semănatul şi plantatul culturilor agricole
reprezintă chezăşia succesului în toate tipurile de agricultură. Cu excepţia
păşunilor şi fâneţelor naturale şi a unor specii din flora spontană, toate terenurile
agricole se însămânţează sau se plantează. Din punct de vedere operaţional,
semănatul (plantatul) constă în introducerea sau împrăştierea materialului de
semănat sau plantat în sol sau la suprafaţa lui. La această lucrare agricolă trebuie
să se ţină seama de normele tehnice privind calitatea seminţei şi a materialului
săditor, precum şi epoca, metoda, densitatea şi adâncimea de semănat sau plantat.
Sămânţa trebuie să fie de soiuri raionate şi certificată în modul respectiv,
asigurând puritatea biologică de cel puţin 98% şi o capacitate de încolţire de 80%.
Culoarea şi luciul seminţelor indică la condiţiile de păstrare a seminţele şi cât de
vechi sunt ele. La calcularea cantităţii de seminţe la fiecare hectar se determină
mai întâi cât cântăresc 1000 de boabe, deoarece aceasta indică la rezerva de
substanţe nutritive din fiecare bob. Dintre două probe de seminţe, e mai bună aceea
care cântăreşte mai mult. La semănat se asigură desimea boabelor caracteristică
pentru cultura dată. Cu cât seminţele sunt mai bune, cu atât mai mică va fi
cantitatea lor utilizată la o unitate de suprafaţă.
Pentru sporirea eficienţei culturilor agricole frecvent se aplică bacterizarea
seminţelor de plante care contribuie la fixarea pe cale simbiotică a 80-170 kg de
azot la hectar, asigurând o bună parte din necesarul de azot al plantelor respective
şi o rezervă pentru plantele care vor fi cultivate pe acelaşi teren după ele cu
cheltuieli minime şi fără riscul de a aduce vre-o daună mediului înconjurător. Se
întrebuinţează preparatele biologice Nitragin pentru speciile respective de plante
leguminoase.
Epoca de semănat pentru cerealele de toamnă trebuie să asigure înfrăţirea
plantelor şi pregătirea lor pentru iernare. Culturile cerealiere şi cele leguminoase
timpurii se vor semăna după ce vor fi create condiţii necesare pentru pregătirea
corectă a patului germinativ. Grăbirea acestei lucrări, când solul încă nu e destul de
zvântat, duce la un semănat de proastă calitate, iar întârzierea nemotivată duce la o
răsărire neuniformă. Semănatul se va începe cu soiurile cu înfrăţire sporită şi se va
încheia cu cele cu înfrăţire redusă. Soiurile şi hibrizii de culturi timpurii se
seamănă la începutul celui mai potrivit interval, după care se seamănă soiurile
târzii.
Direcţia rândurilor la semănat are o importanţă deosebită, îndeosebi pe
terenurile în pantă. Semănând din deal la vale, urmele roţilor de tractor ca şi cele
ale roţilor de tasare de la semănătoare ajută la concentrarea scurgerii apei şi la
începerea eroziunii. Culturile prăsitoare se vor semăna numai pe direcţia generală a
curbelor de nivel.
Desimea de semănat se stabileşte în funcţie de soiul sau hibridul cultivăt, de
aprovizionarea cu apă, fertilitatea solului, de particularităţile premergătorului şi de
condiţiile de cultivare. La semănat desimea cea mai mică se recomandă atunci
când umiditatea optimală a solului şi calitatea patului germinativ. La respectarea
acestor condiţii se înregistrează răsărirea uniformă şi o capacitate mare de înfrăţire.
Desimea cea mai mare se recomandă pentru soiurile şi hibrizii de talie mică.
Originea şi calitatea seminţei şi a materialului săditor are o mare important în
tehnologiile agro-alimentare ecologice.
Majoritatea plantelor cultivate se înmulţesc prin seminţe, iar restul vegetativ, prin
tuberculi, bulbi, stoloni, butaşi, frunze, ş.a. Răsadurile de legume, puieţii de pomi
şi butaşii de viţă de vie înrădăcinaţi sunt materiale săditoare care se obţin din
seminţe sau organe vegetative, care conform standardelor internaţionale, se produc
în gospodării, ferme, asociaţii şi societăţi agricole certificate din punct de vedere
ecologic. Aceste unităţi agricole trebuie să respecte şi să aplice atât legislaţia
seminţelor şi materialului săditor, cât şi tehnologiile ecologice de cultivare a
terenurilor, de recoltare şi depozitare a recoltelor şi de pregătire a seminţelor şi
materialului săditor.
Productivitatea unei culturi agricole depinde şi de uniformitatea repartizării
plantelor pe teren. Ideal ar fi ca fiecare plantă din biocenoza agricolă să
beneficieze în mod egal de lumină, căldură, aer, apă şi substanţe nutritive. În
practică acest lucru nu poate fi însă realizat. Sămânţa şi materialele de plantat se
aşează în sol sau pe sol în rânduri echidistante, în benzi sau se împrăştie uniform
pe teren.
Semănatul în rânduri sau benzi se face cu diferite tipuri de maşini şi
echipamente autopropulsate, care lucrează în agregat cu tractorul. Distanţa dintre
rânduri şi benzi variază în funcţie de specia cultivată şi tehnologia de semănat. În
fermele ecologice, spre deosebire de întreprinderile agricole tradiţionale, se
folosesc distanţe mai mari. Aşa, de exemplu, grâul sau orzul se seamănă la 25 cm
şi nu la 12,5 cm cum se obişnuieşte la aceste culturi. În ceea ce priveşte orientarea
rândurilor, cea mai avantajoasă este direcţia de la Nord spre Sud, întrucât permite o
mai bună interceptare a razelor solare, precum şi dispunerea în rânduri concentrice
pentru a se elimina sau reduce efectul umbririi. În gospodăriile care practică
obţinerea produselor agro-alimentare ecologice se folosesc şi alte măsuri
tehnologice de utilizare a potenţialului biologic al culturilor agricole.
Utilizarea seminţelor calibrate şi de calitate înaltă pe fundalul respectării cerinţelor
tehnologice de prelucrare a solului şi îngrijire a plantelor agricole reprezintă un
complex eficient de măsuri care asigură obţinerea recoltelor înalte

PROTECŢIA PLANTELOR
5.1. Protecţia plantelor – reflectare a nivelului tehnologic din
fitotehnie. Măsuri de protecţie a plantelor.

Pierderile anuale a producţiei fitotehnice cauzate de diferite specii de dăunători,

boli şi buruieni constituie circa 25-30%. Plantele de cultură şi recolta obţinută de la
ele sunt atacate de circa 8 mii de specii de organisme dăunătoare dintre care mai
bine de 140 specii de fitofagi, numeroase specii de organisme patogene şi dăuntori
ai rezervelor alimentare. E necesar de menţionat, că în condiţiile dezvoltării
epifitotice a bolilor şi invaziei vertiginoase a dăunătorilor şi buruienilor, pierderile
de roadă depăşesc nivelul de 50-60%, sau culturile pot fi compromise complet.
