Revolutia verde-rolul ei in solutionarea problemeialimentare

REVOLUTIA VERDE

Agricultura reprezinta ramura principala de activitate, si care absoarbe forta de

munca intarile in curs de dezvoltare. Insa, in ultimii 30 de ani, multe din
aceste tari au fost obligatesa-si limiteze exportul de alimente. Acest lucru s-a
datorat, partial, faptului ca populatiatarilor in curs de dezvoltare a crescut rapid,
ceea ce a condus la o crestere anuala maimare a necesarului de
alimentatie.Comertul mondial al produselor agricole este dominat de tarile
dezvoltate. Ele realizeaza peste 70% din importurile agricole mondiale si
aproape 60% din exporturi. Exportatorii cei mai mari sunt Statele Unite ale
Americii, Comunitatea Europeana, Astralia si Canada. Principalul produs
comercializat sunt cerealele.Astfel,ca o necesitate stringenta a omenirii are loc o
masiva revolutie in domeniul agriculturii.

In anii „60 printr-un efort colectiv international, cunoscut ca “Revolutia Verde”,

s-a lansat campania pentru cresterea productiei de alimente. In centrul campaniei
a stat ideeade producere a noi varietati de culturi care sa fie adaptabile
conditiilor tarilor in curs dedezvoltare.Prin implementarea acestei Revolutii in
practica s-au reusit multe realizari.Deexemplu:Directii de actiune pentru
reglementarea raportului: populatie –  necesitati de consum –  disponibilitati
alimentare

Introducerea acestor noi soiuri de plante a creat, in anumite zone, probleme

sociale.Fermierii bogati care detineau suprafete intinse de teren au fost cei care
au beneficiat in principal de Revolutia verde, in timp ce fermierii mai saraci, cu
terenuri mici, nu-si puteau permite fertilizarile si pesticidele necesare unei
recolte bogate.O alta dificultate careia trebuie sa-i faca fata agricultura este
aceea ca cea mai mare partea terenurilor partial agricole era deja
folosita.Transformarea altor terenuri prin defrisari sau prin cultivarea pantelor
1
dealurilor, prezinta pericol pentru mediu, incluzand eroziunea solurilor. De fapt
o mare parte a terenurilorarabile cultivate sau a pasunilor este in pericol. In
cele ce urmeaza va prezint uneleconsecinte ale cresterii
necontrolate a populatiei:

§ diminuarea potentialului productiei agroalimentare;§ diminuarea hranei si a re
surselor de apa potabila;

§ consecinte negative asupra sanatatii;

§ scaderea nivelului de educatie;

§ consecinte negative asupra habitatului si locurilor de munca;

§ deteriorarea mediului înconjurator

;§ scaderea nivelului de trai al populatiei;

§ declin economic general

Paul R. Ehrlich a publicat in 1968 cartea ce a devenit bestseller

"The Population Bomb" (Explozia demografica - n.red.), in care a
prevenit omenirea ca se indrepta spre o catastrofa datorita
stagnarii productiei alimentare in contextul cresterii explozive a
populatiei.

Profesorul de la Stanford a sustinut ca sute de milioane de oameni vor

pieri din cauza infometarii, pe parcursul urmatoarelor decenii, iar toate
dovezile indicau la acel moment ca ar avea dreptate.

Si poate ca profetiile sale s-ar fi implinit, daca nu ar fi fost munca de

pionierat a lui Norman Borlaug. Cunoscut si ca parintele Revolutiei
Verzi, el este responsabil pentru inovatiile si transferul de tehnologii
ce au dus la industrializarea si cresterea productiei agricole in multe
tari din Lumea a Treia.

Norman Borlaug, omul care a hranit o lume intreaga

2
Dupa ce isi ia doctoratul in patologia plantelor si genetica la
Universitatea din Minnesota, primeste un post de cercetare in Mexic,
unde s-a straduit sa creeze prin incrucisare noi soiuri de grau de-a
lungul a ani intregi de cercetari asidue.

