Micoriza este o asociaţie simbiotică (asociaţie micorizală) de tip biosistem, reciproc

avantajoasă (bilateral pozitivă; +,+), realizată între miceliu unei ciuperci şi rădăcinile unei
plante ierboase sau  lemnoase.
Aproape toate familiile angiospermelor (cu excepţia chenopodiaceelor şi cruciferelor)
prezintă, măcar câteva specii, care realizează micorize. De asemenea, micoriza este
întâlnită frecvent şi la gimnosperme.  Nu numai rădăcinile plantelor trăiesc în simbioză
cu miceliile ciupercilor, ci şi părţile subterane ale multor ferigi (Pteridophyta) şi muşchi
(Bryophyta).

Rolul micorizei

În micoriză, miceliul ciupercii prin hifele sale, aduce arborelui, arbustului, sau
plantei ierboase, apă încărcată cu săruri minerale şi diferiţi metaboliţi, primind în
schimb, materie organică indispensabilă metabolismului (glucide, vitamine,
fitohormoni).
  Ciuperca care realizează micoriza, poate hidroliza şi mobiliza, la nivelul hifelor,
substanţe anorganice greu solubile (săruri cu radicali azotat, azotit, fosfat sau
fosfit), ajutând astfel, absorbţia lor în forme facile, la nivelul rădăcinilor plantei,
fapt ce întreţine o activitate metabolică intensă, la nivelul ţesuturilor vegetale. Din
acest motiv, plantele cu care fungul întreţine relaţii trofice simbiotice, cresc mult
mai bine decât celelalte, iar miceliul ciupercii fructifică mai abundent. Mai mult, s-
a demonstrat că plantele cu micoriză sunt mai rezistente la secetă şi la boli,
decât vegetalele care nu realizează astfel de asociaţii simbiotice.
  Rolul micorizei, nu se opreşte doar la beneficiile de pe urma cărora profită
plantele şi ciupercile asociative, ci se se extinde asupra întregului ecosistem. În
faţa variaţilor aritmice (furtuni, incendii, poluare, invazii de populaţii dăunătoare,
etc.) petrecute în biotopurile şi biocenozele naturale sau artificiale (culturi
agricole), micorizele ajută în mod semnificativ la reechilibrarea şi stabilizarea
ecosistemelor.

Influența fungilor de micorize asupra structurii solului

Se știe de relativ multă vreme că fungii de micorize arbusculare (MA) sunt agenți de
legare și structurare a particulelor de sol, alături de rădăcini și diferiți componenți
organici. Formarea agregatelor și stabilitatea lor depind de textura solurilor. În solurile cu
un conținut redus de argile, formarea agregatelor este influențată în cea mai mare măsură
de substanța organică și de activitatea organismelor vii. Mărimea agregatelor variează
între 2 și 2000 µm, cele mai mici asociindu-se pentru a forma agregate cu dimensiuni mai
mari. În general, agregatele de dimensiuni reduse își mențin integritatea sub acțiunea unei
forțe mai puternice comparativ cu cele de dimensiuni mai mari. Rădăcinile și hifele
fungice stabilizează macroagregatele (>250 µm), acționând ca agenți de legare temporari
pentru a menține unite microagregatele întrucât se cunoaște faptul că particulele de argile
( <2µm) aderă de mucilagiu prezent la suprafața acestora. Eficiența rădăcinilor de
Lollium perene în stabilizarea macroagregatelor (>2000 µm) este influențată de lungimea
hifelor fungice, din constituția micorizelor. Efectul stabilizator al rădăcinilor și hifelor
crește odată cu sporirea cantității de substanță organică secretată, dar efectul agenților de
legare este limitat astfel că agregatele de dimensiuni mai mari importante pentru
menținerea porozității solului, sunt temporare și fragile. Un factor important în
structurarea solului este reprezentat de exudatele fungice ce conțin o serie de
glicoproteine, numite glomaline. Cercetări recente arată că glomalinele sunt proteine de
șoc termic sintetizate de hifele fungilor de micorize arbusculare (MA). Inițial s-a
considerat că fungii de MA secretă și elimină la exterior, aceste proteine, dar cercetările
mai noi arată că acumularea lor în sol este rezultatul turnoverului hifelor și a naturii
recalcitrante a glicoproteinei. Cele mai multe date indică o relație cantitativă între
glomaline, densitatea hifelor și turnoverul biomasei fungice în sol.