Plantele cultivate, ca şi unele dintre cele necultivate, dar folositoare, trebuie
protejate prin măsuri tehnologice speciale datorită capacităţii lor de autoapărare
relativ reduse şi tendinţei de intensificare a frecvenţei şi intensităţii unor factori
abiotici (îngheţ, arşiţă, secetă, exces de apă, degradare fizică, chimică şi biologică a
solurilor, greşeli tehnologice etc.) şi biotici (buruieni, boli şi dăunători)
nefavorabili. Pentru a supravieţui, plantele cultivate trebuie să facă faţă concurenţei
a circa 30 000 de buruieni, din care 1800 pot produce serioase pierderi economice,
să reziste atacurilor a peste 50 000 de fungi, care provoacă mai bine de 1500 de
boli, a 15000 de nematozi, din care 1500 provoacă pagube grave şi a peste 800000
de insecte, din care 10 000 pot uneori provoca efecte devastatoare. Pagubele
produse de aceşti factori biotici plantelor cultivate variază, în medie, între
aproximativ 24 % şi 45 %, indifferent de tehnologia de cultivare şi, de obicei, la
aceste pierderi de recoltă contribuie, mai mult sau mai puţin, toate categoriile de
dăunători. Datele din acest tabel sugerează, de asemenea, ierarhizarea duşmanilor
naturali în următoarea ordine crescătoare: buruieni, dăunători şi boli.
De regulă, lucrările ştiinţifice de protecţia plantelor utilizează unul sau mai multe
dintre următoarele cuvinte: buruiană, dăunător, boală şi combatere. Buruiană este
numele dat diverselor plante care cresc în locuri unde noi nu dorim să crească.
Această definiţie, promovată, se pare, de adepţii agriculturii intensive, include
toate speciile de plante care cresc împreună cu plantele cultivate, reducând
considerabil potenţialul plantelor agricole de a obţine recolte înalte şi stabile.
Recunoscând rolul buruienilor în calitate de organism dăunător, noi apreciem înalt
şi rolul biosferic al acestor organisme. Multe dintre aceste, aşa-zise, buruieni, pe
lângă rolul lor în desfăşurarea circuitelor principalelor elemente biogenice şi de
acumulare a oxigenului atmosferic, sunt însă surse de medicamente pentru
menţinerea sănătăţii oamenilor. E necesar de menţionat că peste 40% din
medicamentele moderne, se obţin din produse naturale, în majoritate din plante.
Actualmente în lume se atestă şi o sporire a interesului populaţiei în direcţia
utilizării acestor plante în calitate de mijloace populare de menţinere a sănătăţii.
E de menţionat faptul că culturile agricole sunt atacate permanent de diferite specii
de buruieni, inclusiv şi de cele de carantină. Gradul de îmburuienire pate atinge aşa
dimensiuni, încât e foarte greu de determinat care este cultura însemânţată.
Ţinem să menţionăm că noţiunea de dăunător este utilizată pentru a denumi
organismele animale care atacă plantele ori produsele vegetale, producând pagube
economice semnificative. Definiţia include toţi factorii biotici dăunători.
Specialiştii în protecţia plantelor nu introduc în această categorie organismele
folositoare, precum albina, viermele de mătase, râma, melcul, racul, prădătorii
naturali. Mai amintim că unele organisme dăunătoare în diferite condiţii au un
impact diferit asupra plantelor, dar uneori pot provoca pagube colosale, cum este
bunăoară în cazul lăcustelor. Pentru explicarea perturbărilor provocate de diferiţi
agenţi patogeni se foloseşte noţiunea de boală, care întruneşte totalitatea relaţiilor
dintre organismele gazdă cu cele infecţioase, care tulbură starea de sănătate
plantelor. Sunt bine cunoscute diferite grupe de agenţi patogeni (virusuri,
micoplasme, viroizi, bacterii, ciuperci şi nematozi paraziţi. Virusurile fitopatogene
reprezintă microorganisme de dimensiuni ultramicroscopice, caracterizate printr-un
parasitism celular şi genomic strict, care infectează sau provoacă boli, numite
viroze, la numeroase plante. Pornind de la caracterul cosmopolit al răspândirii
virusurilor, aceştea parazitează toate organismele vii şi participă la transmiterea pe
orizontală a informaţiei genetice, lucru care tot mai frecvent se foloseşte
încercetările molecular-biologice. Bacteriile fitopatogene reprezintă organisme
monocelulare microscopice, care au un impact deosebit în agricultură. Deşi o bună
parte de bacterii (saprofite) participă la circuitul elementelor în natură şi în
biotehnologiile moderne, totuşi numeroase specii de bacteria parazite provoacă
numeroase boli (bacterioze) la toate plantele agricole, cauzând pierderi colosale
recoltei şi calităţii ei. Ciupercile, ca organisme mono- şi pluricelulare, de rând cu
alte elemente ale biotei, au o importanţă deosebită pentru agricultură. Pe lângă alte
organisme din sol ele participă la procesele de mineralizare a materiei organice,
intră în relaţii simbiotice cu rădăcinile plantelor participă în tehnologiile de
fermentare din industria alimentară, unele specii reprezintă dăunători serioşi,
provocând micoze cu un impact simţitor asupra recoltelor agricole. Controlul
dezvoltării agenţilor patogeni reprezintă totalitatea acţiunilor orientate la distugerea
sau stoparea dezvoltării lor. Strategia de protecţie a plantelor se bazează pe
particularităţile acţiunii tuturor factorilor biotici şi abiotici, precum şi măsurile care
manifestă efecte pozitive asupra ecosistemului agricol. Elaborarea şi
implementarea sistemelor de control al organismelor dăunătoare se efectuează in
funcţie de evoluţia atacului, menţinând populaţia lor la un nivel inferior pragului
economic de dăunare. Pe fundalul reducerii atenţiei faţă de îndeplinirea operaţiilor
tehnologice şi respectarea slabă a cererilor de combatere a organismelor
dăunătoare, pierderile anuale cauzate de acţiunea bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor depăşesc 1,5 mlrd lei.Aceasta determină necesitatea aplicării diferitor
metode de combatere, inclusiv a tratamentelor chimice, ceea ce cauzează probleme
grave, inclusiv afectarea sănătăţii omului şi dereglarea echilibrului ecologic. Drept
răspuns, au fost întreprinse măsuri de elaborare a mijloacelor de protecţie eficientă
a plantelor cu impact minimal asupra mediului înconjurător. Reducerea atenţiei faţă
de acţiunile de protecţie a plantelor şi condiţiile climatice nefavorabile au creat
probleme economice şi ecologice serioase, determinate de mărirea considerabilă a
densităţii şi gradului de dăunare a diverselor specii de dăunători şi agenţi patogeni
ai plantelor de cultură. Drept exemplu menţionăm sporirea impactului
sfredelitorul-porumbului, răspândirea căruia a crescut de la 20% în anul 1991 până
la 65% în anul 1994 şi 80% în 2006. Creşte considerabil densitatea noctuidelor
dăunătoare, îndeosebi a buhei fructificaţiilor. Sporeşte impactul cauzat de viermele
merelor şi a altor tortricide. Se înregistrează creşterea bruscă a daunelor cauzate
de acarieni şi afide în livezi, la culturile legumicole şi de câmp. Infectarea boabelor
de mazăre cu gărgăriţa-mazării în unele gospodării depăşeşte 80%, ceea ce face
problematică cultivarea în genere a acestei culturi valoroase. Se lărgeşte permanent
arealul răspândirii bolilor micotice, bacteriene şi virale la toate grupele de culturi
agricole. Pierderi deosebit de grave cauzează agenţii patogeni ai bolilor cronice.