Noile soiuri s-au dovedit a fi mai productive si mai rezistente la boli,

incat, din 1963 incolo, devin responsabile pentru intreaga recolta de
grau a Mexicului. Tara se transforma dintr-un importator intr-un
exportator net in decurs de doar cativa ani.

In acelasi timp, India si Pakistanul sufereau de foamete pe scara larga,

agravata si mai mult din cauza disputelor pentru regiunea Casmirului.
Impresionat de rezultatele lui Borlaug, un cercetator al Institutului
Indian de Cercetari Agricole, M.S. Swaminathan, ii cere ajutorul in
ameliorarea crizei alimentare prin care trecea India.

Succesul primelor recolte a convins autoritatile indiene sa achitioneze

o incarcatura de 18.000 de tone de seminte din soiurile dezvoltate de
Borlaug in 1966. Un an mai tarziu, exemplul indian este urmat de
Turcia, care a luat 21.000 de tone si de Pakistan, cu un numar
incredibil de 42.000 de tone.

Rezultatele au depasit toate asteptarile. In doar cinci ani, recolta de

grau in India a crescut de la 12,3 milioane de tone la 20,1 milioane.

Ehrlich, care nu era la curent cu evenimentele din India, spunea in

cartea sa ca nu intalnise pe cineva familiarizat cu situatia care sa
creada ca aceasta tara isi va satisface cu propriile resurse nevoile
alimentare si ca in niciun caz nu ar putea sa hranesca inca doua sute de
milioane de oameni, cat era preconizata rata de crestere a populatiei
Indiei pentru urmatorul deceniu. Numai ca evolutiile ulterioare au
demonstrat cat de mult s-a inselat.

Proprietatile extraordinare ale soiurior lui Borlaug au facut ca, din

3
1974, India sa nu mai depinde de importuri pentru a-si satisface
nevoile interne, nu doar la grau, dar la toate categoriile de cereale.

In Pakistan situatia a fost asemanatoare. Din 1965 pana in 1970,

productia de grau s-a dublat de la 4,6 milioane de tone la 7,3 milioane
de tone.

Toate aceste lucruri l-au indemnat pe William Gaude de la Agentia

Statelor Unite pentru Dezvoltare Internationala sa numeasca munca lui
Borlaug inceputul unei Revolutii Verzi.

Soiurile create de Borlaug au fost folosite in sase tari latino-

americane, sase tari din Orientul Mijlociu si Apropiat si in alte cateva
din Africa, iar in 1970 lui ii este acordat Premiul Nobel pentru Pace.
In discursul sau de acceptare a spus ca pentru miliarde de oameni care
sufera Lumea a Treia "Revolutia Verde pare un miracol care a generat
o noua speranta pentru viitor".

Obstacolele din calea parintelui Revolutiei Verzi

Numai ca de-a lungul carierei sale diverse grupuri de ecologisti s-au

opus initiativelor sale, mergand pana acolo incat au presat guvernele
tarilor occidentale si Banca Mondiala sa opreasca sprijinul acordat in
acest sens tarilor de pe continentul negru.

Nu i-a tolerat: "Daca ar trai doar o luna in mizeria lumii in dezvoltare,

asa cum am facut eu timp de cincizeci de ani, ar plange dupa tractoare
si ingrasaminte si canale de irigare si ar fi indignati ca elitistii la moda
de acasa incearca sa le refuze accesul la aceste lucruri."

Borlaug a crezut ca organismele modificate genetic sunt singura cale

de a creste productia alimentara, incat sa tina pasul cu o crestere
exponentiala a populatiei. Combatand perceptia negativa a
organismelor modificate genetic spune ca "noi am modificat genetic
plante si animale de mult timp - inainte sa o numim stiinta, oamenii
4
selectau cele mai bune soiuri".

El scrie in "Ending world hunger" ca biotehnologia este necesara

pentru a satisface nevoile alimentare ale unei umanitati intr-o continua
crestere, numai ca intrebarea care se pune este daca oamenii vor fi
lasati sa faca uz de aceasta puternica tehnologie.

