Universitatea din Craiova

Facultatea de Agronomie
Specializarea Agricultură IFR

SUPORT DE CURS

ENTOMOLOGIE

Sef lucrari dr. STAN CATALIN

1
 MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Capul şi apendicele sale

Insecte dăunătoare (Încr. Arthropoda, cls. Insecta

Dăunătorii sau Hexapoda). - 80%
plantelor
agricole Alte nevertebrate dăunătoare (nematozi, acarieni,
moluşte etc.) - 15%

Vertebrate dăunătoare (mamifere, păsări) – 5%

Insectele sunt animale nevertebrate cu corp segmentat (unitatea sistematică cea mai
numeroasă a regnului animal, peste 70%) fac parte din încrengătura Arthropoda, clasa Insecta sau
Hexapoda. Segmentele corpului sunt grupate în 3 regiuni distincte: cap, torace şi abdomen .

Ve-vertex; Fr-frunte; Ge-obraji;

Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli;
Ant- antene; Lbr-labrum (buza
superioară); Lb-labium (buza
inferioară); Md mandibule; Mx-
maxile;Pm-pronot; Mzn-
mezotorace; Mta -metatorace; Ar-
aripi; Pc- picioare; Stg-stigme;
An- anus;Ov- ovopozitor; Ce-
cerci (după Keller).

Capul insectelor (caput, epicranium, capsula cefalică) :

- este alcătuit din contopirea a şase segmente: acron, antenal, intercalar, mandibular,
maxilar şi labial (vizibile numai în stadiul embrionar, la microscopul electronic)
- prezintă anterior - orificiul bucal şi posterior - orificiul occipital
- are formă variată: alungită, triunghiulară, conică, lăţită etc. iar după poziţia sa faţă de corp,
capul la insecte poate fi :
- 1. prognat, când piesele bucale sunt orientate înainte în prelungirea axei corpului,
(coleoptere);

2
 - 2. ortognat, când organele bucale sunt îndreptate în jos, iar axa capului este mai mult sau
mai puţin perpendiculară pe axa corpului (greieri, cosaşi, lăcuste);

- 3. hipognat, când piesele bucale sunt orientate îndărăt, iar axa capului formează cu axa
corpului un unghi ascuţit (tisanoptere, blatide, cicade, etc.).

Regiunile capului pe partea dorsala: Occipitalul (occiput) sau ceafa, creştetul (vertex),
Fruntea (frons) şi clipeul (clypeus).
Regiunile capului pe partea ventrala: porţiunea bazilară (gula), buza inferioară
(labium), Obrajii (genae), Tâmplele (tempora) .
Apendicele capului
Ochii compuşi - sunt în număr de doi, alcătuiţi dintr-un număr
variabil de celule hexagonale denumite ommatidii (cu cât
numărul acestora este mai mare cu atât vederea este mai
perfecţionată: libelule, viespi, albine, bondari, muște )
Organele
vizuale (oculi)
Ochii simpli, pot fi:
- oceli (în număr de 1 – 7) întâlniţi la adulţi (viespi)
- stemate (în număr de 1 – 7) întâlniţi la stadiul de larvă

Ochi compusi si ochi simpli la Vespa germanica Ochi compusi la musca

3
 Antenele (antennae), sunt o pereche de apendice mobile, inserate în diferite poziţii în
apropierea ochii compuşi, au rol olfactiv şi tactil şi sunt formate dintr-un articol bazal, numit
scapus, pe care se inseră al doilea articol, pedicelul, după care urmează flagelul (funiculul sau
şnurul antenei), format dintr-un număr variabil de articole antenale. Numărul articolelor antenale
este foarte variat, în funcţie de specia de insecte de la trei articole (Musca domestica), până la 80 -
100 de articole (Blatta orientalis). După forma şi aşezarea articolelor antenale se disting
următoarele tipuri de antene:

a – setiformă (tetigoniide); b –
filiformă (carabide); c – moniliformă
(termite); d – serată (elateride); e –
pectinate (unele lepidoptere); f –
măciucat- clavată (pieride); g –
măciucat-capitată (sirfide); h –
fusiform (zygaenide); i- lamelată
(melolontine); l – geniculată
(lucanide); m – neregulate
(hydrophilide) n – penată
(saturnide); o – antenă setifere
(muscide);
(după Bogdanov-Katikov).

Diferite tipuri de antene la insecte

4
 Aparatul bucal la insecte

După caracterele funcţionale ale organelor componente şi după modul de hrană al

insectelor, se întâlnesc următoarele tipuri principale de aparate bucale la insecte:
1. Aparatul bucal de rupt şi masticat
Este denumit şi aparat
masticator sau rozător este tipul de
bază de aparat bucal la insecte şi este
alcătuit din: buza superioară (labrum)
cu rol de a apuca hrana; mandibulele
sau maxilarele superioare, piese pereche
cu rol de a apuca, rupe şi sfărâma
grosolan hrana; maxilele sunt piese
pereche, alcătuite din: cardo, stipes,
palp maxilar, lobul extern (galea) şi
lobul intern (lacinia), au rolul de a
mărunţi (tritura) hrana; buza inferioară
(labium), piesă nepereche formată din:
submentum, mentum, 2 palpi labiali,
g1ose sau lobi interni şi parag1ose sau
lobi externi. are rolul de a termina
triturarea hranei şi de a forma bolul
alimentar.

Lbr-labrum;Md-mandibule; Mx-maxile; Lb -labium; cd - cardo; st-

stipes; li-lob intern; lex- lob extern; p.m. -palp maxilar; Sm -
submentum; Mn -mentum; gl - glose; pgi- paraglose; pl- palp
labial; (după Manolache şi Boguleanu)

2. Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt

Este specific adulţilor Ord. Hymenoptera
(viespi, albine, bondari) prezintă următoarele
caracteristici: labrum este mai alungit;
mandibulele sunt puternice, uşor alungite cu
părţile interioare prevăzute cu zimţi, cu rol de
roadere; maxilele prezintă stipesul alungit, lobii
externi alungiţi, de forma unei coase, având rol
de sprijin al trompei, iar lobii interni şi palpii
maxilari sunt atrofiaţi; labium are structura cea
mai modificată: mentum s-a alungit glosele s-au
alungit şi s-au unit sub forma unui organ
tubuliform (trompa), parag1osele s-au atrofiat
iar palpii labiali sunt alungiţi si au rol de sprijin
al al trompei (ligula), care este organul
principal pentru lins şi supt, prezintă in interior
un canal alimentar şi se termină cu o piesă ca o
linguriţă denumită flabellum.

5
 3. Aparatul bucal de lins si supt
Este specific adulţilor din ordinul
Lepidoptera (fluturi) prezintă următoarele
caracteristici: labrum s-a redus, mandibulele au
dispărut, palpii maxilari sunt atrofiaţi, lobii interni
şi externi ai maxilelor s-au alungit şi unit formând
trompa, care în poziţie de repaus şi în timpul
zborului se strânge sub forma unei spirale fiind
numită şi spiritrompă.
Din labium doar palpii labiali sunt puternic
alungiţi, având rol de sprijin al trompei.
Acest tip de aparat bucal nu produce daune
plantelor.

Aparatul bucal pentru lins se intalneste la insectele din ordinul

Diptera, subordinul Brachicera şi prezintă labiumul mult
dezvoltat, tubular, nearticulat si carnos. Terminal are 2 pernite
(labele), provenite din modificarea accentuata a palpilor labiali.
Labelele sunt strabatute de numeroase canale capilare
(pseudotrahei). Partea dorsala a labiumului e acoperita de labrum,
care este parcurs de canalul sugator. Palpii maxilari, nearticulati,
au rol senzitiv.
Prin canalul salivar musca pompează saliva, care se propaga
prin pseudotrahei si ajunge la exterior, dizolvand substantele
hranitoare solide. Tot prin pseudotrahei si apoi prin canalul
sugător, hrana este aspirată.

4. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt sau sugător, este întâlnit la insectele care se
hrănesc cu hrană lichidă aflată în interorul ţesuturilor (ploşniţe, tripşi, purici, păduchi, ţânţari, etc.).
Se diferenţiază patru subtipuri: a. Subtipul heteropter-homopter este întâlnit la
insectele din ordinele Heteroptera (ploşniţe) şi
Homoptera (purici, păduchi de frunze), are
următoarele particularităţi: labrum s-a redus,
mandibulele şi maxilele s-au, transformat în nişte
formaţiuni aciculare, denumite stileţi , care culisează
în trompa formată prin alungirea labiumului. Prin
apropiera celor 2 stileţi maxilari se formează două
canale: un canal salivar, prin care insecta inoculează
în ţesuturi saliva necesară prelucrării chimice a hranei
(determina hipertrofieri sau decolorări ale organelor
plantelor atacate) şi un canal alimentar, prin care suge
hrana. Trompa (rostrum) poate fi articulată ca la
heteroptere (alcătuită din 3-4 articole) sau nearticulată
la homoptere.
6
 b. Subtipul dipter-culicid este întâlnit la ţânţari
(femele) - se hranesc cu sângele animalelor.

c. Subtipul dipter-tabanid este specific femelelor

de tăuni (Tabanidae), se hranesc cu sângele animalelor

:
d. Subtipul thysanopter (asimetric) este specific tripşilor (ordinul Thysanoptera) se
caracterizează prin absenţa mandibulei din partea dreaptă, din care cauză labrumul cobora sa ia
locul piesei dispărute astfel că aparatul bucal este asimetric. Mandibula stângă şi maxilele sunt
aciculare, lungi, subţiri şi flexibile, reprezentând principalele piese bucale de înţepat şi supt ale
insectei. Labiumul este alungit şi formează trompa.
In afara de tipurile de aparate bucale prezentate exista numeroase altele, uneori deosebi de
complicate. Sunt si insecte la care aparatul bucal este rudimentar (masculii unor diptere) sau sunt
lipsite de organe bucale (adultii din ordinul Ephemeroptera, masculii de Coccidae, etc.).
Cunoaşterea aparatelor bucale la insecte prezintă importanţă în determinarea insectelor în
funcţie de tipul de daune pe care le produc (rosături în cazul insectelor cu aparat bucal de rupt sau
hipertrofieri, pete de decolorare in cazul insectelor sugătoare) şi de asemenea aplicarea produselor
fitosanitare pentru combatere se face diferenţiat şi în funcţie de tipul de aparat bucal al insectelor
dăunătoare plantelor agricole cultivate.

7
 Toracele şi apendicele sale

Toracele (thorax), este partea mediană a corpului insectelor, alcătuit din trei segmente:
protorace (prothorax), mezotorace (mezothorax) şi metatotace (metathorax). Fiecare segment
toracic este alcătuit din: arcul dorsal - notum (tergum sau tergit ); arcul ventral - sternum (sternit) şi
2 arcuri laterale - pleure (pleuron) care fac legătura între arcul dorsal şi cel ventral. În funcţie de
segmentul toracic unde se află, aceste sclerite sunt denumite astfel: pronotum, prosternum şi
propleure la protorace; mezonotum, mezosternum şi mezopleure la mezotorace; metanotum,
metasternum şi metapleure la metatorace.
Apendicele toracelui sunt reprezentate de organele de locomoţie ale insectelor (picioarele şi
aripile).
Picioarele (pedes) sunt situate pe partea ventrală a corpului, câte o pereche pe fiecare
segment toracic (de aici denumirea clasei: Hexapoda), prima pereche de picioare (anterioare) este
fixată la protorace, a doua pereche (mediane) la mezotorace, iar a treia pereche (posterioare) la
metatorace. Unele insecte în stadiul de larvă sunt apode (picioarele lipsesc).

Piciorul tipic la insecte este alcătuit din:

coxa, sau şoldul - face legătura cu toracele în
cavitatea cotiloidă, poate avea diferite forme:
globulară, alungită, etc.; trochanterul este
articolul ce asigură legătura între coxă şi
femur, femurul este articolul cel mai dezvoltat
al piciorului, de formă şi mărime variabilă;
tibia de obicei mai subţire şi de formă dreaptă
sau uşor arcuită, prevăzută marginal deseori cu
spini şi pinteni (Coleoptera); - tarsul.

- tarsul este format la majoritatea insectelor din 3-5 articole, primul fiind denumit metatars
(bazitars), iar ultimul pretars (onychium la coleoptere), care de obicei este terminat cu două gheare,
care prezintă median o prelungire fină, denumită empodium, cu rol de a mări aderenţa insectelor pe
substratul de deplasare, iar la alte specii se întâlnesc doi lobi ce se termină cu gheare (pulvillus), sau
o prelungire mediană în formă de lob, denumită arolium.

Tipuri de pretarse
a , b - Blatta orientalis; c - Asilidae; Pr - pretars;Gh-
gheare; Ar- arolium; Pv- pulvillus; Em- empodium;
(după Weber)

Tipuri de picioare:
- picioare pentru mers – piciorul tipic întâlnit la ordinul Coleoptera etc.;
- picioare pentru alergat (fugă), la care articolele componente sunt lungi şi subţiri, întâlnite
la ordinul Blattaria etc.;
8
 Tipuri de picioare la insecte:
a – de alergat (Cicindella); b
– de mers (Nemobius);
c - prehensil (Mantis);
d – de sărit (Locusta); e
– de fixat (Dytiscus);
f – de săpat (Gryllotalpa);
(după Folsom ş.a.).

- picioare pentru sărit, unde femurele picioarelor posterioare s-au alungit şi dezvoltat foarte
mult, iar tibiile sunt lungi şi subţiri (Orthoptera – cosasi, lacuste), sau coxa şi trochanterul sunt bine
dezvoltate (unele Homoptere: Psyllidae, Cicadidae);
- picioare pentru săpat şi scormonit, au tibiile picioarelor anterioare mult lăţite şi prevăzute
pe margini cu dinţi puternic (Gryllotalpa gryllotalpa - coropisnita);
- picioare pentru înot şi vâslit, prezente la insectele acvatice (Dytiscidae), la care tarsele
picioarelor mediane şi posterioare sunt lăţite şi prevăzute marginal cu numeroşi peri lungi;
- picioare pentru apucat (prehensoare), au femurele şi tibiile picioarelor anterioare mult
alungite, înzestrate pe margini cu spini puternici, iar tibiile pătrund într-o cavitate a femurului ca
într-o teacă (Mantis religiosa - calugarita);
- picioare pentru cules (adunat), pe tibiile picioarelor se află nişte concavităţi (corbicule),
pentru adunat polen (Apis mellifera - albina);

Tipuri de picioare la: cosasul verde, calugarita si albina

Aripile (alae). Majoritatea insectelor adulte prezintă 2 perechi de aripi: prima pereche (aripi
anterioare) sunt situate pe mezotorace, iar a doua pereche (aripi posterioare), pe metatorace.
Excepţie - la diptere, care au o singură pereche de aripi (anterioare), iar cele posterioare s-au
transformat în organe de echilibru (balansiere sau haltere), iar la femelele de coccidae sunt aptere-
aripile lipsesc. Aripile pot avea formă: triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, lanceolată etc., iar
coloraţia foarte variată.

9
 Aripa este alcătuită din două membrane suprapuse, lipite pe margini, între care se găseşte o
reţea de nervuri, care formează nervaţia aripii.
O aripă tipică prezintă următoarele regiuni: baza (basis) - porţiunea cu care se leagă de
torace; marginea exterioară (termen), opusă bazei; marginea anterioară sau costală (costa), orientată
înainte în timpul zborului şi marginea posterioară (dorsum), opusă acesteia. Unghiul format de
costa şi termen poartă denumirea de vârf (apex), iar cel dintre termen şi dorsum, se numeşte tornus.
Nervurile aripilor pot fi longitudinale şi transversale, şi au următoarele denumiri: (costalis),
(subcostalis); (radialis),; mediana (mediana), cu 4 ramificaţii; cubitala (cubitalis), cu 3 ramificaţii;
anală (analis), , singura nervură ale cărei ramificaţii pornesc direct din baza aripei; şi 1-2 nervuri
jugale (vena jugalis).
Schema nervaţiunii longitudinale a aripi:
Co - nervura costală; Sb - subcostală cu 2
ramificaţii; Ra - radială cu 5 ramificaţii; Me -
mediană cu 4 ramificaţii; Cu -cubitală cu 3
ramificaţii; An - anală; Ju - jugală; rm - radis-
mediană; mcu - medio-cubitală (nervurile
transversale iau numele nervurilor longitudinale
pe care le unesc); (după Weber)

după structură (consistenţă), aripile insectelor pot fi:

- membranoase (Hymenoptere);
- membranoase cu solzi (ord. Lepidoptera);
- chitinoase (elitre) (aripile anterioare la ord. Coleoptera)
- pergamentoase (tegmine aripile anterioare la ord. Orthoptera).
- pieloase (ord. Dermaptera)
după omogenitatea structurii aripile insectelor pot fi:
- omogene - ambele perechi au aceeaşi structură (ord. Hymenoptera, Lepidoptera, Odonata etc.);
- heterogene - aripile anterioare chitinoase şi cele posterioare membranoase (ord. Coleoptera), sau
aripile anterioare pergamentoase şi cele posterioare membranoase (ord. Orthoptera);
- mixte (hemielitre), când partea bazală a aripei este chitinizată, iar partea apicală este
membranoasă (ord. Heteroptera).

10
 Abdomenul şi apendicele sale
Abdomenul (urosom) reprezintă ultima regiune a corpului insectelor, este format din 5-12
segmente (urosomite), fiecare este alcătuit din: arcul dorsal (urotergit), arcul ventral (urosternit) şi
arcurile laterale (uropleure).
Abdomenul poate avea diferite forme, iar în funcţie de modul cum se fixează de torace, se
deosebesc următoarele tipuri de abdomen:

a - sesil (când primul urosomit are aceeaşi grosime ca

metatoracele (coleoptere, lepidoptere-Cossus cossus) ; b
- suspendat (atunci când primul urosomit este foarte
îngust, la insectele din ord. Hymenoptera - Vespa
germanica); c - peţiolat sau pedunculat (când primele
două urosomite sunt subţiate ord. Hymenoptera, fam.
Ichneumonidae)

Apendicele abdomenului pot fi:

la insectele inferioare
- stili cu rol de susţinere a abdomenului;
- tubul ventral şi aparatul de sărit format din retinaculum şi furca la ordinul Collembola;
la insectele superioare:
- cerci, (apendice pereche - la ord. Blattaria, Dermaptera etc.);
- ovopozitor (oviscapt) la ord. Orthoptera, cu rol de depunere a pontei în sol în formaţiuni
denumite ooteci.
- terebră sau tarieră, (ord. Hymenoptera, fam. Tenthredinidae), cu rol de depunere a pontei
în organele plantelor.
- ac veninos, la unele himenoptere (viespi şi albine).
- pygidium, o prelungire abdominală ca o coadă la unele Scarabaeidae.
- organele genitale sunt tot apendici abdominali.

11
 ANATOMIA INSECTELOR

Tegumentul structură şi funcţii

Scheletul insectelor este format din exoschelet şi endoschelet. Exoscheletul este reprezentat
de tegument.
Tegumentul reprezintă învelişul de la exteriorul corpului unei insecte, care este chitinos,
elastic şi dur, alcătuit din trei straturi distincte: membrana bazală, hipoderma şi cuticula.
Structura tegumentului insectelor:
Exo - exocuticula;
Epc - epicuticula;
C - cuticula; H - hipoderma;
Mb - membrana bazală; P - peri;
Sp - spini; Ctr - celulă trichogenă
(după Weber)

Membrana bazală este în general acelulară sau formată din celule stelate şi are rol de a
separa tegumentul de cavitatea generală mixtă a corpului insectei.
Hypoderma (epiderma) este formată dintr-un strat de celule de formă cilindrică sau cubică,
cu rolul de a secreta cuticula; tot aici se găsesc şi celule trichogene care generează perii senzoriali.
Cuticula este stratul cel mai dezvoltat, lipsit de structură celulară, are rolul de a apăra corpul
de acţiunile factorilor externi. Este constituită din:
• Endocuticulă - partea cea mai dezvoltată, formată din substanţe proteice şi chitină, aşezate
sub forma unor plăci suprapuse.
• Exocuticulă - stratul cel mai rezistent al cuticulei, format din chitină, asigură rezistenţa
tegumentului, tot aici se află şi pigmenţii, care dau culoarea chimică a tegumentului.
• Epicuticulă - stratul extern al tegumentului, format din substanţe grase, ceroase, are rolul
de a apăra corpul insectelor şi de a menţine umiditatea constantă. Poate avea suprafaţa netedă sau cu
diferite asperităţi, adâncituri etc., care formează sculptura (ornamentaţia) tegumentului.
Funcţiile tegumentului:
- reprezintă exoscheletul corpului;
- reprezintă învelişul protector faţă de factorii externi;
- defineşte culoarea chimică şi fizică;
- conţine diferite glande,
- generează anumite formaţiuni (peri senzoriali).
Endoscheletul sau scheletul intern este reprezentat prin nişte excrescenţe ale tegumentului,
servind ca puncte de articulaţii a apendicilor, de inserţie a muşchilor şi ca suport pentru organele
12
interne. Corespunzător regiunilor corpului, se diferenţiază un endoschelet al capului (tenctorium), al
toracelui (endotorax) şi al abdomenului.

Anatomia insectelor
Cavitatea generală a corpului insectelor (mixocelul) este împărţită prin două membrane sau
diafragme (dorsală şi ventrală) în trei compartimente sau sinusuri: sinusul dorsal (pericardial),
sinusul ventral (perineural) şi median (perivisceral).
În sinusul pericardial se află sistemul circulator, cu vasul dorsal. În cel perineural sistemul
nervos, iar în cel visceral, sistemul digestiv, excretor, reproducător şi o parte din cel respirator.

Schema unei secţiuni transversale prin corpul unei insecte: CA - canal alimentar; CS- celulele sângelui; Dd- diafragma
dorsală; Sd- sinusul dorsal; I-inima; Tg- ţesut gras; Oen-oenocite; Np - nefrocite pericardiace; Sm - sinus; Dv - diafragma
ventrală; Cnv-cordon nervos ventral; Sv- sinusul ventral. (după Snodgrass, modificat).

Secţiune anatomică ipotetică la o insectă (fără sistemul respirator): Ao- aortă; V1 V2- ventriculite; os- ostiole; Fa -
faringele-esofag; I- guşa; Vc- stomac masticator; M- intestin mijlociu; T- intestin subţire şi gros; R- rectum; Ar- ampulă rectală; an-
anus; Ce- creierul; Gn- ganglioni subesofagieni; Cp- inelul periesofagian; No- nervii ocelului; na - nervul antenal; Gtl,Gt2,Gt3-
ganglioni toracici; ml, n2, n3- nervii picioarelor; Ga -ganglioni abdominali; Co- conective; Gf- ganglion frontal; Gi- ganglion
ipocerebrum; Gsp- ganglioni supraesofagieni; Gst- ganglioni subesofagieni; Gs- ganglioni stomacali; Tm- tuburi malpighiene. St-
glandă salivară; Te- testicul; cd- canal deferent; Ce- canal ejaculator; og - deschiderea genitală; Df - diafragma dorsală; Ds -
diafragma ventrală (după Della Beffa, modif.)

