Micorizele reprezinta interrelatii intre radacinile active ale unor plante si fungi (ciuperci) specifici ( micorizice).

Aceste interrelatii dinamice implica saprofitism, usoara patogenitate si simbioza. Radacinile active ale
plantelor,colonizate cu ciupercile micorizice, au un metabolism mai active care imbunatateste procesele vitale si
se soldeaza cu o productivitate mai buna.

Micoriza este o asociaţie simbiotică (asociaţie micorizală) de tip biosistem, reciproc avantajoasă
(bilateral pozitivă; +,+), realizată între miceliu unei ciuperci şi rădăcinile unei plante ierboase sau
lemnoase. Pentru arbori, relaţia dintre ciupercă şi plantă, este deosebit de importantă, multe păduri
neputând exista în lipsa micorizei. Aproape toate familiile angiospermelor (cu excepţia
chenopodiaceelor şi cruciferelor) prezintă, măcar câteva specii, care realizează micorize. De asemenea,
micoriza este întâlnită frecvent şi la gimnosperme.
Nu numai rădăcinile plantelor trăiesc în simbioză cu miceliile ciupercilor, ci şi părţile subterane ale
multor ferigi (Pteridophyta) şi muşchi (Bryophyta).

Rolul micorizei

În micoriză, miceliul ciupercii prin hifele sale, aduce arborelui, arbustului, sau plantei ierboase,
apă încărcată cu săruri minerale şi diferiţi metaboliţi, primind în schimb, materie organică indispensabilă
metabolismului (glucide, vitamine, fitohormoni).
Ciuperca care realizează micoriza, poate hidroliza şi mobiliza, la nivelul hifelor, substanţe
anorganice greu solubile (săruri cu radicali azotat, azotit, fosfat sau fosfit), ajutând astfel, absorbţia lor în
forme facile, la nivelul rădăcinilor plantei, fapt ce întreţine o activitate metabolică intensă, la nivelul
ţesuturilor vegetale. Din acest motiv, plantele cu care fungul întreţine relaţii trofice simbiotice, cresc
mult mai bine decât celelalte, iar miceliul ciupercii fructifică mai abundent. Mai mult, s-a demonstrat că
plantele cu micoriză sunt mai rezistente la secetă şi la boli, decât vegetalele care nu realizează astfel de
asociaţii simbiotice.
Rolul micorizei, nu se opreşte doar la beneficiile de pe urma cărora profită plantele şi ciupercile
asociative, ci se se extinde asupra întregului ecosistem. În faţa variaţilor aritmice (furtuni, incendii,
poluare, invazii de populaţii dăunătoare, etc.) petrecute în biotopurile şi biocenozele naturale sau
artificiale (culturi agricole), micorizele ajută în mod semnificativ la reechilibrarea şi stabilizarea
ecosistemelor
Exista patru categorii de micorize în funţie de poyitia fungilor micorizici faţă de rădăcinile active şi cortextul
radicular şi anume:
I. Micorize ectotofe (ectomicorize)în care fungii sunt localizaâi la exteriorul rădăcinilor activeşi unele hife pătrund
în spatiile intercelulare ale cortexului.
II. Micorize endotrofe (endomicorize) în care fungii pătrund în celulele cortexului radicular.
III. Micorize ectoendotrofe (ectoendomicorize) la care hifele micorizice se găsesc atât la exteriorul rădăcinilor, cât
şi în interiorul ţesuturilor corticale radiculare ( atât intracelular, cât şi intercelular)
IV. Micorize peritrofe (perimicorize) la cere hifele fungice micorizice sunt în apropierea rădăcinilor , dar nu
alcătuiesc o interacţiune indispensabilă, ci numai una asociativă( rizosferică)
Micorizele sunt asociţi dinamice cu dezvoltare secventială şi cu relaţii care se modifică în funcţie de planta
gazdă , vârsta acesteia, poziţia şi ierarhia rădăcinilor, tipul de sol , PH+ul acestuia , gradul de aprovizionarecu
nutrienţi şi cu influenţa factorilorr de mediu ( T,U, compoziţia fazei gazoasă etc)