Sporesc suprafeţele de floarea-soarelui atacate de phomopsis. Creşte impactul
agenţilor de carantină. Se măresc suprafeţele de culture pomicole infectate de
Păduchele-de-San-Jose, ceea ce condiţionează deteriorarea serioasă sau
compromiterea multor suprafeţe pomicole. Pretutindeni se înregistrează
răspândirea largă a tuturor speciilor deburuieni, îndeosebi a celor perene.
Deşi pe parcursul mai multor decenii n-au fost înregistrate pierderi masive cauzate
de atacul insectelor ortoptere, totuşi prezenţa lor în componenţa ecosistelelor
naturale şi antropizate, precum şi lărgirea permanentă a arealelor de răspândire a
lor în statele vecine ne indică să fim prudenţi cu această grupă de insect
dăunătoare. Dezvoltarea periodică, dar tot mai frecventă a lor pe teritoriul
Republicii Moldova ne demonstrează că creşte pericolul invaziei lăcustelor.
Agravarea stări fitosanitare şi sporirea permanentă a impactului organismelor
dăunătoare asupra plantelor de cultură şi asupra mediului înconjurător sunt diverse,
dar se evidenţiază următoarele
- deteriorarea puternică a unui din cele mai înaintate servicii de protecţie a
plantelor şi sporirea neglijenţei faţă de măsurile de combatere a organismelor
dăunătoare.
- micşorarea volumul şi sortimentului pesticidelor importate, ceea ce a condiţionat
practic lipsa completă a mijloacelor de combatere a unui şir de dăunători
periculoşi.
- nerespectarea regulamentelor de transportare, achiziţionare, procurare, păstrare şi
aplicare a pesticidelor. Serviciul ecologic şi de protecţie a plantelor a fixat
numeroase cazuri de diferite încălcări. Continuă să se stocheze pesticide
necondiţionate (interzise şi cu termenul expirat de utilizare. Se înregistrează cazuri
de importare a pesticidelor falsificate sau interzise pentru folosire.
- micşorarea bruscă a volumului de folosire a mijloacelor biologice. Din 14
laboratoare biologice de producere din republică numai 2 mai continuă să producă
mijloace biologice în cantităţi neânsemnate.
Toate acestea ne demonstrează că protecţia plantelor reprezintă o verigă deosebit
de importantă în hărţile tehnologice de obţinere a producţiei fitotehnice.
Aplicarea îndelungată a noxelor cauzează schimbări genetice la organismele
dăunătoare, fapt ce condiţionează apariţia rezistenţei la pesticide. Aceasta, la rândul
ei, determină necesitatea sporirii dozelor şi numărului de tratamente.
Drept consecinţă se reduce potenţialul populaţiei umane, ceea ce se reflectă în
reducerea îngrozitoare a vârstei populaţiei, scăderea imunităţii, creşterea nivelului
mortalităţii şi morbidităţii. Aceasta şi determină necesitatea abordării nu numai
ştiinţifice a problemei nominalizate, ci şi de toate păturile sociale . Drept răspuns
sporeşte necesitatea elaborării şi aplicării largi a metodelor alternative de protecţie
a plantelor.
Bazele teoretice ale elaborării strategiei de protecţie
integrată a plantelor. Stabilitatea pierderilor cauzate fitotehniei de organismele
dăunătoare în ciuda creşterii eforturilor de diminuare aacestui indiciu din punct de
vedere ecologic şi a principiilor termodinamicii, poate fi interpretată ca un nivel
minimal de cheltuieli din volumul global al producţiei, care trebuie să fie întors în
circuitul mare a materiei şi energiei pentru asigurarea mersului normal al
circuitului substanţelor în natură. El reprezintă nivelul, care s-a stabilit pe parcursul
evoluţiei organice şi care menţine homeostaza biosferică. Pe parcursul luptei
permanente dintre tendinţa omului de a extrage din energia acumulată de către
natură pe parcursul evoluţiei şi caracterul conservativ al naturii de a păstra
potenţialul maximal de energie depozitată, probabil, s-a stabilit acest nivel, care
constituie circa 25-30% . Activitatea multianuală a omenirii de a reduce pierderile
cauzate de către organismele dăunătoare a demonstrat că aceasta cauzează
intensificarea proceselor distructive din biocenoze. Devine evident, că gradul de
distrucţie este direct proporţional cu intensitatea încercărilor de reducere a acestui
indiciu. Deci, pentru reducerea pierderilor de roadă e necesară majorarea
considerabilă a cheltuielilor. Pornind de la legitatea generală de creştere în
progresie geometrică a stării energetice a sistemului pentru obţinerea majorării
în progresie aritmetică a nivelului de producţie, în mod analogic poate fi aplicată
această legitate şi la starea energetică a sistemului în cazul protecţiei plantelor de
boli, dăunători şi buruieni. Admiţând aceasta, devine evidentă şi nu încape îndoială
în lipsa de temei a încercărilor tehnologice şi economice de a reduce pierderile de
roadă la nivel global. Aceasta ar iniţia creşterea nestăvilită a cheltuielilor de
energie, pe de o parte, şi aprofundarea proceselor negative de dezechilibrare a
homeostazei biosferice şi de înrăutăţire a stării mediului înconjurător, pe de altă
parte. Pentru a atenua caracterul îngrozitor al acestui indiciu e necesar de accentuat
că asemenea criterii îşi manifestă actualitatea şi veridicitatea doar în sistema
concretă pentru care el se determină. Noi considerăm, că el reflectă gradul
eficienţei biologice a metodei chimice de protecţie a plantelor, care predomină deja
de câteva decenii în agricultură. În scopul ievitării fetişizării acestui indiciu e
necesar de a pune la baza aprecierii sistemelor de protecţie a plantelor nu doar
indicatorii economici. Admiterea acestui fapt ar asigura soluţionarea divergenţelor
principiale dintre aprecierea ecologică şi economică a protecţiei plantelor .
Pornind de la particularităţile abordării sistemice, care elucidează cel mai complet
şi mai adecvat relaţiile dintre sistemele complexe, noi considerăm că însăşi
evoluţia milenară a organismelor din componenţa ecosistemelor naturale şi a
relaţiilor multiple dintre ele, reprezintă un exemplu şi un model eficient de reglare
a densităţii populaţiilor de organisme dăunătoare. Elaborarea oricărui sistem de
protecţie integrată a plantelor doar atunci poate asigura necesităţile crescânde ale
agriculturii contemporane, când vor fi elucidate, cercetate şi aplicate mecanismele
naturale de reglare din componenţa ecosistemelor .
Luând în consideraţie caracterul progresiv şi dezvoltarea ascendentă permanentă a
omenirii în viitorul apropiat pot fi elaborate şi propuse noi surse de protecţie a
plantelor, care ar depăşi cu mult şi s-ar deosebi principial de mijloacele chimice de
protecţie a plantelor. Asemenea concepţii au fost create şi se bucură de apreciere
înaltă, cum este bunăoară concepţia reglării biocenotice în cadrul
agroecosistemelor . Dar ţinând cont de complexitatea unor astfel de investigaţii,
precum şi legităţile generale descrise mai sus noi considerăm şi suntem convinşi că
perspectiva dezvoltării sistemelor de protecţie a plantelor va fi inevitabil legată de
cunoaşterea şi aplicarea largă a mecanismelor naturale de autoreglare a
agrocenozelor în baza principiilor biocenotice, precum şi în alternarea raţională a
tuturor metodelor existente incluse în sistemele de protecţie integrată a anumitor
tipuri de agrocenoze.
