UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA

BUCURESTI

FACULTATEA DE HORTICULTURA

CONSTANTIN MARIAN ANUL 1-SEMESTRUL2

MASTER TEHNOLOGIA INTEGRATA A PRODUSELOR HORTICOLE

DISCIPLINA PREVENIREA SI CONTROLUL POLUARII

PRODUSELOR HORTICOLE PROFESOR DR BADULESCU LILIANA

REFERAT :EFECTELE POLUARII ASUPRA MEDIULUI INCONJURATOR

 PREVENIREA CULTURILOR ECOLOGICE

BUCURESTI

Efectele poluării asupra degradării mediului înconjurător

În scopul prevenirii sau reducerii pierderilor cantitative şi calitative cauzate de

boli, dăunători şi buruieni, folosirea pesticidelor s-a extins rapid, datorită
eficacităţii foarte ridicate a acestora, precum şi datorită uşurinţei de aplicare.
Aceasta a determinat, însă, o serie de abuzuri care au condus la apariţia unor
efecte secundare şi colaterale negative. Cele mai importante inconveniente ale
metodei se referă la: poluarea mediului înconjurător; pericolul permanent de
intoxicare a omului şi animalelor; rezidiile din diferitele organe tratate ale
plantelor; polivalenţa produselor duce la distrugerea faunei utile (zoofagi şi
polenizatori), aceasta determinând apoi perturbarea echilibrului biocenotic din
natură. La majoritatea plantelor cultivate polenizarea este entomofilă,

albinele fiind principalii polenizatori. Se estimează că valoarea recoltelor

polenizate natural este în jur de 265 miliarde de euro, iar aproximativ 90% din
flora spontană are nevoie de polenizatori naturali. Din păcate, însă, în ultimii
anii am asistat la o scădere drastică a populaţiilor de albine. Declinul
populaţiilor de albine la nivel global este determinat în primul rând de utilizarea
pesticidelor (Carreck, 2014), dar şi de agenţii entomopatogeni şi de proliferarea
telefoanelor celulare, cu emisiile lor de câmpuri de radiaţie electromagnetică.
Cele mai importante efecte ale pesticidelor asupra albinelor sunt: pierderea
simţului de orientare; pierderea simţului olfactiv; pierderea abilităţii de învăţare;
pierderea capacităţii de termoreglare; reducerea ritmului respirator şi cardiac;
reducerea dimensiunii glandelor faringiene (Nominato, 2015). Raportul
Greenpeace a identificat o listă a celor mai nocive şapte pesticide, care ar trebui
interzise şi eliminate din orice ecosistem, pentru a evita expunere albinelor la
efectele lor devastatoare.
Agricultura a apărut și s-a dezvoltat în timp ca o activitate legată direct de
asigurarea și îmbunătățirea permanentă a nivelului de viață alimentar al
omului. Drumul parcurs de acesta, de la tipul de agricultură itinerantă la cea
extensivă și apoi la agricultura de tip intensiv, a însemnat obținerea de către om
a unor cantități de produse agricole din ce în ce mai mari
 Activitatea de producție agricolă a cunoscut, în decursul timpului, un proces de
înnoire și de adaptare a sa la cerințele sporite de alimente pentru o populație
umană tot mai numeroasă și cu pretenții din ce în ce mai mari față de cantitatea și
calitatea propriei hrane.
Iacob Borza consideră că, atât timp cât agricultura s-a dezvoltat în cadrul
echilibrelor naturale și cu respectarea legităților care guvernează natura, ea nu a
cunoscut efectele secundare negative care să atenteze la calitatea factorilor de
mediu (aer, apă, sol etc.), a vieții în ansamblu. Fenomenul de poluare a mediului
înconjurător a apărut mai întâi ca o consecință a industrializării și apoi ca urmare
a amplificării transporturilor și urbanizării; în cele din urmă, agricultura intensivă
bazată pe mecanizare, chimizare, irigații, concentrare și specializare a condus la
apariția fenomenului de poluare în domeniul agricol. Poluarea din cauza
activităților agricole a apărut acum 40-50 de ani în țări cu agricultură avansată
(SUA, Europa de Vest) și în ultimii 25-30 de ani în țările foste socialiste din
Europa de Est, respectiv și în România. În continuare, se fac referiri la
poluarea de natură agricolă, mai concret, în spațiul geografic al României. Aici
se pot pune două întrebări, și anume: este România poluată din cauza agriculturii
practicate azi și, în caz că „Da”, atunci cât de bine este cunoscut acest proces de
către populație? Agricultura practicată în Romania este în mare parte poluantă,
iar fenomenul de poluare este în mare măsură cunoscut de către specialiștii în
domeniul protecției mediului. Este adevărat că poluarea, ca proces de degradare
a calității factorilor de mediu, vitali pentru sănătatea umană, nu a fost
recunoscută de factorii politici din trecutul foarte apropiat, precum și faptul că au
lipsit și mai lipsesc încă dotările necesare evidențierii sub toate aspectele pe care
le comportă.

Principalele aspecte ale poluării mediului înconjurator cauzate de activitățile

agricole din România pot fi rezumate în:
 Evacuarea a câtorva milioane de metri cubi de ape uzate, neepurate sau
incomplet epurate, provenite de la complexurile de creștere în sistem industrial
al porcilor, păsărilor și bovinelor, în apele de suprafață și în rețeaua de desecare.
La acestea se adaugă și infiltrarea apelor uzate în adâncime, în cursul perioadei de
stocare în iazuri, batale și bazine, cu afectarea calității apelor freatice folosite ca
sursă de alimentare cu apă potabilă în multe localități rurale.
 Folosirea pe terenuri agricole, în scop dublu, a fertilizării și irigării, a
nămolurilor și a apelor uzate provenite de la crescătorii de animale, având
conținut de săruri nocive și agenți patogeni contaminanți pentru sol, plante,
animale și om.
Administrarea pe terenurile agricole limitrofe complexurilor zootehnice a unor norme

exagerate de dejecții (peste 100 t/ha), la intervale de 2-3 ani, care depășesc cu mult nevoile
plantelor și determină acumularea de nitrați în furaje, precum și levigarea nitraților în apele
freatice.

• Folosirea îngrășămintelor chimice (îndeosebi cu azot) în doze mult prea mari

și în momente necorelate cu consumul în diferite faze de dezvoltare a plantelor
cultivate. Adeseori, aplicarea acestora se face pe terenul înghețat și cu strat gros
de zăpadă, din care cauză, la topirea bruscă și favorizat de panta terenului, ajung,
prin spalare, în apele curgătoare utilizate ca surse de apă potabilă. 5. Aplicarea
de produse chimice (pesticide), cu scopul combaterii bolilor, insectelor,
rozătoarelor, nematozilor și a buruienilor din culturile agricole și plantațiile
pomi-viticole, de către persoane slab instruite. Aplicarea unor cantități și
concentrații prea mari, la momente nepotrivite și prin folosirea unor produse cu
grad ridicat de toxicitate și remanență îndelungată are multiple efecte negative
asupra plantelor, animalelor și omului. Nu sunt deloc de neglijat aspectele legate
de prepararea soluțiilor de pesticide, spălarea și deversarea în locuri nepermise a
soluțiilor rămase din aparatele și utilajele agricole folosite la administrarea lor.
• Depozitarea necontrolată a gunoiului de grajd și lipsa bazinelor amenajate de
colectare a mustului de grajd de la animalele aparținătoare numeroaselor
gospodării particulare au ca efecte negative scurgerea acestora în firele de apă
curgătoare, precum și infestarea cu nitrați a apelor freatice.
• Agravarea fenomenului de eroziune a solurilor pe terenurile în pantă, ca
urmare a practicării unui sistem de agricultură necorespunzător, respectiv:
organizarea defectuoasă a teritoriului, executarea lucrărilor solului din deal în
vale, asolamente cu o pondere ridicată a plantelor prășitoare, absența
fertilizării organice.
• Degradarea stării fizice a solurilor (structură, porozitate, permeabilitate,
rezistență la arat) ca urmare a scăderii conținutului de materie organică și a
traficului exagerat pe teren cu utilaje agricole, la o umiditate necorespunzătoare
a solului. Iată așadar numai câteva dintre cazurile pentru care calitatea aerului,
apei, solului și biodiversitatea sunt afectate.

