Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ.

Lucian Blaga, Sibiu 2002

Cap. 4 TELEDETECŢIA

4.1 Noţiuni de bază

Până la începutul erei cosmice s-a considerat că Pământul este destul de bine cunoscut, însă
cercetările din spaţiul cosmic au infirmat presupunerile.
Apariţia şi dezvoltarea tehnicii satelitare a permis efectuarea unor cercetări tot mai complexe
asupra scoarţei terestre şi a detaliilor acesteia, fiind concepute metode de cercetare mai eficiente şi mai
exacte.
Odată cu dezvoltarea mijloacelor şi a tehnologiilor spaţiale, au fost elaborate noi tehnici
performante de înregistrare a suprafeţei terestre şi a subsolului planetei noastre în vederea cercetării
spaţiului terestra şi a mediului înconjurător. Astfel, a apărut teledetecţia cu mijloacele sale
multidisciplinare care oferă pentru ştiinţele terestre căi de cercetare complet noi.

4.1.1 Definiţia teledetecţiei

Aşa cum s-a precizat în capitolul 1, teledetecţia este o metodă prin care se cercetează de la
distanţă suprafaţa Pământului şi fenomenele existente pe aceasta, precum şi celelalte planete împreună
cu spaţiul cosmic existent |între acestea, utilizând un ansamblu de tehnici şi tehnologii moderne,
adecvate pentru recepţionarea radiaţiilor emise sau reflectate de obiectele şi fenomenele cercetate şi
transformarea acestora în imagine vizuală convenţională sau clasificată.
Uneori teledetecţia se defineşte ca un complex de activităţi destinate perceperii de la distanţă a
unor informaţii de către un senzor, transformarea acestor informaţii în imagini fotografice
convenţionale (analogice) sau în imagini raster (imagini digitale) şi transmiterea acestora către un
centru de colectare, prelucrare, corectare, transformare şi analiză în scopul utilizării în diferite domenii
de activitate.
Prin definiţie, noţiunea de tejedetecţie are un caracter complex determinat de mijloacele care
captează informaţiile de la distanţă numite recceptori şi le dirijează către a doua categorie de mijloace
care sunt sensibilizate, numite senzori sau detectori. Toate aceste mijloace, receptori şi senzori (ce
constituie captorii de teledetecţie), împreună cu tehnicile ajutătoare de deservire în timpul înregistrării,
prelucrării şi transmiterii sunt purtate de un mijloc de transport numit platformă sau vector de
teledetecţie, care se deplasează în spaţiu după un proiect de zbor dinainte stabilit, respectând condiţiile
impuse de scopurile urmărite.

4.1.2 Principii fizice de bază

Teledetecţia are la bază utilizarea proprietăţilor fizico-energetice ale tuturor corpurilor din
natură. Fiecărui obiect sau fenomen din natură îi sunt proprii diferite caracteristici speciale care diferă
după natura obiectelor şi interacţiunea lor cu radiaţia electromagnetică emanată de alte corpuri, prin
fenomenele de reflexie, refracţie şi absorbţie a energiei primite (Fig. 4.1).

Fig. 4.1. Schimbul de energie în natură la suprafaţa Pământului

Mijloacele de teledetecţie dispun de anumite dispozitive de captare care permit înregistrarea

răspunsului spectral (radiaţiei emise de un corp), ale cărui caracteristici sunt specifice corpului în
cauză şi nu altuia. De fapt, răspunsul spectral al corpurilor nu este determinat numai de natura
obiectului sau fenomenului respectiv, ci şi de o serie de alte caracteristici ale lor, cum ar fi, stadiul
de dezvoltare, mediul în care se dezvoltă, aspectul suprafeţei sale şi alte însuşiri, care diferenţiază
chiar acelaşi obiect sau fenomen, în timp şi spaţiu.
In esenţă teledetecţia are la bază are la bază schimbul de energie în natură. interacţiunea dintre
materie şi radiaţie, care dă naştere fenomenelor de absorbţie, reflexie, refracţie, difuzie şi polarizare,
parametrii foarte importanţi utilizabili în metoda.teledetecţiei. Pe baza acestor parametrii poate fi
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

distins un obiect de altul, un fenomen de altul sau starea unui obiect de altă stare a aceluiaşi obiect,
în alte condiţii fizice.
Energia radiaţiei electromagnetice este dată de relaţia:

q =h.c/λ (4.1)

unde: c - viteza de propagare a radiaţiei electromagnetice;

h - constanta lui Plank;
λ - lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice.
Se observă că energia este invers proporţională cu lungimea de undă λ şi în consecinţă cu cât
lungimea de undă este mai mare, cu atât energia transportată este mai mică şi invers. Aşadar,
măsurând lungimea de undă a radiaţiei emisă de un corp se poate afla energia pe care o emite şi pe
baza acesteia se poate detecta de la distanţă corpul respectiv precum şi caracteristicile acestuia.
Orice obiect din natură recepţionează energie, din care o cantitate este înmagazinată de către
acesta iar alte cantităţi sunt transmise sau reflectate, obiectul în cauză emiţând totodată energie
luminoasă şi termică (fig.4.2).

Fig. 4.2. Distribuţia energiei radiante care vine la un obiect

Practic, fiecare obiect sau fenomen existent în natură este caracterizat permanent de o pierdere
din energia proprie cu care a luat naştere. Din această cauză, fiecare obiect sau fenomen din natură,
cum a apărut, a şi început să îmbătrânească, prin pierderea treptată, în timp, a o parte din energia sa,
caracteristică lui de la naştere, dar şi în diferitele stadii ale evoluţiei sale.
Cu alte cuvinte, un obiect chiar dacă nu primeşte energie de la o sursă el are un răspuns în
spectrul electromagnetic, numit răspuns spectral, determinat de pierderea permanentă a o parte din
energia proprie (prin emisie de radiaţie) care îl diferenţiază de celelalte obiecte din natură.
Procesul de recepţie şi împrăştiere a energiei radiante de către materie este utilizat cu succes în
metoda teledetecţiei pentru înregistrarea obiectelor şi fenomenelor de pe suprafaţa terestră şi din
subsolul scoarţei terestre.
In fond, în teledetecţie are loc o punere în acord a pierderii de energie de către un corp (obiectul
din natură), cu pierderea de energie a altor corpuri (senzorii utilizaţi pentru recepţie).
Se poate concluziona că interacţiunea dintre radiaţiile electromagnetice ale diferitelor corpuri
materiale, detectate de la distanţă cu ajutorul unor captori dotaţi cu senzori, dă informaţii spectrale
asupra obiectului. La suprafaţa obiectelor au loc majoritatea fenomenelor care produc modificări cu
privire la mărimea, direcţia, polarizarea, lungimea de undă şi fazele undelor energetice.
Cercetarea de la distanţă se bazează pe posibilitatea de a măsura unii parametrii ai energiilor
primite, transmise, reflectate şi emise, timpul de întârziere dintre recepţie şi reflexie sau emisie, durata
de emisie, schimbările în timp ale tuturor elementelor de mai sus, toate acestea din punct de vedere
cantitativ; al lungimii de undă şi al frecvenţei, al distribuţiilor pe x şi y (polarizarea) şi pe z (faza).
Radiaţiile electromagnetice constituie o formă dinamică a energiei, care prin interacţiunea sa cu
materia, dă naştere unui câmp de forţă. In spaţiul liber, radiaţia electromagnetică se propagă cu viteza c
= 3*108 m/sec. (în vid c=299792±0,3 km/sec), care depinde de natura mediului în care se propagă şi de
frecvenţa undei electromagnetice. La trecerea dintr-un mediu în altul, frecvenţa undei se păstrează, dar
se modifică lungimea de undă.
Acţiunea simultană a două sau mai multe unde electromagnetice asupra unui corp este egală cu
unda rezultată, bazat pe principiul interferenţei, adică elongaţia rezultată este egală cu suma algebrică a
elongaţiilor unitare (fig.4.3).
Reciproc, o undă complexă poate fi analizată ca o undă formată din suprapunerea mai multor
unde electromagnetice, fiecare având formă sinusoidală.
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

Proprietăţile materialului care caracterizează răspunsul acestuia la undele sinusoidale

componente pentru fiecare frecvenţă sau lungime de undă, se numesc proprietăţi spectrale. Fluxul
radiant purtat de fiecare componentă sinusoidală se măsoară cu ajutorul dispozitivelor spectrografice.

Fig. 4.3. Undă complexă formată dm două componente spectrale

Oscilaţiile electromagnetice se caracterizează prin următoarele elemente:

- lungimea de undă, notată de obicei cu λ (fig.4.4), se defineşte ca fiind distanţa dintre două
puncte consecutive ale aceleiaşi faze ale mişcării ondulatorii;
- frecvenţa notată cu ν se defineşte prin numărul de oscilaţii (perioade complete), produse în
unitatea de timp (secundă);
- amplitudinea, notată cu a se defineşte ca fiind lungimea măsurată de la poziţia de repaus
până la valoarea extremă a oscilaţiei (fig.4.4).
Viteza de propagare a unei radiaţii electromagnetice (c), este produsul dintre lungimea de
undă şi frecvenţă.

Când între două radiaţii există o diferenţă de fază constantă în timp, cele două radiaţii sunt
coerente. In multe situaţii, în special în astronomie, pentru măsurarea distanţei dintre sura de radiaţie şi

3
senzorul de recepţie se utilizează efectul Doppler.
Efectul Doppler (fenomen utilizat în tehnica şi tehnologia satelitară şi astronomică), se defineşte
ca fiind modificarea frecvenţei unei radiaţii electrromagnetice provenite de la o sursă, în funcţie de
deplasarea relativă sursă – senzor de recepţie.
Relaţia dintre frecvenţa radiaţiei recepţionate ν’şi frecvenţa radiaţiei sursă ν este dată de
formula:

(4.2.)