13
 Sistemul muscular
Sistemul muscular la insecte este specific segmentaţiei corporale distingându-se: muşchi ai
corpului, respectiv ai capului, toracelui şi abdomenului şi muşchi ai apendicilor. Muşchii insectelor
sunt în general translucizi sau coloraţi în cenuşiu-deschis ori în galben, portocaliu sau brun, cum
sunt cei ai aripilor.
După funcţia lor, pot fi: extensori (de extindere), abductori (de apropiere) şi flexori (de
îndoire).
Cei mai dezvoltaţi sunt muşchii toracici, care servesc la zbor, fiind aceia care ajută la
ridicarea sau coborârea aripilor, acţionând în mod independent.

Sistemul digestiv şi fiziologia digestiei

Sistemul digestiv la insecte este format din două părţi componente: tubul digestiv şi
glandele anexe.
Tubul digestiv, reprezintă un canal lung, care începe cu orificiul bucal, străbate tot corpul în
lungime şi se termină în partea posterioară a abdomenului prin orificiul anal.
El este subîmpărţit în trei regiuni bine evidenţiate: intestinul anterior (stomodaeum);
intestinul mediu (mezenteron) si intestinul posterior (proctodeum).
Intestinul anterior (stomodaeum, începe cu cavitatea bucală, continuându-se cu faringele,
ca un sac membranos cu multe glande salivare, esofagul, guşa ca o pungă, proventricolul sau
stomacul masticator şi valvula cardiacă.

Schema tubului digestiv la o insectă: Cb

- cavitatea bucală; Gs-glande salivare;
Fa - faringe; Es-esofag; Gu- guşa; Pv
- proventricol;Vc- valvula cardiacă;
Ce – cecumuri gastrice; Mp - membrana
pilorică;Tm - tuburile lui Malpighi;
Pi - pilor;Vp - valvula pilorică; Vr - valvula
rectală; Rc - rectum; Pr- palpi rectali; An-
anus; (după Hargit şi Hickernell)

14
 Intestinul mediu variază ca structură după modul de hrană. Partea anterioară a intestinului
mediu prezintă deseori o serie de excrescenţe numite cecumuri gastrice, care ajută la digestie.
Cecumurile gastrice sunt în număr mare la insectele carnivore şi reduse sau chiar lipsă, la
cele fitofage. Peretele intestinului mediu este căptuşit cu un strat epitelial, alcătuit din celule care
îndeplinesc funcţia de digestie şi absorbţie.
La insectele care consumă hrană solidă, acest strat este acoperit adesea cu o membrană
protectoare (membrana peritrofică), cu rol de a separa alimentele de peretele intestinului.
Intestinul posterior, de obicei este împărţit în trei regiuni: pilorul (pilo-rum), în care se
deschid tuburile lui Malpighi (organ excretor), în spatele cărora se află valvula pilorică, cu rol de a
reglementa trecerea conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul subţire (ileum) în
care se desăvârşeşte absorbţia chilului; iar ultima parte a intestinului posterior se prezintă ca o
dilataţie globuloasă sau piriformă. Pereţii acestei părţi sunt înzestraţi cu un număr variabil de papile
rectale (glande rectale), cu rol de a usca excrementele, absorbind apa din ele. Lungimea şi
conformaţia tubului digestiv la insecte sunt în general variabile, în funcţie de regimul de hrană.
Fiziologia digestiei. Regimul alimentar al insectelor este foarte diversificat, insectele
hrănindu-se cu produse vegetale sau animale, în stare solidă sau lichidă.
Funcţiile tubului digestiv constau în continuarea masticaţiei, prelucrare chimică a
substanţelor cu ajutorul fermenţilor şi absorbţia substanţelor asimilabile.
Substanţele care servesc ca hrană insectelor, sunt alcătuite dintr-un complex de molecule,
care conţin energia necesară activităţii vitale a acestora.
Eliberarea acestei energii are loc numai dacă elementele componente ale hranei au fost
prelucrate mecanic şi chimic (la insectele rozătoare) sau numai chimic (la insectele sugătoare).
La insectele care consumă hrană solidă (insecte rozătoare), prelucrarea hranei pe cale
mecanică începe o dată cu introducerea ei în cavitatea bucală şi se continuă în proventricol. în
intestinul mediu hrana este supusă prelucrării chimice, ce continuă şi în proventricol.
În intestinul mediu hrana este supusă prelucrării chimice, prin procesele de hidroliză, în
urma cărora componentele ei principale (hidrocarbonatele, proteinele şi lipidele) sunt disociate în
molecule mai simple, uşor difuzabile prin pereţii intestinului.
La unele insecte, hidroliza începe încă din cavitatea bucală şi se realizează cu ajutorul unor
enzime (fermenţi speciali), care joacă rolul unor catalizatori biologici.
Fermenţii care ajută la digestia hranei, sunt specifici fiecărei grupe de substanţe alimentare
(proteine, glucide şi lipide).
Astfel, fermenţii proteolitici, (triptaza, proteaza, peptidaza etc.), acţionează asupra
substanţelor proteice pe care la transformă în aminoacizi; proteazele se găsesc în conţinutul tubului
digestiv, iar peptinazele în interiorul celulelor.
15
 Substanţele hidrocarbonate, sub acţiunea carbohidrazelor (amilaza, celulaza, maltaza etc.),
sunt transformate în acizi graşi şi glicerină.
În urma proceselor de hidroliză, toate elementele nutritive rezultate, sunt absorbite de pereţii
intestinului mediu şi conduse în hemolimfa (sânge), care le transportă la diferite ţesuturi şi organe
ale corpului.
În digestia insectelor care se hrănesc cu celuloză, cheratină, ceară etc., pe lângă enzimele
menţionate, acţionează şi unele bacterii, protozoare şi ciuperci, care contribuie la hidroliza
alimentelor, având rolul unor simbionţi, care sunt localizaţi în interiorul tubului digestiv,
transmiţându-se la descendenţi prin căile genitale ale femelei sau o dată cu hrana.
La unele insecte cum sunt: coccinelidele, carabidele, heteropterele etc. prelucrarea chimică a
hranei se face în mediul extern, iar la alte insecte (afide, coccide, psilide etc.), o parte din hrană
rămâne nedigerată şi este evacuată o dată cu excrementele (cunoscută sub numele de rouă de miere
sau mană).
Sistemul circulator
Sistemul circulator la insecte este simplu, de tip lacunar deschis, hemolimfa circulând liber
prin organele şi ţesuturile corpului. El îndeplineşte numai funcţia trofică nu şi de oxigenare, care
revine în exclusivitate sistemului respirator.
Sistemul circulator este alcătuit din vasul dorsal şi hemolimfa (sângele insectelor). Organul
de pulsaţie este reprezentat de vasul dorsal şi două diafragme (dorsală şi ventrală).
Vasul dorsal apare sub formă de tub longitudinal, situat în sinusul pericardial, fiind închis
posterior şi deschis anterior.

A - Secţiune longitudinală
(după Zender); B- Secţiune
văzut dorsal (schematic): transversală
Ao - aorta Co - inima; Va (după Janet);
- valvula; Ma – muşchiul Ao- aorta;
aliform Lv- lanţ nervos Co-inima;
ventral; Mr- muşchi Dd-diafragma
radiali Oe- oenocite; Ma - dorsală; Dv -
muşchi aliformi; diafragma
Cp- celule pericardiale; ventrală; (după
Tb- tubul digestiv.
Zender);

Schema sistemului circulator la insecte

El este alcătuit din două părţi distincte: una posterioară, corespunzătoare abdomenului
denumită inimă, sub formă de tub contractil sau ventricul hemolimfal, alcătuit din mai multe
16
cămăruţe piriforme numite ventriculite, iar a doua porţiune anterioară corespunzătoare toracelui
denumită aortă care are forma unui tub drept şi simplu. Fiecare ventriculit este prevăzut cu câte 2
orificii denumite ostiole, prin care comunică cu sinusul pericardial, iar în interior, la baza
ventriculitului sunt situate nişte supape (valvule), care asigură circulaţia hemolimfei în direcţie
postero-anterioară. Numărul ventriculitelor este egal cu numărul de segmente abdominale minus 1.
Sângele insectelor reprezintă, în general, 20 - 25% (uneori chiar peste 40%) din greutatea
corpului şi este alcătuit dintr-o substanţă lichidă, omogenă, denumită plasma (hemolimfă) şi
elemente celulare figurate sau hemocite. El mai conţine săruri anorganice (sulfaţi etc.), substanţe
organice (nucleoproteine etc.). Sângele este de obicei incolor, la majoritatea insectelor, sau de
diferite culori: galben-brună, verde, albastră sau roşie (la Eriosoma lanigerum).
Circulaţia sângelui este determinată de mişcările celor două diafragme, ale muşchilor
ventriculitelor inimii, muşchilor aliformi şi ai abdomenului.

Schema funcţionării Pulsaţiile inimii la insecte: Mal – muşchi aliformi

Inimii la insecte: a – camera FI – filamente întinzătoare (după Janet)
inimii în stare de diastolă;
b - camera inimii în stare de sistolă;
Os- ostiole; Va - valvula
(după Pospelov

Sub acţiunea ritmică a acestor muşchi, pereţii inimii se contractă consecutiv şi alternativ,
acte denumite diastol şi sistol.
În faza de dilatare (diastola), ostiolele şi valvula posterioară a unui ventriculit se deschid şi
sângele pătrunde în inimă, atât din sinusul pericardial cât şi din ventriculitul posterior.
În faza de contractare (sistol), sângele este împins în ventriculitul din faţă, numai prin
valvula anterioară, ostiolele închizându-se, circulaţia având astfel un sens postero-anterior.
Prin mişcări repetate sângele trece dintr-un ventriculit în altul şi dintr-o fază în alta,
parcurgând ventriculit cu ventriculit ajungând în aortă şi de aici în capsula cefalică, de unde circulă
liber în tot corpul (sinusul perivisceral, aripi, picioare, etc.), el scăldând cu această ocazie toate
organele interne şi umple lacunele dintre ele.

17
 În continuare, circulaţia sângelui este asigurată de contractarea diafragmelor (ventrală şi
dorsală) şi a muşchilor abdominali în sens ascendent antero-posterior.
La unele specii de insecte, circulaţia sângelui este completată de organe pulsatorii anexe,
denumite ampule (antenale, pedale).
Pulsaţiile, ca mişcări ritmice ale inimii sunt variabile ca număr, în raport cu eforturile făcute
şi temperatura mediului, de la 30 - 40 pulsaţii/minut în repaus la 100-140 pulsaţii/minut, în
activitate.
Rolul fiziologic al sângelui insectelor este în principal de a transporta substanţele nutritive
în corp (funcţie trofică) şi a produselor de dezasimilaţie (funcţie de excreţie), de digerare a
microbilor (funcţie de imunizare) şi de conducere a hormonilor în organism (funcţie endocrină).

Sistemul respirator

Sistemul respirator la insecte este reprezentat de trahei sub formă de tuburi ramificate
arborescent, care comunică cu exteriorul prin orificii denumite stigme, situate lateral în perechi, în
regiunea toracică şi abdominală.

Sistemul trahean la insecte (Blatta orientalis): a - văzut

lateral; b - văzut dorsal; Tr - trahei; St - stigme (după
Miala şi Denny)

Tubul traheii este alcătuit din două straturi: matricea si intima.

Trunchiul traheii porneşte de la camera atrială şi se ramifică în trei direcţii: una dorsală care
merge la inimă, una mijlocie la intestin şi una ventrală, cu ramificaţii în regiunea lanţului
ganglionar.
Fiecare ramură se divide dicotomic în tuburi din ce în ce mai mici şi formează o reţea vastă,
alcătuită din traheide şi ramificaţiile lor - traheole, cu diametrul de l-2 microni, având pereţii
impermeabili pentru gaze şi lichide şi care, de obicei se termină cu celule traheene, prin care se face
oxigenarea ţesuturilor.

18
 Schema sistemului trahean:
A - schema trunchiurilor traheene; B - schema ramificaţiei traheelor într-un segment; Cor
inima; Dia - diafragma; Int - intestin; N - sistem nervos dorsal, lateral,ventral, visceral;
triunghiul trahean dorsal, lateral, ventral, visceral; stg - stigmă (după Svanvici).

Respiraţia la insecte este asigurată atât prin schimbul de gaze dintre corp şi mediu, cât şi
prin transportul oxigenului la diferite organe.
Aerul oxigenat pătrunde prin stigme în reţeaua traheană, fiind transportat în corp de unde
prin difuziune, cedează dioxidul de carbon.
Respiraţia insectelor se realizează prin două faze: prima constă în pătrunderea aerului în
sistem, dirijarea sa în corp şi evacuarea lui şi a doua, care are rolul de schimb de gaze.
Prima fază se realizează prin inspiraţie, care este pasivă şi expiraţie, activă, a doua se
asigură prin difuziune.

19
 Sistemul excretor

Hrana consumată de insecte nu este digerată şi asimilată în totalitatea ei. Partea

neasimilabilă şi nocivă din hrană, se elimină sub formă de dejecţii prin orificiul anal, iar restul
substanţelor nocive se elimină prin sistemul de excreţie, format din tuburile lui Malpighi, corpul
gras, nefrocitele, glandele labiale şi papilele rectale.
Tuburile lui Malpighi sunt nişte vase filiforme de mărime diferită, închise la capătul liber şi
care se deschid la limita dintre intestinul mijlociu şi cel posterior. Numărul lor este de 2 - 200. Ele
plutesc în cavitatea generală a corpului şi extrag din sânge produsele lichide de excreţie: acid uric,
carbonat de calciu, carbonat de sodiu, oxalat de calciu, clorura de magneziu etc. Din tuburile lui
Malpighi, componentele nocive se varsă în intestinul posterior, de unde împreună cu excrementele
sunt eliminate din corp.
Sistemul secretor
Sistemul secretor al insectelor este alcătuit din glande exocrine si endocrine, ale căror
secreţii au importanţă vitală în metabolismul general.
Glandele exocrine sunt cele ale căror secreţii pătrund în diferite organe prin intermediul
unor canale, fiind diferite, atât ca origine, cât şi ca funcţie. Ele pot fi situate în tegument, în tubul
digestiv, în organele genitale etc. Principalele glande exocrine sunt: glandele ceriere, laccipare,
serigiene urticante, salivare, veninoase, repulsive şi atractante.
Glandele ceriere se găsesc în tegument, având rolul de a secreta substanţe ceroase sub
formă pulverulentă sau filamentoasă, de culoare albă sau cenuşie, frecvent întâlnite la păduchii de
frunze şi păduchii ţestoşi.
Glandele laccipare secretă lacuri (un amestec de răşini şi ceară), care acoperă corpul
insectei, fiind prezente mai ales la unele specii de păduchi ţestoşi.
Glandele serigiene (sericipare) sunt acelea ale căror secreţii formează firul de mătase, fiind
dispuse ventral în regiunea intestinului, găsindu-se mai ales la larvele de lepidoptere (Bombyx mori
- fluturele de mătase), himenoptere sau diptere, ajutând la formarea coconului mătăsos.
Glandele urticante secretă substanţe urticante, care au scop de apărare, întâlnindu-se la
omizile de lepidoptere (Malacosoma neustria - inelarul pomilor, Euproctis chrysorrhoea - fluturele
cu abdomenul auriu etc.).
Glandele salivare secretă saliva care ajută la digestia hranei şi se deschid în faringe sau la
baza labiumului.
Glandele producătoare de venin servesc în scop de apărare, datorită secreţiei unor substanţe
veninoase. Ele sunt situate în regiunea abdominală a himenopterelor aculeate (albine, viespi,
bondari), fiind în legătură cu acul de apărare.
20
 Glandele repulsive emană un miros neplăcut, respingător şi au rol de apărare. Ele sunt
dispuse pe toracele şi abdomenul ploşniţelor, pe articulaţiile picioarelor la coccinelide şi meloide,
pe partea dorsală a corpului şi la baza unor negi la larvele gândacului plopului (Melasoma populi –
gândacul roşu al plopului).
Glandele atractante secretă o serie de substanţe al căror miros atrag sexul opus în timpul
împerecherii. Ele se întâlnesc atât la masculi cât şi femelele unor specii de greieri, cosaşi, lăcuste,
cât şi la unele lepidoptere.
Glandele endocrine sunt glandele ale căror secreţii pătrund direct în sânge, fiind lipsite de
canale conducătoare. Secreţiile acestor glande poarta denumirea de hormoni, având un rol important
în dezvoltarea stadiului de larvă, în năpârlire, diapauză şi metamorfoză. Dintre aceste glande fac
parte glandele neurosecretorii din creier, glandele corpora cardiaca şi corpora allata, precum şi
glandele protoracale.
Glandele neurosecretorii sunt situate în ganglionii cerebroizi şi secretă hormonul creierului
de activare sau protoracotropine, intervenind în procesul de creştere şi dezvoltare.
Glandele corpora allata sunt două glande localizate în partea posterioară a ganglionilor
cerebroizi, având funcţia de a secreta hormonul juvenil (neotenin), întâlnindu-se la majoritatea
insectelor; secreţia acestor glande reglează procesele de metamorfoză.
Glandele corpora cardiaca sunt glande situate în epicraniu, de obicei în partea anterioară a
ganglionilor cerebroizi, a căror secreţie reglementează activitatea glandelor protoracale.
Glandele protoracale sunt două la număr şi secretă hormonul năpârlirii numit ecdyson, care
reglează diapauza şi în general dezvoltarea larvară.

Sistemul nervos
Sistemul nervos la insecte îndeplineşte o activitate complexă, având un grad înalt de
dezvoltare. El este alcătuit din celule nervoase, numite neuroni, acestea fiind prevăzute cu mai
multe prelungiri ramificate numite dentrite şi cu câte un filament central numit axon.
Sistemul nervos la insecte este de tip ganglionar scalariform şi diferenţiat anatomo-
fiziologic în: sistemul nervos central, simpatic şi periferic.
Sistemul nervos central sau al vieţii de relaţie este alcătuit dintr-un lanţ dublu de ganglioni,
dispuşi câte o pereche, corespunzător fiecărui segment al corpului, uniţi între ei prin cordoane
nervoase longitudinale (conective) şi transversale (comisuri). în alcătuirea sa intră ganglionii
cerebroizi, subesofagieni, toracici şi abdominali.
Ganglionii cerebroizi (trei perechi) formează creierul insectelor, alcătuit din trei regiuni
distincte: protocerebrum sau creierul anterior (care inervează organele de văz); deutocerebrum sau
creierul mijlociu (care inervează antenele) şi tritocerebrum sau creierul posterior (care inervează
21
fruntea şi buza superioară).
Ganglionii subesofagieni, în număr de 3 perechi, de obicei contopiţi, inervează piesele
aparatului bucal: mandibulele, maxilele şi buza inferioară (labium).
Ganglionii toraco-abdominali formaţi din 11 perechi de ganglioni din care 3 perechi sunt
ganglioni toracici şi 8 perechi de ganglioni abdominali şi care alcătuiesc calea ganglionară
scalariformă toraco-abdominală sau lanţul ganglionar ventral propriu-zis. De la ei pleacă o serie de
nervi spre organele din regiunile în care se găsesc, inervând tegumentul, musculatura picioarelor, a
aripilor şi a abdomenului.
De la fiecare pereche de ganglioni: (cerebroizi, subesofagieni, toracici şi abdominali),
pornesc nervi senzoriali şi nervi locomotori sau motrici. Drumul parcurs de excitaţia nervoasă de la
periferia corpului spre centrul nervos şi de la acesta la organul efector, se numeşte arc reflex.
Arcul reflex realizează legătura dintre părţi ale corpului şi efectuarea mişcărilor acestuia,
astfel că sistemul nervos central reprezintă sistemul de legătură şi coordonare a mişcărilor insectei.

Sistemul nervos la insecte:

a - văzut ventral; b- văzut dorsal (ganglionii cefalici si toracicii); Ant- antene; Ao- aorta;
Call- corpora allata; Ccar- corpora cardiaca; Ccen- corp central; Com- comisură;
Con-conectiv; Conf- conectiv frontal; Cped- corp pedunculat; Deut- deutocerebrum; Ghip-
ganglioni hipocerebrali; Gn- ganglioni; Gs- ganglioni subesofagieni;
Gven- ganglioni ventrali; Nant- nervi antenali; Nar- nevii aripilor; Npc-
nervii picioarelor; Nr- nervul recurent; Nsin- nervii sistemului simpatic;
Oc- ochi; Ocl - Oceli; Oes - esofag; Pcer -partea cerebrală; Prot -
protocerebrum; Trit - tritocerebrum (după Weber).

Sistemul nervos simpatic sau visceral este alcătuit din 3 părţi:

- sistemul nervos stomatogastric (care se leagă de tritocerebrum prin nervul recurent, ce
inervează tubul digestiv şi organele de reproducere);
22
 - simpaticul ventral nepereche, întâlnit la unele insecte (lepidoptere etc.), ce inervează
partea ventrală a corpului, traheele şi stigmele;
- sistemul simpatic caudal, prins (lepidoptere etc.), ce inervează partea ventrală a corpului.
Sistemul nervos periferic sau senzorial este format din cordoane nervoase senzitive (de la
receptorii din tegument care primesc excitaţiile şi până la ganglioni) şi cordoane nervoase motrice
(motoare) (de la ganglioni prin nervul motor, transmit excitaţia către muşchi). Calea parcursă de
excitaţia nervoasă la periferia corpului spre centrul nervos şi de la acesta la muşchi, reprezintă arcul
reflex, prin care se face legătura dintre organe şi corpul insectelor cu mediul.
Organele de simţ au legătură cu sistemul nervos, având rol de organe informatorii,
receptând excitaţiile externe sau interne. Prin intermediul lor excitaţiile sunt transformate în senzaţii
nervoase şi transmise sistemului nervos. Organele de simţ au origine ectodermică şi îndeplinesc cele
cinci simţuri de bază: auditiv, vizual, olfactiv, gustativ şi tactil, precum şi alte simţuri specifice:
static, termal etc. Ele sunt specializate pentru anumite simţuri fizice si chimice, prin care sunt
recepţionate excitaţiile externe, care conduc la comportări specifice.
Organele de auz. Majoritatea insectelor care produc anumite sunete (stridulaţii), prezintă
organe speciale pentru a parcurge undele sonore, reprezentate prin organe timpanale.
Structura acestor organe este foarte complexă şi ele sunt amplasate pe diferite regiuni ale
corpului. Astfel, la ortopterele din fam. Acrididae (Locusta migratoria, Dociostaurus maroccanus
etc.), organele timpanale sunt amplasate pe laturile primului segment abdominal; la cosaşi şi greieri,
sunt amplasate pe tibiile picioarelor anterioare.
La lepidopterele din fam. Noctuidae, organele timpanale sunt dispuse între torace şi
abdomen, iar la cele diurne la baza aripilor anterioare; la gândacii de bucătărie pe cerci.
La majoritatea insectelor, există un organ specializat în perceperea sunetelor, situat pe
articolul al doilea antenal denumit organul lui Johanston. Din datele înregistrate în literatura de
specialitate, rezultă faptul că insectele pot percepe infrasunete de la 8 vibraţii pe secundă până la
ultrasunete de 80 000 vibraţii pe secundă şi chiar mai multe.
Organele simţurilor chimice recepţionează mirosul şi gustul din mediul extern.
Organele de miros sunt formate din sensile de tip placoid şi conic, dispuse în special pe
antene, palpi labiali şi maxilari, al căror număr variază după specie şi sex. Astfel; masculii de
cărăbuşi au până la 50000 de sensile pe fiecare antenă, iar femelele numai 8000. Din această cauză
la masculi antenele sunt mult mai dezvoltate decât la femele. În lumea insectelor, mirosul are o
importanţă deosebită, de oarece ajută la descoperirea hranei sau a sexului opus.
Organele de gust au rolul principal de a recunoaşte hrana, funcţie îndeplinită de terminaţii
ale unor organe cum ar fi: antene şi piese bucale (palpi labiali şi maxilari, epifaringe etc.); astfel
insectele pot descoperi următoarele categorii de gusturi: dulce, sărat, amar, acru etc.
23
 Organe ale simţului mecanic.
Organele de pipăit sunt reprezentate prin sensile simple sau conuri senzitive răspândite pe
toată suprafaţa corpului şi în special pe antene, piese bucale, picioare şi apendici abdominali (cerci,
stili etc.).
Organele statice sau de echilibru, sunt diferenţiate în două grupe: simple, prevăzute cu un
păr în exterior şi conuri senzitive, lipsite de părul senzitiv şi adâncite în tegument.
Aceste organe, datorită structurii lor, sunt capabile să transforme acţiunea gravitaţiei în
iritaţie nervoasă.
Organele de văz la insecte sunt reprezentate prin ochi simpli şi ochi compuşi. Un ochi poate
fi alcătuit din: corneea, cristalinul, retina şi nervul optic.