Măsuri de protecţie a plantelor
Practica avansată, pe parcursul dezvoltării fitotehniei, a propus diverse masuri de
protecţie a plantelor. Activităţile orientate la reducerea daunelor cauzate de
organismele dăunătoare pot fi grupate, în funcţie de efectul principal, în două
categorii:
Măsuri de prevenire. Din această grupă fac parte activităţile agricole destinate
pentru crearea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare, dar şi efecte pozitive de
protecţie a plantelor, cum sunt bunăoară:
Σ înfiinţarea de minirezervaţii naturale (perdele agroforestiere, garduri vii, benzi şi
drumuri înierbate, biotopuri umede) pentru conservarea şi îmbunătăţirea factorilor
climatici şi a însuşirilor solului, precum şi pentru protejarea, sporirea şi
diversificarea faunei şi florei folositoare;
Σ organizarea de asolamente agricole care, în cazul culturilor de câmp şi al
legumelor, ar trebui să conţină 25-50 % plante furajere perene, 25-35 % plante
anuale semănate în rânduri dese şi 15-30 % plante anuale prăsitoare. În plantaţiile
viticole şi pomicole pe rod, intervalul dintre rânduri este, de obicei, înierbat sau
cultivat cu amestecuri de plante furajere anuale sau perene;
Σ practicarea de rotaţii lungi, de minimum 4 ani, cu culture intercalate, (asociate) şi
succesive de acoperire. Gradul optim de acoperire a terenurilor cu vegetaţie în
perioada de iarnă poate fi mai mare de 60 % , dar şi sub 50 % în zonele cu soluri
grele, aride sau semiaride;
Σ alternarea adâncimii de lucrare a solului, cel mai eficace procedeu fiind
desfundarea terenului după încheierea fiecărei rotaţii şi lucrarea solului la adâncimi
normale în ceilalţi ani;
Σ fertilizarea terenurilor doari cu compost fermentat. Gunoiul de grajd şi
compostul preparat necalitativ reprezintă surse importante de infestare cu buruieni
şi boli deoarece, pe de o parte, conţin un număr mare de seminţe de buruieni şi
agenţi patogeni şi, pe de altă parte, germinaţia primelor şi activitatea celorlalte sunt
stimulate de procesele fermentative prin care trec în aparatul digestiv al animalelor
sau în platformele de depozitare a gunoiului menager;
Σ optimizarea activităţilor privind sămânţa şi semănatul, deoarece procedeele
tehnologice determină sporirea sau reducerea infestării culturilor. Aceasta ridică
rolul cunoştinţelor privind dirijarea cu procesele de dezvoltare a organismelor
dăunătoare. În acest caz neştiinţa şi ignoranţa constituie greşeli cu repercursiuni
grave asupra nivelului producţiilor agricole.
Σ orientarea lucrărilor de îngrijire a plantelor la prticularităţile de creşterea şi
dezvoltare a organismelor dăunătoare. Astfel irigarea şi desecarea pot avea
consecinţe pozitive sau negative la răspândirea buruienilor, agenţilor patogeni şi
dăunătorilor;
Σ recoltarea culturilor la timp reprezintă o pârghie eficientă de control a
organismelor dăunătoare, or întârzierea recoltării poate favoriza infestarea cu
buruieni şi intensifică atacul de boli şi dăunători;
Σ depozitarea recoltelor în condiţii optime, deoarece depozitele pot contribui la
infestarea suplimentară cu boli şi dăunători.
Măsurile curative reprezintă activităţi specifice directe împotriva factorilor biotici
nocivi şi sunt orientate la scăparea culturile de buruieni şi dăunători şi vindecarea
de boli prin eliminarea sau îndepărtarea lor. Se cunosc următoarele tipuri de
metode curative:
Σ Metodele fizico-mecanice de combatere a buruienilor se bazează pe folosirea
factorilor fizici (temperatura, lumina, apa, forţa umană etc.) şi mecanici (energia
animală şi mecanică). În acest sens se folosesc următoarele metode de combatere:
Combaterea manuală. Din această categorie fac parte cele mai vechi metode de
combatere a buruienilor: plivitul manual, plivitul cu săpăliga şi prăşitul cu sapa.
Plivitul manual constă în smulgerea manuală, individuală sau în grup, a buruienilor
din culturile semănate des. Procedeul se practică şi astăzi pe scară largă pentru
combaterea buruienilor perene, precum şi a celor anuale din culturile legumicole
foarte dese (pătrunjel, morcov, mărar, ridiche de lună). Metoda se aplică pentru
combaterea buruienilor dintre rânduri şi cele de pe rând.
Combatere mecanică. Din această categorie fac parte plivitul şi prăşitul mecanic,
care se efectuează cu maşini agricole speciale trase de animale şi de tractoare.
Plivitul mecanic se face cu grapa cu colţi ficşi sau reglabili trase de cabaline sau
bovine, sau cu ţesala de buruieni şi sapa rotativă trase de tractor. Lucrarea se
execută, de obicei, primăvara şi contribuie semnificativ la combaterea buruienilor
anuale din culturile semănate des.
Combatere termică. Se realizează cu ajutorul unor instalaţii cu propan lichid
amplasate pe tractor sau portabile. Solul se încălzeşte doar câţiva centimetri în
adâncime. Această metodă se foloseşte în legumicultura pentru combaterea
buruienilor din culturile prăsitoare, înainte şi după răsărirea plantelor cultivate.
Metoda este cunoscută de către legumicultorii, care o utilizează pentru combaterea
buruienilor din răsadniţe, solarii sau sere, care apar în perioada dintre semănat şi
răsărirea plantelor cultivate. Instalaţia folosită în acest caz este butelia de aragaz cu
arzător.
Metode hidrice. Cea mai cunoscută metodă hidrică este inundarea terenurilor
cultivate, prin care pot fi distruse multe din buruienile abia răsărite sau în curs de
răsărire. Metoda dă rezultate numai în cazul culturilor rezistente la băltire şi dacă
buruienile sunt mici şi pot fi acoperite de apă în întregime mai multe zile.
Metode fizico-mecanice de combatere a dăunătorilor. Diversitatea biologică şi
fiziologică a dăunătorilor plantelor cultivate a impus diversificarea
corespunzătoare a metodelor de combatere, inclusiv a celor fizico-mecanice:
Σ Termoterapia se foloseşte pentru combaterea insectelor, utilizând arderea
resturilor vegetale după recoltarea plantelor în cazul infestării lor cu organisme
dăunătoare, colectarea dăunătorilor (limacşi şi gândaci) şi a cuiburilor cu ouă sau/şi
de omizi şi opărirea acestora, depozitarea seminţelor de cereale, leguminoase
pentru boabe şi de plante tehnice atacate de molii şi gărgăriţă în spaţii reci sau
congelarea acestora.