în care:
β- este raportul dintre viteza sursei şi viteza de propagare a radiaţiei electromagnetice;
ϕ - este unghiul dintre direcţia de deplasare a sursei şi direcţia sursă - senzor.
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

În teledetecţie se mai utilizează şi următoarea ecuaţie foarte importantă:

Rλ + Tλ + Aλ = 1 (4.3)

Această ecuaţie exprimă faptul că suma componentelor reflectată, refractată (transmisă printr-un
corp) şi absorbită,. este egală cu unitatea.
In fond, aici avem de a face cu o ecuaţie cu trei necunoscute, care admite trei infinităţi de soluţii.
Particularizând pentru cazurile combinate între variaţiile celor trei termeni se obţin răspunsurile
spectrale ale tuturor obiectelor, în care valorile Rλ, Tλ, Aλ , concret determinate în laboratoare, în zone
test, sau cu ajutorul mirelor test, permit identificarea fiecărui obiect. Pe baza studiilor de acest gen, se
întocmesc biblioteci de eşantioane, cu ajutorul cărora se descifrează înregistrările satelitare în studiile
tematice ce se întreprind.
Pentru utilizarea datelor de teledetecţie, mai sunt necesare câteva noţiuni fundamentale. Energia
undelor electromagnetice are mărimea cuprinsă în două grupe:mărimi radiometrice, legate direct de
energia radiaţiei electromagnetice şi mărimi fotometrice, care au la bază măsurarea senzaţiei vizuale
produsă în spectrul vizibil. Din alt punct de vedere putem avea de a face cu: mărimi energetice globale
referitoare la energia cuprinsă de întregul domeniu spectral şi mărimi, spectrale referitoare la energia
corespunzătoare fiecărei unde monocromatice. Mai putem avea mărimi referitoare la radiaţia emisă de
un sistem şi mărimi ale radiaţiei incidente pe un sistem.
Plecând de la aceste criterii de clasificare a mărimilor energetice spectrale, s-a întocmit
nomenclatorul unităţilor de măsură standardizate, din care specificăm pe cele mai importante: energia
radiantă, fluxul energetic radiant, emitanţa energetică, luminanţa energetică, intensitatea energetică
(radianţa), iluminarea energetică (iradianta).
In teledetecţie se mai utilizează şi noţiunea de reflectantă totală a unui obiect, pentru o lungime
de undă dată (notată cu R), definită ca raportul dintre energia totală reflectată pe unitatea de suprafaţă,
ceea ce înseamnă cantitatea de energie reflectată de obiecte care ajunge la ochiul omului sau la un captor
oarecare şi care impresionând retina oculară sau un senzor, dă senzaţia de culoare, sau imaginea
fotografică în spectrul vizibil sau infraroşu.
Trasând curbele reflectantei totale, în funcţie de lungimea de undă, după natura acestor curbe se
detennină natura obiectelor

4.1.3 Spectrul electromagnetic

Spectrul electromagnetic cuprinde radiaţiile electromagnetice, de la cele mai scurte (radiaţiile
cosmice) până la cele mai lungi (undele radio), caracterizate prin lungimea de undă şi frecvenţă (fig.
4.5).
In ordinea crescândă a lungimii de undă şi descrescândă a frecvenţei, zonele de radiaţii
electromagnetice principale sunt: radiaţiile gama γ, razele X (Roentgen), radiaţiile ultraviolete, spectrul
vizibil, radiaţiile infraroşii, microundele şi ultima zonă - undele radio.
Zonele cele mai utilizate în teledetecţie sunt: ultravioletele, spectrul vizibil, infraroşu şi radar.
Pentru înregistrările fotografice, spaţiul de înregistrare se compune din ultravioletul apropiat, zona
vizibilului şi infraroşu apropiat.
In figura 4.5 este prezentat spectrul electromagnetic, cu delimitările aproximative ale domeniilor
în funcţie de lungimea de undă X şi km) sau frecvenţa vibraţiei (în Hz), cu
detalierea celor patru zone utilizate mai des de către senzorii de teledetecţie: UV, vizibil, IR si radar.
Atât zona radiaţiilor ultraviolete a spectrului, cât şi cea a radiaţiilor infraroşii este împărţită în trei
sectoare: apropiat, mediu şi îndepărtat, valorile aproximativeale limitelor fiind indicate în figură.
De asemenea, zona vizibilă a spectrului electromagnetic, cea mai redusă ca întindere, dar cea
mai utilizată până nu de mult pentru înregistrări de teledetecţie, esţe împărţită în cele şapte sectoare de
culoare bine cunoscute: violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu, limitele lor
aproximative fiind, de asemenea, menţionate în figură. Zona undelor radar a fost împărţită în şapte benzi
de frecventă; V, Q, K, X, S, L şi P, suprapunându-se peste microunde şi undele radio în domeniul
celor scurte. O altă bandă C neacceptată oficial, se suprapune parţial peste benzile X şi S.
Intre zonele în care se fragmentează spectrul electromagnetic nu se poate face o delimitare riguroasă,
porţiunea extremă superioară a unei zone suprapunându-se peste cea inferioară a zonei vecine.
In continuare sunt prezentate câteva caracteristici ale zonelor vizibilului, infraroşului şi
ultravioletului din spectrul radiaţiilor electromagnetice.
Zona vizibilului. Aşa cum se observă din figura 4.5, spaţiul ocupat de zona vizibilă în cadrul
spectrului electromagnetic este foarte restrâns (aproximativ între 0,400 µm şi 0,750 µm). Radiaţiile
vizibile cu ochiul liber se numesc în mod frecvent lumină. Cele şapte culori ce caracterizează spectrul
vizibil (ROGVAIV) asigură, prin combinarea lor în anumite proporţii, obţinerea culorii albe. După, cum
se poate observa în figura 4.5, limitele aproximative ale sectoarelor de culoare conturează nişte domenii
inegale ca întindere pentru fiecare. Domeniile culorilor albastru-violet (0,400 - 0,505 µm), verde (0,505
- 0,570 µm) şi roşu (0,620 - 0,750 um) sunt cele mai întinse.
Dintre toate culorile spectrului vizibil doar trei sunt culori de bază: indigo cu λ = 0,435 µm,
verde cu λ = 0,5461 µm şi roşu cu λ = 0,7000 µm, din combinaţia cărora se obţin toate celelalte culori.
Caracterul dual, de undă a radiaţiilor (când pot fi privite ca fenomen ondulatoriu) şi particulă
(când pot fi privite ca un fascicul de cuante discrete de energie numite fotoni), care caracterizează
radiaţiile electromagnetice este specific şi radiaţiilor din spectrul vizibil.

4
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

Formarea imaginilor cu ajutorul unor senzori este posibilă datorită faptului că obiectele devin
„vizibile" atunci când ele sunt luminate, mai exact atunci când energia reflectată sau difuzată de acestea
este înregistrată pe un material sensibil la energia din domeniul spectral al radiaţiei reflectate.

Fig. 4.5. Spectrul electromagnetic

Spre deosebire de spectrul vizibil, limitele aşa-numitului spectru fotografic sunt mai largi
datorită posibilităţilor de sensibilizare a materialelor fotosensibile, întinzându-se în infraroşul apropiat
către 1,3 µm şi în cealaltă direcţie mult peste 0,4 um, în domeniul radiaţiilor ultraviolete, X şi γ.
Atmosfera terestră absoarbe o parte însemnată din radiaţiile solare şi această absorbţie diferă
mult în funcţie de numeroşi factori.
Compoziţia spectrală a luminii de zi, folosită de obicei pentru înregistrările cu senzori
fotografici, variază în funcţie de o serie de factori, dintre care se pot menţiona cei mai importanţi:
distanţa Pământ - Soare, anotimp, latitudine şi altitudine, ora din zi, compoziţia atmosfere şi existenţa
formaţiunilor noroase.
Zona infraroşului. Radiaţiile infraroşii sunt mult mai extinse ca limite în cadrul spectrului
electromagnetic decât zona vizibilului. Astfel, radiaţiile infraroşii se situează de la limita roşie a
spectrului vizibil până către undele ultrascurte, cu
11 15
frecvenţa cuprinsă între aproximativ 10 şi ceva mai puţin de 10 Hz, iar lungimea de unda între 0,750 şi
1000 µm (1 mm).
Zona se împarte în 3 sectoare: infraroşul apropiat (0,750 - 3 µm), infraroşul mediu (3 - 30 µm) şi
infraroşul îndepărtat (30 - 1000 µm), limitele de separaţie fiind încă, în discuţia specialiştilor. Unii acceptă şi
un al patrulea sector, infraroşul extrem, localizat în partea finală a infraroşului îndepărtat, acceptându-se
prescurtările din limba engleză: NIR, MIR, FIR, XIR.
Orice obiect care posedă o temperatură mai mare de O0K emite radiaţii infraroşii, aceste radiaţii
comportându-se conform legilor de emisie a unui corp absolut negru. Trebuie reţinut faptul că cea mai mare
parte a radiaţiilor sunt reţinute de atmosfera terestră, datorită componenţilor săi, dar există aşa-numita
fereastră optică prin care atmosfera permite trecerea radiaţiilor cu lungimi de undă cuprinse între aproximativ
0,1 şi 1,4 µm, cea mai mare porţiune suprapunându-se peste infraroşul apropiat şi mediu.
Înregistrările în infraroşu folosesc porţiuni limitate ale acestei zone pentru înregistrări în sistem
fotografic, pe straturi fotosensibile cu ajutorul filtrelor (0,750 - 0,900 µm), sau folosind senzori speciali ( 3 -
 Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

5 µm sau 8 - 1 4 µm). Infraroşul termic este cuprins între 3 µm şi 15 µm, adică de la limita infraroşului
apropiat până către începutul infraroşului îndepărtat.
Înregistrările termice utilizează domeniul de radiaţii infraroşii pentru a cerceta un obiect sau fenomen
(însuşirile şi modificările acestuia) prin evidenţierea temperaturii superficiale sau din profunzime.
Zona ultravioletului. Zona ultravioletului se întinde de la limita inferioară a radiaţiilor vizibile 0,400
µm (4 000 Å) şi până la 100 Å lungime de undă, cu frecvenţa cuprinsă între aproximativ 1015 şi ceva mai mult
de 1016 Hz.
Zona ultravioletului se împarte în 3 sectoare: ultravioletul apropiat (4000-3200 Å), ultravioletul
mediu (3200-2000 Å) şi ultravioletul îndepărtat (2000-100 Å), limitele de separaţie acceptate fiind încă în
discuţia specialiştilor.