Tropisme si instincte la insecte

Sistemul nervos, alături de organele de simţ şi tot ansamblul de receptori şi efectori,
determină anumite comportări la insecte, cunoscute sub numele de Tropisme şi instincte.
Tropismele şi instinctele sunt bazate pe reflexe necondiţionate, care se transmit din generaţie în
generaţie, manifestându-se în acelaşi fel la specie, gen, familie etc.
Tropismele. Stimuli care determină tropismele acţionează asupra terminaţiilor nervoase
speciale sau asupra organelor receptoare, aşezate pe diferite părţi ale corpului insectelor (cuticula,
antene, picioare, aripi etc.).
Aceste organe primesc excitaţiile şi determină mişcarea indivizilor spre sursa de stimul
(stimuli atractivi) sau invers (stimuli respingători).
Dintre tropismele mai importante întâlnite la insecte menţionăm:
- termotropismul (stimul-temperatură);
- fototropismul (stimul-lumina), care determină mişcarea insectelor la lumină sau spre
locuri întunecoase;
- higrotropismul (stimul-umiditatea), reacţia la umiditate- popularea solurilor umede de
către larvele de elateride sau a unui substrat uscat de către tenebrionide etc.;
- chemotropismul (stimul - agenţi chimici), reacţia la diferiţi stimuli de natură chimică, în
căutarea hranei, depunerea ouălor etc.;
- geotropismul (stimul - gravitaţia), orientarea insectelor în raport de gravitaţia solului;
- anemotropismul (stimuli - curenţii de aer), reacţia la curenţii de aer (unele insecte zboară
mai ales când curenţii de aer sunt mai puternici, iar altele dimpotrivă, se ascund).
Ca o reacţie la acţiunea factorilor mediului ambiant se cunoaşte la unele specii fenomenul
de tanatoza, când insecta cade într-o imobilitate totală (se preface moartă).
De exemplu, unele insecte (gândaci, ploşniţe, omizi etc.) sub acţiunea unor anumiţi factori
24
externi, se desprind cu repeziciune de suport şi se lasă să cadă la pământ, unde rămân în nemişcare
totală. Astfel, ele reuşesc să scape de multe ori de urmărirea duşmanilor (prădători, paraziţi).
Instinctele constituie o formă superioară de comportare a insectelor şi spre deosebire de
tropisme, ele se manifestă numai sub acţiunea stării fiziologice (starea de foame, maturitatea
sexuală etc.).
Instinctele insectelor s-au creat pe baza reflexelor necondiţionate, care au acţionat în serie,
determinând o adaptare la mediu într-un proces evolutiv îndelungat.
Ele au o mare însemnătate în conservarea speciei, manifestându-se întotdeauna în acelaşi
fel.
Ca urmare, fiecare insectă are un anumit comportament în ce priveşte locul de depunere al
pontei, retragerea larvelor pentru transformare în pupe, formarea coconului, pregătirea hranei
pentru larve etc., comportament ce se regăseşte la toţi indivizii din aceeaşi specie.
În situaţia în care este înlăturat unul din factorii determinanţi, atunci întreaga evoluţie este
întreruptă şi ca rezultat, acţiunea nu mai are loc, iar individul de obicei piere.
Cunoaşterea tropismelor şi instinctelor la insecte prezintă o importanţă practică, în ceea ce
priveşte utilizarea unor măsuri de combatere împotriva speciilor dăunătoare.

25
 Reproducerea şi dezvoltare insectelor

De obicei, la insecte sexele sunt separate, astfel că insectele adulte capabile de reproducere
se caută reciproc şi de obicei femelele atrag masculii prin eliminarea unor substanţe atractante,
denumite feromoni sexuali. Atunci când adulţii sunt maturi din punct de vedere sexual, are loc
împerecherea propriu-zisă a partenerilor (sau copulaţie, acuplare).
La unele specii de insecte, copulaţia are loc de mai multe ori (Chrysomelidae, Curculionidae
etc.), sau o singură dată (la unele lepidoptere). Durata copulaţiei diferă de la o specie la alta de la
câteva minute până la câteva zile. În urma actului de acuplare spermatozoizii realizează fecundarea
ovulelor şi apare oul fecundat sau zigotul, din care ia naştere descendentului speciei.
Marea majoritate a insectelor se înmulţesc pe cale sexuată, însă se întâlnesc şi alte tipuri de
reproducere cum ar fi: partenogeneza, paedogeneza şi hermafroditismul.
Reproducerea sexuată este cunoscută şi sub denumirea de reproducere gamogenetică,
syngamă sau amfigonică şi presupune participarea la înmulţire a insectelor de sexe diferite: femele
şi masculi, în general, reproducerea sexuată poate fi: normală şi poliembrionară:
- normală, atunci când ovulul fecundat dă naştere la un singur individ (la majoritatea
insectelor);
- poliembrionară, când din oul fecundat rezultă mai mulţi indivizi, fiind specifică unor
himenoptere parazite. De exemplu, la Aphidus cardui (Braconidae - Hymenoptera) dintr-un ou se
formează 4 embrioni; la Ageniaspis (Encyrtus fuscicollis Chaleididae - Hymenoptera) rezultă 100
de embrioni, iar la Lithomastix truncatellus (Chaleididae - Hymenoptera) se pot dezvolta până la
2000 de embrioni.
Reproducerea partenogenetică (virginogenă) este o înmulţire asexuată, având loc fără o
prealabilă copulaţie, iar dezvoltarea oului se realizează fără fecundare.
După sexul urmaşilor, reproducerea partenogenetică poate fi:
- arenotocă când din ouă nefecundate rezultă numai masculi (Apis mellifica);
- telitocă în situaţia când din ouă nefecundate apar numai femele (Aphididae);
- deuterotocă atunci când din ouăle nefecundate rezultă atât masculi cât şi temele (unele
specii de lepidoptere).
După modul cum are loc reproducerea, se cunosc următoarele tipuri de partenogeneză:
- partenogeneză excepţională sau accidentală când ouăle nefecundate sunt neviabile şi
foarte rar dau naştere la indivizi de ambele sexe (Phasmidae-Orthoptera, Lepidoptera etc.);
- partenogeneză facultativă când înmulţirea are loc atât prin ouă nefecundate, cât şi prin
ouă fecundate (Thysanoptera, Homoptera, Hymenoptera);
- partenogeneză obligatorie, când reproducerea se realizează numai prin ouă nefecundate,
26
masculii lipsind sau sunt foarte rari (unele insecte din ord. Coleoptera);
Partenogeneza obligatorie poate fi:
- constantă, atunci când din ouă rezultă numai femele (telitocă - la albine) şi foarte rar
masculi (Otiorrhynchus spp.);
- ciclică sau heterogonică, în situaţia în care apar alternativ mai multe generaţii
partenogenetice şi numai una amfigonă (Aphididae).
Reproducerea paedogenetică numită şi înmulţirea feciorelnică, este o înmulţire sexuată,
întâlnită la unele insecte în stadiul de larvă (Miastor - Cecidomyidae) sau de pupă (Tanytarsus
boiemicus - Chironomidae), când ovarele se disociază, iar ovulele şi apoi noile larve de dezvoltă în
corpul larvei sau pupei mamă.
Reproducerea hermafrodită se caracterizează prin prezenţa testiculelor si ovarelor în
corpul aceluiaşi individ, fiind o formă de înmulţire foarte rar întâlnită la insecte. Ea poate fi:
- hermafroditism adevărat când toţi indivizii la început trec prin faza de mascul, iar apoi
se transformă în femele (Termitoxenia - Diptera);
- hermafroditism primitiv când în ovare se dezvoltă spermatozoizi sau în pereţii
testiculului de dezvoltă ovariole (Pericerya purchasi), din ouă fecundate rezultă indivizi
hermafrodiţi, iar din cele nefecundate numai masculi.

Stadiile de dezvoltare ale insectelor

Totalitatea transformărilor care au loc în corpul unei insecte, din stadiul de embrion şi până
la moartea fiziologică a adultului poartă denumirea de dezvoltare ontogenetică şi cuprinde trei
perioade: dezvoltarea embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.
Dezvoltarea embrionară (embriogeneza) începe după fecundarea oului şi, se termină atunci
când are loc ecloziunea (ieşirea larvelor din ou) şi este dependentă de specie şi factorii ecologici
(este denumită şi incubaţie). În dezvoltarea embrionului sunt parcurse patru faze: faza de
segmentaţie, faza formării foiţelor embrionare sau germinative, faza formării organelor sau
organogeneza şi faza diferenţierii histologice.
După locul unde are loc dezvoltarea embrionului, se întâlnesc următoarele forme:
- oviparia: dezvoltarea embrionului are loc în afara aparatului genital, în mediul extern, iar larvele
apar relativ târziu (la majoritatea insectelor din ordinele Coleoptera şi Lepidoptera);
- ovoviviparia: dezvoltarea embrionului începe în conductele genitale materne şi se continuă în
mediul extern, ecloziunea având loc imediat după depunerea pontei (Eriococcus spurius,
Gossyparia ulmi etc.);
- viviparia sau larviparia: când dezvoltarea embrionului se perfectează în corpul femelei şi insecta
depune direct larve (Quadraspidiotus perniciosus)
27
 Stadiul de ou
Oul la insecte, este o celulă de dimensiuni mai mari, protejat la exterior de un înveliş gros,
numit chorion, care poate avea suprafaţa netedă sau cu diferite ornamentaţii şi este format din două
membrane, una externă (exochorion) şi alta internă (endochorion). La unul din poli, chorionul
prezintă unul sau mai multe orificii numite micropil(e), loc prin care spermatozoidul pătrunde în
ovul şi pe unde va ieşi larva. Sub chorion se află membrana vitelină, care protejează conţinutul
oului numit protoplasmă format din: nucleu, dispus central, ooplasma (vitelus formativ), care
formează embrionul şi deutoplasma (vitelus nutritiv), constituită din substanţe de rezervă ce hrănesc
embrionul.

Secţiune longitudinală Forme de ouă la

prin oul de insectă insecte:
(Musca): Mp - (după Sharp,
micropil; Nc - nucleu; Packard, Spuler
Ch - chorion; Mv - etc.)
membrană vitelină; De
- deutoplasmă; (după
Henkiny şi
Bloehmann)

Dimensiunile ouălor diferă în funcţie de specie între 0,1mm şi 7 mm, iar forma lor poate fi:
ovală (la unele coleoptere şi lepidoptere), alungită (la lăcuste şi unele diptere), emisferică (la unele
lepidoptere), de butoiaş (la unele ploşniţe), altele sunt sesile (la majoritatea speciilor) sau
pedunculate (Psyllidae) etc.
Culoarea ouălor poate fi: galbenă (la unele coleoptere si lepidoptere), verde (heteroptere şi
lepidoptere), brună (la unele heteroptere), albicioasă (la unele diptere), roşie-portocalie (la unele
coleoptere), cenuşie-negricioasă (la unele lepidoptere) etc.
Totalitatea ouălor depuse de o insectă se numeşte pontă. Ponta poate fi depusă în mediul
extern pe diferite organe ale plantelor: - pe frunze (ploşniţe, coleoptere, etc.); - pe tulpini şi ramuri
(fluturi etc.); - pe fructe (coleoptere, fluturi etc.) sau în interiorul unor organe ale plantelor: - în
frunze şi flori (viespi); - în mugurii vegetativi (gărgăriţele fructelor); - în mugurii floriferi
(gărgăriţele pomilor); - în fructe (gărgăriţele fructelor).
Alte specii de insecte depun ponta în sol, (Gryllotalpa gryllotalpa, Melolontha melolontha,
Anisoplia spp.), în formaţiuni speciale denumite ooteci (Caliptamus italicus, Dociostaurus
maroccanus etc.)

28
 Tipuri de pontă la insecte:
1, 2 ooteci de lăcuste; 3 - albiliţa; 4 - ploşniţa verzei; 5 - gândacul măcrişului;
6 - omida verzei; 7 ploşniţa sfeclei; 8 - buha verzei; 9 - ploşniţele cerealelor;
10 - inelarul pomilor; 11 - păduchele de cap; 12 - omida de stepă
(după Bogdanov - Katicov)

Numărul de ouă la insecte variază în funcţie de specie şi condiţiile de mediu de la singur ou

(la afide - păduchi de frunze) până la sute de ouă la fluturi, iar gândacul din Colorado (Leptinotarsa
decemlineata) poate depune circa 3000 de ouă, iar matca termitelor până la 30000 de ouă zilnic.
Particularităţile stadiului de ou sunt imobilitatea şi embriogeneza, iar cunoaşterea, modului
şi a locului unde insectele depun ponta, are o mare importanţă la întocmirea prognozelor de apariţie
a insectelor sau la aplicarea unor măsuri speciale de combatere a lor.
Dezvoltarea postembrionară începe cu apariţia larvei şi durează până la formarea stadiului
intermediar de adult denumit imago. Transformările care au loc în corpul insectelor în această
perioadă poartă denumirea de metamorfoză (meta = schimbare şi morfo = formă), sau metabolie.
Metamorfoza poate fi: completă - holometabolă în care insectele parcurg toate stadiile de
dezvoltare: ou, larvă, pupă si adult sau incompletă - heterometabolă (hemimetabolă) în care
insectele parcurg 3 stadii de dezvoltare: ou, larvă şi adult.
Stadiul de larvă este un stadiu foarte mobil în care insectele sunt vorace (se hrănesc intens)
acumulând mari cantităţi de substanţe necesare creşterii şi dezvoltării. Stadiul de larvă, durează în
funcţie de specie şi de condiţiile de mediu de la 3 - 4 zile la muşte; la 10 - 11 luni la carabuşii
spicelor; 2 ani la sfredelitorul tulpinilor, 3 - 4 ani la viermii sârmă până la 10 -17 ani la unele cicade.

Larva parcurge mai multe vârste (2 la diptere, 3 - 9 la lepidoptere etc.), marcate prin
năpârliri (exuvieri), care constau în schimbarea cuticulei după o anumită perioadă de creştere, când
pe lângă sporirea dimensiunilor corporale şi schimbarea coloritului, apar apendici noi etc. Cuticula

29
veche crapă de-a lungul corpului şi este părăsită, fiind denumită exuvie larvară.
Larvele prezintă următoarele caracteristici morfologice:
- au tegumentul slab chitinizat (excepţie fac viermii sârmă) şi pubescent;
- corp segmentat împărţit în: cap, torace şi abdomen;
- ochii simpli (stemate) ;
- aparatul bucal poate fi adaptat pentru rupt şi masticat (Coleoptera, Orthoptera,
Hymenoptera, unele diptere etc.) sau de înţepat şi supt (Tysanoptera, Heteroptera, Homoptera etc.);
- toracele este alcătuit din 3 segmente distincte, prevăzute ventral cu 3 perechi de picioare
adevărate (există şi larve apode) ;
- aripile lipsesc (sau sunt rudimentare);
-abdomenul este sesil, iar la lepidoptere (omizi) şi himenoptere (fam. Tenthredinidae), pe
partea ventrală abdomenului se întâlnesc picioare false (pseudopicioare).
După conformaţia corpului şi a picioarelor, se disting mai multe tipuri de larve :
• Larve protopode sau ciclopiene, au corpul piriform, cu aspect de ciclop. Apendicii toracici
şi abdominali sunt rudimentari, iar mandibulele dezvoltate (Chalcididae, Ichneumonidae etc.).
• Larve polipode sau eruciforme, sunt prevăzute, în afara picioarelor toracice şi cu picioare
false (pseudopicioare) pe abdomen, fiind diferenţiate în: - eruciforme (omidoforme) adevărate, la
care numărul de pseudopicioare nu depăşeşte 5 perechi (ord. Lepidoptera);
- eruciforme false, când numărul picioarelor este mai mare de 5 perechi (ord. Hymenoptera,
fam. Tenthredinidae).
• Larve oligopode au aparatul bucal de rupt şi masticat puternic, apendicele toracice şi
abdominale dezvoltate, deosebindu-se mai multe subtipuri:
- campodeiform, la care corpul este lăţit, îngustat posterior şi terminat cu 2 apofize
(Cicindelidae, Carabidae etc.);
- elateriforme, larva are corpul lung subcilindric, iar tegumentul este gros şi puternic
chitinizat, denumite popular viermi sârmă (Elateridae);
- scarabaeiform (melolontoid), corpul este voluminos, curbat, iar abdomenul transparent,
denumite popular şi viermi albi (Scarabaeidae).
• Larve apode sau viermiforme, lipsite de picioare, diferenţiate după capsula cefalică în trei
subtipuri: eucefale, au capul bine evidenţiat (Curculionidae); hemicefale, au capul cufundat în
torace (Tipulidae); acefale, lipsite de capsula cefalică (Brachycera).
• Larve postoligopode la care corpul este în general asemănător cu cel al adulţilor, însă mai
mic şi cu rudimente de aripi, caracteristic insectelor heterometabole (Orthoptera, Heteroptera etc.).

30
 Tipuri de larve:
1 - protopodă (Platygaster);
2 - polipodă sau eruciformă adevarată
(Plutella);
3 - polipodă sau eruciformă falsă
(Athalia); 4 - oligopodă -
campodeiformă (Carabus); 5 -
Thysanopteră (Thysanoptera);
6 - oligopodă - scarabaeiformă
(Melolontha);
7 - postoligopodă (Locusta);
8 - apodă - eucefală (Apis);
9 - apodă -acefală (Tabanus) (după
Bobîrnac)

Stadiul de pupă
Stadiul de pupă, reprezintă un stadiu intermediar caracteristic insectelor holometabole este
un stadiu imobil şi trofic inactiv, care se caracterizează prin intense transformări histofiziologice
(histoliză distrugerea parţială sau totală a unor organe sau ţesuturi specifice stadiului de larvă şi
histogeneză se formează o serie de ţesuturi noi, specifice adultului), în urma cărora se produce
transformarea larvei în adult.
După caracteristicile morfologice se diferenţiază trei tipuri de pupe:
• Pupa liberă are toţi apendicii normali dezvoltaţi şi se găsesc liberi pe lângă corp, poate
efectua mişcări laterale fără să se poată deplasa (Coleoptera – denumită nimfă).
• Pupă obtectă prezintă antenele, picioarele şi aripile lipite de corp şi acoperite cu o
membrană transparentă (Lepidoptera - denumită crisalidă).
• Pupa coarctată constituie o pupă liberă, în interiorul ultimei exuvii larvară, de forma unui
butoiaş numit (Diptera - denumită puparium sau pupa falsa).
Durata stadiului de pupă depinde de specie şi factorii ecologici: de la câteva zile la câteva
luni, după care coconul pupal se rupe şi apare insecta adultă în formă de imago.
Particularităţile stadiului de pupă sunt: semimobilitate, lipsa nutritiei, histoliză şi
histogeneză.
Diferite tipuri de pupe:
1- pupă liberă de Entomoscelis adonidis;
2- pupă îmbrăcată de Pieris brassicae;
3- pupă coarctată de Hylemya floraliss;
4- coconul de Plutella maculipennis
(după Bogdanov - Katikov)

31
 Dezvoltarea postmetabolă durează de la apariţia formei de imago şi a stadiului de adult,
până la moartea fiziologică a acestuia. Imago se deosebeşte de adultul propriu zis prin următoarele
particularităţi: tegument moale, slab colorat, umed, iar mişcările sunt greoaie şi lente, nu se hrăneşte
şi nu se reproduce şi aceasta forma durează de la câteva ore la câteva zile în funcţie de specie.
Stadiul de adult prezintă trei perioade distincte:
- preovopozitară, (când are loc maturaţia sexuală);
- ovopozitară sau de apogeu (corespunde cu copulaţia şi ponta);
- postovopozitară sau faza de regres a adultului (de îmbătrânire) când capacitatea de
reproducere şi substanţele de rezervă sunt epuizate şi în cele din urmă insecta moare. Durata
stadiului de adult la unele insecte este foarte scurtă, de 35 -58 minute Psyche apiformis (Psychidae
– Lepidoptera) majoritatea au o durată de 1 - 6 luni, altele până la 12 - 15 ani (matca de termite), iar
specia cu cea mai lungă durată a vieţii este cicada Tibicina septemdecim (17 ani).
Stadiul de adult prezintă următoarele particularităţi: mobilitate mare, hrănire intensă
pentru a se putea reproduce, adulţii nu mai cresc şi nu năpârlesc, îşi măreşte arealul de răspândire
pentru ca este un stadiu aripat şi se înmulţeşte.