Poluarea mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale
contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru conducerea societăţii.
Omul şi mediul sunt entităţi inseparabile, existenţa omului fiind
dependent de mediu, iar factorii de mediu (aerul, apa, solul) se pot
modifica, în urma folosirii lor de către om. Astfel apare poluarea,
aspect implicit al vieţii, în desfăşurarea căreia unele produse,
rezultate din procesele fiziologice şi din activitatea omului şi a
animalelor, devin reziduuri care pot să incomodeze bunul trai în
funcţie de natura şi cantitatea lor. Odată cu marile progrese
ştiinţifice, cantitatea şi natura lor s-a schimbat fundamental. În
ultimele
decenii, procesul de degradare a factorilor de mediu de pe întinsul planetei
noastre a avut o evoluţie din ce în ce
mai îngrijorătoare, cantitatea de poluanţi atingând cifre ce depăşesc orice imaginaţie.

Înlăturarea poluării este oproblemă de corectare a erorilor care o provoacă. Poluarea mediului a
devenit una din cele mai dezbătute probleme ale contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru
conducerea societăţii.
In trecut, când densitatea redusă a populaţiei precum şi utilizarea, aproape în exclusivitate, a
produselor naturale, nu diferenţiau mult viaţa omului de modul de existenţă simplu şi nu se
produceau atât de multe reziduuri.
Odată cu marile progrese ştiinţifice, cantitatea
şi natura lor s-a schimbat fundamental. în ultimele decenii, procesul de degradare a factorilor de
mediu de pe întinsul planetei noastre a avut o evoluţie din ce în ce mai îngrijorătoare, cantitatea
de poluanţi atingând cifre ce depăşesc orice imaginaţie. Înlăturarea poluării este o problemă de
corectare a erorilor care o provoacă.
Decizia de combatere trebuie să existe chiar din momentul în care răul este denunţat ca atare, iar
mijloacele tehnico-ştiinţifice actuale pot rezolva, problemele de poluare.
Noţiunea de mediu înconjurător nu trebuie confundată cu aceea de natură, care îi este anterioară
şi are un conţinut diferit. Conceptul de mediu înconjurător are caracter de sistem; este vorba de
un sistem complex, dar unitar, format dintr-un număr foarte mare de elemente şi de legături,
având o anumită capacitate de autoreglare şi în care factorul cel mai activ îl reprezintă
comunităţile omeneşti.
In ultimul timp, un termen asociat celui de mediu înconjurător este poluarea, care se manifestă
ca o agresiune continua împotriva integrităţii acestuia. Poluarea reprezintă, de fapt, preţul pe
care oamenii îl plătesc pentru beneficiile aduse de tehnica modernă. Ceea ce se cheamă în
prezent poluare, este sfârşitul unui proces care a început odată cu formarea comunităţilor
omeneşti şi care, la un moment dat, a început să degradeze mediul.
2 Conţinutul mediului înconjurător reprezintă o îmbinare de elemente naturale întrepătrunse şi
dinamic corelate între ele. Aceste elemente pot fi grupate în trei categorii:
 componente primare - fundalul fizic, neînsufleţit;
 componente derivate dezvoltate pe seama celor primare, reprezentând mediul biotic;
 componente antropice - introduse de om prin activităţi conştiente.
2. Surse de poluare
Poluarea mediului înconjurător, care şi-a întins ameninţarea asupra întregii planete, a ajuns în
punctul în care atacă dezlănţuit omul şi spaţiul sau de existenţă. Trecând peste limitele
capacităţii proprii de apărare a naturii, de regenerare şi de echilibrare, toţi agenţii poluanţi noi se
răspândesc rapid în aer, în apa sau în sol, generând, dezvoltând şi propagând unul dintre cele mai
grave
pericole pe care le-a întâmpinat civilizaţia modernă.
 Surse latente de poluare. În prezent există numeroase surse naturale de poluare cum ar fi:
vulcanii, furtunile de praf, ozonul, vânturile, apele subterane, iar în viitor, pe măsura ce omul îşi
va extinde habitatul, este posibil să apară şi alte surse, nu numai pe Pamat ci şi în spaţiul cosmic.
Ozonul este o substanţă periculoasă pentru
om, chiar în concentraţii mici. În troposferă concentraţia lui este foarte redusă astfel el nu este
periculos pentru om sau animale. În stratosferă prezenţa ozonului este extrem de periculoasă
datorită reacţiei dintre oxigen şi radiaţiile ultraviolete solare.
In anul 1985, în timpul primăverii australe,
s-a pus în evidenţă o scădere dramatică a grosimii stratului de ozon de deasupra Antarcticii,
ceea ce a condus la formarea unor "găuri" care s-au extins ca arie de la 40% la 50% între 1985
şi 1987.
Acest lucru a avut loc datorită condiţiilor meteorologice specifice: iarna, stratosfera de deasupra
acestei regiuni este practic izolată, datorită unor vânturi puternice; apariţia unor particule de
gheaţă care favorizează reacţiile ce conduc la dispariţia ozonului.

Aerul este purtătorul multor agenţi poluanţi pe care îi împrăştie cu repeziciune pe întreaga
suprafaţă a Pământului. Astfel, praful împiedica vederea, îngreunează respiraţia şi constituie
duşmanul numărul unu al curăţeniei domestice. Multe
vestigii au fost distruse de avalanşele de praf aduse de vânt. Studiile arată că, în fiecare an,
atmosfera poartă peste 30 milioane de tone de praf.
Apele subterane, care stau în contact îndelungat cu masive de sare sau alte minerale se încarcă
cu substanţe impurificatoare, chiar toxice. De multe ori sunt poluate straturile de apă freatică, din
care se extrage apa în mod obişnuit.
Ionizarea atmosferei, surplusul de ioni pozitivi sau negativi, care atunci când sunt inhalaţi în
organism pot declanşa reacţii enzimatice exagerate ce suprasolicită organismele bolnave.
 Surse de poluare umane.
 Omul, ca fiinţă vie, produce deşeuri proprii existenţei sale. Pe
lângă acestea există şi cele provenite din activităţile sale industriale: îmbrăcăminte, mobilă,
detergenţi, cosmetice, chimicale de uz casnic şi altele.
O mare parte a acestora nu sunt biodegradabile şi altele sunt direct toxice.
Procentual, cantitatea deşeurilor solide produse de activităţile umane sunt: hârtie 55%, deşeuri
metalice 9%,deşeuri alimentare 14%, deşeuri textile 5%, deşeuri lemnoase 4%, sticlă 9%, mase
plastice
1%, diverse 3%.
O sursă suplimentară de poluare, o reprezintă mijloacele de încălzire, respectiv focarele
de cărbuni, petrol, gaze, lemn care produc cantităţi mari de fum, cenuşă, zgură, gaze. Un alt,
element poluant este constituit din bacteriile patogene care sunt vehiculate mai ales în apele
menajere.
Pentru o viziune de viitor, este important să
se cunoască nu numai situaţia actuală a populaţiei, ci şi tendinţa de evoluţie a acesteia.
Specialiştii prevăd că volumul deşeurilor menajere va
creşte mai rapid decât greutatea lor, din cauza creşterii importanţei ambalajelor de hârtie şi
sticlă, precum şi a aparaturii nerecuperabile şi a mobilei vechi. Se estimează că deşeurile pe cap
de locuitor vor creşte anual cu următoarele valori: hârtie
1,5-2 kg, deşeuri plastice 0,5-0,7 kg, sticlă 0,6 kg, mobilă 3-5% din existent.

 Agricultu
ra, silvicultura şi zootehnia ca
surse de poluare. În mod paradoxal, tocmai ramurile economiei umane, care se bazează cel mai
mult pe relaţiile cu mediul, sunt, în acelaşi timp, şi surse de poluare. Agricultura poate fi sursa de
poluare a mediului prin: declanşarea şi favorizarea proceselor de degradare a solurilor în urma
proceselor de eroziune (desţelenirea terenurilor duce
la eroziunea solului), sărăturare, compactare; folosirea pesticidelor (insecticidele care distrug
toate
insectele şi pe cele folositoare); utilizarea în exces a îngrăşămintelor chimice.
După aprecierile specialiştilor, din totalul suprafeţei agricole a ţării noastre, numai 30% sunt
soluri cu un potenţial ridicat de fertilitate,
restul prezentând diferite stări şi stadii de degradare.
Din cele 5 milioane de ha de terenuri afectate de eroziune doar jumătate au fost amenajate
antierozional şi astfel au dus la obţinerea unor recolte pozitive. Prin procesul de eroziune se
pierd anual 150 milioane de tone de sol, din care 1,5 milioane tone de humus.
Despădurirea exagerată în zona superioară a majorităţii bazinelor hidrografice, ca şi folosirea
neraţională a unor terenuri agricole, au avut influenţă negativă asupra scurgerii apei pe versanţi,
provocând declanşarea unor grave procese de eroziune a solului. Fondul forestier al ţării noastre
este de 6,4 milioane de ha, ceea ce reprezintă un puternic dezechilibru, predominând pădurea
tânără, iar cea de peste 80 de ani (exploatabilă) prezintă un deficit de 500 de mii de ha,
determinând o
acută lipsă de material lemnos pentru cherestea şi furnire.
In ceea ce priveşte zootehnia, chiar unele animale domestice distrug iremediabil vegetaţia
arborescentă în dezvoltare, împiedicând regenerarea pădurilor. De asemenea, crescătoriile de
animale domestice pot pune probleme serioase privind poluarea mediului cu deşeuri animaliere.
Exodul unor populaţii de animale poate crea
catastrofe ecologice. În zootehnie, pe lângă insecticide, se mai utilizează şi alte substanţe
chimice
care dau efecte secundare nedorite. Este vorba de substanţele administrate pentru influenţarea
dezvoltării producţiei animaliere. Acestea dăunează