In propriile sale cuvinte, ii numeste pe oponentii sai "extremisti ai

miscarii ecologice" si impotriva lor Borlaug a dus o lupta continua
pana pe 12 septembrie 2009, cand si-a da ultima suflare la varsta de 95
de ani. Moartea lui a trecut insa, in mare parte neobservata, iar numele
lui a ramas necunoscut publicului larg.

Norman Borlaug a preferat intotdeauna sa stea in afara reflectoarelor,

iar presa, cel putin in Occident, nu s-a aratat

Revolutia verde-rolul ei in solutionarea problemeialimentare

Norman Borlaug este, se pare, unul dintre acei binefăcători ai omenirii

rămaşi aproape necunoscuţi. Cu toate acestea, munca lui a dus la
salvarea a sute de milioane - unii merg chiar până la un miliard - de
vieţi omeneşti. Un miliard de oameni au scăpat de moartea prin
înfometare datorită lui. Opera vieţii lui a rămas cunoscută sub numele
de Revoluţia Verde - o uriaşă schimbare în domeniul agriculturii, rod
al unei munci titanice în slujba celui mai frumos ideal: pâine şi pace
pentru toată lumea.
Cel ce avea să fie poreclit ”Omul care a salvat un miliard de vieţi” a
fost, fără îndoială, o fiinţă cu idei umanitare grandioase, un vizionar,
dar, în primul rând, un excelent specialist, un expert în meseria sa

5
Agronom, specializat în patologie vegetală şi genetică, el a reuşit să
transforme în realitate, în mai multe regiuni ale lumii, visul a milioane
de oameni: recolte îndeajuns de mari pentru a hrăni o populaţie care
flămânzea de generaţii şi care, la fiecare generaţie, plătea tribut
foametei cronice - nenumărate vieţi omeneşti prea devreme curmate
de condiţiile de trai cumplite, în primul rând insuficienţa hranei.
Norman Ernest Borlaug s-a născut în 1914, în SUA, într-o familie ce
descindea din imigranţi de origine norvegiană. De la 7 la 19 ani, a
lucrat la ferma de 43 de hectare pe care familia sa o deţinea în statul
american Iowa. Apoi, la îndemnul bunicului său, care dorea să-l vadă
ridicându-se deasupra condiţiei de simplu fermier fără prea multă
şcoală, s-a înscris la Universitatea din Minnesota, muncind în timpul
studenţiei, ca să poată plăti taxele şcolare.
În 1942, şi-a susţinut teza de doctorat la aceeaşi universitate,
specializându-se în patologia plantelor şi genetică; a lucrat 2 ani la
compania DuPont, ocupându-se de pesticide şi substanţe conservante,
apoi a acceptat o slujbă în Mexic, ca specialist agronom. Iar aici a
început cu adevărat cariera care urma să-l consacre drept „părinte al
Revoluţiei Verzi.”
În 1940, preşedinte al Mexicului devenise  Manuel Ávila Camacho, un
om cu idei progresiste şi care, în cei şase ani cât a condus ţara (1940-
1946), s-a străduit să atenueze problemele care făceau pe atunci din
Mexic o ţară săracă şi subdezvoltată. A implementat politici de
protecţie socială, a luat măsuri pentru reducerea analfabetismului, a
continuat reformele agrare şi a strâns relaţiile de cooperare cu mari
puteri economice ale lumii, inclusiv cu vecinul de la nord, Statele
Unite ale Americii.
Preocuparea sa majoră era creşterea economică a Mexicului, iar
pilonii pe care se sprijinea acest progres erau industrializarea şi
creşterea producţiei agricole, pentru a combate sărăcia şi malnutriţia
care afectau pe atunci o parte foarte mare a populaţiei.
Şi, în acest punct, interesul administraţiei Camacho s-a întâlnit cu
preocupările profesionale şi cu viziunea umanitară a lui Norman
6
Borlaug, precum şi cu oarecare interese de ordin economic ale SUA.
Aici, în Mexic, unde Borlaug a lucrat timp de 16 ani, a început ceea ce
avea să fie cunoscut mai târziu drept Revoluţia Verde - un ansamblu
de practici agricole moderne care a dus la o sporire spectaculoasă a
producţiilor.
Proiectul în care a fost cooptat Borlaug, alături de alţi câţiva specialişti
americani, se numea  Cooperative Wheat Research Production
Program, finanţat de Fundaţia Rockefeller şi Ministerul Agriculturii
din Mexic, şi avea ca scop sporirea producţiei de grâu a Mexicului,
ţară care, la vremea aceea, importa o mare cantitate din acest produs.
În cei 16 ani cât a lucrat Borlaug în cadrul acestui program, au fost
obţinute succese extraordinare. Practici agricole revoluţionare au
permis sporirea spectaculoasă a cantităţii de grâu recoltat; de pildă,
Borlaug a avut ideea de a obţine două recolte în acelaşi an, recoltând
grâul vara din zone mai joase, unde se cocea mai devreme, şi
transportând boabele în regiuni situate mai la sud, unde erau semănate
la altitudini mai mari şi dădeau încă o recoltă, în cursul aceluiaşi an.
Prin încrucişări selective (peste 6.000 de încrucişări, îşi amintea
Borlaug) au fost dezvoltate noi soiuri de grâu, soiuri semi-pitice,
foarte productive, rezistente la boli. Soiurile de grâu cu tulpina înaltă
şi subţire aveau tendinţa de a se îndoi şi culca la pământ (fenomen
numit de agricultori căderea grâului), din cauza greutăţii spicului,
care sporea mult atunci când grâul era tratat cu îngrăşăminte cu azot
(pe care Borlaug le folosea pentru a ameliora solurile sărace în
nutrienţi). Acest fenomen ducea la scăderi ale recoltei, deoarece afecta
maturizarea plantelor, iar acestea deveneau şi mai dificil de recoltat. În
schimb, soiurile semi-pitice avea o tulpină mai scurtă şi mai groasă,
care susţinea mai bine spicele grele.
Borlaug povestea că primii ani petrecuţi în Mexic au fost foarte grei şi
că nu rarareori a regretat că se alăturase proiectului. Era o lipsă acută
de specialişti, de echipamente, iar fermierii se arătau ostili
programului şi adesea refuzau să semene grâu, deoarece avuseseră
experienţe neplăcute în anii anteriori, când suferiseră pierderi mari din