4.4 Senzori de teledetecţie

Senzorii de teledetecţie sunt dispozitive sau instrumente ce captează (detectează) şi absorb radiaţii
electromagnetice sau de altă natură emise de corpurile cercetate (suprafaţa Pământului sau a altor planete) pe
care le transformă în mărimi fizice măsurabile.
Calitatea unui senzor de teledetecţie este dată de caracteristicile de utilizare ale acestuia:
- domeniul spectral în care acţionează senzorul;
- sensibilitatea în domeniul spectral în care acţionează senzorul, exprimată prin capacitatea de a
sesiza şi detecta toate radiaţiile domeniului respectiv;
- rezoluţia radiometrică a senzorului, care reprezintă numărul de valori intermediare aflate în
intervalul zero şi intensitatea maximă a radiaţiei pe care le poate recepţiona senzorul;
- fidelitatea geometrică a senzorului, care constă în posibilitatea de a reda cât mai precis geometria
imaginii obiectului cercetat.
Senzorii de teledetecţie pot fi de două feluri: activi şi pasivi.Atât senzorii pasivi cât şi senzorii activi
de teledetecţie sunt dotaţi cu receptori de radiaţii. Principalii receptori de radiaţii utilizaţi sunt: emulsiile
fotografice, fotodetectorii, detectorii în infraroşu, detectorii în ultraviolet, detectorii sonar, detectorii
termografici, detectorii laser, tuburile cinescopice şi antenele specializate.

a) Senzorii activi de teledetecţie sunt dispozitive de detectare dotate cu surse proprii care generează şi emit
radiaţii cu ajutorul cărora iluminează corpul cercetat (suprafaţa terestră) şi recepţionează radiaţiile proprii
reflectate de către corpul iluminat (de către suprafaţa terestră). Majoritatea senzorilor activi pot genera radiaţii
în zone ale spectrului electromagnetic (zona spectrului vizibil, zona undelor radar, zona infraroşu, zona
ultraviolet, zona microundelor etc). De asemenea, pot genera ultrasunete pentru zone subacvatice, fascicule
laser pentru zonele terestre şi lumină coerentă pentru obţinerea hologramelor obiectului cercetat (a imaginilor
tridimensionale ale acestuia).
Din categoria senzorilor activi de teledetecţie fac parte: senzorii de emisie şi recepţie radar, senzorii de
emisie şi recepţie laser şi senzorii sonar.
Senzorii de emisie şi recepţie radar
Senzorii de emisie şi recepţie radar sunt dispozitive dotate cu un emiţător de microunde şi cu antenă de
recepţie a microundelor proprii reflectate de obiectul cercetat. Semnalul recepţionat va fi modificat faţă de
semnalul emis în funcţie de poziţia, forma şi alcătuirea obiectului cercetat. Astfel, pe baza determinării cu
precizie a modificărilor produse în radiaţia re turnată se pot afla diferite caracteristici ale obiectelor cercetate.
Unii senzori de tip radar pot determina schimbările de frecvenţă a radiaţiilor recepţionarte faţă de cea a
radiaţiilor emise, schimbări pe baza cărora se poate detecta obiectul cercetat.
Senzorii de emisie şi recepţie laser
Senzorii de emisie şi recepţie laser sunt dispozitive dotate cu un emiţător de raze laser şi cu un receptor de
captare a radiaţiei laser reflectate de obiectul cercetat.
Laserul senzorului emite radiaţii luminoase sub formă de impulsuri, care interacţionează cu corpurile întâlnite
în cale. O parte din radiaţii sunt reflectate de către aceste corpuri şi sunt recepţionate de către un receptor
fotosensibil care transformă energia luminoasă în semnale electrice, semnale care sunt apoi vizualizate pe un
tub catodic.
Senzorii sonar
Senzorii sonar sunt dispozitive dotate cu un emiţător de ultrasunete şi cu un receptor de ultrasunete pentru
recepţionarea ultrasunetelor proprii reflectate de obiectul cercetat. Ultrasunete emise de către emiţător parte
sunt reflectate de fundul bazinului cercetat, iar parte se întorc spre suprafaţa apei unde sunt captate de către
receptorii senzorului (microfoane speciale foarte sensibile) şi sunt apoi amplificate şi vizualizate pe un tub
cinescop.

b)-Senzorii pasivi de teledetecţie sunt dispozitive care detectează şi înregistrează radiaţia emisă sau
reflectată de corpul cercetat (suprafaţa terestră), fără ca acesta să fie iluminat de către o sursă artificială a
senzorului.
Aşadar, senzorii pasivi de teledetecţie nu sunt dotaţi cu surse proprii de generare a radiaţiilor pentru
iluminarea corpului cercetat.
Din categoria senzorilor pasivi de teledetecţie fac parte: senzorii fotografici, senzorii fotografici
multispectrali, senzorii de baleiere, senzorii de televiziune şi senzorii termografici.
Senzorii fotografici

6
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

Senzorii fotografici sunt camere fotografice (camere fotogrammetrice) ce utilizează ca receptori filme
fotografice speciale numite şi filme foto tehnice.
Principial, o cameră fotografică se compune din: corpul camerei, sistemul optic (cu principala piesă -
obiectivul), caseta în care se introduce filmul, bobina pe care se pune filmul şi bobine receptoare, sistemul de
obturaţie cu motqr, sistemul de mişcare al filmului, sistemul de prindere şi suspensie a filmului, cadrul,
pompa de vacuum cu tub de absorbţie a aerului, becul de iluminare a inscripţiilor ce se imprimă pe clişeu
(data de fotografiere, altitudinea de zbor, nivela sferică pentru marcarea verticalităţii, indicii de margine etc),
placa de presiune etc.
Dintre toate piesele componente ale camerei fotografice, cea care imprimă hotărâtor calitatea imaginii
obţinute este desigur obiectivul (de care depinde luminozitatea, puterea de rezoluţie şi contrastul optim pe
film), obiectiv ce trebuie să aibă unghi de deschidere cât mai mare (grandangular).
Receptorii fotografici utilizaţi de senzorii fotografici sunt filmele cu strat fotosensibil (emulsii
fotografice) alb-negru sau color. Filmele alb-negru se utilizează ca receptori astfel: filmele ortocromatice
pentru detectarea şi înregistrarea radiaţiilor verzi şi galbene emise de obiectele cercetate; filmele
pancromatice pentru detectarea şi înregistrarea radiaţiilor albastre, verzi, galbene, portocalii şi roşii emise de
obiectele cercetate; filmele ortopancromatice pentru detectarea şi înregistrarea radiaţiilor roşii şi verzi emise
de obiectele cercetate. Filmele color sunt utilizate ca receptori pentru detectarea oricărei radiaţii din spectrul
vizibil emisă de obiectul cercetat.
Tipurile cele mai cunoscute de camere fotografice utilizate în ţara noastră sunt: Zeiss, RC8, RC9 şi
RC10, Wild, MRB, RMB, RMK.
Senzorii fotografici multispectrali
Senzorii multispectrali sunt camere fotografice multispectrale (ce utilizează filme cu straturi
fotosensibile suprapuse, sensibilizate la radiaţii din diferite zone ale spectrului electromagnetic vizibil şi
infraroşu apropiat). Acestea pot fi dotate cu un singur obiectiv şi cu un sistem de prisme ce dirijează radiaţia
captată simultan către mai mulţi receptorii sensibilizaţi în spectre diferite de radiaţie (în spectrele în care se
face cercetarea) sau pot fi dotate ce mai mulţi obiectivi corespunzător numărului de receptori utilizaţi.
Senzorii de baleiere
Senzorii de baleiere sunt dispozitive sau instrumente care produc o imagine prin baleiere
perpendiculară pe direcţia de deplasare a platformei spaţiale sau aeriene. Elementele de imagine sunt
convertite în semnale electrice care sunt stocate pe bandă magnetică.
Practic, aceştia culeg prin baleiere perpendiculară pe direcţia de deplasare a platformei, cu ajutorul
unei oglinzi basculante, radiaţia emisă de obiectele din zona cercetată şi o dirijează către un receptor de tip
fotoemisiv (fototuburi, tuburi de tip vidicon sau orticon) sau de tip fotoconductiv (fotodiode), care transformă
radiaţia captată în semnale electrice. Semnalele electrice obţinute astfel se înregistrează pe bandă magnetică
sub fonnă digitală.
Senzorii de televiziune
Cameră de televiziune care produce imaginea pe ecranul unui tub catodic şi poate fi înregistrată
fotografic. Imaginea poate fi convertită, în semnale electrice şi înregistrată pe banda magnetică.
Practic, camera de televiziune recepţionează radiaţiile emise de obiectele din câmpul de observare şi
prin focusare formează imagini ale câmpului de observare pe ecranul tubului catodic.
Explorând stratul fotosensibil al ecranului, punct cu punct şi linie cu linie cu ajutorul unui fascicul de
electroni, imaginea astfel formată este transformată în semnale electrice şi transmisă la distanţă staţiilor de
recepţie de pe sol unde semnalele electrice recepţionate sunt convertite în imagine vizibilă care este
înregistrată apoi în format analog sau digital.
Senzorii termogrqfici
Senzorii termografici sunt dispozitine prevăzute cu receptori ce pot sesiza şi recepţiona radiaţiile
termice (de căldură) reflectate sau emise de către corpurile cercetate. Suprafaţa terestră emite spre atmosferă
radiaţii infraroşii (termice) ce provin din reflectarea de către suprafaţa terestră a radiaţiilor calorice venite de
la soare şi din emisia radiaţiilor calorice proprii ale suprafeţei terestre şi a detaliilor de pe aceasta (emisia
termală).
Ca receptori termali se utilizează atât filme fotografice cu emulsii sensibilizate la radiaţii termice cât
şi cristale metalice în care apare o diferenţă de potenţial electric cub acţiunea radiaţiilor termice
Rezoluţia geometrică a senzorilor de teledetecţie este cuprinsă între 5 linii/mm şi 500 linii/inm, iar
rezoluţia termică a sezorilor de teledetecţie este cuprinsă între 0,2°C şi 2°C. Unii senzori sunt utilizaţi numai
ziua, iar alţii sunt utilizaţi atât ziua cât şi noaptea.