Stadiile de dezvoltare la Pieris brassicae- fluturele alb al verzei

32
 Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor

Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor sunt: abiotici, biotici, edafici şi antropici.
Factorii abiotici sau anorganici sunt reprezentaţi de factorii climatici şi prezintă cea mai
mare importanţă în dezvoltarea, distribuţia geografică şi activitatea insectelor. Dintre factorii
climatici, temperatura şi umiditatea, au influenţă directă asupra înmulţirii şi răspândirii insectelor.
Temperatura. Insectele ca şi alte nevertebrate au temperatura corpului variabilă, în funcţie
de condiţiile de mediu în care trăiesc, adică sunt animale heteroterme sau poikiloterme. În general,
insectele au, temperatura corpului mai ridicată cu 0,5°C – 1°C decât a mediului înconjurător.
Activitatea biologică a insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 - 40°C, iar temperatura
medie cuprinde valori de 8 - 20°C. Fiecare specie de insecte are limitele sale proprii de temperatură
în care se dezvoltă. Activitatea biologică începe la o limită inferioară de temperatura, denumită prag
biologic inferior de dezvoltare sau temperatură minimă (t0) şi o limită superioară, denumită prag
biologic superior sau temperatură maximă de dezvoltare (T).
În afara acestor limite, insectele mai au un prag de prolificitate (O), reprezentând
temperatura la care are loc începutul împerecherii şi depunerea pontei şi un prag termic optim (O1),
la care dezvoltarea lor are loc în condiţii optime.
Zona cuprinsă între cele două praguri biologice t0 şi T, poarta denumirea de zona activităţii
biologice, iar cea aflată sub pragul biologic inferior (to) şi peste pragul biologic superior (T), zona
letală (mortală sau pessimus), în care specia nu mai poate trăi.
Zona activităţii biologice (Z. A. B.) cuprinde subzonele:
Subzona rece cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi pragul de prolificitate (O), în
care are loc creşterea nu şi dezvoltarea.
Subzona optimă cuprinsă între pragul optimului termic inferior (O) şi optimul termic (O1),
cuprinde condiţiile optime de creştere şi dezvoltare.
Subzona caldă, cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul termic superior (T) oferă
condiţii puţin favorabile de creştere şi dezvoltare.
La temperaturi scăzute sub pragul termic inferior, insectele se retrag în locuri adăpostite,
intrând în diapauza hiemală şi revin la activitate în primăvară, odată cu ridicarea temperaturii peste
acest prag. Moartea insectelor la temperaturi scăzute, intervine datorită procesului de îngheţare a
apei libere din ţesuturi şi respectiv a formării cristalelor de gheaţă.
La temperaturi ridicate peste pragul biologic superior, activitatea insectelor încetează
datorită coagulării treptate a substanţelor proteice din ţesuturi.Coagularea substanţelor proteice, are
loc la temperaturi cu atât mai ridicate, cu cât conţinutul în apă este mai mic şi poate fi parţială
(necroză), după care insectele îşi pot reveni, sau totală (paranecroză) – survine moartea.
33
 Pentru dezvoltare, fiecare specie are nevoie de o anumită sumă de temperatură efectivă,
cunoscută sub denumirea de constanta termică (K°). Definiţia ecuaţiei constantei termice (K°C) a
fost elaborată pentru prima dată de Blunck (1914) şi dezvoltată de Săvescu (1955 - 1976).
Ea reprezintă produsul dintre timpul dezvoltării (Xn) şi temperatura efectivă (tn - t0),
indiferent de localitate: K = Xn (tn-to), în care:K– reprezintă constanta termică; Xn – durata
dezvoltării insectei; tn – temperatura la care are loc dezvoltarea; t0 – pragul inferior de dezvoltare;
(tn - t0) – temperatura efectivă.
Umiditatea şi precipitaţiile, au un rol important în viaţa insectelor, apa fiind indispensabilă
pentru procesele vitale ale organismului. Umiditatea şi precipitaţiile acţionează asupra insectelor fie
direct, fie indirect prin intermediul hranei sau a altor factori de mediu. Activitatea insectelor se
desfăşoară în limitele zonei biologice, delimitată de un prag inferior de umiditate (h%) şi un prag
superior de umiditate (H%).Fiecare specie de insectă, are limitele sale de umiditate la care se
dezvoltă.
În funcţie de preferinţa pentru umiditate, insectele pot fi: higrofile care iubesc zonele umede
(cu 85 - 100% umiditate relativă), mezofile care trăiesc în zonele semiumede (cu 45 - 85% umiditate
relativă - majoritatea speciilor) şi xerofile care preferă zonele secetoase, cu o umiditate relativă sub
45 %.
Precipitaţiile pot influenţa pozitiv sau negativ creşterea şi dezvoltarea insectelor. Astfel,
ploile abundente şi repezi conduc la reducerea densităţii numerice a unor dăunători prin spălarea
pontelor şi larvelor neonate de pe organele plantelor. Stratul de zăpadă formează un adăpost prielnic
pentru hibernarea insectelor, în vreme ce iernile lipsite de zăpadă şi geroase, contribuie la creşterea
mortalităţii lor din cauza îngheţurilor.
Lumina joacă un rol important în viaţa insectelor, ea determinând schimbări esenţiale în
unele procese fiziologice din organism.. Unele insecte sunt atrase de lumină, având un fototropism
pozitiv (ord. Lepidoptera fam. Noctuidae), altele fug de lumină (lucifuge), prezentând un
fototropism negativ (ord.Blattaria, fam. Blatidae etc.).
Pentru speciile fototropic pozitive, se pot utiliza diferite curse luminoase pentru capturarea
lor în vederea stabilirii dinamicii apariţiei sau pentru distrugerea directă a lor (exemplu: fluturii
nocturni şi crepusculari).
Curenţii de aer contribuie la intensificarea evaporării apei din corpul insectelor, împiedică
mişcarea, hrănirea, copulaţia şi ponta lor, dar şi ajută la răspândirea insectelor la distanţe mari.
Curenţii puternici de aer pot răspândi cu uşurinţă la distanţe foarte mari omizile păroase (Lymantria
dispar - omida păroasă a stejarului şi Hyphantria cunea - omida păroasă a dudului).
Curenţii de aer de slabă intensitate, dar de durată lungâ împiedică activitatea unor specii de
insecte ca: musca de Hessa, sfredelitorul tulpinilor de porumb etc.
34
 Factorii biotici şi edafici care influenţează dezvoltarea insectelor
Din grupa factorilor biotici fac parte: hrana, zoofagii şi epizootiile.
Hrana sau factorul trofic, influenţează în mod direct viaţa insectelor (creşterea şi
dezvoltarea, înmulţirea şi răspândirea).În funcţie de regimul de hrană, insectele se clasifică în trei
grupe: specii fitofage; specii zoofage; specii pantofage.
Insectele fitofage se hrănesc cu diferite organe verzi sau uscate ale plantelor: rădăcini,
tulpini, frunze, flori, fructe, seminţe etc. După organele pe care le preferă, se împart în:
- insecte xilofage - care se hrănesc cu lemn sau cu scoarţă ca de exemplu: carii de lemn şi
de scoarţă ai pomilor;
- insecte folifage, care consumă aparatul foliar al plantelor (gândacul din Colorado);
- insecte florifage, care se hrănesc cu elementele florale ale plantelor (gândacul păros al
florilor);
- insecte cletrofage sau seminifage, care se atacă seminţele (gărgăriţa mazării, gărgăriţa
grâului, molia cafenie a cerealelor etc.);
- insecte micofage sau micetofage, care se hrănesc cu ciuperci (musca ciupercilor);
- insecte saprofage care consumă materii organice în descompunere (larvele tinere de
cărăbuşi etc.).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele pot fi:
- monofage se hrănesc cu o singură specie de plantă (gărgăriţa mazării);
- oligofage consumă specii de plante aparţinând la aceaşi familie botanică sau la familii
înrudite (cărăbuşeii spicelor, ploşniţele cruciferelor, ploşniţele cerealelor, muştele cerealelor etc.);
- polifage care se hrănesc cu diferite specii de plante din diferite familii botanice (viermii
albi, viermii sârmă, viermii cenuşii etc.).
Insectele zoofage se hrănesc cu organisme animale - vii sau moarte, putând fi: monofage,
oligofage şi polifage. Pot fi: insecte harpactofage, prădătoare sau răpitoare ce se hrănesc cu pradă
vie: specii de buburuze; insecte parazite, pe ouă, larve, pupe sau adulţi, se hrănesc parazitând
organismele vii (specii de viespi entomofage: Aphelinus, Prospaltella etc.); insecte necrofage
consumă insecte moarte (Necrophorus spp. etc.); insecte coprofage se hrănesc cu excrementele
diferitelor specii de animale (Scarabaeus spp., Copris lunaris etc.).
Insecte pantofage sau omnivore au un regim de hrană mixt sau omnivor, zoofag şi fitofag
consumând atât hrană vegetală cât şi animală (Forficula auricularia, Blatta orientalis etc.).
Zoofagii sunt reprezentaţi de o serie de organisme animale diferenţiate în paraziţi şi
prădători, care trăiesc pe seama altor specii.
Paraziţii trăiesc pe seama altor specii denumite gazde cărora le produc moartea lentă în
cursul dezvoltării lor. Paraziţii sunt întotdeauna mai mici decât gazdele lor . Ei pot fi endoparaziţi
35
când se dezvoltă în interiorul gazdelor şi ectoparaziţi când se dezvoltă la exteriorul gazdelor.
Prădătorii sunt organisme care se hrănesc cu alte specii de animale (victime), pe care le
devorează rapid, de obicei prădătorul este mare decât prada ei pot fi :
- insectele entomofage prădătoare aparţin ordinelor: Heteroptera, Hymenoptera,
Coleoptera, Diptera etc.
- acarofagi fac parte din ordinul Parasitiformes, (cls. Arachnida), familia Phytoseidae
(Typlodromus pyri, Typlodromus soleiger etc.).
- vertebratele răpitoare şi insectivore (păsări, mamifere etc.) consumă foarte multe specii
dăunătoare (insecte, rozătoare, melci etc.). Dintre păsările insectivore cu importanţă deosebită în
combaterea biologică a dăunătorilor menţionăm: piţigoii, cucul, ciocănitorile, graurii etc.
Mamiferele insectivore (ariciul, cârtiţa, liliacul etc.), consumă un număr mare de specii
dăunătoare, în vreme ce o serie de rozătoare sunt consumate de unele mamifere carnivore ca:
bursucul, dihorul, nevăstuica etc.
Cunoaşterea zoofagilor, prezintă importanţă practică deosebită, şi trebuie ocrotiţi în vederea
menţinerii echilibrului biocenotic şi utilizaţi în mod direct în combaterea pe cale biologică a
dăunătorilor.
Epizootiile sunt boli ale insectelor datorate activităţii desfăşurate de o serie de
microorganisme entomopatogene (virusuri, bacterii, ciuperci, sporozoare etc.). Bolile produse de
viroze poartă denumirea de viroze, cele cauzate de bacterii - bacterioze, cele provocate de ciuperci -
micoze, iar cele produse de sporozoare - sporozooze.
Factori edafici. Solul ca atare reprezintă un factor ecologic important în dezvoltarea şi
răspândirea insectelor, mai ales a celor edafice, el influenţând direct prin proprietăţile sale fizice şi
chimice, fie indirect prin condiţionarea diferită a vegetaţiei. Dezvoltarea unei specii de insecte
(gândaci, cărăbuşi etc.) sau cel puţin a unui stadiu de dezvoltare a lor, are loc în sol. Astfel, solurile
uşoare, nisipoase sunt preferate de cărăbuşul marmorat, cărăbuşeii verzi ai viţei, gândacul păros etc.
Filoxera viţei de vie, se dezvoltă numai în solurile grele, luto-argiloase şi lutoase şi nu găseşte
condiţii favorabile pe solurile bogate în bioxid de siliciu (nisipuri şi soluri nisipoase). Solurile
umede şi cu reacţie acidă sunt mai populate decât cele cu reacţie neutră sau bazică. Majoritatea
speciilor de elateride se întâlnesc în soluri acide, cu un pH cuprins între 3,8 - 5,2, în vreme ce
larvele cărăbuşeilor cerealelor (Anisoplia spp.) preferă solurile cu reacţie alcalină sau neutră.
În funcţie de tipurile de soluri pe care le populează, insectele pot fi: psamofile care se
dezvoltă în solurile nisipoase; halofile care trăiesc în terenuri sărăturate; pietrofile care sunt
frecvente pe solurile pietroase şi indiferente care se întâlnesc în diferite soluri, indiferent de
structura şi compoziţia lor.

36
 SISTEMATICA INSECTELOR

Sistematica insectelor se ocupă cu ordonarea speciilor de insecte într-un sistem natural de

clasificare.
Clasificarea insectelor se face îndeosebi pe baza criteriului morfologic (aparatul bucal,
prezența sau absența aripilor, conformația picioarelor, tipul de antene etc.), a tipului de
metamorfoză sau a criteriului ecologic-geografic și cuprinde: Încrengatura, clasa, subclasa, ordinul,
familia, genul și specia.
Ne vom referi doar la ordinele în care sunt încadrate insectele care fac obiectul
entomologiei agricole (specii dăunătoare plantelor agricole şi o parte din speciile utile).
Încrengătura ARTHROPODA – cuprinde animale cu corp segmentat acoperit de cuticulă
chitinoasă cu picioare articulate și creșterea corpului discontinuă prin metamorfoză.
Clasa Insecta cuprinde subclasele Apterygota (insecte fără aripi, din care fac parte 4
ordine) şi Pterygota (insecte cu aripi, din care fac parte 27 ordine) Ross, 1982.
Subclasa Apterygota - Lang., 1888, cuprinde ordinele: Protura, Diplura, Thysanura şi
Collembola;
Subclasa Apterygota cuprinde insecte inferioare, lipsite de aripi, cu apendice abdominale
rudimentare, sistemul digestiv, respirator, nervos și reproducător simplu și metamorfoză
incompletă.
Ordinul Tysanura, cuprinde insecte mici sau mijlocii, cu capul alungit şi acoperit cu peri şi
solzi. Capul prognat sau hipognat. Antene moniliforme, aparatul bucal de rupt şi masticat.
Abdomenul terminat cu un filament articulat şi cu 2 cerci. Habitează în diferite locuri din câmp şi
locuinţe, spații de depozitare, etc. Cele mai importante specii fac parte din fam. Lepismatidae:
Lepisma saccharina, Thermobia domestica etc.

Lepisma saccharina Thermobia domestica

Ordinul Collembola – Denumite popular purici de ciupercărie sau Colembole, sunt insecte
mici, de 0,2 -10,0 mm lungime, cu antene formate din 6 articole, iar piesele aparatului bucal
conformat fie pentru rupt şi masticat, fie pentru înţepat şi supt. Picioarele sunt formate din 2
37
articole, prezentând la extremitatea lor distală câte un fir de păr rigid (empodium). Abdomenul este
alcătuit din 6 segmente, având pe partea ventrală, pe segmentele 1-3, câte un apendice de săltare
(tub ventral, retinaculum şi furca). Trăiesc de obicei în locuri umede: ciupercării, sere, răsadniţe,
ghivece cu plante ornamentale din apartament etc. Principalele specii dăunătoare fac parte din fam.
Hypogastruridae, speciile : Hypogastrura armata, Hypogastrura manubrialis.

Subclasa Pterygota, încadrează insectele superioare, aripate, aparatul bucal de diferite

tipuri, metabole, cu metamorfoză incompletă sau completă și cuprinde ordinele: Ephemeroptera,
Plecoptera, Odonata, Embiodea, Orthoptera, Mantodea, Phasmida, Dermaptera, Blattaria,
Isoptera, Zoraptera, Corrodentia, Mallophaga, Anoplura, Thysanoptera, Heteroptera, Homoptera,
Megaloptera, Planipennia, Mecoptera, Trichoptera, Hymenoptera, Coleoptera, Strepsiptera,
Lepidoptera, Diptera şi Aphaniptera.
Ordinul Orthoptera sau Saltatoria - Lăcuste, cosaşi, greieri, coropișnițe. Insecte cu talia
mijlocie sau mare (16-35 mm), capul ortognat. Antenele sunt de tip filiform sau setiform, iar piesele
aparatului bucal, atât la adulţi cât şi la larve, sunt adaptate pentru rupt şi masticat. Pronotul este
foarte bine dezvoltat. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit; la coropişniţă, picioarele
anterioare sunt adaptate pentru săpat. Organele timpanale sunt situate pe tibiile picioarelor
anterioare la Tettigoniidae şi la Gryllidae, iar la Acrididae pe laturile primului tergit abdominal, iar
organele de stridulație alcatuite din cele două tegmine (stanga arcuș și dreapta membrana
vibratoare, la fam Acrididae sunetele se emit prin frecarea picioarelor posterioare de tegmine).
Aripile anterioare sunt pergamentoase (tegmine), înguste şi drepte, cu nervaţie dezvoltată; aripile
posterioare sunt membranoase, late şi cu nervaţia bine dezvoltată; în stare de repaus ele sunt strânse
sub tegmine ca un evantai. Abdomenul este constituit din 11 segmente vizibile, terminându-se cu
doi cerci simpli. La femele abdomenul se termină cu un dispozitiv pentru depunerea pontei denumit
ovopozitor, diferit ca formă şi mărime de la specie la specie. Metamorfoza este incompletă, fiind
insecte hemimetabole.
Principalele specii dăunătoare din acest ordin aparţin fam. Gryllotalpidae (Gryllotalpa
gryllotalpa), fam. Acrididae (Dociostaurus maroccanus, Caliptamus italicus, Locusta migratoria),
fam. Tettigoniidae (Tettigonia viridisima), fam. Gryllidae (Gryllus desertus, G. campestris), etc.

38
 Gryllotalpa gryllotalpa L.
1-Adult; 2-Ouă; 3-Larvă;
4 -Plantă atacată;
5-Cuib cu ouă
(după A. Săvescu)

Locusta migratoria Dociostaurus maroccanus Calliptamus italicus

Gryllus campestris larva adult

Gryllus desertus adult larva

Ordinul Blattaria (Blatodea) - Gândaci de bucătărie. Insecte cu dimensiuni mici, mijlocii

sau mari, având corpul turtit dorso-ventral, capul hipognat, antenele setiforme, aparatul bucal de
rupt şi masticat.
Aripile anterioare scurte, pergamentoase, iar cele posterioare membranoase. Abdomenul
prevăzut cu 2 cerci articulaţi. Metamorfoza incompletă (specii heterometabole). Sunt specii
39
lucifuge, cu regim de hrană omnivor (pantofag).
Principalele specii dăunătoare din acest ordin aparţin fam. Blattidae (Blatta orientalis) și
Phyllodromiidae (Phyllodromia germanica)

Blatta orientalis L. - Gândacul negru de bucătărie (libarca)

Aripile anterioare la femelă scurte, slab dezvoltate, cele posterioare sunt reduse la nişte solzi .
Lungimea corpului este de 20-25 mm, şi trăiesc în locuinţe, sisteme de canalizare, pivniţe, bucătării, magazii
etc., în locuri încălzite iarna, hrănindu-se cu diferite produse alimentare, iar uneori rod şi ţesuturi vegetale.
Sunt specii omnivore, lucifuge, prolifice adaptate, prin mediul lor de viaţă şi hrănire pentru a transmite
murdăria şi microbii, intră în contact cu dejecţii, materie organică în descompunere, zone cu mare încărcătură
microbiană, împrăştiind milioane de germeni. Elimină dejecţiile pe substrat sau produse alimentare.

Ord. Blattaria - Fam. Phyllodromiidae

Specie domicolă frecventă în bucătării, locuinţe, cămări, brutării, mai ales în sudul ţării (Oltenia,
Muntenia, etc.). Adultul are corpul oval-alungit, turtit dorso-ventral, cu aripi pieloase normal dezvoltate,
picioare adaptate pentru fugă, de culoare cafeniu-gălbuie şi 11-13 mm lungime.

Phyllodromia germanica L. - Gândacul galben de bucătărie

Atacă diferite produse agroalimentare prin roaderea lor superficială, fiind specie nocturnă. Dăunător
omnivor ce consumă preparate alimentare (pâine, biscuiţi, paste făinoase, resturi de mâncare, etc.), cât şi
haine (murdare), articole de hârtie şi piele, etc. Daunele sunt datorate atât murdăririi alimentelor şi
produselor, cât şi prezenţei acestor insecte respingătoare şi care de asemenea pot transmite unele boli
infecţioase la om.

Ordinul Dermaptera - Urechelniţe. Insecte cu mărimi mijlocii, corpul alungit, turtit dorso-
40
ventral. Capul hipognat, antenele moniliforme sau filiforme, aparatul bucal de rupt şi masticat, cu
regim de hrană fitofag şi pantofag. Aripile anterioare scurte (pieloase), iar cele posterioare
membranoase. Abdomenul se termină cu 2 cerci, sub formă de cleşte (mascul). cele mai importante
specii fac parte din fam. Forficulidae: Forficula auricularia.

Fig. Forficula auricularia mascul (cerci curbați) și femela (cerci drepți)

Ordinul Thysanoptera - Tripşi. Sunt insecte mici, cu dimensiuni de 0,5 -5,0 mm, care au
corpul alungit şi divers colorat. Capul este hipognat, antenele filiforme şi alcătuite din 6 - 9 articole,
Aparatul bucal este de înţepat şi supt, subtipul asimetric. Aripile sunt membranoase şi înguste, cu 1
- 3 nervuri longitudinale, prevăzute pe margini cu perişori lungi. Picioarele formate din 1-2 articole,
pretarsul prezintă o periuţă cu rol adeziv (arolium). Abdomenul este alcătuit din 11 segmente,
ultimul fiind mai redus. Dezvoltarea la aceste insecte este incompletă.
Cei mai importanți reprezentanți familiile: Thripidae (Thrips tabaci, T. lini, Limothrips
denticornis), fam. Phloeothripidae (Haplothrips tritici, H. aculeatus etc.).

Thrips tabaci - Tripsul tutunului

Atacă în câmp cât şi în răsadniţe şi sere prin înţeparea limbului foliar şi sugerea sevei,
producând pete galben-cenuşii iar pe frunze apar deformări cu aspect de cecidii, mai ales la răsaduri
şi plante tinere. Plantele atacate nu mai vegetează normal, rămân mici şi producţia scade. Frunzele
de tutun atacate de tripşi sunt mai uşoare, la uscat rămân verzi, iar la fermentare se sparg şi se rup
uşor, pierd aroma şi putrezesc repede. Este o specie polifagă, atacă peste 50 de plante (Solanacee,
Cucurbitacee etc.), dintre care în câmp tutunul mai ales, mai atacă castraveţii şi tomatele, cartof,
vinete (este vector de transmitere al virozelor), apoi ceapa, sfecla, inul, conopida, pepenii etc.

41
 Haplothrips tritici - Tripsul grâului
Ordinul Thysanoptera fam. Phloeothripidae
Adultul are tegumentul moale, aripile înguste, cu o singură nervură şi marginal cu perişori, de
culoare brun-negricioasă şi de 1,4-1,8 mm lungime. Larva este subcilindrică, apodă, de culoare roşietică, iar
capul şi picioarele negre şi lungă de 0,8-1,4 mm.