7
cauza unei boli a plantelor, numită rugina grâului, care distrusese
recoltele. 
Dar Borlaug a perseverat. Soiurile dezvoltate de el şi echipa lui,
rezistente la rugină, s-au dovedit productive, ideea de a obţine două
recolte în cursul aceluiaşi an s-a dovedit viabilă, iar în ansamblu,
succesul operaţiunii a fost extraordinar. În 1963, producţia de grâu a
Mexicului era de 6 ori mai mare decât în 1944 (anul în care Borlaug
îşi începuse munca aici), iar recolta nu numai că ajungea pentru
consumul intern, dar permitea Mexicului să şi exporte cantităţi
însemnate.
Revoluţia Verde în Asia
În anii 1960, a fost rândul Indiei şi al Pakistanului să beneficieze de
efectele Revoluţiei Verzi. Erau  vremuri foarte grele în această parte a
lumii, subcontinentul indian era răscolit de conflicte militare, iar
foametea făcea ravagii. Ajutoarele internaţionale, care soseau sub
forma a milioane de tone de cereale, nu ajungeau să hrănească toată
această populaţie flămândă, a cărei viaţă fusese dată peste cap de
războaie şi care nu mai avea nici puţinul pe care îl putea obţine, de
bine de rău, în vremuri de pace.
În aceste condiţii a sosit Noman Borlaug, trimis în India în martie
1963 de Fundaţia Rockefeller şi guvernul mexican, pentru a realiza şi
acolo ceea ce izbutise atât de strălucit în Mexic.
Împotrivirea locuitorilor faţă de noi practici agricole, ca şi birocraţia
guvernelor din India şi Pakistan, nu i-au permis lui Borlaug  să
înceapă imediat semănarea noilor soiuri de grâu pe care le adusese,
însă în vara anulului 1965 foametea devenise atât de ameninţătoare,
încât ambele guverne l-au autorizat să-şi începă proiectul.
Grâul a fost semănat în zgomotul tirurilor de artilerie şi, în ciuda
faptului că fusese oarecum vătămat de un tratament cu pesticide
incorect, aplicat înainte de expedierea spre Asia, a produs recolte mai
mari decât fuseseră văzute vreodată în sudul Asiei. Ca urmare, India şi
Pakistanul (dar şi Turcia, deoarece vestea se răspândise) au început să