pentru că sunt eliminate prin urina şi se regăsesc în apa de băut a altor loturi de animale
(pentru care substanţa respectivă este contraindicată) sau pot ajunge la om, dacă sunt
administrate
până în ultimele zile de dinaintea sacrificării.
În organizarea agriculturii moderne, un rol
foarte important îl joacă lucrările de amenajare a terenurilor şi, în special, gospodărirea apelor.
Dar barajele şi canalele de irigaţii modifică nu numai regimul hidrologic din zona respectivă, ci
şi sistemele ecologice locale, prin schimbarea factorilor edafici. Pot apărea atât efecte pozitive
(extinderea teritorială a zonelor cultivate şi ridicarea productivităţii), şi negative (poluarea cu
sare: salificare, sărăturare). Irigaţiile au avut un rol foarte important în dezvoltarea marilor
civilizaţii antice. În prezent sunt irigate peste 500 de milioane de ha, de 50 de ori mai multe
decât în 1800.
 Poluarea
radioactivă este o formă specială
de poluare datorită emisiei în spaţiu a unor radiaţii capabile să producă efecte fizice, chimice şi
biologice asupra organismelor vii. Pe Pământ există
un fond global de radiaţii, datorat surselor de iradiere naturală, care este suportat de organismele
vii datorită adaptării. Radiaţiile sunt emisii
spontane şi permanente produse prin dezintegrare atomică.
In anul 1988 existau în lume 385 de centrale nuclearo-electrice, cu o putere instalată de 400.000
de MW, înglobând 3800 de reactoare în funcţiune. Aceste reactoare au produs în 1988 circa
15% din totalul de energie electrică, iar în 1990
circa 18-20%. Repartizate pe ţări, în Franţa centralele nuclearo-electrice ocupă 65% din totalul
puterii instalate, în Finlanda, Suedia, Elveţia peste 40%, în SUA peste 14% (dar care reprezintă
peste 30% din totalul mondial).
Odată cu evoluţia societăţii umane, omul a
fost supus suplimentar şi altor expuneri de radiaţii. Astfel, investigaţiile medicale (radioscopii,
radiografii, tratamente radiologice) expun omul la
radiaţii mult mai puternice decât cele naturale.
Chiar şi ceasurile cu cadrane luminoase şi televizoarele pot contribui la iradierea în masa a
populaţiei.

Sursele de radiaţii ionizante se pot împărţi în două categorii:

 surse
controlate: acceleratorii de particule
în care sunt incluşi acceleratorii pentru cercetare, generatoare de raze X, aparate şi instalaţii de
uz comun; reacţii nucleare; radioizotopii utilizaţi în laborator şi în aplicaţii paşnice;
 surse
necontrolate: deşeuri radioactive (din activitatea de cercetare şi economică); căderile radioactive
(fall-out).
Efectele poluării cu radiaţii se fac resimţite, în toate cazurile, în atmosferă, în apă, pe sol,
influenţând organismele vii, uneori pe lanţul trofic. Efectele acestei poluări pot fi: directe (ca
urmare a interacţiunii radiaţiilor cu suport biologic, modificându-se compoziţia şi structura
materiei, însoţită uneori de mutaţii genetice), indirect (când nu este afectată structura biologică,
dar este afectat mediul în care aceasta este plasată). În general, efectul nociv al radiaţiilor
depinde de tipul radiaţiei, de energia radiaţiei şi de durata de iradiere, determinând:
 efecte pe
termen scurt, după o iradiere puternică (boli specifice, deces);
 efecte pe
termen lung, pe seama acumulării unor iradieri slabe (creşte riscul de cancer);
 efecte
genetice, ce se manifestă la urmaşii părinţilor iradiaţi.
Ponderea majoră, în pericolul de poluare cu radiaţii, o deţin experienţele nucleare militare
(interzise din 1963) şi exploatarea centralelor
nuclearo-electrice. Deja au avut loc o serie de accidente nucleare grave (Three Miles Island -
SUA,
în 1979, Cernobîl - Ucraina, în 1986) care au sensibilizat opinia publică şi au alertat specialiştii
pentru a evalua riscurile de poluare radioactivă şi a găsi metode de decontaminare şi prevenire a
poluării.
Însă singura soluţie rămâne controlul riguros
şi responsabil al funcţionarii instalaţiilor nucleare. După accidentul de la Cernobîl s-a admis că
ţara noastră a primit o doză suplimentară de iradiere aproximativ egală cu cea naturală.
Cum omenirea nu va renunţa la una din cele mai prolifice surse de energie, energia nucleară, va
fi nevoie să se imagineze şi să se pună în

practică noi mijloace de protecţie împotriva radiaţiilor şi de stăvilire a poluării mediului cu

substanţe radioactive.
 Poluarea
Sonora. Undele mecanice, reprezentate prin trepidaţii, sunete, infrasunete şi vibraţii ultrasonore,
poluează în special mediul urban creând efecte psihologice epuizante. Zgomotul se
caracterizează prin: intensitate, durata şi frecvenţa sunetelor componente. Intensitatea se exprimă
în Beli, însă din motive practice, se ia ca unitate de măsura a intensităţii zgomotului, decibelul,
dB.
In ceea ce priveşte durata, efectul nociv al sunetului este direct proporţional cu aceasta, iar
în situaţiile când întrece anumite limite de suportabilitate, se poare crea şi o psihoză periculoasă.
Frecventa sunetelor componente ale zgomotului are şi ea o anumită importanţă în definirea
efectului vătămător, deoarece nu toate frecvenţele
sunt auzite de om cu aceeaşi intensitate sonoră. In general fenomenele sonore de la bun început,
sunt inutile, nedorite, neplăcute şi chiar vătămătoare (motoare, maşini, utilaje şi instalaţii care
au piese mobile şi toate vehiculele cu sau fără roţi). Infrasunetele duc, în unele cazuri, la
tulburări nervoase, la scăderea puterii de munca, fizice şi intelectuale. Cele mai înalte nivele de
zgomot se întâlnesc în halele industriale. Dintre sursele de zgomot din oraşele moderne, cu o
pondere mare contribuie traficul rutier, care este în continuă creştere.
In scopul reducerii nivelului zgomotului şi ţinând cont de natura activităţilor umane, s-au
stabilit anumite limite admisibile ale acestuia. De exemplu: 90 dB în halele industriale, 50 dB
zona de locuit urbană, 45 dB zone de recreare şi zone protejate (parcuri, spitale, cămine de
bătrâni).
Pentru asigurarea unor nivele de zgomot în limitele impuse, se iau măsuri care constituie,
totodată, căi de combatere a poluării sonore. Astfel, în industrie, pe lângă folosirea mijloacelor
individuale de protecţie (antifoane), în anumite sectoare
se recomandă izolarea utilajelor generatoare
de zgomote prin aşezarea de elemente din materiale fono-absorbante (cauciuc, azbest), folosirea
unor ecrane fono-izolanate sau cabine speciale