Tripsul grâului - Haplothrips tritici – adult - larve

Larvele înţeapă şi sug seva din flori care se usucă şi apoi atacă boabele ce au tegumentul decolorat,
daunele pot ajunge chiar la 20-25%; atacul adulţilor este mai puţin periculos, boabele având puncte brune,
spicele se deformează, iar aristele sunt zbârlite, boabele în lapte şiştăvite şi întreaga inflorescenţă decolorată -
boala albeaţa spicului ce treptat se usucă, daunele fiind de 2-8%. Atacă în special grâul, apoi orzul şi ovăzul.

Ordinul Heteroptera - Ploşniţe. Insecte cu talie mijlocie, cu corpul puternic chitinizat, turtit
dorso-ventral. Antenele simt alcătuite din 5 articole. Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi
supt, subtipul heteropter. Aripile anterioare sunt mixte (hemielitre), aripile posterioare sunt
membranoase, cu nervuri bine evidenţiate. Scutelul de la mezotorace este foarte bine dezvoltat,
având formă subtriunghiulară, acoperind parţial sau total partea dorsală a corpului. La aceste specii
dezvoltarea este incompletă.
Din acest ordin fac parte specii fitofage ca: Eurygaster maura, E. austriaca, Eurygaster
integriceps, Graphosoma lineatus (fam Scutelleridae), Eurydema ornata, E. oleracea, Aelia
acuminata, Aelia rostrata, (fam. Pentatomidae); Adelphocoris lineolatus, Lygus pratensis, Halticus
apterus etc. (fam. Miridae).
Eurygaster maura – Ploşniţa cafenie (gheboasa) a cerealelor
Ord. Heteroptera fam. Scutelleridae
Adultul are pronotul subtriunghiular, cu scutelul dezvoltat şi subtriunghiular, egal în
lungime cu abdomenul, corp de culoare bruna cafenie sau chiar negru şi lungime de 8,5-11 mm.
Larvele sunt asemanatoare adultilor sunt mai mici şi au aripi rudimentare.

42
 Eurygaster maura – adult larva

Aelia acuminata, Aelia rostrata – Ploşniţele vărgate ale cerealelor

Ord. Heteroptera fam. Pentatomidae
Genul Aelia Fabr. cuprinde specii cu corpul mult alungit, mai mult sau mai puţin turtit
lateral şi tegumentul mai mult sau mai puţin moale, de culoare gălbuie cu unele dungi longitudinale
cafenii (ploşniţe vărgate), în lungime de 7-12 nun şi 3,5-6,0 mm lăţime.
Aelia acuminata L. Adultul (fig.104) are corpul îngust, de culoare galben-cafenie, iar
pronotul trapezoidal şi cu 3 dungi longitudinale cenuşiu-gălbui, în lungime de 7-10 mm şi 4,3 mm
lăţime.

Aelia rostrata Boh. are corpul eliptic şi capul prelungit sub formă de rostru (rostrata), de
culoare galben-cenuşie, iar lungimea de 10-12 mm.

Hibernează în stadiul de adult sub liziera pădurilor sau a perdelelor de protecţie, apoi în mirişti etc.

43
şi au de obicei o generaţie pe an (genul Aelia sunt bivoltine în condiţiile de câmpie).
Atacă în stadiul de larvă şi de adult prin înţepare şi sugere părţile aeriene (inflorescenţe,
frunze, boabe, etc.), iar ca urmare apar mici excrescenţe conice albicioase (conuri salivare) cu un
punct negricios central; atacul de la baza spicului din teacă opreşte ieşirea lui din burduf, iar la atac
mai tardiv spicul iese dar florile avortează şi este decolorat (albeaţa spicului); paiul înţepat
deasupra ultimului nod se îngălbeneşte şi treptat spicul se usucă. Pagube importante sunt cauzate la
boabe: la atacul imediat după fecundare, floarea devine sterilă iar boabele în lapte se zbârcesc;
daune maxime sunt la atacul produs asupra boabelor în pârgă care nu se mai dezvoltă şi au un punct
negru (locul înţepăturii) înconjurat de o aureolă gălbuie. Atacă toate păioasele, dar mai ales grâul,
apoi orzul, secara şi ovăzul, iar spre vară adulţii mai atacă porumbul şi sorgul.
Eurydema ornata şi E. oleracea - Ploşniţele cruciferelor
Ord. Heteroptera fam. Pentatomidae
Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornata L.
Adultul are corpul oval - alungit, turtit dorso-ventral, scutelul lung, de culoare roşie cu pete
şi desene negre, iar lungimea de 8-10 mm. Larva roşie portocalie, aripi rudimentare, pe abdomen cu
dungi transversale negre şi lungime de 4-6 mm.

Eurydema ornata L. – adult, -larva

Ploşniţa albastră a cruciferelor –Eurydema oleracea L.
Femela are corpul negru-albastru lucios, dorsal cu puncte şi pete albe, galbene şi masculul
cu pete roşii, în lungime de 5-7 mm. Larva este alb-cenuşie, aripi rudimentare şi de 3-4 mm.

Eurydema oleracea L. – adult femela şi mascul, -larve

44
 Hibernează în stadiul de adult în resturile vegetale din grădină, iar în primăvară apar în
lunile aprilie (la peste 14ºC) şi încep să atace crucifere spontane şi apoi trec pe răsadurile abia
plantate sau seminceri de varză. Eurydema ornata are două generaţii în Banat, Câmpia Dunării,
Dobrogea şi Moldova sudică şi o generaţie în restul ţării (Săvescu, 1962), iar E. oleracea prezintă 1-
2 generaţii anuale.
Adulţii şi larvele atacă prin înţepare şi sugere, hrănindu-se cu seva şi sucul celular, iar locul
afectat (frunză, floare, etc.) se îngălbeneşte şi necrozează, treptat uscându-se, iar planta nu mai
vegetează normal (varza nu mai formează căpăţâna şi semincerii nu mai fructifică). Atacă mai ales
varza albă de consum, semincerii de varză şi de conopidă, apoi gulia, ridichile, rapiţa, cerealele,
cartoful, etc.

Ordinul Homoptera - Cicade, purici de frunze, păduchi de frunze (afide), păduchi

ţestoşi, păduchi lânoși. Insectele din acest ordin au corpul mic sau mijlociu, capul hipognat,
aparatul bucal de înţepat şi supt, subtipul homopter. Antenele sunt formate din 5 - 6 articole, foarte
rar 3 - 4, obişnuit scurte, numai la afide fiind lungi. Picioarele sunt adaptate pentru mers, la unele
specii (purici, cicade etc.), cele posterioare sunt adaptate pentru sărit. Tarsele sunt formate din 1-3
articole. Există forme aripate şi aptere. La femelele aripate, aripile sunt membranoase, numai la
unele specii de cicade, prima pereche de aripi este pergamentoasă. în poziţie de repaus aripile stau
pliate în forma unui acoperiş de casă. Masculii de la păduchii ţestoşi, au o singură pereche de aripi.
Abdomenul este voluminos, mai ales la formele aptere, la afide partea dorsală a corpului, pe
segmentul 6 abdominal sunt prezente o pereche de apendice chitinizate, simetrice, de diferite forme,
denumite „cornicole”. La femelă, abdomenul se termină cu un ovopozitor alungit, vizibil pe partea
ventrală a abdomenului sau ascuns de plăcile genitale. La aceste specii metamorfoza este
incompletă.
Ordinul Homoptera cuprinde cinci subordine:
Subordinul Cicadina - cicade, cuprinde insecte mijlocii şi mici, bune zburătoare, cu
picioarele posterioare adaptate pentru sărit. Specii mai importante din aceste subordin sunt: fam.
Cicadellidae (Cicadula sexnotata, Macrosteles laevis), fam. Membracidae (Ceresa bubalus) etc.

Ceresa bubalus

45
 Subordinul Psyllina - purici meliferi. Insecte mici, care au picioarele adaptate pentru sărit şi
fac parte din fam. Psyllidae (Psylla mali, P. pyricola etc.).

Psylla mali P. pyricola

Subordinul Aleurodina - păduchi făinoşi, care cuprinde insecte mici, având corpul acoperit
de o secreţie ceroasă, albă. Antenele sunt formate din 7 articole. Insecte dăunătoare, mai ales în
spaţiile protejate (sere, apartamente, solarii etc.) şi care fac parte din fam Aleurodidae (Trialeurodes
vaporariorum) etc.

Fig. Trialeurodes vaporariorum

Subordinul Aphidina - păduchi de frunze sau afide încadrează numeroase specii dăunătoare
care aparţin la fam. Aphididae (Aphis fabae, Aphis pomi, Brevicoryne brassicae, Myzodes persicae,
Myzus cerasi etc.), fam. Phylloxeridae (Phylloxera vastatrix), fam. Schizoneoridae (Eriosoma
lanigerum) etc. Afidele formează unul dintre cele mai frecvente şi periculoase grupuri de dăunători
ai livezilor. Specii cu forme aptere şi aripate, având corpul acoperit de un tegument subţire, cu
aparat de înţepat şi dimensiuni reduse, de 1,3-3,5 mm şi care secretă roua de miere. Sunt insecte
amfigonice, cu 4-10 generaţii partenogenetice şi 1 generaţie sexuată, putând avea o singură plantă
gazdă sau mai multe. Atacă în colonii, limbul foliar pe partea inferioară, ca urmare se observă
încreţirea marginilor limbului, răsucirea vârfului şi îmbuchetarea frunzelor de la vârful lăstarilor.
Secretă roua de miere cu care acoperă limbul şi care constituie substratul pe care se dezvoltă
ciuperca: fumagina (Capnodium salicinum) se împiedică astfel transpiraţia şi respiraţia frunzelor,
fotosinteza şieste dereglat metabolismul plantelor.

46
 Aphis pomi Myzus cerasi
Subordinul Coccina - păduchi ţestoşi. Insecte cu corpul moale, acoperit de un scut sau
carapace. Femelele sunt aptere, cu aparatul bucal puternic dezvoltat, iar masculii au o pereche de
aripi şi cu aparatul bucal rudimentar (nu produc pagube). Principalele specii dăunătoare plantelor
cultivate fac parte din familiile: Lecanidae (Parthenolecanium corni, Lecanium hesperidum etc.) şi
fam. Diaspididae (Quadraspidiotus perniciosus, Lepidosaphes ulmi, Aspidiotus hederae etc.).

Parthenolecanium corni Quadraspidiotus perniciosus

Ordinul Hymenoptera - Viespi, albine, bondari, furnici. Cuprinde insecte mici, mijlocii şi
mari. Capul de tip ortognat, iar ochii compuşi mari. Antenele sunt de tip filiform, cu număr variabil
de articole. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt, lins şi supt sau numai pentru lins şi supt. Sunt
forme aripate şi nearipate. Aripile sunt membranoase cu nervaţie evidentă, cele anterioare fiind mai
mari. Abdomenul este sesil, suspendat sau pedunculat şi se termină la femele fie cu o terebră sau
tarieră, fie cu un ac veninos. Larvele sunt de diferite tipuri: vermiform, omidoform fals
(Tenthredinidae), apode etc.
În acest ordin sunt cuprinse două subordine:
Subordinul Chalastogastra - viespi cu abdomenul deschis fam. Tenthredinidae
(Hoplocampa minuta H. brevis. H. flava, H. testudinea ele.).

Hoplocampa minuta

47
 Subordinul Clistrogastrea - viespi cu abdomenul închis, fam. Eurytomidae (Eurytoma
schreineri, Bruchophagus gibbus, Systole ecoriandri etc.); fam. Vespidae (Vespa germanica, V.
crabro, V. vulgaris etc.).

Eurytoma schreineri Vespa germanica V. crabro

Ordinul Coleoptera - Gândaci, cărăbuşi, gărgăriţe. Cuprinde insecte mici, mijlocii şi
mari. Capul bine evidenţiat, la unele specii (gărgăriţe), prelungit sub forma unui rostrum. Antenele
sunt formate din 10 - 12 articole, de forme diferite. Corpul este acoperit de un tegument puternic
chitinizat (excepţie căţelul frasinului (Lytta vesicatoria) care are tegumentul slab chitinizat). Corp
tare, adesea bombat, având protoracele alcătuit dintr-un singur sclerit puternic chitinizat. Scutelul de
la mezotorace este vizibil, de formă triunghiulară, dispus la baza aripilor anterioare. Aripile sunt
heterogene, cele anterioare chitinizate (elitre), iar cele posterioare membranoase, în repaus se pliază
sub elitre. Elitrele au formă de covată, fără o nervaţie evidentă, în schimb pot prezenta o serie de
carene, striuri, punctuaţii, rugozităţi; la unele specii ele sunt rudimentare, iar la altele nu acoperă
regiunea pigidială (Bruchus pisorum, Melolontha melolontha etc.). Picioarele sunt adaptate pentru
mers, la unele specii pentru fugă, săpat, înot, sărit etc. Tarsele sunt formate în general din 3-5
articole, terminându-se cu două gheare puternice. Abdomenul este de tip sesil alcătuit din 5 -7
sternite, în general lipsit de apendice sau prevăzute cu pygidium. La femele, ultimele segmente
abdominale alcătuiesc ovopozitorul, care în unele cazuri poate fi telescopic. Metamorfoza este
completă (holometabolă). Larvele sunt oligopode de diferite subtipuri, iar pupa (nimfă) este liberă.
Din ordinul Coleoptera fac parte două subordine:
Subordinul Adephaga, ce cuprinde în general specii zoofage, având trei perechi de palpi,
antene homonome, de tip filiform. Tarsele picioarelor alcătuite din cinci articole. Elitrele bine
dezvoltate, iar aripile posterioare de obicei rudimentare. Abdomenul format din 6-7 articole. Capul
este prognat, mandibulele sunt puternice şi prevăzute cu zimţi lungi. Antenele alcătuite din 11
articole. Larvele de tip campodeiform sau carabid; fam. Carabidae (Zabrus tenebrioidae, Amara
spp., Carabus spp., Calosoma spp., Harpalus spp. etc.).

48
 Zabrus tenebrioidae Carabus spp Calosoma spp.
Subordinul Polyphaga grupează insecte în general fitofage, cu două perechi de palpi şi cu
antene heteronome. Tarsele sunt formate din 3-5 articole, iar abdomenul alcătuit din 5 sternite. Din
acest subordin fac parte numeroase familii: fam. Sylphidae (Aclypea opeca, Blatophaga undata
etc.); fam. Elateridae (Agriotes spp., Athou spp., Melanotus spp etc.), fam. Scarabaeidae (Lethrus
apterus, Melolontha melolontha, Anomala spp., Pollyphylla fullo, Anisoplia spp. etc.); fam.
Coccinelidae (Coccinella 7 punctata, Adalia bipunctata etc.); fam. Chrysomelidae (Qulema
melanopa, Phytodecta fornicata, Entomoscelis adonidis, Leptinotarsa decemlineata, Phyllotreta
spp., Diabrotica virgifera, Crioceris spp., Cassida nebulosa etc.); fam. Bruchidae (Bruchus
pisorum, Achantoscelides obtectus etc.); fam. Curculionidae (Tanymecus spp., Phytonomus
variabilis, Anthonomus spp., Apion apricans, Sitona lineatus etc.)

Agriotes spp adult – larva Melolontha melolontha adult – larva

A nisoplia spp. Tanymecus spp. Leptinotarsa decemlineata

Ordinul Lepidoptera - Fluturi. Cuprinde specii mici, mijlocii şi mari, la care corpul este
acoperit cu solzi de diferite forme şi culori. Capul este mic, hipognat, iar ochii compuşi mari.
49
Antenele sunt de tip pectinat, setiform, filiform sau clavat. Aparatul bucal este de lins şi supt
(spiritrompă). Ambele perechi de aripi sunt membranoase cu solzi şi cu nervaţia caracteristică. La
unele specii femelele au aripile rudimentare sau chiar lipsesc în totalitate (cotarii plantelor).
Abdomenul este format din 10 urosomite, la femele vizibile 7, iar la mascul 8. Larvele sunt
polipode, de tip eruciform (omidoform), pe torace în partea ventrală prezentând trei perechi de
picioare, iar pe abdomen 2-5 perechi de pseudopicioare. Pupa (crisalidă) este obtectă (fig.86).
Ordinul Lepidoptera cuprinde două subordine:
Subordinul Homoneura, fluturi cu nervaţia aripilor posterioare asemă-nătoare cu cea a
aripilor anterioare. La aripi prezintă un sistem de frânare numit jugum. Din acest subordin face
parte fam. Hepialidae (Hepialus humuli, H. lupulinus, H. sylvinus).
Subordinul Heteroneura încadrează fluturii cu nervaţia aripilor diferită, la care venulaţia
aripilor posterioare se diferenţiază net de cea a aripilor anterioare. Sistemul de frânare al aripilor în
acest caz este denumit frenellum. Marea majoritate a speciilor dăunătoare, fac parte din acest
subordin, prezentând mai multe familii: fam. Gelechiidae (Scrobipalpa ocellatella, Anarsia
lineatella, Sitotroga cerealella etc.); fam. Tortricidae (Cydia pomonella, C. pyrivora, C. molesta,
Grapholita funebrana, G. delineana, Lobesia botrana etc.); fam. Pyraustidae (Pyrausta nubilalis,
P. sticticalis etc.); fam. Pyralididae (Plodia interpunctella, Etiella zinckenella, Homoeosoma
nebulella etc.); fam. Noctuidae (Euxoa segetum, Mamestra brassicae, Autographa gamma,
Helicoverpa armigera etc.); fam. Geometridae (Operophtera brumata, Erannis defoliaria etc.);
fam. Arctiidae (Hyphantria cunea); fam. Lymantriidae (Lymantria dispar, Euproctis chrysorrhoea
etc.); fam. Pieridae (Aporia crataegi, Pieris brassicae, P. rapae etc.).

Autographa gamma Euxoa segetum Mamestra brassicae

Pieris brassicae adult – larva Lobesia botrana

50
 Cydia pomonella Grapholita funebrana

Ordinul Diptera - Muşte, ţânţari. încadrează insecte mici şi mijlocii, care au corpul moale.
Capul este ortognat, foarte rar prognat, distinct de torace, inserat printr-un gât subţire, ceea ce-i
permite o mobilitate foarte mare. Pe cap sunt prezenţi doi ochi compuşi mari şi trei oceli. Antenele
sunt formate din trei articole scurte (Brachycera), sau lungi (Nematocera). Aparatul bucal este
adaptat pentru lins şi supt sau pentru înţepat şi supt. Aripile anterioare sunt normal dezvoltate, lăţite
şi cu nervaţia caracteristică. Aripile posterioare sunt atrofiate, denumite „haltere” sau balansiere, cu
rol în menţinerea echilibrului în timpul zborului. Picioarele sunt alcătuite din 5 articole, pretarsul
terminându-se cu două gheare puternice. Abdomenul este compus dintr-un număr redus de
urosomite şi se termină cu un ovopozitor de obicei telescopic. Larva este apodă şi acefală,
hemicefală sau eucefală, iar pupa coarctată (sub formă de butoiaş).
În acest ordin sunt cuprinse două subordine:
Subordinul Nematocera - ţânţari. Specii care au antenele lungi, formate din mai mult de 10
articole. Larvele sunt apode şi eucefale sau hemicefale. Principalele specii dăunătoare sunt:
Haplodiplosis marginata, Contarinia tritici, C. medicaginis etc.
Subordinul Brachycera - muşte. Insecte cu antene scurte, palpii maxilari constituiţi din 1 - 3
articole. Larvele sunt apode şi acefale. Speciile de insecte mai importante aparţin la familiile:
Chloropidae (Oscinella frit, Chlorps pumillionis, Meromyza nigriventris etc.); fam. Anthomyidae
(Delia brassicae, D. antiqua, D. florilegea etc.); fam. Agromizyidae (Lyriomyza trifoli, L. solani,
Phytomyza nigra etc.); fam. Trypetidae (Rhagoletis cerasi); fam. Cocdylluridae (Amurosoma
armillata, A. cinctipes); fam. Psilidae (Psila rosae) și fam. Ompomyzidae (Opomyza florum) etc.

Delia antiqua Delia brassicae Rhagoletis cerasi

51
 CARACTERIZAREA GENERALA ŞI CLASIFICAREA
ALTOR GRUPE DE DĂUNĂTORI ANIMALI

Încrengătura Arthropoda
Arthropodele sunt animale cu picioarele articulate. în afara clasei Insecta, din această
încrengătură fac parte şi clasele; Arachnida, Crustacea şi Myriapoda.
Clasa Arachnida. Acarienii (păianjeni, cleştari ori căpuşe), sunt specii în general parazite şi
prădătoare. Alături de insecte, acarienii reprezintă, al doilea grup important de dăunători, care
provoacă pagube plantelor cultivate
Acarienii sunt animale mici, a căror dimensiune corporală oscilează între 0,2 - 2,0 mm
lungime, având corpul oval sau vermifor. Corpul este alcătuit din două regiuni cefalotoracele şi
abdomenul, contopite fără a se delimita între ele şi fără o segmentaţie evidentă (fig. ). Corpul este
scurt şi protejat de un tegument întărit sau moale, extensibil (rareori fiind dur).

Fig.88. Corpul unui acarian (Acarus spp.) (după Hughes)

Partea anterioară a corpului - proterosoma, cuprinde regiunea cefaloto-racică şi parţial
toracele. Ea prezintă o parte anterioară denumită gnatosoma, la care se inseră la cele două perechi
de apendice bucale şi alta posterioară numită propodosoma, pe care sunt amplasate primele 2
perechi de picioare. Partea posterioară a corpului - histerosoma, cuprinde o parte din torace şi
abdomenul. Partea anterioară a sa se numeşte metapodosoma, la care sunt inserate ultimele 2
perechi de picioare. Partea posterioară a histerosomei, poartă numele de opistosoma sau abdomenul,
lipsită de apendice, propodosoma şi metapodosoma, corespund regiunii toracice şi alcătuiesc
podosoma, la a cărei parte ventrală se inseră cele 4 perechi de picioare. .
Gnatosoma este distinctă şi poartă o pereche de chelicere (alcătuite din 3 articole) şi o
pereche de pedipalpi (formaţi din 6 articole), alcătuind o unitate diferenţiată ca un fel de rostru, cu
ajutorul căruia acarienii apucă, înţeapă, rod sau taie.
Dezvoltarea acarienilor are loc prin metamorfoză, existând mai multe vârste, diferenţiate
între ele prin năpârliri. Stadiul de larvă, prezintă numai trei perechi de picioare, iar stadiul de

52
adultde obicei 4 perechi de picioare.
Stadiile de dezvoltare întâlnite la acarieni sunt: ou, larvă hexapodă, protonimfa (nimfă
primară), deutonimfă (nimfa secundară) şi adult. În condiţii nefavorabile de dezvoltare, protonimfa
trece într-un stadiu de rezistenţă numai hipopus, stadiu ce poate supravieţui mai mulţi ani, până ce
condiţiile de viaţă se restabilesc.
Acarienii sunt specii foarte răspândite în toate mediile de viaţă, prezentând forme libere,
forme parazite.
Cele mai multe forme parazite sunt întâlnite pe om şi animale şi sunt cuprinse în grupa
ixodiformelor, cunoscute sub denumirea de căpuşe.
Acarienii zoofagi pot fi - ectoparaziţi, pe diferite nevertebrate, mai ales pe insecte
(Acarophenax triboli) şi prădători de acarieni şi insecte, respectiv acarofagi entomofagi
(Prytoseiulus riegele).
O grupă relativ mare este constituită din specii fitofage, care provin din forme mici şi
mijlocii, a căror hrană este sucul celular al plantelor, în special al aparatului foliar ex. Tetranychus
urticae.
Acarienii fitofagi atacă cele mai diverse specii de plante, unii fiind polifagi (Tetranychidae),
alţii oligofagi sau monofagi (Eriophyidae).
Acarienii fac parte din clasa Arachnida, ordinul Acari sau Acarina (fig.89) şi care prezintă
următoarele subordine:
Subordinul Trombidiformes (Distigmata), cuprinde acarieni care au o singură pereche de
stigme, vizibile pe gnatosoma, prin lipsa inimii şi printr-un intestin care se termină orb. Din acest
subordin fac parte trei grupe de trombidiforme: acarieni eriofizi sau tetrapodii (Eriophyiformes sau
Zeniostigmata), acarieni tarsonemizi şi acarieni tetranichizi (Prostigmata);
Subordinul Sarcoptiformes (Astigmata), la care lipsesc stigmele şi inima, cu fam. Acaridae
sau Tyroglyhidae.