8
importe masiv grâu de sămânţă din soiurile superproductive dezvoltate
de Borlaug şi echipa sa.
Amploarea efectelor a fost uluitoare: în 1967, Pakistanul a importat
42.000 de tone de grâu care, semănat pe o suprafaţă de 6.000 kmp, a
produs o recoltă suficientă pentru a însămânţa,  în anul următor,
întreaga suprafaţă agricolă destinată grâului.
Producţiile deveniseră atât de mari, încât în multe locuri nu existau
suficienţi muncitori care să adune recolta,  camioane care să o
transporte, saci şi clădiri în care să fie depozitată. Pe alocuri, unele
consilii locale au închis şcoli pentru a depozita în clădirile respective
uimitoarea recoltă de grâu - una cum nu se mai văzuse pe
subcontinentul indian.
Efectele acestei intervenţii asupra economiei ţărilor din această zonă a
lumii au fost cu adevărat colosale: în India, de pildă, recoltele de grâu
au crescut de la 12,3 milioane de tone în 1965, la 20,1 milioane de
tone în 1970, iar în 1974, India îşi producea deja toată cantitatea de
cereale necesară pentru consumul intern.
În această perioadă, activitatea lui Borlaug şi efectele ei au început să
fie desemnate cu numele de Revoluţia Verde - un termen lansat, se
pare, de William Gaud, un funcţionar al Agenţiei pentru Dezvoltare
Internaţională din SUA. 
Utilizarea varietăţilor foarte productive de grâu care dăduseră rezultate
atât de strălucite în India şi Pakistan a produs, de asemenea, rezultate
notabile şi în alte ţări ale lumii - în America latină, în Orientul
Mijlociu şi Orientul Apropiat şi câteva ţări din Africa.
Pe urmele acestor reuşite, au fost dezvoltate de alţi specialişti, în anii
care au urmat, şi soiuri foarte productive de orez, care au contribuit, de
asemenea, la sporirea producţiei de cereale în mai multe ţări ale Asiei.
Africa a beneficiat în mai mică măsură de Revoluţia Verde - deşi avea
atâta nevoie - deoarece, la începutul anilor 1980, activiştii de mediu au
început o campanie intensă împotriva extinderii metodelor lui
Borlaug. Ei considerau o eroare gravă şi o ameninţare la adresa

9
mediului faptul că Revoluţia Verde promova agricultura intensivă, cu
toate aspectele ei problematice: utilizarea masivă a îngrăşămintelor
anorganice (o practică agricolă care poate avea, într-adevăr, impact
puternic asupra mediului) şi extinderea monoculturilor (suprafeţe
întinse cultivate cu un singur tip de plantă, în dauna biodiversităţii);
incriminau, de asemenea, faptul că aceste metode favorizau marile
companii americane care comercializau seminţe şi produse
agrochimice, dar menţineau ori chiar adânceau inegalităţile în rândul
populaţiilor ţărilor africane, din cauza faptului că producţia, chiar
mărită, nu ar fi fost distribuită echitabil. 
Dacă unele dintre aceste critici sunt îndreptăţite din perspectiva
impactului pe care anumite practici agricole moderne îl au asupra
mediului, nu-i mai puţin adevărat că starea de sărăcie cumplită care
domnea în multe zone ale Africii, cu mii de oameni murind de inaniţie
în fiecare an, ar fi avut totuşi nevoie de soluţii mai nuanţate decât
opunerea la creşterea producţiei agricole.
Fapt este că, făcând presiuni asupra unor guverne şi organisme
internaţionale, unele grupuri ecologiste au reuşit să obţină reducerea
drastică a exportului de îngrăşăminte către Africa şi stoparea finanţării
unor proiecte de agricultură intensivă pe acest continent.
S-a făcut, prin urmare, mult mai puţin decât s-ar fi putut face şi
dureros de puţin faţă de cât ar fi fost nevoie.
După marea foamete din 1984, din Etiopia, Borlaug a căpătat  totuşi
sprijinul unei organizaţii japoneze, numită ulterior  Sasakawa Africa
Association (SAA), şi a demarat proiecte în câteva ţări africane,
reuşind să sporească mult producţiile de grâu, porumb, sorg, manioc şi
alte plante alimentare şi furajere. În prezent, se desfăşoară astfel de
programe în cca. 15 ţări, în care 8 milioane de fermieri au fost instruiţi
în tehnici moderne de agricultură, care au dus la creşterea de 2-3 ori a
recoltelor. Din păcate, aici lipsesc, în mare măsură, sistemele de
transport şi de irigaţii, lanţurile economice de producţie care, în urmă
cu câteva decenii, asiguraseră succesul remarcabil al metodelor lui
Borlaug în India şi Pakistan, astfel încât, în Africa, producţiile nu au