căptuşite cu materiale fono-izolante (plută, zgură, vată de sticlă, polistiren expandat). La toate
acestea se adaugă proiectarea de aparate electrocasnice cât mai silenţioase şi, desigur, educaţia
făcută în permanenţă în spiritul „liniştii” celuilalt.
3. Concluzii
Şi acum, ce rămâne de făcut? Încet, dificil, dar inevitabil ideea că mediul înconjurător ca
problemă globală trebuie să fie abordată la nivel planetar şi, sperăm, rezolvată. Acest lucru nu se
poate realiza fără eforturi comune din partea ţărilor dezvoltate. Există un consens astăzi, fragil
încă, că fără asistenţa ţărilor dezvoltate, lumea celor mai puţin favorizaţi nu va putea proteja
mediul înconjurător ci îi va exacerba deteriorarea. Ca o expresie concretă a acestei conştientizări,
25 de ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare, au căzut de acord în noiembrie 1990, să creeze un
instrument de asistenţă în materie denumit: “The Global Environment Facility” (GEF).
Cu un capital subscris de 1,5 miliarde de
dolari, GEF îşi concentrează eforturile asupra a 4 domenii şi anume:
 protecţia
păturii de ozon;
 limitarea
emisiilor de poluanţi (efect de seră);
 protejarea
biodiversităţii (fondului genetic);
  protejarea
apelor internaţionale.
În prezent, şi desigur şi în viitor, obligaţia
noastră, a oamenilor, este de a echilibra şi controla calitatea mediului pentru fiecare componentă
cât
şi pe ansamblu. Astfel, ameliorarea mediului va deveni acţiunea împotriva dezordinii şi reacţie
împotriva inerţiei şi compromisurilor în considerarea mediului de viaţă uman. Poate cândva
fiecare element şi parametru al mediului se va integra “într-o lume a echilibrului şi armoniei”.
Sunt celebre cuvintele lui Albert Schweitzer (câştigător al premiului Nobel pentru pace - filozof,
teologist şi misionar pentru drepturile omului şi protejare a mediului, în Africa) “Omul şi-a
pierdut capacitatea de a prevedea şi de a anticipa. Va sfârşi prin a distruge planeta”.

„Metodele de combatere a organismelor fitopatogene din câmpurile ecologice trebuie să fie

non-toxice, care nu vor dăuna sănătății omului și a mediului. Aș vrea să atenționez că, cel mai
important este ca dezvoltarea bolilor și dăunătorilor să fie permanent
monitorizată. Există pragul economic de dăunare pentru fiecare patogen, iar dacă

numărul dăunătorilor este sub acesta, nu trebuie de aplicat tratamente. Dăunătorii

sunt
și ei parte vie și au și avantajele lor”, a menționat Vladimir Todiraș.

Utilizarea capcanelor

O bună parte din dăunători sunt atrași de anumiți feromoni, culori sau lumină.
Astfel, în agricultura ecologică pot fi utilizate:

FOTO: safsorganic.in
Capcane cu lumină – sunt utile pentru capturarea moliilor și a altor insecte
nocturne. Este foarte important de a le instala când moliile adulte au început
zborul până la depunerea ouălor. Însă nu toate insectele ce sunt captate de
lumină produc daune, mai sunt și insecte benefice ce pot nimeri.

Capcane adezive colorate și capcane cu apă – sunt utilizate pentru a

monitoriza insectele adulte. Legumicultorii din țară utilizează deseori
capcanele adezive pentru captarea tripșilor (care preferă culoarea albastră) și a
altor insecte zburătoare în sere. Însă acestea pot fi utilizate și în câmp deschis.
Este preferabil ca benzile adezive sau capcanele să fie colorate. Capcanele cu
apă sunt utilizate pentru a combate gândacul păros.

1 of 2

Capcane cu apă FOTO: facebook/Proiectul AMIB

Capcană-adezivă FOTO: coreva.ro

Capcane cu feromoni – atrag masculii astfel împiedică împerecherea acestora

cu femelele. Aceste capcane conțin feromoni feminini ai insectelor ce atrag
masculii în
capcană. Sunt utilizate atât pentru monitorizare, cât și pentru captarea în masă a
dăunătorilor. Cel mai des capcanele cu feromoni sunt utilizate pentru combaterea
și monitorizarea viermilor fructelor (Cydia pomonella, Cydia funebrana) și molii
(molia pieliței fructelor, molia verde a mugurilor, minierul marmorat, molia
mugurilor și fructelor, molia minieră circulară).
Capcane cu feromoni FOTO: organic.md
Atenție! Când utilizați capcane feromonale, evitați contactul pielii feței,
mâinilor și a îmbrăcămintei cu masa adezivă și feromonul. Dacă adezivul sau
feromonul au nimerit pe corp, ștergeți aceste locuri cu un tampon de bumbac
înmuiat în ulei vegetal sau benzină. Apoi pielea trebuie spălată cu apă și
săpun, iar hainele spălate.

Metode sonore – se utilizează în plantațiile unde recolta poate fi compromisă

din cauza păsărilor sau rozătoarelor.

Utilizarea altor organisme pentru a combate bolile și dăunătorii

În natură există virusuri, bacterii, fungi, prădători și parazitoizi ce pot ține sub
control populațiile de dăunători.

FOTO: researchgate.net
Virusurile, fungii și bacteriile – țin sub control diverse specii de fluturi
(lepidoptere dăunătoare). Fiecare insectă are un virus specific. Fiind aplicate pe
plante, cristalele sau sporii sunt ingestate de insecte și produc schimbări în
organism ce duc la moartea insectelor. Consultați specialiștii în protecția
plantelor înainte de a cumpăra un produs sau altul.

Nematozii entomopatogeni (Steinernema carpocapsae,

Heterorhabditis bacteriophora) consumă gărgărițele sau insectele de
sol din legume.

Entomofagii insectelor – există insecte precum speciile de Trichogramma ce

depune ouăle în ouăle a peste 200 de specii de fluturi dăunători.

Atenție! Producătorii din țară ar trebui să planifice din timp culturile ce vor fi
semănate și necesarul de organisme ce distrug dăunătorii, deoarece producerea
acestora necesită timp. Pe lângă companiile distribuitoare de inputuri, acestea
mai pot fi găsite în cadrul Institutului de Genetică, Fiziologie și Protecție a
Plantelor din Moldova.

Produse pentru agricultura ecologică

Funecol – fungicid pe bază de cupru ce combate bolile provocate de ciuperci,

cum ar fi: pătarea brună la tomate (3-4 l/ha), mana castraveților (3-4 l/ha),
mildiul la vița de vie (3- 4 l/ha), bășicarea frunzelor de piersic (4 l/ha) sau
rapănul la măr (4 l/ha). Conține de 4-5 ori mai puțin cupru decât alte produse
omologate și posedă o adezivitate înaltă.

Recol – fungicid ce are la bază extractul plantei Reynoutria sachalinensis

utilizat împotriva făinării la măr (8 l/ha), vița de vie (6-8 l/ha), castraveți
(6-8 l/ha), pepene galben (6-8 l/ha). Trebuie aplicat pentru a preveni
apariția și răspândirea făinării, deoarece conferă plantei rezistență sporită.

Pelecol – insecticid cu un spectru larg de acțiune ce combate afidele

(păduchii), acarienii, musculița de seră, acarianul comun (8-10 l/ha). Este un
produs natural ce nu necesită pauză după efectuarea tratamentelor

7. Utilizarea eficientă a metodelor de protecţia plantelor Protecţia plantelor este

ştiinţa care se ocupă cu studiul agentilor de daunare (fitopatogeni - inclusiv
virusuri, artropode fitofage, buruieni, rozatoare etc) în scopul stabilirii de măsuri
eficiente de combatere a pagubelor / pierderilor economice produse de aceştia.
Se consideră ca circa o treime din recolta potentiala este distrusa (“dijmuita”) de
organismele daunatoare, deci protectia plantelor, ca disciplina biologica aplicata,
contribuie la cresterea productiilor culturilor agricole şi la îmbunatatirea calitatii
recoltei. Din motivele prezentate mai sus combaterea dăunatorilor este imperios
necesară pentru cultura plantelor, proceduri de protectie a plantelor (şi inclusiv a
recoltei stocate) împotriva organismelor daunatoare fiind o componenta majora
a tuturor ghidurilor de buna practica agricola. Combaterea daunatorilor
culturilor agricole se realizeaza prin mai multe metode: chimice (cu utilizarea de
pesticide), biologice (prin utilizare de organisme antagoniste si de produse
naturale), genetice (prin ameliorarea rezistentiei plantelor la organismele
daunatoare), agrotehnice (prin lucrari ale solului, inclusiv prasitul buruienilor) si
fizico-mecanice (dezinfectari termice ale semintelor, chirurgie vegetala,
descuscutarea semintei etc.) In cele ce urmeaza termenii folositi sunt definiti
dupa cum urmeaza. Produse de protecţia plantelor. Sunt produsele folosite
pentru combaterea agentilor de daunare. Se clasifică ca produse chimice
(pesticide) şi produse biologice (biopreparate). Pesticidele sunt mijloace chimice
de protectia plantelor, obtinute prin formularea si conditionarea unui (unor)
ingredint(e) biologic active. Cu foarte putine exceptii (ca de ex. regulatorii de
crestere vegetala, folositi pentru controlul cresterii plantelor, sau produsele care
actioneaza prin activarea rezistentei manisfestate sistemic în plante, si care sunt
un fel de “vaccinuri” pentru plante) ingredientele active biologic ale pesticidelor
sunt ingrediente toxice. Acestea toxicitate de fapt impune existenta unui cod al
unei bune practici de (distributie si) utilizare a pesticidelor, cod care este
elaborat inclusiv la nivel international (de catre FAO). In categoria pesticidelor
sunt incluse si urmatoarele categorii de substante: regulatorii de crestere,
defoliantii, desicantii, activatorii rezistentei manifestate sistemic, substantele de
curatire ale legumelor si fructelor, substantele aplicate pentru a preveni caderea
fructelor, ca si substantele aplicate înainte sau dupa recoltare pentru combaterea
daunatorilor care actioneaza în timpul depozitarii si transportarii recoltei.
Biopreparatele sunt mijloace biologice realizate pe baza unor microoganisme
utile plantelor de cultură sau pe baza unor compusi naturali (extracte din plante,
denumite sugestiv în lb. engleza “botanicals”). Datorita caracterului lor biologic
biopreparatele au o actiune complexa asupra plantelor de cultura, termenul cel
mai corect nefiind cel de biopreparate folosite în protectia plantelor, ci cel de
biopreparate de uz agricol. Un exemplu devenit deja clasic, ilustrativ pentru
aceastã actiune complexã, este cel al biopreparatelor pe bazã de ciuperci
antagoniste din genul