Fig.89. Reprezentanţi ai ordinului

Acari: 1 - Eotetranychus tiliarium (după Bagdasarian);
2 - Calepirimerus (Eryophyies) vitis (după Mathez)
53
 Clasa Crustacea
Crustaceele cuprind specii cu tegumentul tare, impregnat cu săruri de calciu (crustă).
Segmentele corpului sunt în număr variabil, grupate în două regiuni: cefalotorace şi abdomen.
Crustaceele au două perechi de antene. Aparatul bucal este format dintr-o pereche de mandibule şi
două perechi de maxile.
Ordinul Phyllpoda încadrează specii acvatice cu dimensiunile corporale de 2,5-10 mm.
Corpul este segmentat, acoperit sau nu de carapace, având cel puţin 10 perechi de apendice foliacee.
Specia Triops cancriformis (fam. Apodidae) este dăunătoare culturilor de orez.

Triops cancriformis
Ordinul Isopoda încadrează specii cu antene slab dezvoltate. Corpul este turtit dorso-ventral,
având şapte perechi de picioare toracice egale şi şase perechi abdominale (primele cinci cu rol
respirator). Speciile terestre dăunătoare culturilor agricole fac parte din subord. Oniscoidae. Astfel
din fam. Armadillidiidae unele specii ca: Armadilliidum nasturum, A. versicor, A, vulgare, produc
daune culturilor de porumb; altele din fam. Trichoniscidae, Oniscidae şi Porcellionidae, produc
daune la plantele cultivate în seră şi legumelor depozitate (fig.90).

Fig.90. Morfologia externă la Porcellio spp. a - văzut dorsal (după Sutton); b

- văzut ventral (după Kaestner): an - antena; cf- cefalon; ep - epimere;
mx - maxilipede; oc - ochi; os - oostegite; pl - pleotellson; pt - picioare
toracice; te - tergite toracice; ur - uropode.

54
 Clasa Myriapoda
Cuprinde specii terestre cu respiraţie traheană, fitofage sau zoofage. Corpul este viermiform
alcătuit din cap (cu o pereche de antene şi aparat bucal pentru rupt şi masticat) şi trunchi (având
până la 117 segmente homonome).
Subclasa Symphyla cuprinde specii mici (până la 10 mm) cu o singură pereche de picioare
pe fiecare segment. din această subclasă specia Scutigerella imaculata (fam. Scutigerellidae)
produce daune la seminţele aflate în faza de germinare (fig.91.).

a b
Fig.91. a - Scutigerella immaculatea (după Attems); b Blaniulus spp. (după Mühle)

Încrengătura Nematoda
Nematozi sunt nevertebrate de dimensiuni foarte mici, de obicei invizibile cu ochiul liber,
corpul alungit, cilindric, nesegmentat, în general fusiform, cu simetrie bilaterală, prezentând o
regiune anterioară sau cefalică şi alta posterioară. Corpul este protejat la exterior de o cuticulă
groasă sau cu striuri longitudinale şi transversale (fig.92.).

Fig.92. Corpul unui nematod fitoparazit (schematic) (după Esser):

St - stilet; Ca - cap; Cu - cuticulă; Es - esofag; Be - bulb esofagian;
Gd - glandă digestivă; In - intestin; Ov - ovar; Od - ou în dezvoltare;
Em - embrion; Ut - uter; Va - vagin; Re - rect; An - anus; Cd - coadă.

55
 Nematozii sunt organisme sexuate. Din ouăle depuse la femele eclozează larvele, care
evoluează în adulţi de ambele sexe, femelele fiind mai mari şi longevive.
Plantele gazdă ale nematozilor sunt foarte diverse, din flora cultivată şi spontană. Unele
specii sunt polifage, cum sunt nematodul rădăcinilor şi nematodul tulpinilor, care prin numeroasele
rase fiziologice, atacă cele mai diverse plante gazdă, aparţinând la diferite familii botanice. Alte
specii, cum ar fi, nematodul grâului ori nematodul căpşunului sunt specii monofage.
După planta gazdă preferată, nematozii se împart în următoarele grupe:
Nematozi care atacă plantele din cultura mare: nematodul rădăcinilor (polifag) -
Meloidogine incognita, nematodul grâului - Anquina tritici; nematodul tulpinilor - Ditylenchus
dipsaci; nematodul hameiului - Heterodera humuli; nematozii cartofului - Globodera rostochiensis,
Ditylenchus destructor etc.;
Nematozi care atacă plantele legumicole: nematodul cepei şi usturoiului - Ditylenchus
dipsaci; nematodul legumelor vărzoase - Heterodera cruciferae; nematodul morcovului şi
pătrunjelului - Meloidogine calpa etc.;
Nematozi care atacă viţa de vie: Xiphinema americana şi X. italica etc.;
Nematozi ce atacă pomii şi arbuştii fructiferi: Patylenchus penetrans, Aphelenchoides
fragariae etc.;
Nematozi care atacă ciupercile comestibile: Ditylenchus myceliophagus, Aphelenchoides
composticola etc.;
Nematozi care atacă produsele vegetale depozitate
După organul pe care îl atacă speciile de nematozi, acestea sunt: nematozi care atacă
rădăcinile plantelor, nematozi care se dezvoltă pe tulpini, tuberculi şi bulbi, nematozi care se
dezvoltă pe ţesuturile frunzelor; nematozi care atacă florile, fructele şi seminţele plantelor şi chiar
produsele vegetale depozitate.
Pe lângă paguba directă, pe care o cauzează plantelor, nematozii fitofagi transmit o serie de
agenţi periculoşi care la rândul lor cauzează unele dintre cele mai grave boli la plantele cultivate.
Astfel, specia Xiphinema index, transmite virusul „Arabic mozaic virus”, ce provoacă boala
denumită „scurt-nodare la viţa de vie „, iar nematodul Longidorus elongatus, transmite virusul care
cauzează „pătarea inelară a zmeurului” etc.; Nematodul Meloidogine incognita transmite ciuperca
Fusarium oxysporum, la tomate, iar specia Patylenchus penetrans, transmite ciuperca Verticillium
dahliae, care produce „ofilirea vinetelor”,etc.
Speciile de nematozi care produc pagube la plantele cultivate sunt cuprinse în două clase:
Secernentea şi Adenophorea.
Clasa Secernentea (Phasimida), cuprinde numeroase specii de nematozi care au corpul
vermiform, (filiform), orificiul bucal delimitat de 6 buze, stiletele mobil şi prevăzut sau lipsit de
56
lobi bazali, iar cuticula este înzestrată cu striuri transversale, în care câmpurile laterale sunt
întrerupte prin linii. Din această clasa fac parte nematozii cuprinşi în ord. Tylenchida, grupate în
familiile: Tylenchidae, Heteroderidae, Aphelenchoidae etc.
Clasa Adenophorea (Aphasimida) sunt nematozi lipsiţi de fasimide;
cuprinşi în ord. Dorylaimida, cu familiile: Dorylaimidae, Mermitidae, Longidoridae etc.
Încrengătura Molusca
Clasa Gastropoda
Animale nevertebrate, (melcii), care au corpul prevăzut în general cu simetrie bilaterală,
nesegmentat şi diferenţiat în cap, trunchi (masa viscerală) şi talpa (piciorul), aceasta având rol de
fixare şi mişcare. La majoritatea speciilor corpul este protejat de cochilie (scoică) calcaroasă, de
formă caracteristică; la unele specii mai mobile cochilia este redusă la un scut dorsal. Deplasarea lor
are loc prin târâre pe picior, care este umectat de un strat de mucus. Pe cap, sunt situate 1-2 perechi
de tentacule, o pereche mai mică cu rol tactil şi altă pereche lungă cu rol de văz, ochii fiind
amplasaţi în vârful lor.
Masa viscerală este de forma unui con şi este situată deasupra piciorului (fig.93).
Aparatul digestiv la gastropode este alcătuit din intestin, ce are forma unui tub cu mai multe
dilatări şi glande anexe. La nivelul faringelui se găseşte o maxilă şl o limbă musculoasă, acoperită
cu o cuticulă de conchiolină, prevăzută cu şiruri transversale de dinţi rezistenţi, piesă ce poartă
numele de „radulă” şi care serveşte la roaderea materialului vegetal cu care melcii se hrănesc.
Gastropodele sunt organisme hermafrodite, la care are loc totuşi copulaţia şi realizează o fecundaţie,
în urma căreia rezultă ouă, din care ies larve. Până la completa dezvoltare larvele suferă o
transformare (metamorfoză) profundă, eşalonată pe 1 - 2 ani.

Fig.93. Corpul unui gasteropod (Helix spp.)

Ca - cap; Tm - tentacule mari; Oc - ochi; Ti -tentacule mici; Ob - orificiul bucal;
Og - orificiul genital; Pc - picior; Co - cochilie; Pn - pneumostom (după Radu şi colab.)

Gastropodele sunt răspândite în diferite medii de viaţă, ele trăind mai ales pe uscat, dar şi în
ape dulci, fiind extrem de rezistente la amplitudini de temperatură. în general au regim fitofag de
hrană, iar unele sunt răpitoare.
Ca poziţie sistematică fac parte din clasa Gastropoda, care cuprinde trei subclase. Speciile
57
fitofage sunt cuprinse în subclasa Pulmonata (fiind gastropode adaptate la viaţa terestră şi cu
respiraţie pulmonară), din care interesează două ordine: Basommatophora şi Stylommatophora.
Principalele specii fitofage fac parte din ultimul ordin şi sunt următoarele: Helix pomatia, Helicela
abvia, din fam. Helicidae: Deroceras agreste, D. laevis, D. reticulatus, Limax maximus, L. flavus
etc., din fam. Limacidae: Arion subfuscum (fig.94), A. hortensis, A. circumspectus etc.

Fig.94. Melcul fără cochilie - Arion subfuscum (după Grosu)

Încrengătura Vertebrata
Clasa Aves
Păsările sunt vertebrate care se deplasează prin zbor. Corpul lor este acoperit cu pene, iar
maxilarele sunt acoperite cu formaţiuni cornoase ce alcătuiesc ciocul. Oasele în majoritatea lor sunt
pneumatice şi uşoare, iar membrele anterioare sunt adaptate pentru zbor. Speciile dăunătoare
plantelor cultivate sunt păsări carenate (sternul având o carenă dezvoltată), făcând parte din clasa
Aves, ord. Passeriformes, având talie mică, mijlocie şi mare, denumite şi păsărele. Degetul posterior
prezintă o gheară mai mare decât al celorlalte trei şi împreună alcătuiesc un dispozitiv puternic de
prindere pe ramuri. Ciocul este mai scurt decât capul, zboară uşor şi cuibăresc în diferite locuri.
Majoritatea lor în perioada de cuibărire sunt insectivore sau omnivore. Ex. Corvus frugilegus,
Sturnus vulgaris etc.
Păsările folositoare sau utile (insectivore şi prădătoare) fac parte din ordinele:
Falconiformes (Buteo spp., Falco spp.); Strigiformes (Bubo spp., Athene spp.); Cuculiformes
(Cuculus spp) şi Piciformes (Picus spp.)
Clasa Mamalia
Mamiferele reprezintă cele mai evoluate vertebrate, caracterizate printr-o mare dezvoltare a
sistemului nervos central şi al capacităţii de reglare a temperaturii corpului, fiind vivipare şi hrănesc
puii cu lapte. Corpul este acoperit cu păr, pielea este bogată în glande, dintre care se remarcă cele
mamare, în marea lor majoritate sunt terestre şi patrupede.
Speciile de mamifere dăunătoare aparţin ordinelor Rodentia şi Logomorpha.
Ord. Rodentia, grupează vertebrate cu talia mică şi mijlocie, exclusiv fitofage, unele fiind
omnivore. Dentiţia este specifică acestui mod de hrană, având incisivii în formă de daltă, câte 2
dispuşi pe falca superioară şi 2 pe falca inferioară, lipsiţi de rădăcină şi cu creştere continuă. Caninii
lipsesc, iar molarii au creştere transversală. Sunt mamifere terestre, subterane, acvatice şi
58
arboricole. Cele mai importante specii sunt din familiile: Sciuridae (Citellus citellus, Sciurus
vulgaris etc.); fam. Cricetidae (Cricetus cricetus, Arvicola terestris etc.) şi fam. Miridae (Mus
musculus, Rattus spp. etc.).
Ord. Lagomorpha cuprinde specii de iepuri ce aparţin la fam. Leporidae (Lepus europeus -
iepurele de câmp şi Oryctolagus cuniculus - iepurele de vizuină).
Speciile de mamifere utile ce se comportă ca specii insectivore sunt cuprinse în ordinele
Insectivora (ariciul şi cârtiţa) şi Chiroptera (liliecii).

Estimarea daunelor şi pagubelor produse de dăunători

Dauna sau vătămarea este rezultatul acţiunii dăunătorului asupra plantei, în scopul hrănirii
sau în urma altor activităţi (construirea galeriilor pentru depunerea pontei, construirea adăposturilor
de hibernare etc.). Vătămările depind de modul de hrănire şi tipul aparatului bucal, iar în urma
atacului au loc perturbări ale funcţiilor fiziologice (respiraţie, transpiraţie, fotosinteză etc.), care
conduc la scăderea rezervelor de hrană (hidraţi de carbon, substanţe proteice etc.), astfel plantele
suferă în vegetaţie, nu se dezvoltă şi nu fructifică corespunzător şi uneori pier.
Tipurile de daune sunt diferenţiate după aparatul bucal în:
- daune morfologice, sub formă de rosături (parţiale sau totale până la scheletare) asupra
diferitelor organe ale plantelor - provocate de insectele cu aparat bucal de rupt şi masticat
(rozătoare);
- daune fiziologice identificate prin prezenţa unor decolorări, răsuciri, deformări sub formă
de umflături (gale sau cecidii), necrozări etc.- provocate de insecte cu aparat bucal de înţepat şi supt
(sugătoare), când sunt dereglate funcţiile fiziologice şi apar modificări biochimice. Tipurile de
daune, în general sunt foarte variate, deosebindu-se după organele atacate următoarele tipuri
principale: Tipuri de dăunări la diferite organe ale plantelor:

a - la muguri (Anthonomus pomorum); b

- la seminţe (Laspeyresia nigricana); c -
la fructe (Cydia pomonella);
d - la tulpini (Cossus cossus);
e - la rădăcini (Melolontha
melolontha);
f-la rădăcini gale (Ceuthorrhynchus
pleurostigma),
g - la tuberculi (Agriotes spp.);
h - la bulbi (Delia antiqua) (după
diferiţi autori)

59
 Tipuri de daune la frunze:
a - roaderea totală a limbului foliar
(Leptinotarsa decemlineata);
b- sub formă de scheletare (Gastroidea
viridula);
c - sub formă de figuri (Sitona spp.);
d - pseudocecidii (Aphis fabae); e - sub
formă de perforaţii (Mamestra
brassicae);
f -ciuruire (Phyllotreta spp.); g - sub
formă de mine (Pegomyia betae);
h - gale (Tetraneura ulmi) (după diferiţi
autori)

Pierderile produse de dăunători depind de densitatea lor, care se poate exprima direct, prin
număr de exemplare/plantă, la 100 plante la mp., la kg., trunchi, frunză, spic etc., sau indirect ca
manifestare a atacului (% de frunze roase, număr de pete, galerii, orificii etc.).
Densitatea numerică a populaţiei (DN), ca şi gradul de dăunare sau de infestare (GD), se
poate estima cu ajutorul unor scări de estimare. Prin scară de estimare se înţelege gradaţia densităţii
numerice, a gradului de dăunare sau a pagubelor, pe intervale de clase, în funcţie de limitele critice
de densitate, respectiv de dăunarea cauzată. Exprimare gradului de dăunare se face cu ajutorul a
patru intervale de clasă, care prezintă următoarea semnificaţie: DN = 0 - atacul lipseşte; DN = mică
- atacul este slab, dar se poate intensifica; DN = mijlocie - atacul este mijlociu şi se intervine
deoarece densitatea poate creşte şi DN = mare - atacul este puternic, riscul este foarte mare şi se
intervine energic. În mod practic, se intervine numai atunci când DN a dauneor depăşeşte limita
critică, respectiv pragul economic de dăunare (PED), când DN este mijlocie şi mare, ceea ce
corespunde unui atac mijlociu sau puternic.
Pragul economic de dăunare (PED) reprezintă o densitate de dăunători sau un nivel de atac
pe planta de cultură, care produce o pierdere de producţie egală cu costul tratamentului.
PED prezintă o latură economică, pentru că ia în considerare atât costul tratamentului cât şi
nivelul pierderilor exprimate valoric, dar are şi o latură ecologică, ce rezultă din reducerea
numărului de tratamente şi din faptul că prin protejarea entomofagilor nivelul populaţional al
dăunătorilor se menţine la un grad scăzut. PED se poate determina folosind relaţia:
Cr
PED  CpCg R (1  ) , în care:
RcPrPE Pr
Cp sunt costurile de protecţie a plantelor /ha; Cr = costurile pentru recolta suplimentară a
producţiei protejate prin măsurile aplicate/ha; Cg = costurile generale; R = rentabilitatea în %; Rc =
recolta (producţia) q/ha; Pr = preţul de vânzare cu amănuntul/q; P = pierderea de producţie calculată
la % exemplare de dăunător; E = eficacitatea biologică.
60
 Un alt indicator este frecvenţa atacului (F%). care reprezintă raportul dintre numărul de
plante sau organe atacate (n) şi numărul total de plante sau organe de plante analizate (N) înmulţit
cu o sută şi se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
n
F%  N 100

Intensitatea atacului (I%) reprezintă procentul în care o plantă sau un organ al plantei este
atacat sau pierderea de producţie înregistrată de o plantă sau de o cultură pe unitatea de suprafaţă
(mp., ha). Acest indicator adesea este subiectiv, deoarece el se poate exprima prin note conform
următoarei scării valorice: 0 = cu procent de atac 0; 1 = atac de 1 până la 3% din plantă sau organ; 2
= atac de 4 până la 10%; 3 = atac de 11 până la 25%; 4 = atac de 26 până la 50%; 5 = atac de 51
până la 75%; 6 = atac de 76 până la 100%.
În funcţie de această scară, intensitatea atacului se poate calcula după o expresie

(i  f )
calitativă: I %  ,în care: i - reprezintă procentul clasei; f- numărul de plante sau organe n
atacate pe fiecare clasă notată cu x; n - numărul total de plante sau organe analizate.
Intensitatea atacului se poate calcula şi cu ajutorul unei expresii cantitative

a b

I% a x 100, în care:
a = producţia plantei sau culturii neatacate, iar b = producţia obţinută de la o plantă sau
cultură atacată.
Gradul de dăunare (GD) se exprimă procentual în funcţie de frecvenţa şi intensitatea
atacului în expresia calitativă, raportat la 100. Gradul de atac se poate determina după formula :
GD  F %xI % sau GD  F   (i f )
100 N
Paguba este rezultatul daunei, concretizat prin scăderea sau pierderea din recoltă, reprezintă
o expresie cantitativă, economică a atacului produs de dăunători, care se referă la producţia
obţinută, reprezentând diferenţa dintre producţia obţinută la o cultură neatacată şi una atacată.
T. Baicu, (1986), a formulat câteva principii privind pierderile de producţie:
- orice cultură poate fi atacată de dăunători;
- nu orice atac de dăunători duce la pierderi;
- pierderile produse de dăunători depind şi de organele atacate ale plantelor;
- nivelul pierderilor depinde de specia dăunătoare;
Paguba sau pierderea (P%) este rezultatul unui atac puternic în urma căruia se înregistrează
pierderi cantitative de recoltă, evaluate în greutate la unitatea de suprafaţă, pom etc. Paguba
reprezintă produsul dintre frecvenţa şi intensitatea atacului, luată în expresie cantitativă, după
relaţia:
(ab)
P%  F%  I %  F  , în care: a
a = producţia culturii neatacate ; b= producţia culturii atacate.
61
 Pentru calculare pierderilor de producţie, se poate utiliza o metodă mult mai rapidă, folosind
relaţia:
.
P% = (a e - b), în care:
a = producţia plantelor dăunate la unitatea de suprafaţă (u/s);
b = producţia obţinută la u/s; e = numărul total de plante la u/s.