Σ Radioterapia se utilizează pentru sterilizarea masculilor cu ajutorul radiaţiilor X.
Σ Inundarea se foloseşte în combaterea unor dăunători care trăiesc în sol (şoareci,
şobolani, cârtiţe, coropişniţe etc) prin inundarea cu apă a galeriilor în care trăiesc.
Σ Metodele sonore se aplică împotriva păsărilor şi rozătoarelor prin instalarea
aparatelor cu aer comprimat sau cu carbid care produc zgomote puternice. Pentru
combaterea rozătoarelor din depozite se folosesc aparate cu ultrasunete.
Σ Metode atractive se folosesc la prinderea şoarecilor şi şobolanilor, utilizând
capcane luminoase, cleioase şi brâie din carton, precum şi curse mecanice.
Σ Instalarea de sperietori, plase şi garduri împotriva păsărilor şi a animalelor
rozătoare, precum şi strivirea ouălor, larvelor şi adulţilor.
Metode fizico-mecanice de combatere a bolilor. Agenţii patogeni vegetali se pot
ţine sub control prin două categorii de metode fizico-mecanice:
Σ Termosterilizarea se efectuează prin arderea resturilor vegetale după recoltarea
plantelor, colectarea plantelor şi părţilor de plante (scoarţă, frunze, ramuri, fructe,
flori) infestate şi opărirea sau arderea acestora, tratarea cu aburi fierbinţi a
seminţelor şi a amestecurilor de sol folosite în răsadniţe, sere şi solarii.
Σ Solarizarea reprezintă o metodă care cumulează efectul antibiotic al radiaţiilor
calorice şi luminoase ale soarelui şi se utilizează pentru dezinfectarea seminţelor şi
fructelor atacate la exterior prin expunerea la soare şi lopătarea periodică a acestor
produse vegetale.
Σ Metodele biotehnice îmbină procedeele biologice cu cele tehnologice şi sunt
specifice fiecărei categorii de dăunători.
Σ Metode biotehnice de combatere a buruienilor sunt orientate la lipsirea
buruienilor de lumină, condiţie în care seminţele buruienilor nu germinează, iar
plantele răsărite se etiolează şi mor. Această particularitate fiziologică este
valorificată de cultivatori prin două procede practice:
Mulcirea reprezintă activitatea de acoperire a solului cu paie, frunze, aşchii şi coji
de copaci, rumeguş, compost, bălegar şi cu folie de plastic de culoare neagră sau cu
covoare vechi şi alte ţesături. Se foloseşte frecvent în legumicultura la culturile
semănate în rânduri distanţate şi în pomicultură şi viticultură, pentru înăbuşirea
buruienilor de pe rândul de plante. Momentul optim de mulcire este primăvara cât
mai devreme, concomitent sau înainte de plantarea culturilor, respectiv de pornirea
plantelor în vegetaţie. Uneori, precum la căpşun, mulcirea cu paie se face şi după
înflorit şi are un rol dublu: de combatere a buruienilor şi de protejare a umidităţii.
Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite a fost propusă de Karl
Hartmann şi Werner Nezadal (1989) de la Institutul de Botanică al Universităţii din
Nurnberg, recomandând ca pregătirea terenului pentru semănat să fie efectuat
noaptea pe întuneric, deoarece seminţele de buruieni scoase din sol germinează
numai la lumină naturală sau artificială. Având în vedere dificultatea executării pe
întunernic a acestor lucrări şi ţinând cont că seminţele unor buruieni "mor" imediat
dacă nu dau de lumină când sunt scoase din sol de maşinile agricole, Johan Ascard
(1994), de la Universitatea de atiinţe Agricole din Suedia, propune acoperirea
utilajelor de arat şi de pregătire a solului cu prelate de culoare închisă şi mai lungi
decât utilajele respective

VI. CREŞTEREA ANIMALELOR ÎN AGRICULTURA

ORGANICĂ

Dezvoltarea agriculturii ecologice se bazează pe convieţuirea armonioasă dintre

cele două domenii ale agriculturii: fitotehniei şi zootehniei. Anume îmbinarea
dintre aceste două domenii asigură bilanţul dinamic dintre a circuitului mare
(geologic) şi cel mic (biologic), asigurând astfel păstrarea fertilităţii înalte a solului
şi productivităţii mari a sectorului de creştere a animalelor. Aceasta
permite păstrarea lanţurilor trofice “plantă-animal”, fondarea coplexelor
zootehnice cu o capacitate în funcţie de resursele furajere şi asigură menţinerea
durabilă fertilitatăţii înalte a solului. Pornind de la cerinţele standardelor ecologice.
Încărcătura maximă a animalelor trebuie să nu depăşească 150kg N2/ha/an.
Nerespectrea acestui normativ cauzeaă acumularea volumelor mari de deşeuri
animaliere, ceea ce condiţionează poluarea bazinelor hidrice şi a apelor freatice,
precum şi acumularea elementelor toxice în sol. E necesar de accentuat că utlizarea
gunoiului de grajd pentru obţinerea compostului şi folosirea acestuiea în calitate de
fertilizant asigură menţinerea conţinutului optimal de substanţă organică în sol.
Păstrarea fertilităţii solului necesită menţinerea a circa 50% din suprafaţă
expluataţiei agricole să fie semănate cu culturi furajere şi să fie ocupate de pajişti.
Producerea, procesarea şi comercializarea produselor ecologice animaliere se
efectuează în condiţii foarte rigide şi monitorizate de organele naţionale şi
internaţionale de inspectare. Ţinând cont de cerinţele standardelor internaţionale,
obţinerea produselor animaliere ecologice se efectuează la complexele mici şi
mijlocii. Mărimea efectivului este determinată de posibilităţile economice ale
fermierului, necesităţile sectorului fitotehnic în deşeuri organice şi de
specia şi categoria exploatată. Foarte importantă este originea animalelor. Acestea
trebuie să provină din gospodării care practică agricultura organică. Doar în
cazuri excepţionale, când nu se găsesc animale din gospodării ecologice, pot fi
procurate din gospodării convenţionale, respectând toate cerinţele perioadei de
conversie. Pentru obţinerea produselor ecologice animaliere un rol deosebit
aparţine alegerii corecte a raselor, producerii şi conservării furajelor de calitate
înaltă, adăpostirii şi îngrijirii animalelor în condiţii sanitary-igienice
optimale. În agricultura ecologică se promovează rasele şi hibrizii de
animale autohtone, cu o mare rezistenţă naturală, indici buni de reproducţie. Nu se
recomandă însămânţările artificiale. Este interzisă orice manipulare genetică ca
transfer de embrioni, donare, precum şi diverse mutilări. La furajare e necesar de
respectat cerinţele naturale (păşunat, scurmat etc.) ale animalelor. Furajarea fără
păşunat nu este recomandată pentru vacile de lapte, fiind considerată antiecologică.
