V. Ultrasonografia. Medicina nucleară.

1. Natura și proprietăţile ultrasunetului.

Pentru obținerea undelor ultrasonore se folosește cristalul piezoelectric. Proprietatea

principală a acestuia este de a transforma oscilațiile mecanice în cele electrice și invers. Cristalul
piezoelectric este plasat în interiorul transductorului și funcționează pulsatil: un timp mai scurt
pentru emisia semnalului ultrasonor și un timp mai îndelungat pentru recepționarea ecourilor.

La baza obținerii imaginii stă proprietatea ultrasunetului de a traversa un mediu și de a fi parțial

reflectat de la interfață între două medii cu densitate diferită. Pentru a caracteriza rezistența
mediului la propagarea oscilațiilor sonore se folosește noțiunea de impedanță acustică.
Atenuarea se datorează absorbției, dispersiei și dilatării fasciculului de ultrasunete. Viteza de
propagare a ultrasunetului într-un mediu omogen este constantă la temperatura dată și
depinde de rigiditatea și densitatea mediului traversat; în medii biologice ea este de 1540
m/sec.

În mediul eterogen undele ultrasonore vor fi parțial reflectate de la fiecare obstacol întâlnit.
Ultrasunetul cu frecvență mai mare poate fi reflectat de la structuri mai mici. Dar odată cu
reflecția cantității mari de ultrasunete de către structuri mici, scade cantitatea de energie care
se poate propaga mai profund. Sonde cu frecvență înaltă dau o vizualizare mai bună, dar numai
a structurilor situate superficial.

2. Modalitățile examinării ultrasonografice.

-ecografia în modul A, care reprezintă explorarea țesuturilor pe o singură direcție. Pe ecran

vizualizăm o serie de vârfuri, care apar pe o linie dreaptă. Amplitudinea vârfului caracterizează
densitatea țesutului, iar distanța dintre ele – adâncimea la care aceste structuri sunt situate.

-Modul M, se utilizează pentru evaluarea structurilor în mișcare.

-Modul B, ecografie bidimensională (2D). Imaginea bidimensională se compune din mulțimea

de ecouri reflectate de la structurile situate într-un plan de secțiune.

-Modul 3D și 4D reprezintă reconstrucția virtuală tridimensională a structurilor investigate,

bazându-se pe rezultatele scanării reale bidimensionale, și necesită sonde și soft-uri speciale.

-Doppler, semiologia ecografică

3. Metodologia examinării ultrasonografice.

Pentru explorarea organelor parenchimatoase abdominale, dacă nu e vorba de o situație de

urgență, pacientul trebuie să se prezinte la investigație după un post alimentar de 10-12 ore.
Dacă investigația este planică, se recomandă de a administra per os preparate ce conțin
fermenți digestivi și cărbune medicinal timp de 2-3 zile înainte de investigație, iar în ziua
premergătoare de a respecta regimul alimentar cu excluderea produselor gazogene. Pentru
explorarea transabdominală a organelor din bazinul mic, pacientul în momentul investigației
trebuie să aibă vezica urinară în repleție. Pentru explorarea componentelor tubului digestiv,
organele examinate trebuie să fie umplute cu apă. Investigația ecografică a cordului nu necesită
nici o pregătire specială.

În timpul investigației pacientul se află în decubit dorsal sau lateral. Examinatorul plasează
transductorul pe pielea pacientului în proiecția organelor examinate. Pentru a elimina aerul,
între transductor și pielea pacientului se aplică gel.

Pentru investigația fiecărei regiuni, fiecărui organ există un algoritm strict. Rezultatul final în
mare măsură depinde de cunoștințele și experiența medicului și acest fapt reprezintă
dezavantajul principal al ecografiei.

4. Semiologia ultrasonografică generală.

Semiologia ecografică se află în funcție de reflexia ultrasunetului de către structurile examinate.

Dacă ultrasunetul traversează un mediu lichidian omogen el nu este nici reflectat, nici atenuat.
Lichidul traversat pe ecran va arăta ca o imagine de culoare neagră, numită anecogenă.

Dacă diferența de impedanță acustică și reflecția ultrasunetului va fi mai mare, imaginea va

avea culoarea de la gri-deschis până la albă și va fi numită hiperecogenă. Și invers, dacă reflecția
va fi mai mică, imaginea va avea culoare gri-întunecat și se va numi hipoecogenă.

5. Ultrasonografia Doppler. Principiul. Modalități.

Ecografia Doppler se bazează pe reflecția ultrasunetului de la structurile în mișcare.

-modalități: Doppler spectral (pulsatil și continuu), Doppler color, Doppler tisular.

- În modalitatea Doppler pulsatil un impuls de ultrasunete este emis periodic de către

transductor, același transductor recepționează ecoul reflectat, dar selectiv, numai pe cel
reflectat de la o anumită distanță, aleasă de către examinator.

-Modalitatea Doppler color reprezintă Doppler pulsatil cu codificare în culori.

-Doppler tisular permite evaluarea țesuturilor în mișcare în timp real, ceea ce a contribuit la
evaluarea miocardului.