Praguri economice de dăunare (PED) la principalii

dăunători ai culturilor (după Baicu şi Săvescu, 1986)
Nr. Dăunătorul Perioada de stabilire PED
crt.
1 Afide la cereale: (Sitobion sp., Schizaphis spp.) la porumb burduf/înspicare 5 frunze/spic 10 ex./tulpină 25% plante atacate
(Rhopalosiphum, Metopolophium spp.)
2 Albiliţa verzei (Pieris brassicae L) Formarea căpăţânii 3-5 larve/plantă
3 Buha semănăturilor (Agrotis segetum) Primăvara 2-3 larve/mp/ 0,2-0,3 l/mp/porumb
4 Buha verzei (Mamestra brassicae L.) Formarea căpăţânii 12 larve/ 100 plante
5 Cărăbuşii cerealelor (Anisoplia spp.) înspicare 3-5 ex./mp
6 Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) înaintea semănatului 3-4 larve/mp
7 Cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa) înaintea semănatului 3 larve/mp
8 Gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum L.) Formarea păstăii 1-2 ex/mp
9 Gărgăriţa trifoiului (Apion spp) îmbobocire 10 ex./mp
10 Gărgăriţa sfeclei (Bothynoderes sp.) 2-4 frunze 0,2-0,5 ex/mp
11 Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) Primăvara 5% plante infestate
12 Gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) Toamna, Primăvara 1-3 larve/mp
13 Gândacul ovăzului (Oulema melanopus) înfrăţire 10-15 insecte/mp
14 Molia strugurilor (Lobesia botrana) înflorire 10% ciorchini atacaţi
15 Musca cenuşie (Delia coarctata) înaintea semănatului 100 ouă/mp
16 Musca cepei (Delia antiqua) 2-3 frunze 5-6 ouă/plantă
17 Musca galbenă (Chlorops pumilionis) înfrăţire 40 ex./100 filee
18 Musca suedeză (Oscinella frit) Răsărire/înfrăţire 40 ex./100 filee
19 Musca sfeclei (Pegomya betae) Rozetă frunze 40 ex./100 filee
20 Musca verzei (Delia radicum) Rozetă frunze 2-5 larve/plantă
21 Omida fructificaţiilor (Heliothis armigera) Răsărire, 5 frunze 5-10 larve/mp
22 Omida de stepă (Pyrausta sticticalis) 2-6 frunze sfeclă 5-6 larve/mp
23 Păduchele negru (Aphis fabae) 2-6 frunze 10-12 afide/plantă
24 Ploşniţa cerealelor (Eurygaster spp.) Rozetă frunze 10 ex/mp
25 Ploşniţa verzei (Eurydema ornata) Răsărire, 5 frunze 10 ex/mp
26 Puricele verzei (Phyllotreta spp.) Rozetă frunze 5-10 ex/plantă
27 Puricele sfeclei (Chaetocnema tibialis) Răsărire, 5 frunze 10 ex/mp
28 Popândăul (Citellus citellus) Primăvara 5 colonii/ha
29 Răţişoara porumbului (Tanymecus dilatycollis) Răsărire 5-10 ex/mp

30 Rozătoare de câmp (Microtus arvalis) Răsărit, înfrăţit 10 colonii/ha

31 Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) 7 frunze, înspicare 1-2 larve/plantă
32 Viermi sârmă (Agriotes spp.) înainte de semănat 5-1 larve/mp
33 Viermele merelor (Cydia pomonella) fructe 1 cm. diametru 5-10% fructe atacate
34 Păduchi ţestoşi (Quadraspidiotus perniciosus) Primăvara 1-2 ex/cm
35 Acarieni tetranichizi (Panonychus sp.) (Tetranychus sp.) înfrunzire înfrunzire 2-5 acarieni/cm
36 Viespile fructelor (Hoplocampa spp) Eurytoma schreinerii) Fructificare Fructe 5% fructe atacate; 5% atac

62
 METODE PREVENTIVE DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR
PLANTELOR AGRICOLE

Protectia plantelor se ocupă cu studiul organismelor dăunătoare (fitopatogeni, artropode

fitofage, buruieni, rozatoare etc.) în scopul stabilirii de măsuri eficiente de combatere a acestora şi
de limitare a pagubelor/pierderilor economice produse de aceştia (cca. o treime din recolta
potenţială).
Combaterea daunatorilor culturilor agricole se realizeaza prin metode preventive şi curative.
Aplicarea măsurilor preventive are ca scop preîntâmpinarea apariţiei şi înmulţirea în masă a
dăunătorilor şi se bazează pe principiul universal profilactic: „este mai uşor (eficient) să previi
decât să combaţi". Dintre măsurile preventive amintim:
Prognoza şi avertizarea, în cadrul combaterii integrate constituie una din verigile
importante care contribuie la aplicarea raţională a tratamentelor în funcţie de momentul optim de
sensibilitate a dăunătorilor, realizând reducerea numărului de tratamente, diminuarea pericolului de
poluare şi dezvoltarea nestingherită a faunei şi florei utile, asigurând în acelaşi timp sporirea
producţiei.
Prin prognoză în protecţia plantelor se înţelege prevederea cu mult timp înainte a apariţiei
în masă a speciilor de boli şi dăunători. Prognoza poate fi de scurtă durată, când apariţia populaţiei
unei specii se prevede cu câteva zile sau săptămâni înainte şi de lungă durată, când prevederile
înmulţirii în masă a dăunătorilor, pe un anumit teritoriu, se face cu 2-3 luni înainte de izbucnirea
invaziilor. Prognoza apariţiei în masă a unor specii dăunătoare se stabileşte pe baza unor observaţii
asupra stării fitosanitare a culturilor (frecvenţa şi intensitatea atacului, gradul de dăunare) precum şi
asupra densităţii numerice a speciilor respective.
Avertizarea aplicării tratamentelor fitosanitare reprezintă momentul optim de aplicare a
tratamentelor şi are o importanţă deosebită pentru combaterea eficientă a dăunătorilor plantelor. Se
realizează de obicei după trei criterii: biologic, ecologic şi fenologic.

  fie ale adulţilor,
Criteriul biologic, constă în utilizarea unor particularităţi biologice,
fie ale altor stadii, cum ar fi: curba de zbor, curba de apariţie, ecloziunea etc.
 
Criteriul ecologic, constă în utilizarea ca mijloc de avertizare a timpului biologic
(Xn), a sumei de temperatură efectivă (tn - to), a ciclului biologic, bioclimogramelor şi
prognogramelor.
 
Criteriul fenologic, constă în coincidenţa fenofazelor dezvoltării plantei gazdă cu
anumite stadii ale dezvoltării speciei dăunătoare, care poate fi luată ca reper pentru avertizarea
aplicării tratamentelor fitosanitare.
Măsurile de carantină fitosanitară au ca scop limitarea răspândirii unor dăunători animali
63
(agenţi fitopatogeni etc.) ai plantelor agricole cultivate. Activitatea de carantină fitosanitară se
desfăşoară pe baza legislaţiei în vigoare în cadrul Inspecţiei de Stat pentru Carantină Fitosanitară,
din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. După obiectivul urmărit, carantina
fitosanitară poate fi internă şi externă.
Carantina internă, se referă la controlul produselor de natură vegetală infestate sau nu de
specii dăunătoare - care se află în ţară, dar pentru care se iau măsuri de limitare a răspândirii lor în
alte zone sau de lichidare a focarelor existente. Se realizează de Direcţiile Fitosanitare Judeţene care
executa controlul fitosanitar permanent al culturilor.
Carantina externă preîntâmpină pătrunderea în ţară a unor dăunători periculoşi (de
carantină), care nu există în ţară, o dată cu schimbul de produse agricole. Controlul se efectuează la
vămile feroviare, maritime, aeroporturi, colete poştale etc. Produsele care se importă sau exportă,
trebuie sa fie însoţite de certificate fitosanitare, în care se specifică originea produsului şi dacă este
lipsit de boli şi dăunători de carantină. Ţara care exportă produse vegetale, emite certificate
fitosanitare prin care atestă că marfa este liberă de dăunători ce fac obiectul listei de carantină a ţării
care importă marfa.
Măsuri agrofitotehnice au drept scop asigurarea condiţiilor optime pentru plantele agricole
cultivate şi nefavorabile pentru dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor specifici. Cele mai importante
sunt:
- alegerea terenului, prezintă importanţă în cazul înfiinţării noilor plantaţii de viţă de vie şi
pomi fructiferi, înfiinţarea pepinierelor viticole, pomicole şi silvice.
- asolamentul şi rotaţia culturilor, împiedică înmulţirea în masă a dăunătorilor monofagi
(Bruchus etc.) sau oligofagi (Zabrus, muştele cerealelor etc.) şi infestarea într-un grad ridicat al
culturilor.
- lucrările solului prin arături, diferitele stadii edafice (viermi cenuşii, viermi albi etc.) sunt
ridicate la suprafaţa solului şi expuse acţiunii factorilor de mediu, păsărilor şi mamiferelor
insectivore. Prin lucrările de grăpare şi pregătire a terenului cu cultivatorul, se distrug numeroase
specii de insecte a căror dezvoltare are loc în stratul superficial al solului.
- administrarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor, prin aplicarea
îngrăşămintelor chimice este accelerată creşterea si dezvoltarea plantelor, devenind mai rezistente la
atacul dăunătorilor. Amendamentele contribuie de asemenea la diminuarea populaţiilor de insecte
ce se dezvoltă în sol, cum este cazul solurilor cu reacţie acidă, care prin aplicarea amendamentelor
conduc la neutralizarea reacţiei solului, creându-se condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea
viermilor sârmă.
- tratamentul seminţelor înaine de semănat la cereale, plante tehnice etc. reduce sau elimină
atacul dăunătorilor specifici.
64
 - epoca de semănat prezintă importanţă deosebită putând reduce atacul unor dăunători
specifici cum ar fi puricele inului sau gărgăriţa frunzelor de mazăre, gărgăriţa mazării şi moliile
mazării.
- recoltarea la timp a culturilor, preîntâmpină scuturarea seminţelor şi formarea samulastrei
pe care se dezvoltă unele specii dăunătoare.
- distrugerea resturilor vegetale rămase după recoltarea plantelor constituie o măsură de
combatere a unor specii dăunătoare care gasesc aici adapost pentru hibernare.
Utilizarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la atacul dăunătorilor specifici.
Rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor, se poate clasifica în: imunitate, rezistenţă şi
sensibilitate.
■ Imunitatea plantelor (rar întâlnită în cazul atacului de dăunători) - reprezintă însuşirea
unui soi (hibrid) de a nu oferi dăunătorului condiţii de hrănire şi dezvoltare.
■ Rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor poate fi: slabă, moderată şi mare, după cum
gradul de dăunare al plantelor este foarte slab, moderat sau mare. Rezistenţa poate fi : falsă sau
aparentă (condiţionată de însuşiri temporare ale plantei gazdă) şi adevărată (datorată prezenţei
unor mecanisme reale, care influenţează în mod negativ hrănirea şi dezvoltarea insectelor pe
acestea). În condiţii de câmp se întâlnesc trei factori de bază ai rezistenţei adevărate (Painter 1951):
preferinţa (totalitatea însuşirilor care favorizează sau împiedică utilizarea plantei de către insectă
pentru hrănire, depunere de ouă, construire de adăpost etc.), antibioza (capacitatea plantelor de
inhiba activitatea vitală a insectelor) şi toleranţa (capacitatea plantei de a suporta un număr mare de
dăunători fără să sufere o dăunare prea mare şi se poate reface după atacul dăunătorilor).

Metodele fizice de combatere a dăunătorilor se referă la utilizarea unor factori precum:

- Temperaturile ridicate sau scăzute, pot fi utilizate în combaterea unor dăunători din
depozite, magazii şi sere. Astfel, expunerea produselor atacate de dăunătorii din depozite la
temperaturi ridicate de 50 - 55°C sau scăzute -10°C, contribuie la distrugerea acestora.
Focul este o măsură la care se recurge mai ales pentru distrugerea resturilor vegetale rămase
în câmp după recoltarea culturilor, ocazie cu care sunt distruşi numeroşi dăunători.

Lumina se poate utiliza ca mijloc de combatere a unor

specii de insecte cu fototropism pozitiv, care sunt atrase de
diferite surse de lumină, captate şi apoi distruse.
Razele infraroşii şi Razele X, β şi γ, se folosesc în
carantina fitosanitară pentru depistarea infestărilor ascunse
precum şi în combaterea unor insecte care atacă produsele
vegetale depozitate.

Metode mecanice de combatere a dăunătorilor plantelor agricole - se aplică la scară redusă

65
deoarece necesită un volum mare de muncă şi consum de energie ridicat. Dintre metodele mecanice
de combatere a dăunătorilor amintim:
Adunarea insectelor cu diferite dispozitive şi aparate. Pentru adunarea
unor specii de insecte (buburuza lucernei, gândacul roşu al lucernei etc.),
se folosesc o serie de tipuri de dispozitive cu acţionare manuală,
hipotractate sau tractate mecanic, cum ar fi: dispozitivul pneumatico -
mecanic de colectare a adulţilor şi larvelor gândacului din Colorado,
numit „Bio - Colector"

Şanţurile capcană - şanţuri de la 0,5 la 1,0 m, care se prăfuiesc cu diferite insecticide în

doze mărite. Se execută pentru combaterea insectelor care se deplasează pe sol prin mers, cum sunt
de exemplu: gărgăriţa sfeclei, larvele de lăcuste, omizile fluturelui de luncă etc.

Plantele capcană se folosesc în scopul atragerii dăunătorilor

pe suprafeţe mici sau pe un număr mai redus de plante apoi se
distrug prin diferite metode.
La culturile de plante furajere, la recoltare se poate lăsa o
bandă necosită, în care vor fi atraşi dăunătorii existenţi în cultură,
urmând a fi distruşi apoi fie prin diferite metode.

Inelele cleioase sunt benzi de hârtie impermeabilă sau plastic,

impregnate cu un strat de clei nesicativ, aplicate în jurul trunchiurilor
sau ramurilor groase ale pomilor, împotriva femelelor de cotari
(Operophtera, Erannis), a unor omizi (Aporia, Lymantria, Hyphantria
etc.), adulţilor de Rhagoletis, Sciaphobus etc.

Brâiele capcană sunt adăposturi artificiale confecţionate din

carton ondulat, hârtie de ambalaj, împletituri de paie, pânză de sac
etc. aplicate pe tulpina pomilor la 80 - 100 cm deasupra solului,
oferind insectelor (adulte sau larve) posibilitatea de a se adăposti în
perioada rece.

- Scuturatul pomilor se face pe o prelată, dimineaţa devreme, când insectele sunt amorţite.
Insectele colectate sunt distruse prin diferite procedee. Se poate utiliza cu bune rezultate împotriva
unor specii de gărgăriţe ale pomilor fructiferi (Anthonomus pomorum, Rhynchites spp.), cărăbuşului
de mai (Melolontha melolontha), cărăbuşului marmorat (Polyphylla fullo), cărăbuşeilor verzi ai
viţei (Anomala spp. etc.).
- Omizitul este operaţia de înlăturare a omizilor aflate în cuiburile de pe ramurile pomilor
fructiferi cu ajutorul unor foarfece de omizit.

66
 Igiena culturală a pomilor, constă în curăţarea trunchiurilor şi
ramurilor groase ale pomilor de scoarţa uscată, de muşchi şi
licheni, care pot adăposti diferite specii de insecte dăunătoare.
Se poate face toamna târziu, în timpul iernii sau primăvara
devreme, cu ajutorul unor unelte speciale (mănuşi cu zale,
răzuitoare, perii de sârmă etc.).

Momelile capcană se folosesc pentru atragerea şi capturarea unor specii dăunătoare şi pot
fi: momeli vizuale de tipul plăcilor galbene, portocalii, albe etc. - utilizate în combaterea unor specii
de dăunători ai plantelor ornamentale, viţă de vie, pomi fructiferi etc.

Momelile alimentare sunt preparate din plante verzi, tărâţe, seminţe, turte de floarea
soarelui, felii de cartof, de sfeclă etc., ce servesc pentru atragerea dăunătorilor în anumite locuri şi
apoi se trece la distrugerea lor. Momelile alimentare pot fi simple sau toxice (se adaugă fosfură de
zinc, de magneziu, arseniaţi etc.).

Momelile cu feromoni sexuali specifici, sunt utilizate de

obicei în prognoză şi avertizare dar pot fi folosite cu bune
rezultate în combaterea speciilor de lepidoptere dăunătoare.

Se utilizează pentru
Entoleterul se foloseşte în mori.
combaterea unor dăunători din
Făina sau boabele introduse în aparat
depozite cum ar fi:
sunt proiectate prin forţă centrifugă
- gândăcelul făinii (Tribolium
între două discuri de oţel rotunjite,
confusum, T. castaneum),
situate foarte aproape unul de altul.
- gândaculnegrualfăinii
Datorită vitezei mari cu care
(Tenebrioides mauritanicus), molia
se proiectează boabele de discuri,
cenuşie a făinii (Anagasta kuhniella),
produce şocuri ce omoară insectele
- acarianul făinii (Acarus siro) etc.
(acarienii) aflate în toate stadiile de
dezvoltare.

67
 METODE CHIMICE DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR PLANTELOR

Metoda chimică de combatere a dăunătorilor (chimioterapia) se bazează pe folosirea

produselor fitosanitare specifice (pesticide): insecticide, acaricide, nematocide, moluscocide,
raticide etc.
aplicare rapidă care poate salva culturile de pagubele provocate de
dăunători

produsele fitosanitare pot fi condiţionate sub diferite forme,

fermierii pot astfel să le aleagă pe cele mai corespunzătoare în
Avantajele funcţie de condiţiile pedoclimatice locale (pulberi pentru prăfuit
utilizării în zonele lipsite de apă; emulsii sau pulberi muiabile, acolo unde
chimioterapiei apa există etc.)

mijloace de aplicare a tratamentelor fitosanitare (aparatură

terestră de mare capacitate, generatoare de aerosoli, aviaţia
utilitară etc.) fapt ce permite aplicarea tratamentelor într-un timp
scurt, imediat după depistarea atacurilor, înainte de înregistrarea
pagubelor

Deoarece majoritatea pesticidelor sunt toxice pentru om şi animale cu sânge cald,

manipularea, depozitarea şi utilizarea necorespunzătoare a acestora duce la o serie de dezavantaje:

Utilizarea pesticidelor fără restricţii, a avut ca urmare

contaminarea întregii biosfere, reziduurile pesticidelor găsindu-
se în ţesuturile vii (animale sau vegetale) pe toată suprafaţa
Dezvantajele planetei.
utilizării
chimioterapiei Pesticidele prezintă o mare stabilitate chimică şi în condiţiile
mediului natural degradarea lor se produce încet şi cu toate că
pesticidele se degradează în sol, ele pot persista mult timp după
folosire, se bioacumulează în organismele vii şi prezintă riscul
de a cauza efecte adverse asupra sănătăţii umane şi a mediului.

Prin utilizarea necorespunzătoare a produselor fitofarmaceutice

se poate reduce sau distruge fertilitatea solului, datorită
efectelor lor secundare asupra microorganismelor şi
macroorganismelor acestuia

Manipularea, depozitarea şi utilizarea necorespunzătoare a

produselor fitofarmaceutice conduce la intoxicaţii grave ale
oamenilor, animalelor domestice, vânatului entomofaunei utile,
etc. şi poate duce la la reducerea speciilor într-un ecosistem.

Clasificare: produsele fitosanitare utilizate împotriva dăunătorilor animali, se numesc

zoocide şi se diferenţiază în:
68
 - insecticide utilizate în combaterea insectelor;
- acaricide folosite în combaterea acarienilor;
- nematocide folosite în combaterea nematozilor;
- moluscocide utilizate în combaterea melcilor;
- raticide utilizate în combaterea rozătoarelor
Insecticidele reprezintă grupa cea mai vastă (insectele reprezintă peste 90% dintre dăunători
animali ce atacă plantele cultivate) şi de aceea ne vom referi la acesteaa în continuare.
După modul lor de acţiune, insecticidele se diferenţiază în:
- insecticide de ingestie (acţionează asupra insectelor după ce sunt ingerate);
- insecticide de contact (pătrund în corpul insectelor prin partea exterioară a tegumentului);
- insecticide de respiraţie (asfixiante sau fumigante- pătrund în organism prin sistemul respirator).
- insecticide cu acţiune complexă (de ingestie, de contact şi chiar de respiraţie).
După starea fizică insecticidele se prezintă sub trei forme: solidă, lichidă şi gazoasă (în
funcţie de starea fizică produsele fitosanitare primesc simboluri de prescurtare : CA - concentrat
pentru aplicarea sub formă de aerosoli; CE - concentrat emulsionabil; EC - emulsie concentrată;
CM - concentrat pentru momeli; CS - concentrat solubil în apă; ES – efect secundar; G- granule;
GD - granule dispersabile în apă; GS - granule solubile în apă; GA - gaz sub presiune; LV - lichid
cu acţiune toxică prin volatilizare; M - momeală; P.A - pastă; P.P - pulbere de prăfuit; P.S - pulbere
solubilă în apă; PTS - pulbere pentru tratarea uscată a seminţelor; PU - pulbere umectabilă; PUS -
pulbere umectabilă pentru tratarea seminţelor; SC - suspensie concentrată; SV - produs solid sub
formă de pulberi sau tablete cu acţiune toxică prin volatilizare etc.; AVR - suspensie pentru
aplicarea cu volum ultraredus; ULV - volum ultra redus; VR - lichid pentru aplicare cu volum
redus; VUR - lichid pentru aplicare cu volum ultraredus; WR - pulbere muiabilă).
După gradul de toxicitate, insecticidele se grupează astfel:
- grupa I – înalt toxice (marcate cu etichete roşii);
- grupa II – foarte toxice (marcate cu etichete verzi);
- grupa III – slab toxice (marcate cu etichete albastre);
- grupa IV – slab toxice (marcate cu etichete negre).
Atenţie: numai insecticicidele din grupa III şi IV se pot distribui persoanelor fizice în
scopuri agricole, iar cele din grupa I şi II necesită autorizaţii speciale pentru deţinere şi utilizare.
După grupa chimică insecticidele se pot clasifica în: produse organoclorurate; - produse
organofosforice; - carbamaţi; - piretrinoizi de sinteză;- diverse,- amestecuri,- inhibitori ai
metamorfozei artropodelor etc. Unele din ele sunt de origine minerală (de exemplu săruri de As,
Ba, Cu, Hg, Pb) şi altele sunt de origine vegetală (nicotina, veratrum, stricnină). Majoritatea sunt
însă produşi organici de sinteză (esteri organofosforici, derivaţi organohalogenaţi, nitroderivaţi
69
aromatici, derivaţi carbamici, compuşi fenolici şi compuşi organometalici).
Insecticidele organoclorurate: produse chimice pe bază de hidrocarburi clorurate cu
acţiune prin contact şi ingestie şi mai rar prin respiraţie, afectează sistemul nervos şi produc moartea
prin paralizie. Toxicitatea variabilă: moderat toxice şi puternic toxice, au în general o remanenţă
mare, iar timpul de pauză mai ales la culturile legumicole, ajunge la 42 de zile. Substanţa activă:
endosulfanul şi lindanul.
Insecticidele organofosforice: au la bază esteri ai acidului fosforic, esteri ai acizilor
trifosforici, esteri ai acidului ditionoperofosforic, derivaţi ai acidului pirofosforic, au un spectru larg
de acţiune, nu cumulează în organismele animale şi nici al plantelor, având o persistenţă redusă în
sol, plante şi apă. Prin descompunere formează substanţe mai puţin toxice. Acţionează prin contact,
ingestie şi respiraţie asupra sistemului nervos provocând moartea prin paralizie, o parte dintre ele
sunt sistemice.Toxicitate variabilă de la foarte toxice până la o toxicitate redusă. Timpul de pauză
este cuprins între 12-15 zile.
Insecticidele carbamice : provin din derivaţi carbamici, au o acţiune rapidă de şoc,
acţionând prin contact şi ingestie; unele produse au acţiune sistemică. Produc moartea prin
paralizie, acţionând asupra sistemului nervos. Au remanenţă scurtă şi prezintă reziduuri puţin
periculoase, însă au un grad de toxicitate foarte ridicat atât pentru dăunătorii animali, cât şi pentru
animalele cu sânge cald, făcând parte din grupele I şi a II- a. Timpul de pauză este variabil între 7 şi
60 de zile. Insecticidele pe bază de carbofuran şi furaticarb au o bună persistenţă în sol şi au fost
cele mai eficiente în combaterea dăunătorilor edafici (viermi sârmă, viermi albi, viermi cenuşii
etc.). Se pot folosi împotriva dăunătorilor din culturile de cartof, legume, pomi fructiferi, viţa de vie
etc., sau în tratarea seminţelor de. sfeclă, porumb, cartof etc.
Insecticidele piretrinoide sau piretrinoizi de sinteză: produse provenite din sinteze
organice, a căror substanţe active sunt asemănătoare celor a piretrinelor naturale. Se descompun
uşor la lumină şi după o zi nu mai prezintă acţiune biologică, marea lor majoritate sunt stabile 7-15
zile. Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de contact, ingestie şi respiraţie,
având o puternică acţiune de şoc. O parte din ele pot avea şi o acţiune acaricidă. Prezintă un spectru
larg de acţiune, selectivitate redusă şi pot forma rase rezistente de dăunători. Timpul de pauză între
1-3 zile până la 21 de zile.
Insecticidele diverse: o serie de insecticide care au ca baze chimice, substanţe active care
nu se încadrează în grupele prezentate mai sus, însă anumite produse din această grupă se folosesc
foarte des în combaterea diferiţilor dăunători animali ai plantelor cultivate.
Acaricidele: substanţe chimice, folosite în combaterea unui grup de dăunători întâlniţi mai
ales în pomicultură, culturi forţate şi sere, numiţi acarieni (păienjeni din clasa Arachinida, ord.
Acari).
70
 Nematocide: produse chimice sintetizate special, unele dintre ele fiind chiar selective,
utilizate în combaterea unor dăunători întâlniţi în sol, denumiţi nematozi (viermi) din clasa
Secernentea.
Moluscocide (Helocide): produse utilizate în combaterea moluştelor în special a melcilor
fără cochilie. Ele sunt condiţionate sub formă de granule având 4-10% s.a., fiind produse moderat
toxice care acţionează prin ingestie.
Rodenticide: substanţe chimice utilizate împotriva rozătoarelor.
O serie dintre rodenticide acţionează prin ingestie, pentru fabricarea lor se folosesc o serie
de produse ca: extrase din plante (stricnina), anorganice (fosfura de zinc, sulfatul de taliu), organice
de sintetice (tiocarbamaţii), iar altă parte produc moartea rozătoarelor prin producerea de hemoragii
interne.
În concluzie: chiar dacă nu poate fi concepută o agricultură modernă, intensivă şi eficientă
fără utilizarea pesticidelor, totuşi, toxicitatea ridicată, persistenţa şi acumularea acestora necesită o
folosire raţională, corectă şi doar în caz de ultimă soluţie existentă.
Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât efectele lor secundare nocive se regăsesc
amplificate la capătul lanţului trofic (organismul uman).