Păşunatul prezintă numeroase avantaje şi constituie un factor cu influenţă atât
asupra producţiei de iarbă, cât şi a calităţii acesteia .Păşunele trebuie folosite
raţional, aplicând parcelarea lor, prin care se asigură rotaţia animalelor pe păşune,
folosirea mai completă a masei vegetale, repaus pentru regenerarea covorului
vegetal. E necesar de menţionat că la începutul păşunatului se
îndepărtează toate lucrurile străine (gunoaie, cadavre etc), se distrug buruienile
prin dezrădăcinare. In perioada păşunatului după folosirea unei parcele se
îndepărtează plantele necomestibile, dijecţiile se dispersează în strat subţire pentru
a fi supuse acţiunii sterilizante a radiaţiilor solare şi se evită creşterea în jurul lor a
buruienilor şi a plantelor toxice). Se vor evita pe păşune locurile cu apă stagnată de
durată, cu băltoace. Dacă animalele rămîn pe păşune o perioadă mai lungă se
impun adăposturi pentru protecţia faţă de acţiunea factorilor meteorologici (radiaţii
solare, ploi îndelingate). La furajarea animalelor se mai utilizează fân, furaje
însilozate, sfecla furajeră, cereale şi leguminoase, obţinute după tehnica agriculturii
ecologice. Se cere folosirea tehnologiilor de producţie, recoltare şi conservare
care să asigure păstrarea calităţii furajelor. Raţia furajeră trebuie să fie echilibrată
conform normelor de hrană a animalelor. Aţragem atenţia că gospodăriile
convertite pot folosi furajele obţinute din fermele convenţionale, aflate în curs de
conversie, dar în toate cazurile hrana trebuie să fie ecologică cel puţin 80%.
Un aspect deosebit reprezintă hrănirea tineretului. În acest sens se recomandă de
utilizat numai lapte produs integral ecologic, pe cale natural, şi doar la nevoie, prin
alăptare raţională. Suplimentarea raţiilor cu vitamine şi microelemente este admisă
numai din surse naturale. în calitate de substituenţi de vitamine se recomandă
morcovi şi extracte naturale de caroten, drojdii şi germeni de cereale, proteine
animaliere, seminţe de plante oleaginoase şi untură de peşte, boabe încolţite.
Pentru asigurarea cu microelemente în calitate de substituenţi pot fi folosite
minerale argiloase, dolamite, făină de oase, extrase din plante. Sunt interzise pentru
utilizarea în hrana animalelor produsele sintetice de stimulare a producţiei,
antibioticele, hormoni şi preparate hormonale, substanţele azotate neproteice,
aminoacizii sintetici, produsele tratate cu radiaţii. Producerea şi păstrarea se
efectuează doar în condiţii care corespund cerinţelor sanitar-igienice. Depozitarea
laptelui în încăperile unde este instalat agregatul de muls este interzisă. Nu se
atestă ca produs ecologic carnea, la care după sacrificare se observă semne de
stresare (reţinerea sângelui), sau de aplicare a tratamentelor medicamentoase
interzise. Deosebit de dure sunt cerinţele ecologice asupra procedeelor tehnologice
aplicale la obţinerea produselor apicole. Mierea ecologică şi celelalte produse
apicole pot fi obţinute doar de albinele care folosesc nectarul şi polenul adunat din
plantele de cultură şi din flora spontană netratate cu pesticide, iar păstrararea ei se
va face în vase din inox. E necesar de menţionat că la obţinerea şi procesarea
produselor ecologice se interzice utilizarea diferitor tratamente, cum ar fi, de
exemplu, cele cu substanţe radioactive, a microundelor şi a diferitor manipulări
genetice. Foarte important este şi amplasamenul fermelor ecologice.
Acestea nu se vor amplasa în apropierea combinatelor chimice, metalurgice şi a
altor întreprinderi industriale. La construcţia fermelor se recomandă de folosit
materiale naturale. Nu se recomandă întreţinerea animalelor fără aşternut, care
trebuie să fie uscat şi curat. Adăposturile pentru animale trebuie să fie iluminate,
fără admiterea iluminării exclusiv artificiale. Dezvoltarea animalelor în fermele
ecologice necesită ventilarea activă, care contribuie la menţinerea microclimei
optime. Nu se admite aglomerarea animalelor, iar densitatea lor trebuie să permită
mişcarea suficientă. Obţinerea produselor ecologice animaliere nu permite
aplicarea tratamentelor convenţionale clasice cu folosirea medicamentelor
sintetice, şi care se acumulează în organism, cu excepţia cazurilor când patologia
nu poate fi tratată cu alte mijloace. Sunt recomandate mijloacele fitoterapeutice şi
homeopatice, acupuncturile şi alte procedee asemănătoare. Se interzice depozitarea
îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, substanţelor antiparazitare în magazii de
furaje sau în locurile de unde acestea pot fi antrenate de apele rezultate din ploi şi
diversate în sursele de apă potabilă, tratarea păşunilor sau culturilor furajere cu
diverse substanţe chimice, păşunatul în preajma zonelor în care au fost aruncate
deşeuri ce pun în pericol sănătatea animalelor, utilizarea în hrana animalelor a
furajelor alterate.

VII: SUCCESULUI ÎN PROMOVAREA AGRICULTURII

ECOLOGICE.
7.1 Sporirea biodiversităţii în sistemele de agricultură ecologică
Abundenţa şi diversitatea vieţii pe Pământ cu toată complexitatea sa uimitoare
asigură planeta noastră stabilitatea şi funcţionalitatea proceselor naturale, precum
şi crează condiţii optimale pentru activitatea normală a omului. Republica
Moldova
este situată la confluenţa a 3 zone biogeografice: central-europeană, reprezentată
de Podişul Central al Codrilor, euroasiatică, reprezentată de stepă, şi
mediteraneană, reprezentată de fragmentele de silvostepă xerofită din sudul ţării.
Deşi biodiversitatea zonelor în care se află Moldova este mare la toate nivelurile de
organizare a materiei vii, totuşi ecosistemele naturale sunt extrem de degradate din
cauza fragmentării, exploatării intensive şi poluării. Această caracteristică este
specific şi pentru esosistemele antropizate. Biodiversitatea reprezintă diversitatea
speciilor de animale, plante şi microorganisme şi a interacţiunilor lor, care în
ansamblu şi interacţiune cu factorii abiotici, asigură stabilirea echilibrului dinamic
din natură.
Ecosistemele agricole constituie 75,6% din tot teritoriul naţional, în ele
redominând agrofitocenozele: cerealiere (grâul, orzul, porumbul), pomicole (mărul,
prunul, cireşul, vişinul, caisul, nucul), viticole (diverse soiuri de viţă-de-vie),
legumicole (tomatele, varza, ceapa, castraveţii), ale culturilor tehnice (tutunul,
sfecla de zahăr) şi furajere (lucerna). Extinderea şi exploatarea nechibzuită a
terenurilor agricole au cauzat accelerarea proceselor de eroziune prin apă a
solului şi de spălare a humusului. Biodiversitatea ecosistemelor agricole include 97
specii de plante cultivate (553 de soiuri, hibrizi, linii şi forme locale), 28 specii şi
rase de animale domestice şi 109 specii de animale sălbatice. În perioada pasajului
şi în timpul iernii, aceste ecosisteme sunt frecventate de 70 de specii de păsări.