10
cunoscut o creştere atât de spectaculoasă, iar programele au fost, în
general, limitate la zonele mai dezvoltate ale continentului.
Ca orice mare om, Norman Borlaug şi-a avut opozanţii săi. A fost
criticat pentru a fi promovat agricultura intensivă, cu cortegiul ei de
efecte nocive; de asemenea, pentru faptul că utiliza încrucişările
genetice - considerate nefireşti sau dăunătoare. În ultimii ani ai vieţii,
Borlaug, în calitatea sa de genetician şi agronom, preocupat de
sporirea productivităţii speciilor cultivate, a fost şi un susţinător al
utilizării soiurilor de plante modificate genetic - o chestiune
controversată a lumii moderne, care pune problema unor alegeri
dificile. El considera că organismele modificate genetic (OMG)
reprezintă singura soluţie pentru sporirea producţiei mondiale de
alimente, în condiţiile în care suprafeţele de teren arabil sunt
limitatate, iar populaţia tot creşte şi creşte.
Dar, dincolo de controversata problemă a OMG-urilor, rămâne
neîndoielnic faptul că, fără el şi ideile lui, atât de eficient puse în
practică,  multe sute de milioane de oameni ar fi murit de foame - o
tragedie faţă de care discuţia teoretică despre blestemul sau
binecuvântarea plantelor modificate genetic pare un adevărat
sacrilegiu.
Cândva, Borlaug a spus despre acei zeloşi activişti de mediu care
luptau împotriva extinderii metodelor sale în regiunile sărace ale
Africii: „Unii dintre activiştii de mediu ai naţiunilor  occidentale sunt
oameni de mare valoare, dar mulţi dintre ei sunt elitişti. N-au resimţit
niciodată senzaţia fizică de foame. Îşi duc campaniile din birourile lor
confortabile de la Washington şi Bruxelles. Dacă ar fi trăit măcar o
lună în mijlocul nenorocirilor din zonele sărace ale lumii, aşa cum am
trăit eu timp de 50 de ani, ar ţipa că vor tractoare, îngrăşăminte şi
canale de irigaţie şi ar fi revoltaţi să audă că elitiştii de acasă încearcă
să-i împiedice să obţină lucrurile astea.”
În afară de efectul direct asupra stării de nutriţie a populaţiei, una
dintre cele mai importante consecinţe ale Revoluţiei Verzi a fost
cruţarea unor mari suprafeţe de pădure care, altfel, ar fi fost distruse

11
pentru a face loc terenurilor arabile. Defrişarea în scopul extinderii
agriculturii este încă o plagă a lumii contemporane, dar avem toate
motivele să credem că fără Revoluţia Verde ar fi fost mult mai rău.
Un cercetător american de la Connecticut Agricultural Experiment
Station, Paul Waggoner, a calculat că, numai în India, practicile
agricole de sporire a producţiei la hectar au salvat 400.000 kmp de
ecosistem virgin de transformarea în teren agricol - o suprafaţă care
reprezintă aproape 14% din suprafaţa Indiei!
Norman Borlaug a continuat, în tot cursul carierei sale, să susţină
această idee, care s-a transformat în ceea ce specialiştii numesc azi
„ipoteza lui Borlaug” - ideea că sporirea producţiei la hectar pe
terenurile agricole deja existente este un mijloc eficient de a reduce
despăduririle, prin reducerea cererii de teren agricol nou.
 