4.5 Categorii de înregistrări prin teledetecţie

Înregistrările prin teledetecţie se caracterizează printr-o serie de avantaje: cuprind suprafeţe întinse şi
în acest fel pot fi studiate caracteristici de ansamblu ale teritoriului studiat, deseori nesesizabile altfel; permit
obţinerea imaginilor pentru zone greu accesibile, inaccesibile sau ostile omului; se pot efectua (în funcţie de
senzor) în orice perioadă a anului sau a zilei; pot evidenţia caracteristici inedite ale obiectelor sau
fenomenelor studiate; pot sesiza fenomene cu evoluţie rapidă în timp; pot fi înregistrate digital şi interpretate
automat obţinându-se, în timp real, informaţiile necesare despre terenul cercetat.
In funcţie de senzorul utilizat şi tipul de radiaţie emisă de corpul cercetat şi recepţionată de senzor,
înregistrările prin teledetecţie pot fi clasificate în două categorii: înregistrări fotografice şi înregistrări
nefotografice.
4.5.1 Înregistrări fotografice
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

Înregistrările fotografice au ca rezultat obţinerea imaginii fotografice care reprezintă de fapt

înregistrarea senzaţiilor percepute de ochiul omenesc cu privire la lumină, umbră, formă şi culoare. Imaginile
fotografice alb-negru şi color pot fi convenţionale atunci când sunt realizate în zona vizibilă a spectrului
electromagnetic şi neconvenţionale atunci când sunt realizate în zona infraroşu sau radio a spectrului
electromagnetic.
Înregistrările în infraroşu scot în evidenţă anumite caracteristici ale suprafeţei terestre înregistrate
care nu pot fi redate de înregistrările convenţionale şi pot fi făcute atât ziua cât şi noaptea. înregistrările în
zona undelor radio pot străbate şi straturile de nori.
Rezultatul înregistrării fotografice este fotografia metrică numită fotogramă. Înregistrările fotografice
pot fi: înregistrări fotografice alb-negru, înregistrări fotografice color, înregistrări fotografice spectrozonale,
înregistrări fotografice multispectrale, înregistrări fotografice fals color şi înregistrări fotografice color
compus.
a)înregistrări fotografice alb—negru
Înregistrările fotografice alb-negru se obţin pe materiale fotosensibile alb-negru în care imaginea
terenului fotografiat apare în nuanţe de gri pe un suport de hârtie numit fotogramă. In funcţie de poziţia axei
de fotografiere a senzorului fotografic (camera fotogrammetrică) se pot obţine fotograme nadirale, fotograme
înclinate sau fotograme panoramice.
Fotograma alb-negru este utilizată pe scară largă în diverse domenii de activitate datorită costului mai
mic al acesteia faţă de celelalte tipuri de fotograme. Fotograma alb-negru este utilizată foarte frecvent în
actualizarea hărţilor topografice şi geografice. In acest scop sunt determinate în terenul fotografiat puncte de
reper ce au imagine pe fotogramă, puncte pe baza cărora se face legătura matematică între fotogramă şi hartă.
Exploatarea imaginii fotogramelor se face de regulă stereoscopic pe baza modelului stereoscopic
realizat cu ajutorul stereogramelor acestor fotograme.
Trebuie menţionat faptul că fotograma nu poate reda toate detaliile terenului indiferent de mărimea
lor deoarece intervine scara de fotografiere (fotograma fiind o imagine micşorată a terenului).
Prin micşorare unele detaliile mici nu mai pot fi redate individual, imaginile lor devenind nişte puncte
care se contopesc într-o pată de o anumită nuanţă de gri. Deci este foarte importantă scara la care se obţin
fotogramele pentru un anumit domeniu de utilizare.
b)înregistrări fotografice color
Înregistrările fotografice color se obţin pe materiale fotosensibile color în care imaginea terenului
fotografiat apare în nuanţe de culoare pe un suport de hârtie numit fotogramă color. In funcţie de poziţia axei
de fotografiere a senzorului fotografic (camera fotogrammetrică) se pot obţine fotograme color nadirale,
fotograme color înclinate sau fotograme color panoramice.
Fotograma color este utilizată pe scară largă în diverse domenii de activitate şi de cercetare datorită
faptului că nuanţele de culoare pot pune în evidenţă mult mai multe caracteristici ale terenului cercetat decât
nuanţele de gri a fotogramelor alb-negru. De asemenea, este utilizată curent în teledetecţie pentru cercetarea
diferitelor aspecte ale suprafeţei terestre sau a suprafeţei altor planete. Prelucrarea şi exploatarea acestor
imagini poate fi făcută analogic sau digital de către sisteme automate de prelucrare.
c)înregistrări fotografice spectrozonale
Înregistrările fotografice spectrozonale se obţin prin înregistrarea obiectului cercetat (a suprafaţa
terestre) pe un suport fotosensibil cu strat fotosensibil sensibilizat la două zone înguste şi diferite ale
spectrului electromagnetic (zone înguste din zona vizibilului, zona infraroşului apropiat sau zona
ultravioletului apropiat).
Imaginea obţinută pe un suport de hârtie în urma unei astfel de înregistrări se numeşte fotogramă
spectrozonală.
Imaginea spectrozonală selectează şi evidenţiază mai bine anumite obiecte şi fenomene sau detalii
planimetrice, precum şi unele caracteristici ale acestora. Fotograma spectrozonală se realizează cu ajutorul
unui grupaj de camere fotografice echipate cu filme sensibilizate în benzile spectrale şi filtre specifice
obiectului ce se cercetează.
d)Inregistiări fotografice multispectrale
Înregistrarea fotografică multispectrală este o imagine fotografică obţinută pe materiale fotosensibile
sensibilizate pentru anumite zone (canale), mai restrânse, bine delimitate din spectrul vizibil şi din zonele
imediat vecine (infraroşu apropiat şi ultraviolet apropiat), sau prin utilizarea unor filtre speciale pe timpul
fotografierii. O astfel de imagine obţinută pe suport de hârtie se numeşte fotogramă multispectrală.
Asemenea tipuri de înregistrări multispectrale suunt larg şi eficient utilizate în teledetecţia satelitară şi
în fotografia aeriană pentru cercetarea resurselor naturale ale Pământului şi în diferite alte scopuri.
Imaginile multispectrale înregistrate sunt convertite şi transmise la sol unde sunt recepţionate,
calibrate şi corectate de diferitele erori şi sunt livrate beneficiarilor sub formă analogică sau digitală. De
asemenea, imaginile multispectrale detectează în plus faţă de cele alb-negru şi color, o serie de caracteristici
ale obiectului cercetat.
Fotogramele multispectrale se realizează cu ajutorul unui grupaj de camere fotografice echipate cu
filme şi filtre diferite (specifice fiecare unei anumite zone a spectrului) sau a unor camere fotografice
multispectrale speciale.
e) înregistrări fotografice fals color
Înregistrarea fotografică fals color este o fotogramă colorată în mod artificial, printr-un proces chimic
de laborator, în diferite culori care nu coincid cu cele reale ale terenului fotografiat, în scopul evidenţierii
unor detalii caracteristice mai importante ale acestuia.
8
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

Din categoria fotogramelor fals-color fac parte atât fotogramele alb-negru convenţionale colorate în
mod artificial, cât şi fotogramele color obţinute în infraroşu. Pe o astfel de fotogramă fals color detaliile
terenului apar în alte culori decât cele din natură, obţinându-se în acelaşi timp şi un contrast mărit.
De exemplu, vegetaţia sănătoasă care reflectă mult mai puternic în zona infraroşu decât în zona verde
a spectrului, apare în culoarea roşu de diferite nuanţe pe fotograma obţinută în infraroşu. Frunzele atacate de
dăunători apar pe o astfel de fotogramă în culoarea roşu deschis spre alb, putând fi foarte uşor identificate
zonele atacate de dăunători.
Cele trei straturi color ale filmului color destinat pentru obţinerea fotogramelor fals color sunt
sensibilizate la culorile infraroşu, roşu şi verde.
Radiaţiile albastre sunt totdeauna eliminate cu un filtru galben, la fotografiere, la stratul fotosensibil
ajungând doar radiaţiile verzi, roşii şi infraroşii. In fotograma fals color verdele din natură este redat prin
albastru, roşu din natură prin verde şi infraroşu apropiat din natură prin roşu.
f) înregistrări fotografice color compus
Înregistrarea fotografică color compus este o imagine fotografică obţinută în culori false ale
obiectelor (detaliilor terenului) fotografiate, prin combinarea imaginilor multispectrale.
O fotogramă color compus are efecte mai spectaculoase decât fotograma fals color, fiind utilizată cu
deosebit succes în diferite domenii de activitate.
Pentru obţinerea fotogramei color compus se folosesc combinaţii de câte trei imagini spectrale ale
înregistrărilor multispectrale. De exemplu folosind înregistrări multispectrale în verde, roşu şi infraroşu şi
utilizând sinteza aditivă prin proiectarea culorilor albastru, verde şi roşu se obţine fotograma color compus a
terenului înregistrat.
Redarea falsă a culorilor detaliilor terenului fotografiat conduce la mărirea conţinutului informaţional
al imaginii fotografice şi permite o fotointerpretare mai completă a conţinutului.
4.5.2 înregistrări nefotografîce
În afară de înregistrările fotografice clasice sau moderne, au apărut tehnici noi nefotografice, actuale,
de detectare a radiaţiilor electromagnetice de la distanţă, în scopul realizării de imagini multispectrale, tehnici
bazate pe principiul conversiei energiei radiaţiei electromagnetice în energie electrică (în mărimi electrice
măsurabile). Sunt mai multe tipuri de procese sau efecte care au loc ca rezultat al interacţiunii undă
electromagnetică-materie (obiect sau suprafaţă terestră), utilizabile în teledetecţia nefotografică. Aceste
efecte sunt:
- Efecte electromagnetice. Radiaţia electromagnetică cu lungime de undă relativ mare, poate fi pusă
în evidenţă prin intermediul fenomenului de inducţie electromagnetică în circuite oscilante. Dacă se
dimensionează parametrii acestor circuite oscilante astfel încât să fie îndeplinite condiţiile de rezonanţă
(frecvenţa proprie de oscilaţie a circuitului oscilant să coincidă cu frecvenţa radiaţiei electromagnetice ce se
detectează) atunci transferul de energie (deci şi de informaţie) este maxim. In acest caz, informaţia
(amplitudinea, frecvenţa, faza, polarizarea) undei electromagnetice incidente, va fi imprimată (înscrisă) în
mărimile electrice (tensiune, intensitate etc.) ce iau naştere în circuitul oscilant, mărimi electrice care sunt
apoi amplificate şi prelucrate pe cale electronică. Undele electromagnetice din acest domeniu spectral sunt
utilizate în sistemele de tip radar sau în sistemele de sondare a atmosferei terestre (unde pe baza efectelor
electromagnetice ale radiaţiilor emise de obiectul sau fenomenul cercetat, acesta poate fi detectat).
- Efectele fotonice. In domeniul lungimilor de undă submilimetrice, sub limita superioară a
infraroşului, producerea radiaţiile electromagnetice are un pronunţat caracter cuantic. Astfel, radiaţiile din
acest domeniu iau naştere prin procese de dezexcitare electronică (luând naştere un flux de energie radiantă
de valoare măsurabilă, ca urmare a unei însumări de dezexcitări electronice individuale produse într-un
număr foarte mare). Energia corespunzătoare fiecărei dezexcitări are o valoare bine definită şi se numeşte
curent, cuantă de energie sau foton. Energia fotonului poate fi detenninată cu ajutorul relaţiei lui H. Planck.
Interacţiunea dintre radiaţia electromagnetică şi materie este deci de tip fotonic, discret, absorbţia de energie
fiind de fapt absorbţie de fotoni. In funcţie de energia fotonului absorbit şi de natura materiei (obiectului
cercetat) absorbţia de fotoni produce următoarele fenomenele (efecte): efecte termice, efecte fotochimice,
efecte de luminiscenţă şi efecte fotoelectrice.
Toate aceste fenomene permit detectarea radiaţiei electromagnetice de către senzorii de teledetecţie.
Pentru fiecare domeniu spectral s-a ales combinaţia materie-fenomen rezultat al interacţiunii, specifică
domeniului spectral respectiv, capabilă de a evidenţia cu maxim de sensibilitate prezenţa radiaţii corpului
cercetat.
Înregistrările nefotografice sunt: înregistrări de televiziune, înregistrări radar, înregistrări sonar,
înregistrări termografice şi înregistrări digitale.
a) înregistrări de televiziune
Televiziunea este definită ca fiind tehnica ce se ocupă de transmiterea la distanţă, cu ajutorul undelor
electromagnetice, a imaginilor statice sau mobile şi recepţionarea lor pe un ecran (monitor) alb-negru sau
color.
Tehnica de televiziune se compune, în principal, dintr-o cameră de televiziune pentru preluarea
imaginilor (însoţită de filtre şi alte anexe necesare procesului de preluare); un transmiţător, un canal de
comunicaţii şi un sistem de recepţie compus dintr-un tub catodic şi o cameră fotografică.
Algoritmul de obţinere a imagini constă în preluarea imaginii obiectului cercetat de către sistemul de
recepţie (cameră video) instalat pe satelit, transformarea imaginii în impulsuri electrice şi transmiterea
acestora la sol prin sistemul de transmisie, decodificarea semnalelor electrice recepţionate de către sistemul
de recepţie şi transformarea lor în imagini fotografice sau digitale pentru analiză şi prelucrare ce pot fi
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