Trichoderma. Omologate ca biofungicide, o serie de biopreparate s-au dovedit a

fi si stimulatoare ale cresterii vegetale (se citeazã aici lucrarea Baker, R., 1988,
“Trichoderma spp. as plant-growth stimulants.” CRC Crit Rev. Biotechnol., 7,
97-106), iar aceasta stimulare a cresterii plantelor s-a dovedit a fi datorata
interventei biofungicidului în nutritia plantelor. Formularea este forma sub care
un pesticid este comercializat si reprezinta o combinatie de diversi compusi
(solventi, surfactanti, cosurfactatni, muianti, adezivi, agenti de suspensie,
amelioratori de pentrare cuticulara etc.) al carei scop final este de a face produsul
utilizabil în mod eficace. Compusii folositi la conditionarea pesticidelor sunt si ei
poluanti chimic importanti (solventii organic, surfactantii care sunt similari
detergentilor în privinta poluarii apelor etc.), deci reprezinta un motiv secundar
pentru elaborarea unui cod al unei bune practici de (distributie si) utilizare a
pesticidelor. Conditionarea. Continutul, eventualul ambalaj hidrosolubil, cu
ambalajul protector folosit pentru a distribui pesticidele la utilizatorul final de
catre circuitele de dsitributie en-gros si de detail. Tehnologie de aplicare.
Procesul fizic prin care pesticidele sunt aduse în contact cu organismul tinta sau
aduse acolo unde organsimul tinta va intra în contact cu pesticidul. Aplicarea
pesticidelor se face prin tratamente, care sunt fie tratamente în vegetatie (stropiri
cu diferite volume de lichid si cu mijloace terestre sau aeriene) fie tratamente la
samânţă (samânta în sens generic, adica orice organ al plantei utilizat pentru
înfiintarea unei culturi, deci inclusiv tuberculii de cartofi) fie tratemente ale
solului (aplciare pre-mergenta de erbicide, de exemplu).
Bunele practici agricole în materie de utilizare a pesticidelor (BPA). Modalitati
de utilizare a produselor omologate (cu drept de punere de piata) care sunt oficial
reomandate sau autorizate de autoritatile nationale competente în scopul unei
combateri eficeinte si sigure pentru om si mediu a agentilor de daunare. Aceste
bune practici trebuie sa includa mai multe nivele de utilizare a pesticidelor, care
nu trebuie sa depaseasca dozele cele mai ridicate autorizate sau care trebuie sa
fie aplicate în asa fel încât sa lase un reziduu cât mai mic cu putinta. Limita
maxima de reziduuri.
Concentratia maxima de reziduuri de pesticide care sunt legal autorizate sau
considerate ca acceptabile în unul sau mai multe produse alimentare, un produs
agricol sau un produs destinat folosirii în furajarea animalelor. Pericol. Sursă
potentială de daune pentru om sau mediu înconjurator. Risc. Combinaţie a
probabilitatii de incidentă a unei daune şi gravitatea acestei daune. Utilizator.
Orice persoana expusa produsului, inclusiv utilizatori profesionişti sau
neprofesionişti (amatori) şi alte persoane, in general, expuse în alt context decat
cel al strict al utilizării produselor sau metodelor de protectia plantelor (de
exemplu în cazul trnasportului sau al manipulării în vederea depozitării).
Utilizare prevazuta. Utilizarea unui produs de protectia plantelor sau a unei
metode de protectia plantelor în conformitate cu prevederile legale si cu
informaţiile oferite de furnizor/ Utilizare incorectă in limite acceptabile,
predictibilă. Utilizarea unui produs de protectia plantelor sau a unei metode de
protectia plantelor in alt mod decat cel reglementat legal si indicat de furnizor,
dar care poate rezulta dintr-un comportament uman uşor de prevazut. Protectia
plantelor este una din activitatile agricole care prezinta un risc important pentru
mentinere terenului în bune conditii pentru agricultura si mediu. Riscul major
deriva în primul rând din utilizarea pesticidelor. Din acest motiv legislatia
europeana in domeniul agriculturii are, printre alte scopuri, si pe acela de
limitare a folosirii produselor chimice de protectia plantelor (pesticide) si de
încurajare a dezvoltării si utilizãrii de produse şi metode cu actiune predominant
ecologica pentru