Comunităţi valoroase – sunt reprezentate de comunităţi forestiere şi de stepă, care
formează 3 tipuri de vegetaţie: silvică, de silvostepă şi de stepă. Constituind zona
de interferenţă a 3 regiuni biogeografice, vegetaţia Republicii Moldova deţine
specificul „efectului de muchie” macroecotonal la scară regională, fapt care-i
atribuie două particularităţi specifice esenţiale: pe de o parte, ea are o vastă
biodiversitate floristică şi fitocenotică, iar pe de altă parte, are o vulnerabilitate
extrem de mare, deoarece ponderea taxonilor biologici aflaţi la extremităţile
arealului lor natural este considerabilă. Vegetaţia forestieră naturală valoroasă este
reprezentată de comunităţi ce constituie 4 formaţiuni vegetale: Fageta sylvaticae,
Querceta petraeae, Querceta roboris şi Querceta pubescentis. Importanţa şi
semnificaţia vegetaţiei forestiere tipice pentru Republica Moldova sunt edificate şi
prin prezenţa pădurilor petrofite unicale (edificatori: stejarul pedunculat, gorunul)
cu un şir de comunităţi endemice (Genisto tetragonae – Seselietum peucedanifoli,
Astragalo pseudoglauci). Pe întreg teritoriul ţării sunt înregistrate comunităţi ce ţin
de 11 formaţiuni de stepă, principalele fiind: Stipeta capillatae, Festuceta
valesiacae, Bothriochloeta ischaemi, Poeta angustifoliae şi Artemisieta austriacae.
Deosebit de valoroase ca exponenţi ai biodiversităţii sunt comunităţile de stepă
petrofită din zona de nord cu diverse specii rare de importanţă regională şi
europeană (Gimnocarpium robertianum, Paronychia cephalotes, Schivereckia
podolica etc).
Habitate valoroase ale lumii animale sunt ariile naturale protejate de stat: deltele
Dunării şi Nistrului, bălţile din luncile Prutului, Răutului, Bâcului şi Botnei,
lacurile naturale Beleu şi Manta, bazinele de acumulare Cuciurgan, Costeşti-
Stânca, Dubăsari. În aceste locuri vieţuiesc multe specii de mamifere, păsări,
reptile, amfibieni, peşti şi insect (fig.79). Rezervaţiile ştiinţifice „Prutul de
Jos” şi „Pădurea Domnească” servesc ca habitate importante pentru coloniile mari
de pelicani şi stârci cenuşii, precum şi o gamă largă de insect entomofage.
Ecosistemele urbane au o importanţă substanţială în protecţia mediului şi în
conservarea biodiversităţii. Suprafaţa spaţiilor verzi în principalele municipii ale
ţării constituie: 1,1 mii ha în raza Chişinăului, 0,4 mii ha în raza Bălţiului şi 0,3 mii
ha în raza Tiraspolului. Carcasa verde a municipiului Chişinău este formată din 25
de unităţi structural-spaţiale de diverse dimensiuni şi include circa 220 de specii şi
55 de varietăţi de foioase şi conifere, dintre care 168 specii de arbori, 97 specii de
arbuşti şi 10 specii de liane lemnoase, precum şi numeroase specii de plante
erboase cu un grad înalt de adaptare la condiţiile mediului. Biodiversitatea
favorizează crearea unui astfel de mediu înconjurător, care este necesar pentru
tranziţia de la agricultura obişnuită la cea durabilă, totodată diminuând acţiunea
dăunătorilor şi bolilor în agricultură. La începutul noului mileniu noi ne
confruntăm cu înrăutăţirea globală a diversităţii biologice. În ultimele decenii s-a
accelerat rata perturbării şi distrugerii habitatelor plantelor şi animalelor, rămân tot
mai puţine specii, dintre care multe sunt până în prezent necunoscute sau
importanţa lor este incomplet elucidată. Asigurarea funcţionării stabile a
agroecosistemelor existente necesară aprecierea obiectivă a stării actuale a
diversităţii biologice şi elaborarea măsurilor necesare pentru protecţia acestora. În
acest sens e deosebit de importantă crearea „reţelelor ecologice” pentru ca
populaţiile rămase să aibă posibilitatea să contacteze reciproc, înainte de a începe
să dispară. Spre exemplu, insectele care populează pe specii rare de plante au
dificultăţi în trecerea unor teritorii mari, cultivate cu monoculturi sau ocupate de
păduri, unde nu se găsesc plantele trofice respective. Pentru facilitarea migraţiei
multor specii pot servi „cărările ecologice” sau „coridoarele de migraţie", cum sunt
perdelele forestiere cu componenţa vegetală şi microclimatul specific, luncile
râurilor etc. Pentru menţinerea biodiversităţii ecosistemelor naturale,
precum şi a celor modificate de activitatea antropică, şi agrocenozelor este deosebit
de importantă conservarea habitatelor speciilor. Acest fapt este legat în primul
rând de conservarea landşaftelor zonale şi de existenţa „oazelor biocenotice” –
sectoare forestiere şi perdele forestiere polifuncţionale (cu componenţa respectivă a
vegetaţiei lemnoase şi ierboase). O astfel de „carcasă verde" contribuie la
conservarea genofondului florei şi faunei locale şi creează refugii şi căi de migraţie
pentru diverse componente ale biodiversităţii. Poate fi vorba despre sisteme
agroforestiere de gospodărire. În scopul creşterii biodiversităţii, chiar şi în
componenţa gazoanelor din localităţi urbane şi rurale este recomandabilă
includerea câtorva specii de plante ierboase. Este necesară dezvoltarea unei astfel
de agriculturi care ar îmbogăţi şi nu ar scădea biodiversitatea, cu conservarea
bogăţiei genofondului iniţial a culturilor prelucrate. Este deosebit de importantă
activitatea de protejare a plantelor şi animalelor în grădini botanice şi zoologice,
inclusiv a speciilor rare, pentru reintroducerea lor ulterioară în natură.
Existenţa diversităţii biologice păstrează „forţele reglatoare ale naturii”, ceea ce
contribuie la dezvoltarea agriculturii durabile. Factorii principali ai unei cultivări
durabile a pământului sunt:
Σ crearea agrolandşaftelor şi agroecosistemelor de productivitate înaltă şi stabile;
Σ crearea agriculturii ecologice şi sigure, ţinând cont la maxim de particularităţile
landşafturilor naturale: relieful teritoriului, învelişul solului şi cel vegetal, precum
şi climatul;
Σ utilizarea soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură de înaltă calitate şi rezistente
faţă de condiţiile nefavorabile ale mediului;
Σ utilizarea agrotehnologiilor moderne, ecologic sigure şi economic eficiente:
rotaţia culturilor respectivă, „îngrăşăminte verzi” ş.a., însă cu excepţia utilizării
îngrăşămintelor minerale şi a metodelor de control fitosanitar, exceptând cele
admise în cazul protecţiei ecologice ale plantelor.
Agricultura ecologică actualmente capătă o importanţă tot mai mare. Aceasta
permite de a rezolva eficient un şir de probleme ecologice, economice şi sociale,
accentuând importantă restructurarea mentalităţii oamenilor spre cea „ecologic
eficientă”, când, spre exemplu, măsurile de protecţie ecologică a plantelor şi
protecţie a naturii se combină cu protecţia landşafturilor, luând în consideraţie
atitudinea grijulie faţă de frumuseţea naturii. În prezent, când scopul final este
ameliorarea calităţii vieţii oamenilor, pe cale ecologică sigură, în primul plan apare
problema optimizării nu doar a biodiversităţii, ci şi a diversităţii în general,
aplicabilă faţă de o anumită regiune. Aceasta înseamnă că nu doar agricultura, dar
şi industria trebuie să devină sigură pentru mediul înconjurător şi nu destructivă.