vizualizate pe un televizor sau monitor şi înregistrate pe un suport fotografic sau magnetic. înregistrările de
televiziune permit o varietate de prelucrări ulterioare.
Pentru ca un sistem de televiziune să poată prelua şi transmite imaginea unui obiect sau fenomen este
necesar ca obiectul să constituie o sursă de radiaţii sau să fie iradiat cu radiaţii produse de o sursă artificială.
b) înregistrări radar
Înregistrările radar sunt înregistrări rezultate prin captarea de către un senzor a energiei microundelor
transmise de sistemul de emisie al radarului şi reflectate de teren sau a microundelor proprii terenului emise
de acesta, după ce energia captată a fost transformată în energie luminoasă şi a fost înregistrată sub formă de
imagine pe ecranul unui tub catodic.
Senzorii de tip radar pot capta radiaţii şi realiza înregistrări în 7 benzi standardizate ale spectrului
electromagnetic. In general, imaginile radar se obţin prin baleierea suprafeţei terestre care se cercetează.
Avantajul înregistrărilor radar este acela că pot fi efectuate atât ziua cât şi noaptea precum şi în
condiţii atmosferice mai puţin bune, întrucât radiaţiile emise de sursele radar pot pătrunde prin nori, ceaţă şi
fum. Imaginile obţinute cu ajutorul radarului pot furniza informaţii geografice importante şi permit
caracterizarea şi cartografierea reliefului, a unităţilor acvatice, a modului de utilizare a terenului, a aşezărilor,
a industriei, a căilor de transport etc.
Rezoluţia imaginii de tip radar variază odată cu tipul de radiaţie emisă de sursa radar şi cu altitudinea
la care se află detectorul. Astfel, dacă sursa de emisie a radarului este de tip laser atunci de la o altitudine de
2000 m se poate obţine o rezoluţie de 2 m pe orizontală şi de 0,5 m pe verticală a imaginii radar înregistrate.
c) înregistrări sonor
Înregistrările sonar sunt înregistrări obţinute prin captarea de către un senzor a ultrasunetelor emise
de o sursă de ultrasunete şi reflectate de către obiectul cercetat. Ultrasunetele captate astfel sunt transformate
în imagine care este apoi înregistrată analog sau digital. Înregistrările sonar se utilizează în mediul subacvatic
pentru cercetarea bazinelor hidrografice şi în special pentru cartografierea suprafeţelor subacvatice. Se ştie că
rocile mai dure reflectă mai bine ultrasunetele şi vor apărea în tonuri mai deschise pe imaginea înregistrată în
timp ce rocile moi, mâlurile şi nisipurile absorb mai mult aceste unde şi vor apărea în tonuri mai închise pe
imaginea înregistrată.
De asemenea, versanţii reliefului subacvatic cu orientare spre sursa de emisie radar vor reflecta mai
bine ultrasunetele şi vor apărea în nuanţe mai deschise (mai luminoşi) pe imaginea înregistrată în timp ce
versanţii cu altă orientare vor reflecta ultrasunetele în alte direcţii şi vor apărea în nuanţe mai închise (mai
întunecoşi) pe imaginea înregistrată.
d) înregistrări termografice
Înregistrările termografice sunt înregistrări obţinute prin captarea de către un senzor a radiaţiilor
termice emise de către obiectul cercetat (suprafaţa terestră) şi convertirea lor în imagine vizibilă pe un tub
catodic. Imaginea astfel obţinută poate fi apoi înregistrată analogic sau digital. Emisia termică este în funcţie
de temperatura obiectului cercetat şi de natura suprafeţei acestuia. Cu cât temperatura este mai mare, cu atât
mai intense sunt radiaţiile infraroşii emise. De asemenea, cu cât suprafaţa obiectului este mai mată şi de
culoare mai închisă, cu atât mai intensă este radiaţia emisă. înregistrarea termografică se obţine prin baleierea
suprafeţei terestre de către o oglindă oscilantă care primeşte radiaţiile termice de la diferitele puncte succesive
ale zonei explorate prin explorarea punct cu punct şi linie cu linie pe o bandă de teren în lungul direcţiei de
deplasare a captorului.
Pe imaginile termografice se pot identifica foarte bine unităţile acvatice şi apele subterane situate la
mică adâncime. Apar net diferenţiate culturile agricole, aşezările omeneşti, căile de transport şi multe alte
detalii topografice.
Pe astfel de imagini pot fi identificate cu uşurinţă apele poluate cu petrol şi alte substanţe chimice.
e) înregistrări digitale
Înregistrările digitale sunt imagini de tip raster
compuse din elemente de imagine numite pixeli, cu
dimensiuni Δx/Δy bine determinate, care sunt dispuse
sub formă matriceală, fiecare element de imagine având
o anumită nuanţă de gri (în cazul imaginilor alb-negru)
sau de culoare (în cazul imaginilor color).
Fiecare pixel este poziţionat planimetric într-un
sistem rectangular de coordonate (fig. 4.9).
Astfel, fiecare pixel poate fi exprimat matematic
printr-o funcţie cu trei variabile f(x, y, g), unde x şi y
definesc poziţia în plan a pixelului iar g defineşte nuanţa
de gri sau de culoare a pixelului (cuprinsă între valorile
0 şi 255).
Valoarea 0 reprezintă intensitatea cea mai slabă a radiaţiei sau lipsa acesteia şi este reprezentată prin
nuanţă de gri sau de culoare negru. Valoarea 255 reprezintă intensitatea cea mai mare de radiaţie şi este
reprezentată prin nuanţă de gri sau de culoare alb. înregistrările digitale sunt cele mai eficiente întrucât pot fi
prelucrate pe calculator cu ajutorul unor programe speciale.
Imaginile digitale pot avea următoarele destinaţii: prelucrarea şi interpretarea directă a conţinutului
informaţional; utilizarea acestor imagini digitale în cadrul Sistemelor Informaţionale Geografice (GIS), atât
ca imagine care poate fi georeferenţiată şi transformată în hartă, cât şi ca date de intrare pentru realizarea
bazelor de date cartografice şi realizarea hărţilor digitale vectoriale; prelucrarea fotogrammetrică fie prin

10
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

tehnologii şi aparatură fotogrammetrică clasică fie cu tehnologii şi aparatură fotogrammetrică modernă pentru
actualizarea hărţilor etc.
4.6.2 Platforme spaţiale de teledetecţie
Odată cu apariţia şi perfecţionarea sateliţilor artificiali ai Pământului s-au dezvoltat şi perfecţionat şi
platformele de teledetecţie, acestea devenind platforme spaţiale de teledetecţie.
Platformele spaţiale de teledetecţie sunt vehicule spaţiale (cu deplasare în spaţiul cosmic) care
transportă echipamente de teledetecţie.
Platformele spaţiale pot fi clasificate astfel: platforme circumterestre fără oameni la bord, platforme
circumterestre cu oameni la bord, platforme extraterestre fără oameni la bord şi platforme extraterestre cu
oameni la bord.
4.6.2.1 Platforme circumterestre fără oameni la bord
Din categoria acestor tipuri de platforme de teldetecţie fac parte sateliţii artificiali ai Pământului şi
navele spaţiale dotate cu echipamente de teledetecţie.
Aceste tipuri de platforme spaţiale de teledetecţie sunt destinate observării Pământului din spaţiu cosmic şi au
posibilitatea transmiterii electronice a datelor la staţiile de recepţie şi prelucrare de pe sol.
Acestea sunt sincronizate, de regulă, cu mişcarea aparentă a Soarelui sau cu mişcarea de rotaţie a Pământului.
a) Sateliţii artificiali ai Pământului
Sateliţii artificiali ai Pământului sunt mijloace modeme, purtătoare a unor echipamente de teledetecţie
performante care pot culege şi înregistra, de la diferite distanţe şi în diferite scopuri, informaţii referitoare la
suprafaţa Pământului şi a fenomenelor de pe aceasta. In acest sens în fig. 4.12 este prezentată orbita şi modul
de înregistrare a satelitului Nimbus.