atingerea obiectivelor agriculturii durabile (se citeazã aici documentul

programatic COM (1999) 22 “Directions towards sustainable agriculture”) Peste
50% din teritoriul european este folosit pentru agricultură, deci realizarea unei
agriculturii durabile este o parte esentiala a procesului de dezvoltare durabila
(sustainable development), iar dezvoltarea durabilã constituie obiectivul major al
tuturor strategiilor elaborate pe plan mondial, inclusiv în al celor elaborate în
România (pe termen mediu, de dezvoltare regionalã, pentru zone defavorizate
etc). Desi aparent în consonanta cu denumirea de “durabila” si cu termenul
englez “sustainable” interpretarea jurnalistica de “dezvoltare sustinuta” nu
corespunde cu ceea ce se întelege în mod uzual prin dezvoltare durabila. Definita
de Comisia Burtland, dezvoltarea durabila, este “dezvoltarea care corespunde
necesitatilor prezentului fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a
le satisface pe ale lor” (definitie conform glosarului la Legea nr. 137/1995
privind protectia mediului, lege republicatã în Monitorul Oficial nr. 70 din 17
februarie 2000). O componenta de baza a dezvoltarii durabile este utilizarea
durabila a resurselor, respectiv “folosirea resurselor regenerabile într-un mod si
o ratã care sã nu conduca la declinul pe termen lung al acestora, mentinând
potentialul lor in acord cu necesitatile si aspiratiile prezente si viitoare” (conform
glosarului mai sus citat). Metodele de protectia plantelor cele mai larg cunoscute
si utilizate si cu un grad ridicat de utilizare a resurselor sunt metodele
agrotehnice (si în primul rând rotatia culturilor) care vor fi pe larg prezentate în
continuare. 7.1 Rotatia culturilor Rotatia culturilor este o practica agricola
cunoscuta din cele mai vechi timpuri si a aparut ca o necesitate in dezvoltarea
agriculturii. Importanta rotatiei culturilor pentru conservarea terenurilor consta
in contributia esentiala la mentinerea si sporirea fertilitatii solurilor de pe
terenurile utilizate în agricultura (sau altfel spus a capacitatii de productie
vegetala a terenurilor) cu ajutorul chiar al plantelor cultivate pe teren. Prin sol se
înţelege stratul superficial afânat al litosferei, care (îndelung şi continuu
transformat prin acţiunea formaţiilor vegetale succesive, a agenţilor atmosferici
şi a altor factori naturali specifici mediului geografic din care face parte) a
acumulat treptat caracteristicile specifice fertilităţii, fiind astfel capabil să
întreţină viaţa plantelor superioare. Stratul organomineral de sol este afânat,
mărunţit, foarte poros, permiţând: dezvoltarea plantelor datorită: (i) difuziei
nerestricţionate gazelor şi schimbul de gaze cu atmosfera; şi (ii) retinerii şi
acumulării apei şi a elementelor nutritive în cantităţi însemnate în paralel cu
disponibilizarea lor continuă prin procese microbiene şi de schimb ionic. Prin
aceste caracteristici un sol bine format posedă condiţiile care asigură
fundamentala lui capacitate potenţială – fertilitatea naturală. Rolul esenţial în
fertilitatea naturală a solurilor este dat de materia (impropriu denumita şi
substanţă) organică din sol. Materia organică din sol este formată practic din
două componente majore: humusul (care rezultă din material organic, în special
vegetal, în curs de descompunere şi este alcătuit mai ales din polifenili de tipul
acizi humici, fulvici şi humici, formaţi prin complexarea produşilor de degradare
oxidativă ai ligninei cu aminozaharurile formate prin metabolismul structurilor
parietale ale microorganismelor din sol) şi glomalina, o glicoproteină complexă,
hidrofobă, înalt rezistentă la biodegradare, cu caracteristici adezive, rizodepusă
în sol de plantele active fotosintetic(prin exsudatele radiculare, şi în special prin
exsudatele radiculare ale simbiozelor plantelor cu ciupercile producătoare de
micorize / ciuperci AM). Rotatia permite folosirea ştiinţiifică diferentiată a
categoriilor de terenuri dintr-o exploataţie agricola, asigurând mentinerea si
sporirea fertilitatii naturale a solurilor
(conditie esentiala pentru folosirea în agricultura sau pentru fundamentalul rol al
terenurilor într-un ecosistem). Rotatia culturilor are si o importanta componeta
economică pentru că favorizează planificarea anticipată a celor mai bune practici
agricole: sistemul de lucrare a solului, aplicarea îngrasamintelor / amelioratorilor
de sol, protecţia plantelor împotriva agenţilor de dăunare (inclusiv a buruienilor),
recoltarea si depozitarea productiei (inclusiv protectia culturii depozitate).
Rotaţia culturilor contribuie substantial la rezolvarea atât a problemelor
agrotehnice, cât şi a celor economice şi organizatorice, rezultând în final mărirea
producţiei şi a productivităţii muncii la toate plantele cultivate. Datorita
interactiunile benefice dintre masurile agrofitotehnice aplicate şi succesiunea
culturilor rotatia culturilor este o conditie esenţială de sporire a producţiei şi
menţinere a fertilităţii solului. In perspectivă, rotaţia culturilor constituie una din
măsurile agrotehnice de bază care contribuie la reducerea consumului de energie
pe unitatea de suprafaţă si produs. Un rol deosebit de important are rotatia
culturilor ca masura eficienta de protectie a mediului si de conservare /
mentinere a solului. Rotatia culturilor ramane masura agrotehnica de cea mai
mare importanta in rationalizarea consumului de combustibili, îngrasaminte,
produse de protectia plantelor (pesticide si biopreparate), apa de irigat si alte
mijloace / input-uri necesare procesului de productie. In coninuare vor fi
prezentate pe scurt câteva caracteristici (din punct de vedere al conservării
terenurilor si al eficientizării protectie plantelor ale urmatoarelor grupe de plante:
Leguminoasele anuale au un rol important în ameliorarea terenurilor fiindcă
îmbogatesc solul in azot fixat biologic (datorita simbiozelor fixatore de azot pe
care le formează). Leguminoasele anulae elibereaza terenul devreme si deci
acesta poate fi pregatit din timp pentru semănaturile de toamna. Sunt cuprinse in
aceasta grupa: mazarea, fasolea, soia, lintea, nautul, lupinul, bobul, mazarichea,
latirul şi fasolita. Se cultiva dupa cereale paioase si dupa prasitoare. Sunt foarte
bune premergatoare pentru cereale paioase de toamna si mai ales pentru grâu.
Reduc rezerva de agenti de dăunare si favorizează dezvoltarea în culturile
ulterioare a unor plante viguroase, cu un sistem propriu de apărare împotriva
atacului de boli şi dăunători bine dezvoltat.
Prasitoarele au si ele un rol ameliorator al solurilor prin: (i) arătura adâncă (dacă
aceasta se aplică conform bunelor practici agricole, şi mai ales pe curba de nivel
în zonele deluroase) care stimuleaza compexarea oxidativă a humusului si (ii)
prin nivelul ridicat al rizodepunerii de glomalina prin exsudatele radiculare
(prăsitoarele, şi în special proumbul şi sorgul, fiind plante foarte eficiente din
puct de vedere fotosintetic). Prasitoarele au un efect benefic si asupra culturilor
succesive, mai ales prin efectul praşilelor (care elimină o mare parte din rezerva
biologică de agenti de dăunare, şi în specila buruieni). Acelaşi praşile au si
tendinţa de a favoriza dezvoltarea populatiilor de buruieni cu organe subterane
puternice (ca de ex. Sorghum halepense = costrei) care sunt apoi foarte dificil de
combătut, necesitând erbicide cu translocare sistemică prin floem. Prăşitoarele
se pot cultiva după leguminoase perene si indeosebi dupa cereale paioase.
Cerealele paioase au efecte mai complexe asupra materiei organice din sol.
Prezintă o rizodepunere semnificativă, favorizând dezvoltarea materiei organice
a solului formate de plantele active fotosintetic, dar tind să nu contribuie la
refacerea humusului pentru ca resturile vegetale sunt de obicei preluate dsi
folosite în zootehnie, industria locala sau cultivarea ciupercilor lignocelulozice.
Este recomandabilă folosirea de îngrăşăminte organice / amelioratori de sol la
aceste culturi la care toata recolta se preia de pe câmp si are utilizari care o scot
din circutul local al materiei organice.

Cerealele păioase favorizează apariţia unor buruieni problema (ca de ex. Avena
fatua = orz sălbatic) care necesită erbicide recente pentru combatere (ca de ex.
sulfonil-ureice). Cerealele de toamna cer premergătoare timpurii, au nevoie de
apa în sol pentru germinaţie si de mult azot pentru creştere şi dezvoltare. Ele
elibereaza devreme terenul şi sunt premergătoare bune din acest punct de vedere.
Cele mai bune productii se obtin daca au fost semanate dupa leguminoase
anuale. Cerealele de primavara se cultiva adesea dupa prasitoare, dar reuşesc si
dupa cereale de toamna. Plantele tehnice se cultiva dupa cereale paioase si plante
prasitoare, sunt bune premergatoare pentru culturi de primavara. Unele plante
tehnice din familia Brassicae (rapiţa colza, mustarul) reduc populatia de agenti
de dăunare (microorganisme fitopatogene din sol, insecte dăunătoare) datorită
glucozinolaţilor produşi în cantitate mare, iar extinderea acestor culturi pentru
producerea de biocombustibili (biodiesel) va favoriza noi scheme de rotaţia
culturilor în care efectul lor benefic pentru protecţia culturilor succesive va fi
pus mai bine în evidenţă. Totuşi aceste plante au şi un efect dăunător asupra
materiei organice din sol, aceste plante având o translocare redusă a carbonului
fotosintetizat în exsudate radiculare (inclusiv datorita faptului că nu formează
simbioze cu ciupercile producătoare de micorize) Leguminoasele perene se
cultiva de obicei dupa prăsitoare şi cereale păioase. In aceasta grupa se
incadreaza lucerna, trifoiul, spaceta si ghizdeiul. Au un rol important în
ameliorarea terenurilor fiindcă îmbogatesc solul in azot fixat biologic (datorita
simbiozelor fixatore de azot pe care le formează). Când se cultivă în amestec cu
graminee perene (borceaguri) au un rol benefic şi asupra materiei organice
formata din exsudatele radiculare ale plantelor active fotosintetic. Din punct de
vedere al protecţie culturilor succesive au multiple efecte benefice rezultate din
reducerea rezerva biologice de agenţi de dăunare şi din creşterea nivelului
populaţiilor de organsime utile protecţiei plantelor (PGPR – Plant Growth
Promoting Rhizobacteria = rizobacterii favorizante ale creşterii plantelor;
entomopatogeni; antagonişti ai fitopatogenilor, insecte prădătoare si parazitoide).
Rotaţia culturilor influenţează direct protecţia plantelor. Diferitele practici
agricole asociate rotaţiei culturilor agricole influentează rezerva de agenţi de
dăunare – de ex. la cereale arătura de toamnă influenţează direct nivelul atacului
la ploşniţele, afidele si cărăbuşeii cerealelor sau a fitopatogenilor ce se instalează
pe organele verzi. Influenţa culturilor premergătaore în cadrul rotaţiei şi a
amplasarii culturilor in cadrul asolamentelor este de regulă, pozitivă pentru că
monocultura favorizează speciile de organisme dăunătoare specializate.
Totuşi, uneori în monocultura de lungă durată se constată o reducere a nivelului
de atac al acestei specii, reducere datorată dezvoltării entomofagilor,
antagoniştilor sau hiperparaziţilor specifici. Rotatia culturilor este numai una din
măsurile agrotehnice.
Între diferitele metode de combatere şi cele agrotehnice există numeroase
interactiuni, multe încă ecunoscute. Toate acestea vor fi discutate pe larg în
capitolul care urmează.
7.2 Protecţia integrată a culturilor Protecţia integrată este o asociere de metode
si mijloace chimice, fizice, biologice în combinaţie cu metodele agrotehnice
(obligatoriu compatibile) aplicate armonios în cadrul ecosistemelor agricole.
Lucrările de protecţia plantelor sunt executate în funcţie de PED (pragul
economic de dăunare) pentru diminuarea la maximum a numărului de intervenţii
fitosanitare şi pentru favorizarea factorilor naturali de combatere care reglează /
limitează populaţiile agenţilor de dăunare. Având la bază elementele de
concepţie ale lui Roberts, alături de noile cunoştinţe acumulate, T. Baicu, în
1988, a stabilit zece principii de bază ale protecţiei