Hrană pentru pace
Pentru tot efortul său de a rezolva problema foamei în lume, Norman
Borlaug a primit, în 1970, Premiul Nobel pentru Pace.
El fusese încredinţat mereu că între foame şi război există o strânsă
legătură, că de fapt conflictele militare au drept cauză disputa în jurul
resurselor şi, prin urmare, a asigura hrană şi un nivel de trai decent
tuturor locuitorilor lumii este un mijloc de a încuraja şi menţine pacea.
Îndepărtarea spectrului foamei este începutul unui urcuş spre o stare
mai bună din toate punctele de vedere, credea părintele Revoluţiei
Verzi. 
Kenneth M. Quinn, preşedinte al The World Food Prize Foundation,
care l-a cunoscut pe Borlaug şi a lucrat cu el timp de câţiva ani,
povestea cum, în 1968, a fost martor la imensele prefaceri pe care
sporirea recoltelor le-a avut asupra unor comunităţi umane din Asia.
Pornind de la metodele lui Borlaug, la Institutul Internaţional de
Cercetări asupra Orezului, din Filipine, oamenii de ştiinţă dezvoltaseră
soiuri productive şi rezistente ale acestei cereale, pe care au început să

12
le exporte către diferite ţări ale Asiei, unde orezul era un aliment de
bază, dar producţiile erau mici şi, ca urmare, nivelul de trai era scăzut.
„Eram un tânăr implicat într-un program de dezvoltare comunitară, în
Delta Mekong-ului, în 1968, când acest «orez miraculos» a sosit din
Filipine", istorisea Kenneth M. Quinn. "Impactul în cele 8 sate în care
lucram a fost pe cât de rapid, pe atât de uimitor. Cele 4 sate care erau
accesibile de pe şosea au cunoscut îmbunătăţiri considerabile, atât în
ceea ce priveşte alimentaţia, cât şi bunăstarea generală a oamenilor.
Noul soi de orez IR-8 s-a răspândit rapid atunci când ţăranii
agricultori, pe suprafeţele lor mici de teren, au izbutit dintr-odată să
obţină atât cantităţi mai mari la o recoltă, cât şi recolte duble. Faptul a
dus la îmbunătăţiri vizibile în calitatea vieţii: mortalitatea infantilă a
scăzut, malnutriţia a dat înapoi, iar copiii, mai ales fetele, au putut
petrece mai mult timp la şcoală.
În acelaşi timp, a scăzut rapid intensitatea conflictelor armate şi a
ostilităţilor militare. Parcă acea combinaţie de drumuri noi şi seminţe
noi de orez ar fi făcut să pălească şi să dispară rădăcinile
extremismului violent, într-un mod în care acţiunile militare nu
izbutiseră. Prin contrast, celelalte 4 sate, care nu aveau poduri şi acces
la şosele, au rămas îngropate în sărăcie: acolo, noile «seminţe
miraculoase» n-au fost folosite, copiii au rămas pricăjiţi, iar războiul şi
disidenţa politică au continuat fără nicio oprelişte.”
Poate că mai multe lucruri decât ne place să credem „trec prin
stomac”. Iar dacă e aşa, atunci Norman Borlaug, în ciuda oricărei
critici care ar putea fi adusă operei sale de-o viaţă, a făcut mai mult
bine omenirii decât ne putem imagina. Când a încetat din viaţă, în anul
2009, arătase deja o cale eficientă de a rezolva unele dintre marile
probleme ale lumii şi parcursese deja o bună parte din drumul spre
reuşita deplină.

13