Fig. 4.12 Înregistrarea suprafeţei terestre cu

camera de televiziune de pe satelitul
meteorologic Nimbus

Sateliţii pot survola Pământul pe o orbită care de regulă este înclinată faţă de ecuator. De asemenea
unii sateliţi pot fi geosaţionari (direcţia de deplasare pe orbită a satelitului este aceeaşi cu direcţia de rotaţie a
Pământului şi viteza deplasare pe orbită este egală cu viteza de rotaţie a Pământului, încât aceştia rămân tot
timpul deasupra zonei de cercetat).
Datorită înclinării orbitei şi mişcării de rotaţie a Pământului traiectoria satelitului pe planiglob este o
curbă sinusoidală (fig. 4.13).

Fig. 4.13 Mişcarea aparentă

pe planiglob a unui satelit cu
orbită circulară înclinată

După destinaţia lor, sateliţii artificiali ai Pământului se clasifică astfel: de recunoaştere şi observare,
meteorologici, de navigaţie aeriană şi maritimă, de telecomunicaţii, geodezici, pentru cercetarea resurselor
naturale şi cu destinaţie specială.
1. Sateliţii de recunoaştere şi observare
Sateliţii de recunoaştere şi observare cu altitudini de peste 500 Km, înregistrează informaţii
referitoare la zone mai întinse din suprafaţa Pământului în scopuri de teledetecţie. având obiective diverse de
natură economică şi specială. Deşi înregistrarea de la asemenea altitudini de survol nu este principial
destinată cartografierii zonelor survolate, totuşi, unele studii tematice pot fi urmărite şi chiar cartografiate.
Înregistrările efectuate cu astfel de sateliţi sunt foarte utile în scopuri geografice. Cei mai cunoscuţi
sateliţi de acest gen sunt cei din familia: Landsst, Cosmos, Skylab, Saliut, Sputnik, Explorer.
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

O parte din sateliţii de cercetare şi observare evoluează pe orbite geostaţionare urmărind fenomene,
zone de teren sau obiecte, în scopul determinărilor mai exacte, cantitative şi calitative ale acestora, în cadrul
unor tematici dinainte stabilite.
2. Sateliţii meteorologici
Aceştia evoluează pe orbite de înălţime medie
(peste 500 Km) şi au drept scop înregistrarea
informaţiilor de natură meteorologică de toate felurile,
pentru studiul: zonelor climatice, atmosferei joase şi
înalte a Pământului; prognoze pe termen lung, mediu şi
scurt a evoluţiei meteorologice; curenţilor atmosferei
terestre; gheţurilor şi zonelor polare, naşterea
tornadelor, taifunelor, direcţia de deplasare şi
eventualele zone expuse etc. Din categoria acestor
sateliţi fac parte tipurile: Tiros, Nimbus:, Essa, Meteor,
NGAA, SMS (geostaţionari). In fig. 4.14 este prezentat
satelitul Nimbus 4.
3. Sateliţii pentru navigaţie aeriană şi
maritimă
Sateliţii pentru navigaţie aeriană şi maritimă
sunt destinaţi conducerii operative a navigaţiei aeriene,
maritime şi chiar cosmice. Datele obţinute de către
aceşti sateliţi sunt utilizate atât scopurilor operative de
navigaţie cât şi pentru urmărirea controlul modului de efectuare a navigaţiei. Datele obţinute de aceşti sateliţi
pot fi utilizate şi pentru realizarea unor planuri speciale ce vizează navigaţia pe plan internaţional.
4. Sateliţii de telecomunicaţii
Sateliţii de telecomunicaţii sunt destinaţi pentru realizarea legăturilor radio şi video pentru realizarea
comunicaţiilor internaţionale şi speciale. Cu ajutorul acestei categorii de sateliţi, practic se pot lua legături
prin radio şi video cu orice punct al globului sau a unei zone îndepărtate extraterestre, până la depărtări foarte
mari cosmice, în sistemul nostru salar, galactic şi extragalactic.
5. Sateliţi geodezici
Sateliţii geodezici pot fi sateliţi pasivi (care recepţionează semnale de la staţiile de măsurări terestre
aflate pe sol) sau sateliţi activi (care emit semnale constante pe anumite lungimi de undă către staţiile de
măsurări geodezice aflate pe sol). Sateliţii geodezici survolează Pământul pe orbite aflate la joasă altitudine,
ei constituind ţinte luminoase sau radio de vizare pe care se fac vizări cu aparate geodezice dintr-o reţea de
puncte geodezice de bază, instalată pe suprafaţa Pământului. Se realizează astfel o reţea spaţială de
triangulaţie sau trilateraţie, din figuri poliedrice, în care pe baza unor date cunoscute, se determină elemente
necunoscute ale reţelei, obţinându-se printre altele şi coordonatele unor puncte geodezice terestre
necunoscute.
Măsurătorile efectuate se prelucrează ca şi în geodezia clasică, prin compensare, după care se ajunge
la coordonatele geocentrice ale tuturor punctelor (definite într-un sistem tridimensional cu centrul în centrul
de masă al Pământului). Măsurătorile se execută de pe suprafaţa terestră cu aparate speciale de poziţionare
globală, denumite GPS („Global Positioning Sistem" = sistem de poziţionare globală). Din categoria
sateliţilor geodezici fac parte sateliţii din clasa: Anna, Geos, Starlette, Van guard, Lageos, Pageos, Echo,
Kiku, Topo etc.
Cu ajutorul sateliţilor geodezici, se pot determina elementele figurii Pământului şi dimensiunile
acestuia (parametrii de bază).
6. Sateliţi pentru cercetarea resurselor terestre
Pentru cercetarea resurselor terestre a fost lansat un program special ERTS-Landsat în cadrul căruia
au fost lansate serii de sateliţi Landsat dotaţi cu aparatură corespunzătoare investigării resurselor terestre.
Un satelit de tip Landsat este prevăzut cu senzori de televiziune RBV (minim trei camere de
televiziune RBV), un sistem de baleiere multispectrală cu 4 benzi şi două înregistratoare de bandă video.
Majoritatea sateliţilor de tip Landsat au fost plasaţi pe orbită polară aproape circulară la înălţimea
medie de 920 km, rotindu-se în jurul Pământului de 14 ori pe zi, trecând astfel deasupra aceluiaşi punct la
fiecare 18 zile.
Pentru stabilitatea pe orbită sateliţii de tip Landsat au fost prevăzuţi cu dispozitive de control pe cele
trei axe spaţiale, giroscop pentru păstrarea orientării, şi dispozitive de corectare a poziţiei pe orbită.
Alţi sateliţi destinaţi cercetării resurselor naturale ale Pământului au fost sateliţii din seria SPOT
(francezi), plasaţi în general pe o orbită circumterestră cu înclinare de 98,7° şi cu posibilitatea de a acoperi
întreaga suprafaţă terestră în decurs de 26 ore.
7. Sateliţii cu destinaţie specială
Sateliţii cu destinaţie specială, în marea lor majoritate sunt secreţi şi datele lor nu sunt date
publicităţii.
Din această categorie fac parte sateliţii cu destinaţie militară, sateliţi care sunt lansaţi pe orbite ce
survolează teritoriile ce prezintă interes din punct de vedere militar.
b) Nave spaţiale fără oameni la bord

12
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

Navele spaţiale fără oameni la bord sunt platforme complexe automate pe care simt instalate
echipamente complexe de teledetecţie ce permit culegerea, înregistrarea şi prelucrarea automată a datelor de
teledetecţie. Aceste tipuri de nave sunt prevăzute cu sisteme de navigare automată şi cu sisteme de revenire în
atmosfera terestră şi de aterizare automată pe sol.