Aşa sunt întreprinderile cu ape reziduale purificate, care devin apă potabilă, şi/sau
cu deşeuri, care pot fi reincluse în ciclurile industriale sub formă de materie primă
calitativă; aceasta este producţia, care după utilizare poate servi ca resurse trofice
pentru animale sau se descompune în sol, îmbogăţindu-l, etc. în plus, diversitatea
face sistemul mai elastic, capabil să reacţioneze optimal la modificările survenite.
Acestea sunt premizele de „construcţie" a unui „design” ecologic eficient şi frumos
al întregului landşaft, al componentelor lui naturale: agricol şi industrial. Toate
acestea trebuie luate în consideraţie la alegerea tipurilor optime de organizare a
landşafturilor cu un potenţial înalt de autoreglare în agrocenoze, în cazul luării
deciziilor privitor la speciile şi soiurile de plante de cultură, privitor la amplasarea
lor, la rotaţia culturilor şi metodele de protecţie ecologizată a plantelor şi care
ridică fertilitatea solului, şi la „construcţia” întregului landşaft regional în scopul
optimizării lui ecologice. Atitudinea omului faţă de natură reprezintă o
„colaborare” cu aceasta şi necesitatea de „a învăţa de la ea”, dar nu „o cucerire” a
ei, este armonizarea dezvoltării agriculturii şi stării biodiversităţii, cu speranţe
pentru viitor - este o lume a abundenţei şi nu a limitărilor şi impurificării mediului
înconjurător, la diferite sisteme de utilizare a naturii.
Activitatea de conservare şi dezvoltare durabilă a pădurilor din Republica Moldova
poate servi ca model şi mijloc de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi alimentare
pentru populaţia ţării prin efectele de:
Σ conservare a biodiversităţii sporirea stabilităţii ecologice a biocenozelor naturale
şi artificiale;
Σ sporire a funcţiilor îndeplinite: ecologice, sociale şi economice;
Σ extindere a terenurilor cu vegetaţie forestieră;
Σ includere în circuitul economic a pădurilor comunale şi a terenurilor cu vegetaţie
forestieră prin ameliorarea managementului acestora;
Σ creare a perdelelor şi benzilor forestiere de protecţie, ele contribuind la
conservarea şi ameliorarea solurilor prin combaterea eroziunii şi degradării lor;
Σ prevenire şi diminuare a urmărilor calamităţilor naturale (secetă, alunecări,
inundaţii, ş. a.);
Σ protejare a râurilor şi a altor surse de apă;
Σ diminuare a aridizării climei şi a efectului de seră;
Σ combatere a poluării atmosferice, secetei şi deşertificării;
Σ bună asigurare a economiei şi populaţiei cu produsele şi serviciile pădurii;
Σ ameliorare estetică şi ecologică a peisajului naţional, recunoscând pădurea ca
valoare spirituală şi culturală naţională.

7.2. Dezavantajele agriculturii ecologice

Deşi mişcările de dezvoltare a agriculturii ecologice în Moldova au fost iniţiate
deja în anul 2000 şi au fost înregistrate anumite succese în elaborarea cadrului
legislative şi instituţional, totuşi volumul de producere şi numărul companiilor
încadrate în acest gen de activitate deocamdată rămân foarte reduse. Examinând
problemele întâlnite pe această cale şi cu care se confruntă fermele ecologice, ne-
au permis evidenţierea unei serii de pedici, care constituie dezavantajele
agriculturii ecologice, dintre care enumerăm:
Σ Nivelul scǎzut al randamentelor. În agricultura ecologica producţiile pe unitatea
de suprafaţă sunt mai scăzute comparativ cu sistemele agricole convenţionale.
Scǎderea randamentelor se înregistreaza mai ales în perioada de conversie de la
agricultura convenţională către agricultura ecologica, fiind necesar un timp pâna ce
la nivelul ecosistemului agricol se restabileşte un echilibru ecologic, după care
nivelul producţiilor se stabilizează.
Σ Preţul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât cel
al produselor convenţionale. Tehnicile specifice de producţie utilizate în sistemele
de agricultura ecologică la care se adaugă producţiile ceva mai mici decât în
sistemele convenţionale fac ca preţul de producţie să fie ceva mai ridicat. Ca atare,
dacă în tările dezvoltate acestea sunt accesibile majorităţii populaţiei, în tările mai
puţin dezvoltate, unde încă este important aspectul cantitativ al alimentaţiei,
produsele ecologice sunt accesibile segmentului de consumatori cu posibilităţi
financiare peste medie populaţiei.
Σ Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice. Chiar în ţările dezvoltate unde
agricultura ecologica deţine o pondere mai importantă, aceasta a fost şi mai este
încă susţinută prin diferite pârghii economice (prime, scutiri de taxe). În prezent,
când aceste forme de susţinere a agriculturii ecologice sunt eliminate din diferite
motive, se constată revenirea unor agricultori la sistemul de agricultură
convenţională. Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice este cu atât mai
importantă cu cât aceasta este în stadii incipiente de dezvoltare în anumite ţări.
Σ Produsele ecologice sunt adeseori susceptate a fi toxice. Drept urmare a unei
tehnologii deficitare de-a lungul procesului de producţie, dar şi al conservării şi
păstrării produselor agricole cu privire la combaterea bolilor, consumatorii sunt
puşi în situaţia de a alege între posibilitatea prezenţei micotoxinelor în produsele
ecologice şi prezenţa reziduurilor de pesticide în produsele agricole rezultate în
sistemele de agricultură convenţionala.
Σ Caracteristici organo-leptice uneori deficitare la unele produse agricole. Există
posibilitatea ca unele produse ecologice, ca urmare a neutilizării pesticidelor, a
regulatorilor de creştere şi a altor substanţe chimice, să aibă un aspect comercial
deficitar (fructe mai mici), dar acest aspect negativ este pe deplin compensat de
valoarea nutritivă şi biologică a acestor produse.
Σ Prezenţa produselor ecologice false pe piată. Anumiţi comercianţi sunt atraşi de
preţul şi profitul mare al produselor ecologice şi comercializează produse agricole
convenţionale ca fiind produse ecologice.
Σ Controlul şi procesul de certificare trebuie să fie ameliorat. Pentru ca produsele
ecologice să fie comercializate pe piaţa sub această formă, aceştea trebuie să fie
controlate şi verificate de către laboratoare autorizate. Aceste laboratoare trebuie să
fie accesibile producătorilor agricoli, atât ca timp şi spaţiu, cât şi din punct de
vedere financiar. De exemplu, produsele ecologice obtinute în Moldova sunt
trimise pentru control unor laboratoare din alte ţări, aceasta ca urmare a
neexistenţei încă a unor astfel de laboratoare autorizate la noi în tară.
Σ Lipsa sistemelor de cercetare şi extensiiune pentru agricultura ecologicǎ. Chiar
dacă s-au făcut unele progrese în ceea ce priveşte cercetarea şi extensiunea cu
privire la agricultura ecologică, comparativ cu activităţile similare desfăşurate în
cadrul agriculturii convenţionale acestea sunt încă nesemnificative.