Interacțiunea fungilor de micorize cu fauna

Interacțiunea fungilor de micorize cu fauna din sol este încă puțin cunoscută datorită
dificultăților inerente pe care le implică un astfel de studiu. Se știe că fauna din sol
(colembole, artropode și nematode) joacă un rol foarte important în reciclarea nutrienților
ca urmare a acțiunii lor de fragmentare și mărunțire a litierei, ca și consumului
organismelor implicate în degradarea substanței organice (fungi, bacterii). Efectul
activității colembolelor asupra fungilor de ECM (ectomicorize) este dependent de
densitatea organismelor. Astfel, specia de colembole Onychiurus auratus poate avea
efectele negative asupra creșterii miceliului ECM la asociația Pinus contorta/Paxillus
involutus doar la densități ridicate, situație în care s-a observat concomitent și o reducere
a cantității de azot transferat de fungi către planta-gazdă. Se consideră, de asemenea, că
microfauna poate dauna rețelei miceliene și poate reduce fluxul nutrienților către
plantele-gazdă. Tratarea cu insecticide a unei pajiști duce la scăderea densități
colembolelor cu aproape 1/3, fapt care stimulează preluarea fosforului din sol de către
plante și acumularea de biomasă, efect mediat de intensificarea activității fungilor de MA
în condițiile în care acțiunea insectelor a fost suprimată. Pe baza utilizării unor substraturi
marcate, s-a demonstrat că specia de colembole Protophorura arcuata, chiar la densitate
moderată, are ca efect reducerea fluxului de carbon în solul de pajiște. Un alt exemplu
este furnizat de interacțiunea între plantele cu MA și nematodul fungivor Hiphelenchus
avenae. În prezența unui număr ridicat de nematode, gradul de colonizare al rădăcinilor
plantelor de Trifolium subterraneum a scăzut, efect dependent și de specia de fungi de
MA implicată în asociație în ciuda faptului că H. Avenae este fungivor și consumă hife,
dezvoltarea micorizelor este stimulată la densități moderate ale populației de nematode,
indicând faptul că turnoverul miceliului este mai ridicat, ca urmare a consumului hifelor.
Interacțiunile dintre fungi de micorize și erbivorele de la suprafața solului sunt, de
asemenea, deosebit de complexe și insuficient cunoscute. Cele mai multe date indică
faptul ca acțiunea erbivorelor poate reduce colonizarea plantelor-gazdă de către fungii de
ECM, cel mai probabil, ca urmare a reducerii capacității plantelor de a furniza
partenerilor fungici carbon organic.

Utilizarea practică a fungilor de micorize.

Răspândirea largă a fungilor de micorize, atât la plantele cultivate

cât și la cele spontane, efectul lor benefic asupra nutriției minerale
și asupra creșterii plantelor sunt trăsături avantajoase pentru
creșterea producției primare în diferite ecosisteme. Micorizele sunt
utile în agricultură și horticultură, producția forestieră,
reîmpăduriri, căldura unor plante producătoare de fructe (afine),
conservarea sau propagarea unor specii ornamentale (orhidee).
Componenta vie, esențială a solului, fungii de micorize prezintă un
potențial important în reconstrucția ecologică a terenurilor
degradate prin minerit sau defrișarea pădurilor. De asemenea, rolul
complex al micorizelor în agregarea și stabilizarea solurilor,
creșterea rezistenței plantelor față de boli și dăunători, mobilizarea
unor nutrienți etc., a atras atenția asupra posibilității utilizării lor în
diferite sectoare ale agriculturii și altor sisteme de producție (Smith
et Read, 2008).

Micorizele arbusculare în agricultură și horticultură

Deși fungii de micorize pot influența semnificativ producția

vegetală, până în prezent există doar puține exemple de utilizare
curentă a lor. În sistemele agricole intens mecanizate ce utilizează
cantități mari de fertilizatori și pesticide, efectul simbiozelor
micorizale asupra nutriției și creșterii plantelor este minor (Larsen
et al, 2007). În general, inocularea cu fungii selecționați sau
îmbunătățirea managementului populațiilor indigene sunt realizate
cu scopul creșterii producției și mai puțin pentru conservarea
resurelor solului (Graham, 2001). În ultimii ani, s-a conturat tot
mai clar ideea folosirii micorizelor pentru a crește toleranța
plantelor față de boli și dăunători (Larsen et al, 2007). Potențialul
economic de producere și vânzare a inoculului se bucură de un
interes din ce în ce mai crescut din partea companiilor specializate
în biotehnologie (Gianinazzi et Vosatka, 2004) deși dificultățile
sunt relativ importante. Folosirea plantelor de cultură mai eficiente
în preluarea fosforului este o strategie pe termen lung, deosebit de
utilă ținând cont de faptul că rezervele acestui element sunt limitate
în sol, pe de o parte, iar materiile prime necesare fabricilor de
îngrășăminte se pot epuiza către sfârșitul secolului. În afara
efectelor nutriționale propriu-zise micorizele contribuie la reținerea
apei în sol, creșterea toleranței plantelor față de boli și dăunători
etc.. Funcțiile fungilor de micorize ar trebui incluse în cadrul
sistemelor integrate de combatere a bolilor și dăunătorilor,
stabilizarea solului sau managementul nutrienților și al apei.
Beneficiile economice ale utilizării fungilor de micorize în
agricultură și horticultură, ar trebui evaluate într-o perspectivă mai
largă, a ecologiei sistemelor de cultivare și nu numai din punctul
de vedere al creșterii producției.