4.6.22 Platforme circumterestre cu oameni la bord

Platformele circumterestre cu oameni la bord sunt vehicule spaţiale dotate cu echipamente de
teledetecţie care au oameni la bord.
Majoritatea vehiculelor spaţiale circumterestre cu oameni la bord au fost lansate pe diferite orbite şi
pentru diferite perioade de evoluţie în jurul Pământului, în scopul realizării unor programe complexe de
cercetare, din cadrul cărora se pot menţiona: studiul suprafeţei terestre; studiul a atmosferei şi a spaţiului
înconjurător; comportarea omului în spaţiul extraterestru pe perioade de timp din ce în ce tot mai lungi etc.
Din categoria acestor tipuri de platforme de teledetecţie fac parte navele spaţiale cu oameni la bord,
laboratoarele spaţiale şi naveta spaţială dotate cu echipamente de teledetecţie.
a) Nave spaţiale cu oameni la bord
Navele spaţiale cu oameni la bord sunt vehicule spaţiale dotate cu echipamente de teledetecţie şi cu
spaţiu amenajat pentru personalul de deservire şi cercetare.
Din această categorie pot fi menţionate: Vastok, Vashod, Mercury, Gemini şiApollo 9.
1. Nava spaţială Vastok
Nava spaţială Vastok (rusească) a fost lansată în 1961, a fost dotată cu echipament de teledetecţie şi a
avut la bord pe cosmonautul hm Gagarin (primul om din istoria omenirii care s-a deplasat în spaţiul cosmic).
2. Nava spaţială Vashod
Din categoria navelor de tip Vashod (ruseşti) au fost lansate două nave spaţiale, prima în 1964 cu trei
oameni la bord şi a doua în 1965 cu doi oameni la bord. Fiecare a evoluat în spaţiu ceva mai mult de 24 ore.
Acestea au fost dotate cu captori prevăzuţi cu senzori fotografici (camere fotogrammetrice) şi cu un
sistem reactiv de reducere a vitezei de deplasare după intrarea în atmosferă, sistem ce asigura şi aterizarea
lină pe sol.
3. Nava spaţială Mercury
Acest tip de navă spaţială (americană) a fost proiectată pentru a transporta aparatură de teledetecţie şi
un singur om la bord, fiind prevăzută cu sisteme de dirijare automată şi pilotare manuală.
Nava a fost lansată pe o orbită eliptică cu înălţimea de 266 km la apogeu şi 161 km la perigeu, înclinată la 32°
faţă de ecuator.
Pe această navă spaţială au fost montat un captor dotat cu senzori fotografici (cameră Hasselblad cu f
= 70 mm, cameră pentru lumină zodiacală cu f = 35 mm, cameră Maurer cu f = 16 mm).
4. Nava spaţială Gemini
Nava spaţială Gemini este de formă conică (americană) fiind dotată cu echipamente pentru
teledetecţie şi cu o cabină pentru doi cosmonauţi. Nava este prevăzută cu două ferestruici pentru observarea
spaţiului înconjurător şi cu un captor dotat cu senzori fotografici (o cameră Hasselblad şi două camere
Maurer). De asemenea nava a fost prevăzută cu sistem de pilotare automată şi manuală de menţinere pe
orbită.
Navele de acest tip au fost lansate în cadrul programului Gemimi pe o orbită cu înclinare 30° şi cu
înălţimea de 1370 km la apogeu (au fost efectuate 10 lansări de astfel de nave).
5. Nava spaţială Apollo 9
Nava spaţială Apollo 9 (americană) face parte din seria de nave Apollo lansate în cadrul programului
Apollo. Cu excepţia navei Apollo 9 destinată cercetării Pământului, toate celelalte nave de acest tip din cadrai
programului Apollo au fost destinate cercetării Lunii. Nava spaţială Apollo 9 a fost plasată pe o orbită
circumterestră şi a fost dotată cu un captor prevăzut cu patru senzori fotografici (patru camere Hasselblad)
pentru efectuarea înregistrărilor multispectrale asupra suprafeţei terestre şi a atmosferei Pământului.
6. Nava spaţială Soiuz
Nava spaţială Soiuz (rusească) este o navă spaţială pilotată din cadrul programului Soiuz de cercetare
a Pământului. In cadrul acestui program au fost lansate peste 22 astfel de nave de tip Soiuz, destinate unor
cercetări ştiinţifice din domeniul teledetecţiei şi din alte domenii.
Navele spaţiale de acest tip sunt dotate cu sisteme de propulsie şi ghidare care permit pilotarea
manuală şi automată, precum şi aterizarea lină pe suprafaţa terestră. O astfel de navă este compusă din:
modulul orbital cu aparatura ştiinţifică, cabina de pilotaj şi modulul de serviciu.
Pe aceste tipuri de nave spaţiale au fost instalaţi captori cu senzori fotografici (Zenit 3M, pe navele
Soiuz 4 şi 5, SKM pe navele Soiuz 6 şi 7, cameră multispectrală cu 9 obiectivi - pe navele Soiuz 12 şi 13,
Zeiss MKF-6 pe nava Soiuz 22 care permite înregistrări multispectrale în 6 benzi spectrale în domeniul
vizibil şi infraroşu apropiat).
b) Laboratoare spaţiale de teledetecţie
Laboratoarele spaţiale de teledetecţie sunt nave complexe spaţiale orbitale dotate cu echipamente
ştiinţifice, inclusiv pentru teledetecţie şi cu sisteme de menţinere pe orbită, amenajate cu spaţii pentru
astronauţi, asigurând acestora supravieţuirea timp îndelungat şi condiţii normale pentru desfăşurarea
activităţilor ştiinţifice în diferite domenii. Din această categorie pot fi menţionate laboratoarele spaţiale Saliut
şi Skylab.
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

1. Laboratorul spaţiul Saliut

Laboratorul spaţial Saliut (rusesc) face parte dintr-un program complex de cercetări spaţiale proiectat
pe o perioadă mare de ani. In cadrul acestui program, în decursul timpului, au fost lansate mai multe
laboratoare spaţiale de tip Saliut. Aceste tipuri de laboratoare spaţiale au fost plasate pe orbite elipsoidale
apropiate, cu apogeul de 275 km şi perigeul de 240 km, având o perioadă de rotaţie de 89 minute.
Laboratorul spaţial de tip Saliut poate asigura activitatea echipajelor formate din 2 la 3 cosmonauţi şi
este compus din trei compartimente: de trecere, de lucru şi de serviciu. Asigurarea cu echipamente şi echipaje
a acestor laboratoare se face cu nave spaţiale de tip soiuz.
Primul laborator din această categorie a fost Saliut 1 lansat în 1971 pe o orbită aproape circulară,
având perioada de revoluţie de 88,53 minute.
De pe laboratorul Saliut 3 s-au făcut înregistrări fotografice pentru studiul structurilor geologice,
cercetarea resurselor terestre, cercetarea unor formaţiuni geomorfologice din zone de şes şi munte, urmărirea
poziţiei şi mişcării gheţarilor. De pe laboratorul Saliut 4 şi 5 au fost efectuate o serie de înregistrări
multispectrale a Pământului pentru cercetarea resurselor naturale, cercetarea mediului şi a atmosferei, precum
şi peste 300 de experimente ştiinţifice. De pe laboratorul Saliut 6 au fost efectuate înregistrări multispectrale
pentru diverse cercetări din diferite domenii de activitate.
2. Laboratorul spaţial Skylab
Laboratorul spaţial Skylab (american) a fost proiectat pentru a primi la bord echipaje formate din 3
cosmonauţi şi a fost plasat pe o orbită circumterestră înclinată la 50°, la înălţimea de 435 km. Datorită orbitei
sale laboratorul poate cerceta suprafaţa terestră între 50° latitudine nordică şi 50° latitudine sudică.
Laboratorul este format din modul de comandă şi laboratorul propriuzis, având posibilitatea de a se
cupla cu nava de tip Apollo care asigură alimentarea cu echipamente necesare şi transportul cosmonauţilor la
bord.
Laboratorul dispune de captori dotaţi cu senzori fotografici multispectrali, spectrometre în infraroşu,
senzori de baleiere multispectrală cu 13 canale spectrale, altimetru, radiometru pentru undele scurte. Stocarea
informaţiei se face pe film şi pe benzi magnetice. Au fost executate peste 270 de experimente ştiinţifice şi
tehnologice. înregistrările obţinute au fost utilizate pentru descoperirea de noi resurse naturale, de apă
subterane, de ape geotermale.
c) Naveta spaţială
Naveta spaţială este un vehicul pilotat dotat cu spaţiu amenajat pentru transportul echipajelor de
cosmonauţi şi a echipamentelor de teledetecţie şi pentru experimentări ştiinţifice. Ea are forma unui avion şi
poate fi utilizată atât pentru transportul cosmonauţilor şi a echipamentelor pe laboratoarele spaţiale, cât şi
pentru efectuarea de cercetări de teledetecţie şi de altă natură. Este dotată cu sistem de aterizare pe suprafaţa
terestră.
Aceste sisteme de teledetecţie au fost apoi permanent îmbunătăţite şi modernizate pentru a răspunde
necesităţilor şi cerinţelor diferiţilor utilizatori.
Structura sistemului poate fi concepută cu mai mulţi sateliţi (sau nave spaţiale) plasaţi pe orbite
diferite care să acoperă zonele de interes diferite de pe globul terestru ce urmează a fi cercetate.
La bordul sateliţilor sau a navelor spaţiale pot fi instalate mai multe sisteme de captori cu senzori ce
pot acţiona în diverse zone ale spectrului electromagnetic, în zona radiaţiilor termice sau în zona
ultrasunetelor.
în acest mod fiecare zonă înregistrată este văzută prin mai multe ferestre, corespunzătoare lungimilor de undă
în care lucrează senzorii utilizaţi.
Radiaţiile recepţionate de către sistemul de înregistrare de la bordul satelitului (navei spaţiale) sunt
convertite în semnale electrice care variază în funcţie de intensitatea măsurată în fiecare bandă. Aceste
semnale electrice (analogice) sunt apoi convertite în formă digitală şi sunt transmise staţiilor de recepţie de pe
sol unde sunt înregistrate pe benzi magnetice sau sunt preluate de sistemele de calcul direct pentru prelucrare.

4.8 Prelucrarea imaginilor de teledetecţie

Aşa după cum se cunoaşte, înregistrările de teledetecţie pot fi fotografice şi nefotografice. După
recepţionarea acestora de către staţiile de la sol, înregistrările nefotografice se transformă de fapt în
înregistrări fotografice sau digitale pentru prelucrarea acestora în vederea extragerii caracteristicilor
obiectelor cercetate.
Prelucrarea imaginilor de teledetecţie se face în două etape.
In prima etapă se face o prelucrare preliminară a imaginilor de teledetecţie (indiferent că sunt obţinute
analogic sau digital), în vederea aplicării corecţiilor radiometrice şi geometrice.
In etapa a doua se face prelucrarea imaginilor de teledetecţie corectate radiometric şi geometric fie analogic
(în cazul imaginilor analogice) fie digital (în cazul imaginilor digitale). Se utilizează deci, două metode de
prelucrare a imaginilor de teledetecţie rezultate din înregistrările de teledetecţie: prelucrarea analogică şi
prelucrarea digitală. Prelucrarea imaginilor de teledetecţie poate fi făcută manual, automat sau mixt şi pot
avea scop tehnologic sau scop tematic.

4.8.1 Prelucrarea preliminară a imaginilor de teledetecţie

Prelucrarea preliminară are drept scop corectarea radiometrică şi geometrică a imaginilor de
teledetecţie. Prin prelucrarea preliminară se elimină (corectează) erorile sistematice produse de lanţul
(traseul) de achiziţionare a imaginilor de teledetecţie.
Asupra imaginilor de teledetecţie vor fi aplicate următoarele corecţii:
- corecţii radiometrice care se aplică pentru eliminarea erorile cate de către senzorul de teledetecţie şi
de mediul înconjurător(corecţii pentru înlăturarea erorilor produse de către senzor, corecţii ale variaţiilor:
14
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

peisajului şi a mediului înconjurător, corecţii de întărire a imaginii,corecţii de calibrare radiometrică,.

îndepărtarea dungilor, îndepărtarea zgomotului, corecţia de eliminare a variaţiei în timp a luminii solare,
corecţii de eliminare a erorilor produse de atmosferă).
- corecţii geometrice care se aplică în scopul eliminării erorilor ce deformează geometria imaginilor.
Se aplică următoarele corecţii:de eliminare a influenţei reliefului, a înclinării imaginii şi a altor distorsiuni,
de corespondenţă ,. de registraţie,. de eliminare a distorsiunii panoramice, de distorsiune datorită rotaţiei
Pământului.