integrate / sistemlro de protecţie integrată, care sunt valabile şi astăzi, şi care au

un rol improtant în conservarea terenurilor. 1. Unitatea pe care se aplică
combaretea integrată o constituie agrosistemul Culturile agricole sunt distribuite
în toate zonele agropedoclimatice, în funcţie de condiţiile ecologice,
determinând areale mărginite de condiţiile de favorabilitate. Suprafeţele ocupate
de o singură cultură pot acoperi mii de hectare, depinzând de complexitatea
sistemelor agricole, tipurile de relaţii din agrocenoze, unde un rol important îl au
factorii ecologici, abiotici şi biotici. 2. Speciile dăunătoare pentru culturile
agricole nu trebuie eliminate ci trebuie menţinute la un nivel scăzut. Este necesar
să se reconsidere într-un mod radical importanţa diferitelor specii dăunătoare
şi/sau patogene. Mai precis, trebuie cunoscută importanţa economică a fiecărei
specii şi nivelul de pierderi care ar putea fi produs. Datele ecologice şi
economice au arătat că majoritatea speciilor recunoscute ca dăunătoare nu
trebuie tratate. Într-o cultură agricolă se pot întâlni următoarele categorii de
specii:specii dăunătoare principale; specii dăunătoare secundare; specii
dăunătoare migratoare; specii indiferente. 3. Factorii naturali trebuie utilizaţi mai
intens pentru a regla densităţile populaţiilor de organisme dăunătoare . Factorii
ecologici abiotici climatici: temperatura, umiditatea, lumina, ploaia; factorii
edafici, factorii chimici şi factorii biotici: relaţiile intraspecifice şi interspecifice
pot influenţa considerabil evoluţia populaţiilor de organisme dăunătoare. Fiecare
factor abiotic are un prag inferior şi un prag superior de temperatură, umiditate
etc. care, odată depăşit, opreşte multiplicarea. 4. Tehnologiile de cultură
moderne pot produce efecte neaşteptate. Evoluţia agriculturii moderne este stâns
legată de schimbările în modul tradiţional de lucru. Rezistenţa soiurilor faţă de
bolile principale şi mai ales faţă de dăunători este încă slabă. Sunt şi situaţii când
o varietate cunoscută ca rezistentă devine sensibilă după un număr de ani, din
cauza apariţiei de noi rase ale patogenilor. 5. SPI trebuie să se bazeze pe
îmbinarea armonioasă a metodelor de combatere. Complexele de măsuri de
combatere sunt utilizate împotriva organismelor dăunătoare principale şi
secundare. În acelaşi timp, măsurile aplicate trebuie să protejeze cât mai multe
organisme utile. Uneori se consideră că îmbinarea metodelor înseamnă acelaşi
lucru cu Protecţia integrată. În realitate, îmbinarea mijloacelor şi metodelor
reprezintă numai o parte a combaterii integrate, dar o parte esenţială. 6. SPI
trebuie să conţină mijloace specifice de reglare a tratamentelor. În primul rând
trebuie să fie înlocuite multe tratamente de tip profilactic, făcute după calendarul
de stropiri sau tratamentele de acoperire, cu tratamente de tip curativ. PED este
mijlocul cel mai important pentru reglarea tuturor tipurilor de intervenţii
fitosanitare şi este o noţiune proprie combaterii integrate care permite aplicarea
tratamentului numai când densităţile şi/sau gradul de atac pot/poate produce
pierderi justificate din punct de vedere economic, pierderi evaluate la 3-5% din
recoltă, în echivalenţă cu costul tratamentului fitosanitar. PED permite să se
localizeze tratamentul numai acolo unde limitele de atac sunt depăşite şi variază
în funcţie de soi, categorie biologică, stadiul de dezvoltare al plantei, condiţiile
pedoclimatice, tehnologice etc. Dacă se iau în considerare toate acestea, în
cultură se poate stabili o “situaţie critică” ce impune intervenţia fitosanitară. 7.
SPI trebuie să respecte cerinţele tehnologiilor moderne. Un ansamblu de metode
şi mijloacere de combatere structurat cu elemente interdependente, ansamblu
care se bazează şi pe factorii naturali de reglare a densităţii populaţiilor de
organisme dăunătoare, nu trebuie să depăşească PED. Din punct de vedere al
abordării sistemice, în cadrul combaterii integrate, se poate face următoarea

structurare: subsitemul proceselor tehnologice propriu-zise, care este constituit

din totalitatea lucrărilor de protecţia plantelor, alături de aparatele,
echipamentele, instalaţiile, maşinile de protecţia plantelor, rezistenţa soiurilor,
metodele de aplicare a mijloacelor chimice, biologice, fizice etc.; subsistemul de
control, de o mare impotanţă pentru obţinerea produselor agricole de calitate
superioară sau diminuarea efectelor de poluare şi care, în esenţă, se bazează pe
executarea corectă a lucrărilor; subsitemul de manipulare include procesele
tehnice de transport şi de păstrare a produselor fitofarmaceutice, alături de
maşinile specifice acestor procese, care pot fi considerate tot maşini de protecţia
plantelor. Într-o anumită măsură, în acest sistem, se poate introduce şi obţinerea
produselor biologice în unităţile comerciale; suprasitemul de conducere sau
organizatoric asigură aplicarea corectă, în timp şi spaţiu, a diferitelor lucrări, în
funcţie de secvenţa verigilor tehnologice, în funcţie de PED cât şi în funcţie de
ciclurile biologice ale plantei şi speciilor dăunătoare. 8. SPI trebuie să respecte
cerinţele toxicologice, energetice, economice şi de protecţie ecologică. Din
punct de vedere toxicologic, produsele foarte toxice din grupa roşie şi cele
toxice din grupa verde (produsele cu toxicitate acută sub 100 mg/kg) trebuie
eliminate treptat din sortimentul de pesticide. Produsele cu efecte secundare
periculoase (acţiune cancerigenă, embriotoxică), cele foarte persistente sau care
lasă reziduuri mari în recoltă trebuie, de asemenea, să fie excluse din SPI. 9.
Sistemele de combatere integrată trebuie incluse în tehnologia de cultură. În
evoluţia lor, modelele tehnologiilor de cultură intensive, superintensive sau cele
agricole de tip industrial (în care se utilizează maşini agricole de mare
productivitate, noi metode agrotehnice, soiuri de mare productivitate şi, mai ales,
mijloace chimice de combatere, modele care, prin conţinutul lor, se apropiau de
producţia de tip industrial) au început să fie abandonate în favoarea modelelor
agriculturii durabile, agriculturii ecologice, agriculturii de precizie etc.. 10.
Elaborarea SPI trebuie să se bazeze pe o abordare interdisciplinară, sistemică şi
pe modelare matematică. Abordarea interdisciplinară este dictată de
complexitatea agrosistemului , mai ales de marea varietate a agenţilor de
dăunare (virusuri fitopatogene, bacterii, ciuperci fitopatogene, nematozi,
acarieni, insecte, rozătoare, buruieni etc.), dar şi de complexitatea metodelor şi
felul mijloacelor de combatere. Trebuie, deci, utilizate rezultate obţinute în
cadrul cercetărilor de biologie, fizică, chimie, ecologie, sistematică, agronomie,
fiziologie, fitopatologie, entomologie, herbologie. După o parcurgere, chiar
sumară, a regulilor de bază pentru elaborarea sistemelor de protecţie integrată
putem observa că elementele de fond sunt criteriile economice şi criteriile
ecologice. (criteriile ecologice fiind în final criterii economice, pentru că în
prezent este evident că riscul de mediu este un criteriu economic, conform
definitiilor anterior prezentate – riscolpericol- daună) In cele ce urmează vor fi
prezentate pe scurt rolul diferitelor metode si mijloace în cadrul sistemelor de
protecţie integrată. La modul general metodele agrotehnice au un rol deosebit în
reducerea pagubelor făcute de agenţii de dăunare – dar numai atunci când aceste
metode agrotehnice atunci sunt utilizate conform bunelor practic agricole
(tab.1). Tab.1. Câteva metode agrotehnice cu efecte de combatere ridicate
Masura agrotehnică Cultura Organisme dăunătoare Obs. Rotaţia Majoritatea
culturilor Fitopatogeni şi dăunători diferiţi mai ales cei specializaţi Efecte de
durată Alegerea terenului Majoritatea culturilor Diferite specii de rozatoare
Eficacitatea depinde de particularitatile speciei dăunătoare Epoca optimă de
semănat Cereale Muştele cerealelor, afide, piticirea galbenă a orzului şi grâului,
etc. Foarte eficace la cele de