6. Bazele fizicii nucleare. Structura atomului şi nucleului. Natura şi proprietăţile radiaţiei alfa,
beta, gama.

Radiația reprezintă un proces fizic de emitere și propagare de unde sau de corpusculi. În funcție
de aceasta distingem 2 tipuri de radiații: radiaţii ondulatorii și radiaţii corpusculare. Radiațiile
ondulatorii sunt caracterizate prin lungimea de undă și frecvența oscilațiilor. Radiațiile
corpusculare implică emiterea unor particule sau corpusculi precum particule alfa, particule
beta, protoni, electroni, deutroni etc.

• Radiația alfa (α) este o radiație corpusculară cauzată de emisia particulelor alfa, care constau
din 2 protoni și 2 neutroni. Particula alfa este identică cu un atom de heliu care și-a pierdut cei 2
electroni și poate fi scrisă ca He2+. Acest tip de particule poate fi emis de nuclee mai mari,
precum cele de uraniu sau radiu, iar procesul este numit dezintegrare alfa. În urma dezintegrării
alfa, radiul se transformă în radon. Viteza particulelor alfa este mai mică în comparație cu cea a
radiațiilor beta sau gamma. Astfel, viteza relativ redusă, sarcina pozitivă și masa formată din 4
nucleoni contribuie la o penetrabilitate scazută. Dacă însă sursa este inhalată sau înghițită,
radiația alfa devine una din cele mai distrugătoare forme de radiații ionizante, toată energia
particulelor fiind transmisă celulelor adiacente.

• Radiația beta (β) este, de asemenea, o radiație corpusculară cauzată de emisia particulelor
beta. La rândul lor, acestea se clasifică în radiații β‒ (emisie de electroni) și β+ (emisie de
pozitroni). Pot fi stopate de o placă de aluminiu având grosimea de câțiva milimetri, precum și
de o placă de plastic sau lemn.

• Radiația gamma (γ) este o radiație prin unde electromagnetice de frecvențe foarte mari. În
funcție de energia undelor, acestea pot traversa complet corpul uman, putând fi stopate de
materiale dense precum pereți de beton, plăci de oțel sau de plumb, care sunt folosite ca
protecţie împotriva expunerii la acest tip de radiaţie

7. Noţiune de radionuclid şi preparat radiofarmaceutic (RFP), timpii de înjumătăţire.

radionuclidul – izotopul radioactiv, introdus pacientului, altfel zis, atomul ce emite radiații prin
dezintegrare spontană.

Timpul de înjumătățire fizic reprezintă timpul în care radioactivitatea izotopului (numărul de

nuclee dezintegrate) scade la jumătate față de valoarea sa inițială datorită dezintegrării
spontane.

Compusul chimic care include radionuclidul și substanța biologică cu tropism la un anumit

organ și este destinat pentru administrarea unei persoane cu scop diagnostic și/sau terapeutic
se numește preparat radiofarmaceutic.

8. Diverse căi de obţinere a radionuclizilor şi preparatelor radiofarmaceutice.

Izotopii utilizați în medicina nucleară pot fi obținuți cu ajutorul reactoarelor, ciclotroanelor și

generatoarelor.

9. Cerinţele faţă de radionuclid şi preparat radiofarmaceutic.

• Să se dezintegreze cu emiterea doar a razelor gamma;

• Să fie pur, să nu conțină alți izotopi radioactivi;

• Să fie stabil, fiind fixat în componența preparatului radiofarmaceutic, pentru a putea urmări
acumularea lui în organul sau țesutul respectiv;

• Să fie eliminat din organism cât mai rapid și complet, dar nu prea rapid, pentru a permite
efectuarea investigației. De asemenea, este preferabil ca spre sfârșitul investigației doza de
radiații emise din organism să se diminueze considerabil: însuși pacientul reprezintă sursa de
radiații ionizante și, respectiv, poate prezenta pericol pentru persoanele din jur. Cu acest scop
se utilizează izotopii cu timpul de înjumătățire scurt.
10. Principiul de obţinere şi înregistrare a informaţiei în diagnosticul cu radionuclizi.

Aparatajul utilizat în unitățile de diagnostic cu radionuclizi este cel de detecție și înregistrare a

radiațiilor. Elementul de bază este cristalul de scintilație, care în contact cu razele gamma sau
particule emite cuante de lumină. Energia radiației gamma sau beta se transformă astfel în
cuante de lumină și apoi în semnale electrice, care sunt amplificate și analizate. Informația este
stocată și procesată digital, iar imaginile obținute reprezintă imagini funcționale ce reflectă
distribuția preparatului radiofarmaceutic în organism sau regiunea de interes.

Metodele de diagnosticare cu radionuclizi se divizează în două grupe mari: in vivo, când

preparatul radiofarmeceutic este introdus pacientului, și in vitro, care se efectuează fără a
introduce substanța radioactivă nemijlocit pacientului.

11. SPECT (Tomografia Computerizată prin Emisie de Foton Unic) şi PET (Tomografia prin
Emisie de Pozitroni).

Imaginea scintigrafică reprezintă o imagine sumară a organului. Rotirea detectoarelor permite

obținerea unor imagini tridimensionale cu vizualizarea pe secțiuni a regiunii scanate, iar metoda
poartă denumirea de tomoscintigrafie sau tomografie computerizată cu emisie de foton unic
(mai frecvent se folosește abrevierea din limba engleză SPECT).

PET: Detectarea modificărilor metabolice incipiente, la stadii cât mai precoce. PET utilizează
preparate radiofarmaceutice care emit pozitroni din nucleu în timpul dezintegrării.