4.8.2 Prelucrarea analogică a imaginilor de teledetecţie

Scopul prelucrării analogice a imaginilor de teledetecţie este de a obţine imagini cu anumite detalii
planimetrice selectate, destinate fie actualizării hărţilor fie utilizării acestora în diferite lucrări geografice şi
turistice.
Prelucrarea analogică a imaginilor de teledetecţie este de fapt o prelucrare optico-fotograficâ care se
realizează prin următoarele metode: adiţionare de imagini, felieri de densitate, întărirea color, întărirea
muchiilor de contrast, analiza imaginii.
e) Analiza imaginii
Există procesoare electronice care permit determinarea numărului, formei, domeniului, perimetrelor
şi suprafeţelor detaliilor planimetrice existente în imagine. Aceste instrumente sunt echipate cu camere TV,
cu un calculator specializat şi cu creioane de lumină. Imaginea rezultată în urma prelucrării poate fi obţinută
fie pe tub cinescop, fie la imprimantă, fie la plotter.
4.8.3 Prelucrarea digitală a imaginilor de teledetecţie
Prelucrarea digitală a imaginilor de teledetecţie se bazează pe tehnologia modernă de prelucrare a
imaginilor pe calculator, cu ajutorul unor programe specializate care pot prelucra imaginea şi pot selecta şi
extrage automat detaliile topografice şi geografice ce interesează, detalii care sunt apoi utilizate fie pentru
actualizării hărţilor fie în diferite lucrări geografice şi turistice.
Prelucrarea digitală a imaginilor de teledetecţie cuprinde: registraţia imaginilor digitale, mărirea
clarităţii imaginilor digitale, prelucrarea imaginilor digitale, clasificarea imaginilor digitale şi extragerea
detaliilor planimetrice.

4.10 Aplicaţii ale teledetecţiei

Teledetecţia, indiferent de forma şi de categoria ei, foto sau prin unde, .analog sau digital, se
utilizesză aproape în toate domeniile de activitate umană, mai ales în acelea care au ca suport suprafaţa
Terrei, în total sau parţial, precum şi spaţiul extraterestru. Pe măsură ce timpul trece, metoda se
perfecţionează, se dezvoltă şi generalizează, crescându-i eficienţa, operativitatea. Înregistrările din satelit
oferă o vedere generală, actuală, operativă şi eficientă, cu detalii suficiente pentru a se putea determina
conexiuni între obiecte, fapte şi fenomene, aparent izolate. Este singura metodă care permite studiul de
ansamblu .al planetei, permiţând totodată şi pătrunderea adâncă în spaţiul cosmic. Teoretic şi practic,
teledetecţia spaţială a devenit universală şi este caracteristică epocilor prezentă şi viitoare. Să vedem care sunt
cauzele pentru care teledetecţia spaţială .a devenit universală.
a. Se poate aplica uşor, ieftin şi operativ, aproape în toate domeniile activităţii umane pe suprafaţa
Terrei, acţiunea metodei fiind aplicată interactiv.
b. Fenomenele studiate din sateliţi pot fi încadrate într-un sistem de coordonate donate cu ,,n"
dimensiuni în care dimensiunea timp (t), apare ca o forţă relevantă inegalabilă în nici o altă ramură ştiinţifică
actuală. Cercetarea evoluţiei timp şi spaţiu la nivel macrodimensional a fenomenelor conduce la cunoaşterea
adâncă a acestora, apropiind cercetarea de intimitatea fenom şi foarte important precizând permanent raportul
simultan cantitativ şi calitativ al creşterilor.
c. Studiul repetat asupra aceluiaşi fenomen, obiect etc, oferă posibilitatea extrapolării trecutului
pentru a explica prezentul şi prezentului pentru deducerea viitorului şi prognoza probabilistică a ceea ce va fi,
în limite de siguranţă.
d. Caracterul operativ şi de masă, relativ uşor abordabil al metodei de către specialişti din diferite
domenii de activitate, fără a fi necesară o pregătire prealabilă prea pretenţioasă.
e. Eleganţa şi modernitatea metodei are un efect benefic asupra inteligenţei umane în general;
lucrurile apar în alte dimensiuni şi alte ipostaze, cu un conţinut îmbogăţit, chiar nou şi într-o nouă formă
calitativă.
f. Singura latură negativă a metodei, de care omenirea trebuie să fie conştientă este posibila utilizare
în scopuri militare distrugătoare, în care dimensiunea cosmică a devenit o nouă coordonată a spaţiului în care
se pot desfăşura acţiunile militare.
4.10.1 Teledetecţia în agricultură
Economia agricolă se dezvoltă în prezent, nu numai extensiv, dar mai ales intensiv. în acest scop se
utilizează tehnici şi tehnologii perfecţionate, destinate măririi producţiilor şi productivităţii muncii în
agricultură. Suprafaţa hgricolă a Terrei este practic limitată, deşi se depun eforturi mari pentru cucerirea
pustiurilor, a zonelor polare şi a altor terenuri neproductive.
Accentul pus pe caracteml intensiv al agriculturii este asigurat de a plicarea rezultatelor altor ştiinţe şi
ramuri: industria pune la dispoziţie maşini agricole din ce în ce mai diverse şi mai eficiente; chimia pune la
dispoziţie o largă gamă de îngrăşăminte chimice, ierbicide etc; irigaţiile, desecările şi combaterea eroziunii
solului în colaborare cu alte ramuri (hidrologia, silvicultura, industria et.) precum şi pedologia şi nu în ultimul
rând ştiinţele spaţiale prin teledetecţie favorizează agricultura intensivă. In agricultură teledetecţia este
utilizată pentru rezolvarea următoarelor probleme:
Toderaş Teodor, Dragomir Vasile – Teledetecţie şi fotointerpretare, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu 2002

a. Inventarierea fondului funciar, pe calităţi, categorii de folosinţă şi pe condiţii naturale generale şi

zonale. Lucrările destinate măsurătorilor cadastrale moderne, nu mai pot fi concepute fără aplicarea
teledetecţiei. Lucrările topografice clasice, au fost total modernizate aplicându-se metodele fotogrammetrice
aeriene sau spaţiale, digitale sau analogice.
Se întocmesc lucrări de o mare diversitate în domeniul cadastrului general şi a cadastrului de
specialitate; lucrări de îmbunătăţiri funciare pe mari suprafeţe agricole, lucrări de organizarea terenului,
lucrări pentru stabilirea categoriilor de calitate a terenurilor agricole etc.
Tot mai multe, mai actuale şi mai diversificate ca scară, se întocmesc planurile topografice şi
cadastrale de bază şi de specialitate: 1:10.000; 1:5.000; 1:1.000 şi chiar mai mari, cu deosebire în intravilan.
Fotografia aeriană şi spaţială îşi aduce contribuţie largă în studiul unor fenomene cum ar fi: eroziunea
solului, stabilirea solurilor hidromorfe, lialomorfe, etc. Interpretarea caracteristicilor acestor soluri se face fie
în laborator sau cabinet prin studiul fotogramelor, fie în teren cu fotogramele la indemână pentru confruntarea
cu terenul.
Stabilirea categoriilor de soluri în scopul inventarierii lor prin lucrările de cadastru se face cu ajutorul
fotogramelor după nuanţa culorilor în comparaţie cu modele reale, parametrii cunoscuţi detectabili, mediul
general în care se încadrează etc. După studiul categoriilor de soluri se deduc categoriile de folosinţa a
terenurilor, lucrările şi intervenţiile antropice ce se impun pentru .iineliorarea lor, precum şi interacţiunea
dintre diferiţi factori generali sau zonali, Iturali şi artificiali. Categoriile de soluri cel mai frecvent întâlnite
supuse unor influenţe naturale şi antropice, determină unele zone cu caractere de bază mune, care pot fi
studiate şi utilizate ca atare în agricultură, cum ar fi:
- terenuri cu exces de umiditate sau cu tendinţă, de înmlăştinire, informaţii obţinute prin teledetecţie
care dau posibilitatea unor hotărâri privind măsurilele ce se impun pentru aplicarea irigărilor etc.
- terenuri care constituie bazinele agricole de bază: cerealiere, pomicole, viticole, păşuni,
fâneţe; terenuri cu tendinţă de sărăturare sau depuneri aluvionare; terenuri nisipoase, aride sau cu
structuri rare;
- terenuri stâncoase în zonele accidentate;
- terenuri împădurite sau propice împăduririi.
b. Aprecierea stării de vegetaţie a plantelor se face, în general, cu înregistrări în infraroşu,
bazată pe schimbările ce-au loc în ceea ce priveşte energia radiantă a plantelor sau în zona
vizibilului. Şi în acest scop analiza se face prin comparaţie cu stările normale ale plantelor în diferite
stadii de dezvoltare: în realitate sau pe eşantioane, precum şi cu modele în care plantele sunt afectate
de cauze care le degradează dezvoltarea normală (lipsă de umiditate, dăunători, boli vegetale etc). în
acest mod se delimitează zonele de culturi bolnave şi se stabilesc măsurile concrete de stăvilire a
răspândirii bolilor şi dăunătorilor.
c. Evaluarea datelor pe baza datelor de teledetecţie, obţinute în diferite stadii de creştere a
culturilor. Se face o împărţire a suprafeţei totale, pe suprafeţe omogene ca stadii de creştere a
plantelor evaluând producţia probabilă pe suprafeţe unitare şi apoi pe subdiviziuni şi trecând la
producţii predeterminate în total cantitativ şi valoric, ajungându-se chiar la concluzii comerciale,
după care informaţiile rezultate din analiza efectuată se pun la dispoziţia beneficiarilor pe benzi sau
discuri magnetice
d. Stabilirea zonelor calamitate, din cauze naturale: incendii, inundaţii, grindină, îngheţ etc.
Pentru obţinerea unui volum cât mai mare de informaţii, înregistrările satelitare se fac repetat, după
un program bine stabilit. Se execută înregistrări pe mai multe benzi spectrale, prin baleiere,
monocolor, sau fals color, alegând benzile spectrale cele mai adecvate pentru informaţiile pe care le
căutăm.

16