toamnă Sămânţa şi materialul de plantat sănătoase Fasole, castraveţi, cartofi etc.

Viroze, bacterioze, unele micoze şi insecte Se poate renunţa la unele tratamente
Arătura Porumb Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hbn.) - Combaterea
buruienilor gazde Varza şi alte legume Purecii de pământ (Phylotreta spp.), afide
etc. - Irigare Cereale Cărăbuşei (Anisoplia spp.), gândacul pământiu mare
(Pedinius femoralis L.) Specii de zone aride Schimbarea pH – ului Varza Hernia
verzei (Plasmodiophora brassicae Woron.) - 7.3 Aplicarea de îngrăşăminte
Aplicarea îngrăşămintelor minerale sau organice este o alta practica agricolă cu
infleunte directe asupra protecţiei plantelor. Prin nivelul alocării elementelor
nutritive se poate limita atacul unor fitopatogeni sau altor organisme dăunătoare.
Influenţa fertilizării se datorează: • acţiunii directe a îngrăşămintelor minerale
asupra organismelor dăunătoare; • acţiunii asupra mecanismelor enzimatice ale
acestor organisme; • asupra influenţei indirecte prin schimbarea biochimiei
sucului celular la planta gazdă; • dezvoltării corepsunzătoare a sistemului de
apărare din plantă, • creşterii ritmului de dezvoltare a elementelor structurale ale
ţesuturilor; • schimbarii epocii de maturare; • schimbării proceselor de
diferenţiere etc. Interacţiunea dintre metodele agrotehnice şi metodele de
protectia plantelor este exemplificată în tab. 2. Tab. 2. Interacţiunea dintre
metodele agrotehnice şi de combatere cu organismele dăunătoare Metode
agrotehnice Alte metode Cultura Organisme dăunătoare Interacţiunea Irigarea
prin aspersiune Combatere chimică Mazăre Afide Creşte eficacitatea Rotaţia
Combatere chimică Grâu Pătarea în ochi Combatere chimică Aplicarea de
îngraşăminte cu N (neechilibrat) Rezistenţa soiului Grâu şi orz Boli foliare
Creşte atacul Rezistenţa soiurilor Cereale Muştele cerealelor Reducerea atacului
Epoca de semănat Tratarea seminţelor Cereale Organisme dăunătoare Reducerea
atacului Combaterea chimică Scăderea atacului Igiena culturală Combaterea
biologică Culturi de sera Boli şi dăunători ai aparatului foliar şi ai tulpinii
Scăderea atacului Combaterea naturală (biologica) Porumb si alte culturi târzii
Afide Entomofagii de pe leguminoase dupa recoltare trec pe porumb Structura
corectă a culturilor Combaterea naturală (biologica) Piersic Afide Entomofagii
de pe cereale păioase, dupa recoltare trec pe piersic si alte culturi Arătura adănca
Combaterea naturală Sfeclă Purecii de pămant Se păstrează mai bine parazitul
Perilitus bicolor Wesm. Tratamente chimice Culturi de toamnă Buha
semănăturilor (Scotia segetum Schiff.) Creşte eficacitatea. La densitati mari (80-
200 ex.m²) este singura metodă eficace Tratamente chimice Diferite culturi
Omida de stepa (Laxostege sticticalis L.) Creşte eficacitatea Lucrarea cu
cultivatorul înainte de semănat Tratamente chimice Porumb Viermi sârma La
densităţi de peste 15 ex.m² eficacitatea foarte bună Tratamente chimice Sfeclă
Buha verzei (Mamestra brassicae L.) Creşte eficacitatea Introducerea în structura
culturilor de plante furajere şi melifere Diferite alte metode Toate culturile
Diferiţi dăunători Creşterea eficacitaţii, limitarea tratamentelor POLUAREA
SOLULUI CU PESTICIDE
Pesticidele odata ajunse in sol actiunea asupra bolilor,daunatorilor si
buruienilor. Importanta cunoasteri acestor modificari sunt cerintele unei
agriculturi stintifice si protectia ecosistemelor edafice.
Clasificarea
pesticidelor:
ZOOCIDE
FUNGCID SI
FUNGISTATIC
E ERBICIDE

POLUAREA MEDIULUI ÎN HORTICULTURA PRIN PESTICIDE

Tratamentul chimic este considerat în ultima vreme ca principal risc în
securitatea alimentara,
în multe tari europene.
Sugestiva este, în acest sens, ancheta Asociatiei Nationale a Industriilor
Alimentare din Franta
(conform publicatiei Reussir Cereales Grandes Cultures nr.153/2002), unde
cap de listă a ajuns
tratamentul chimic al culturilor într-o anchetă în care consumatorii l-au identificat la 19% ca
prim risc alimentar

Spre deosebire de îngrăşăminte, pesticidele pun mult mai multe probleme în

poluarea mediului în agricultura. Substantele chimice care au capacitatea să
diminueze sau să stârpeasca agentii biotici dăunători (denumiţi şi "peste"),
adică toate vieţuitoarele nedoritede om în biotopul agroecosistemelor, se
numesc generic pesticide.
Cu unele excepţii ale unor produse de generaţie recentă, neajunsul tehnic
principal al acestora este faptul că, toate substantele chimice utilizate în acest
scop nu au acţiune selectivă, ele distrugând şi alte vieţuitoare, în afara celor
nedorite economic. Nr. crt. SPECIFICARE Prim risc citat
• Tratamentul chimic al culturilor 19 %
• Encefalita spongiforma bovina (ESB) 17 %
• Organisme genetic modificate (OGM) 14 %
• Poluarea apei cu nitrati 7%
• Ruptura canalului de racire 6%
• Antibioticele administrate animalelor 5%
• Listeria 5%
• Dioxina 5%
• Coloranti si conservanti 5%
• Alimentatie dezechilibrata si exces de grasimi 4%
• Expirarea termenului valabilitatii 4%
• Salmonella 3%
• Aplicarea noroaielor de la statiile de epurare 3%
• Febra aftoasa 1%
• Alte riscuri 2%
Identificarea riscurilor alimentare
POLUAREA SOLULUI CU PESTICIDE
Pesticidele odata ajunse in sol actiunea asupra bolilor,daunatorilor si
buruienilor. Importanta cunoasteri acestor modificari sunt cerintele unei
agriculturi stintifice si protectia ecosistemelor edafice.
Clasificarea pesticidelor:

ZOOCIDE
FUNGCID SI
FUNGISTATIC
E ERBICIDE
REGULATOR
DE CRESTERE
REPELENTE
ATRACTANTE
Caracterizarea pesticidelor
pesticidele in general sunt compusi organici
greutate moleculara mica si solubilitate
diferita in apa Toate aceste proprietati
afecteaza solul
Degradare abiotica in sol pesticidele sufera transformari chimice in urma
reactilor cu compusi organici minerali ai solului
Degradare biotica rolul microorganismelor in sol prin
descompunerea pesticidelor

BIBLIOGRAFIE

Agentia

europeana de

mediu

www.greenpeac

e.ro

ghid de mediu monitorul oficial

www.agrobasf.ro

agroromania

www.anpm.ro

ordonanta 195/2005 privind

protectia mediului ecologie si

protectia mediului