Măsuri de protecţia ecosistemelor şi de prevenire a intoxicaţiilor

în lucrările fitosanitare

Utilizarea produselor în protectia plantelor este reglementata în România prin lege. Punerea
pe piata a produselor se face numai dupa omologarea lor de catre Comisia Interministeriala de
Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar (infiintata prin OG 4/1995). Potrivit Regulamentul de
functionare al Comisiei Interministeriale de Omologare a Produselor de uz Fitosanitar, regulament
aprobat prin OM MAA 8343/1995, OM MS 718/95 si OM MPAMI 444/95, pentru realizarea unui
produs fitosanitar nou este nevoie de parcurgerea urmatoarelor etape:

- obtinerea "Avizului de pilotare"

- obtinerea "Avizului de fabricatie"
- obtinerea "Avizului de mediu"
- obtinerea "Avizului sanitar"
- obtinerea datelor necesare pentru "Raportul biologic asupra eficacitatii"
- obtinerea "Buletinului de analiza fizico-chimica".
Pentru o substanta activa noua, neinregistrata in Romania, este obligatorie efectuarea a cel
putin 2 ani de teste de eficacitate biologica!
Procedura de omologare a produselor de uz fitosanitar (pesticide, biopreparate) este în
71
spiritul documentelor europene corespunzatoare (Directiva Consiliului 91/414 EEC si Directiva
Comisiei 93/71 EEC). Această procedura va fi înlocuită din 2007 în conformitate cu prevederile
Ordinului comun MAPDR 1017/2005, MS 1144/2005 si MMGA 1171 cu o procedură uniformă de
evaluare şi omologare a produselor de protecţia plantelor, procedura care tranpune în totalitate,
conform HG 1559/2004, prevederile directivelor europene în domeniu.
Obtinerea avizelor mentionate mai sus certifică eficacitatea produsului si cuantifica riscurile
pentru mediu si pentru sanatatea omului, stabilind în acelasi timp si conditiile de utilizare necesare
pentru un management corespunzator al riscurilor de mediu si de sanatate.
Dupa punerea pe piata cadrul legislativ clasifica produsele utilizate în protectia plantelor în
doua categorii: produsele din grupa de toxicitate III si IV (slab toxice) sunt comerializate si utilizate
în mod liber, iar produsele din grupa I si II de toxicitate (înalt toxice si foarte toxice) sunt utilizate
numai de catre personal specializat, autorizat de Autoritatile competente (inclusiv de catre Serviciul
Arme, Munitii si Substante toxice din cadrul IGP).
Utilizarea pesticidelor se face conform unor tehnologii recomandate, ne-existând pânã în
prezent un cod autohoton al bunelor practici de (distributie si) utilizare a pesticidelor, dar fiind
utilizat codul care este elaborat la nivel international (de catre FAO).
Depozitarea pesticidelor se face în locuri special amenajate, prevazute cu dispozitive:
- PSI (prevenire si stingerea incendiilor);
- PM/TSM (Protectia Muncii/Tehnica Securitatii Muncii)
- de măsurare avizate metrologic.
Prevederile legale impun ca depozitele de pesticide sa fie corespunzator delimitate si
marcate, cu asigurarea unei protectii fizice corespunzatoare.
Substantele din grupa I-a si a II-a de toxicitate se depoziteaza în încaperi separate si
conditii speciale, cu paza specializata si registru de evidenta conform legii.
Depozitele de pesticide se autorizeaza în conformitate cu Legea Mediului (Legea nr.
137/1995 privind protectia mediului, lege republicatã în Monitorul Oficial nr. 70 din 17 februarie
2000) si cu prevederile Legii nr. 200/1998 privind sanatatea publica. Autorizarea depozitelor de
pesticide se face numai dupa realizarea unor studii de impact asupra mediului, cu evidentierea
riscurilor asupra componentelor de mediu si a managementului acestor riscuri, si
dupa completarea bilanturilor de mediu.
In organizarea depozitelor de pesticide trebuiesc respectate regulile de igiena si santate
publica, ca si prevederile specifice de protectia muncii. Depozitul de pesticide trebuie sa fie
prevazut cu flux de personal separat fizic de fluxul de pesticide, cu facilitati corespunzatoare (dusuri
si spalatoare cu apa calda, WC-uri cu evacuare în canalizare separata, vestiar încalzit
pentru schimbarea hainelor, zona separata fizic pentru consumul alimentelor).
72
 Manipularea pesticidelor se va face exclusiv cu haine de protectie si cu echipamentul de
protectie specficat prin normele de tehnica securitatii muncii (ca de ex. masca în cazul
produselor de gazare).
Pesticidele depozitate în conditii necorespunzatoare sunt periculoase pentru mediu în
general, si direct pentru sanatatea oamenilor. Depozitele de pesticide se organizeaza exclusiv
de catre utilizatorii de dimensiuni medii sau mari (exploatatii agricole de peste 120 ha la ses si 90 ha
în zonele de deal-munte, prestatorii de servicii de protectia plantelor). Numai acestor utilizatori de
pesticide li se permite existenta unor stocuri mai mari pe o durata mai lunga. Micii utilizatori nu au
dreptul sa-si constituie rezerve semificative de pesticide, care sa depaseasca consumul estimat pe
perioada ciclului de vegetatie. Chiar si în cazul micilor utilizatori pesticidele trebuie stocate în
conditii corespunzatoare (ferite de caldura, lumina si umiditate excesive), separat de alte materiale
(si mai ales de furaje sau de alimente). Produsele lichide se depoziteaza în încaperi cu temperaturi
de min. 1°C si max. 25°C.
Nu este permisa încalzirea cu surse deschise (sobe, resouri electrice) a depozitelor de
pesticide. Instalatiile de curent electric din depozitele de pesticide trebuie sa îndeplineasca
normativele anti-Ex (explosion proof) pentru medii cu soventi organic si pulberi si sa permita
spalarea cu jet de apa sub presiune.
In toate cazurile pesticidele vor fi pastrate exclusiv în ambalajele lor originale, pe rafturi sau
pe paleti. Ambalajele mai grele de 20 kg vor fi manipulate exclusiv cu dispozitive mecanice de
manipulare (carucioare hidraulice, motostivuitoare etc.).
Toti utilizatorii de pesticide care detin stocuri, indiferent de dimensiunile lor, trebuie sa tina
si sa completeze un registru de evidenta. In registru de evidenta al pesticidelor vor fi incluse toate
operatiile implicate de utilziarea pesticidelor, inclusiv informatii despre data achizitionarii, data
fabricatiei produsului, furnizorul de pesticide si pretul de achizitonare. In cazul depozitelor de
pesticide descarcarea de gestiune a stocurilor de pesticide din grupa I-a si a II-a de toxicitate se va
face numai pe baza de proces-verbal contra-semnat de operatorii autorizati.

Stocurile de pesticide expirate se înregistreaza la Ministerul Apelor si Mediului Inconjurator

si la Ministerul Agriculturii, Alimentatie si Padurilor si se distrug, pe cheltuiala celui care le detine,
prin incinerare în instalatii speciale, autorizate de Ministerul Apelor si Mediului. Descarcarea de
gestiune se face pe baza procesului-verbal de primire a pesticidelor expirate la unitatea care detine
incineratorul autorizat si a facturii de prestare de servicii de incinerare. Stocurile de produse
fitosanitare din categoria “produse organice persistente” (POP’s - persistent organoproducts, cu
exemplu caracteristic DDT), care continua
sa existe desi sunt interzise de peste 20 ani, sunt publicate de Ministerul Apelor si Mediului într-
73
o Carte Alba cu difuzare publica. Eliminarea acestor stocuri de deseuri periculoase este necesar sa
se realizeze prin implicarea tuturor celor implicati si/sau afectati, inclusiv a comunitatilor locale.

Tratamentele chimice de combatere se aplică curativ sau preventiv, fie în vegetatie, fie prin
tratament la sãmânta, fie prin tratarea solului. Tratamentele în vegetaţie sunt
obligatoriu tratamente umede (sub forma de stropiri, pulverizari sau aerosoli /ceata toxica, pulberile
pentru prăfuit fiind profund dăunătoare conservării / menţinerii terenurilor.
Stropirile se realizeaza cu ajutorul aparatelor de spate sau carosabile. Pulverizarile se fac cu
utilaje cu actionare penumatica. Aerosolii se obtin cu utilaje speciale (generatoare de ceata).
Diferentierea între tratamentele umede este data de dimensiunile picaturilor, care descresc de la
stropiri al aerosoli.
Tratamentele gazoase de fac în spatii închise, pentru dezinfectarea semintelor sau tratarea
spatiilor de depozitare.
Momelile toxice se folosesc petnru combaterea insectelor de sol (coropisnite),
mamiferelor daunatoare (soareci si sobolani), limacsilor, corvidelor etc.
Tratamentul la samânta se face fie pe cale umeda, fie pe cale uscata (dupa tipul de
produs) folosind masini speciale de tratat seminte.
Cele mai periculoase produse pentru mediu si pentru sanatatea omului sunt pulberile de
prafuit. In România nu mai exista practic produse astfel formulate, cu exceptia notabila a
sulfului, care este însa un produs cu consonante ecologica, fiind natural, biodegradabil si cu
toxicitate redusa pentru organismele netinta. In cazul sulfului exista şi o importantă componentă
economică rezultată din aplicarea reglementărilor de mediu. Desulfurizarea carburanţilor (pentru
reducrea emisiilor poluante) a determinat acumularea la rafinării a unor cantităţi foarte ridicate de
sulf iar utilizarea în agricultură a acestui excedent favorizează sechestrarea durabilă a sulfului în
compuşi naturali, cu biodegradabilitate lentă.
In general toate pesticidele sunt substante biologic active care prezinta efecte secundare
asupra mediului si a sanatatii omului. Atunci când exista posibilitatea de alegere se va opta
întotdeauna pentru produsul care are cel mai mic impact asupra mediului si prezinta riscul
cel mai redus pentru sanatatea omului.
Forma cea mai convenabila de aplicare a pesticidelor din punctul de vedere al mediului este
tratamentul la sãmânta. Desi este o forma de tratament preventiv, aceasta forma de tratament trebuie
sa fie preferential utilizata în zonele cu ape de suprafata.
Actiunile de protectia plantelor de interes public (ca de ex. combaterea unui daunator de
carantina de tipul lacustei marocane, ploşniţelor) se desfasoara de autoritaile competente
(Inspectoratele Judetene de Protectia Plantelor si de Carantina Fitosanitara)
74
 Decizia utilizarii pesticidelor sau a mijloacelor alternative de protectia plantelor apartine în
exclusivitate celui care realizeaza respectiva exploatatie agricola (proprietar sau arendas). Aceasta
decizie trebuie luata în functie de situatia concreta din respectiva exploatatie agricola. Fermierii fara
pregatire agronomica de specialitate trebuie sa ia decizia de aplicare a pesticidelor numai dupa
consultarea unui specialist.
Aplicarea pesticidelor trebuie sa se faca numai la avertizare. Avertizarea tratamentelor se
face atunci când un daunator are tendinta de a se dezvolta peste pragul economic de daunare (PED)
respectând principiile:
- alegerea produsului pentru tratament se va face cu mult discernământ, în funcţie de faza de
vegetaţie a plantei, de particularităţile dăunătorului, respectându-se dozele şi concentraţiile stabilite;
- se va respecta cu stricteţe - intervalul de pauză (perioada, în zile, de la ultimul tratament
până la recoltare), care diferă în funcţie de substanţa folosită, cultura tratată şi destinaţia produsului
recoltat (sămânţă, consum în stare proaspătă, vinificare, păstrare peste iarnă etc.). Intervalul de
pauză este corelat cu viteza de descompunere a substanţei active.
- nu se va depăşi doza de adeziv adăugat în zemurile, soluţiile sau emulsiile de stropit,
deoarece acest fapt ar duce la creşterea reziduurilor în recoltă;
- cantităţile de reziduuri trebuie să se încadreze în limitele maxime admisibile (L.M.A.)
stabilite pentru fiecare substanţă şi produs agroalimentar în parte.
In general avertizarea tratamentelor se face de catre Inspectoratele judetene de protectia
plantelor, având o valoare poderata la nivel de judet. Cele mai precise si mai avantajoase sunt
însa sistemele informatizate de prognoza si avertizare utilizate local.
Având în vedere rolul central al sistemelor informatizate de prognoza si avertizare în
cadrul bunelor practici agricole în materie de utilizare a pesticidelor în continuare se va
insista asupra acestui subiect. Aceste sisteme expert s-au realizat datorita dezvoltarii
microprocesoarelor si a unor senzori fiabili, ca si datorita progreselor în (radio)telecomunicatii. S-au
realizat astfel sisteme de prognoza si avertizare complexe, flexibile, a cãror functionare permite o
utilizare rationalã a metodelor si mijloacelor de protectia plantelor, cu diminuarea corespunzatoare a
impactului produs de organismele daunatoare. Sistemele informatizate de prognoza si avertizare
sunt de fapt sisteme expert, care functioneaza pe baza unor modele (matematice) ale proceselor
biologice specifice.
Obiectivul final al programelor de prognoza si avertizare, respectiv utilizarea eficienta si
durabila a resurselor agronomice, este subsumat obiectivelor economice si ecologice ale
agriculturii durabile si agriculturii de precizie. Utilizarea sistemelor expert de prognoza si
avertizare duce nu numai la efecte ecologice (reducerea poluarii mediului si a alimentului) ci are
si consecinte economice directe. Optimizarea tratamentelor duce la importante economii de
75
pesticide, combustibil, forta de munca, care permit amortizarea rapida a investitiei într-un sistem de
prognoza si avertizare. In tarile UE investitiiile în sisteme de prognoza si avertizare sunt considerate
investitii de mediu si beneficiaza de facilitati fiscale.
Este de mentionat aici faptul ca tara noastrã se aflã în acest domeniu în topul realizarii si
mplementarii unor astfel de sisteme. In România existã câteva tipuri de sisteme automate de
avertizare, care combinã cele mai recente realizãri din domeniile electronicii, informaticii si, nu în
ultimul rând, al protectiei plantelor. Aceste sisteme sunt compuse din:
- statia centralã de memorare, prelucrare si vizualizare a datelor;
- una sau mai multe statii de mãsurare si transmitere a datelor.
Statiile de mãsurare si transmitere a datelor (care au posibilitatea de a mãsura si de a
transmite prin radio o serie de date agrometeorologice cum sunt: temperatura si umiditatea relativã a
aerului, existenta picãturilor de apã pe frunze, nivelul precipitatiilor etc) sunt complet autonome,
desfãsurându-si activitatea sub controlul unui (micro)calculator. Energia necesară functionării este
asiguratã de un acumulator încărcat de o baterie de celule solare. La statia centralã sunt receptionate
si memorate, în baza de date a sistemului, informatiile transmise prin radio de cãtre statiile de
mãsurare din câmp. Intervalul dintre douã mãsurãtori este de 15 minute. Unul dintre rolurile
receptorului este de a memora, într-o primã fazã, datele transmise de cãtre statiile de mãsurare din
câmp. Intreaga activitate a Sistemelor expert este controlatã de programul Statiei Centrale. Aceste
programe, care din faza de proiectare au fost conceput a avea o arhitecturã deschisã, au un nucleu
de bazã, inclus în orice configuratie, si un numãr variabil de
“extensii”, destinate pentru a extinde aplicarea sistemelor la diferite culturi. Se recomda utilizarea
acestor sisteme de prognoza si avertizare a tratamentelor cu pesticide, ca una din caile
cele mai convenabile de reducere a efectelor negative ale pesticidelor.
Personalul care se ocupa cu aplicarea pesticidelor trebuie sa fie instruit corespunzator.
Pentru produsele din grupa I-a si a II-a de toxicitate personalul trebuie sa fie calificat si autorizat.
Volumul de solutie sau suspensie de produs preparat o data trebuie sa fie în directa
legatura cu suprafata de tratat.
De câte ori este posibil se vor utiliza produse fitosanitare cu selectivitate ridicata pentru
organismele netinta utile plantelor de cultura (polenizatori, parazitoizi si pradatori, bacterii
faixatoare de azot etc.)
Tratamentele cu pesticide trebuiesc anuntate în prealabil (în scris) autoritatilor locale, cu
precizarea:
- felului tratamentului;
- culturilor care urmeaza protejate;
- parcelelor pe care se vor aplica tratamente;
76
 - perioadei de aplicare;
- tipului(rilor) de pesticid(e) utilizat(e);
In cazul particular al tratamentelor cu insecticide la culturi melifere trebuie notificati de
catre primarie apicultorii din zona tratata, pentru a se evita pierderile produse stupilor. Aceasta
prevedere se aplica si autoritatilor competente care efectueaza tratamente de interes public!
In zonele cu ape de suprafata bunele practici agricole impun limitarea folosirii mijlloacelor
aero de tratament (elicoptere, motodeltaplane, avioane etc.), pentru ca aceste mijloace de tratament
au o împrasitiere prea mare.
In zonele cu ape de suprafata se vor evita, pe cât posibil, tratamente cu insecticide toxice
pentru pesti (ce de ex. insecticide din clasa piretroizilor de sinteza). Daca nu este posibila
renuntarea la aceste pesticide se vor lua masurile corespunzatoare de management al riscurilor
(delimitarea precisa a perimetrului de tratament cu respectarea unei distante de minimum 10 m pâna
la malul apei, echiparea utilajelor de pulverizare cu ecrane antidispersie, corelarea stricta între
capacitatea utilajelor de stropit si suprafata de tratat, aplicarea tratamentelor la o viteza a vântului
sub 4m/s, interzicerea cu desãvârsire a deversarilor de ape poluate cu pesticide provenite din
spalarile utilajelor etc).
Aplicarea pesticidelor se va face în conditii metorologice prevazute de tehnologiile în
vigoare. Nu se vor face tratamente la temperaturi foarte ridicate si în timpul amiezii, iar la produsele
cu coeficient invers de temperatura se va respecta temperatura maxima indicata. Nu se vor face
tratamente pe ploaie (sau înainte si dupa) si nu se vor aplica produse pesticide când umiditatea
amosferica este ridicata. Viteza maxima a vântului pe care se vor face tratamente va fi de 4 m/s. In
caz de vânt puternic tratamentele se vor efectua dimineata sau seara.
Aplicarea tratamentelor cu pesticide se face cu respectarea regulilor specifice de protectia
mediului si de securitatea muncii. Cele mai importante reguli sunt urmatoarele:
1. Aplicarea pesticidelor se face numai de personal instruit, care au cunostiinta de
caractersiticile produselor si de prevederile regulilor de protectia muncii si de prevenire si stingere a
incendiilor;
2. Personalul care aplica pesticidele trebuie sa fie într-o stare buna de sanatate, atestata
conform legii de medicul de medicina muncii (nu efectuează tratamente gravide sau tineri sub 18
ani);
3. In timpul tratamentelor cu pesticide se vor respecta regulile de igiena si snaatate
publica;
4. Personalul care aplica pesticide trebuie sa verifice existenta agrementului tehnic si
certificarii utilajelor; în cazul în care utilajul functioneaza necorespunzator personalul trebuie sa
opreasca aplciarea tratamentului si sa ia masurile necesare pentru remedierea defectiunilor;
77
 5. Este interzisa aplicarea pesticidelor la pomii înfloriti. Pomii înfloriti vor fi tratati numia în
mod exceptional (ca de ex. tratamentele pentru combaterea focului bacterian), cu
produse special omologate si dupa reguli specifice.
Nu este permisa utilizarea altor produse de uz fitosanitar în afara celor omologate de
Comisia Interministeriala de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar. In România este însa destul
de frecventa practica folosirii de pesticide comercializate ilegal. Aceste pesticide ilegale sunt: (I)
aduse prin micul trafic de frontiera din tarile limitrofe; (II) provenite din stocurile de pesticide
expirate (inclusiv din stocurile de DDT!); (III) extrase din haldele de deseuri ale unor combinate
chimice. Folosirea pesticidelor comercializate ilegal (mai ales a celor din categoria I si II) are
consecinte extrem de grave, inclusiv asupra utilizatorilor de pesticide ilegale sau a
comunitatilor din care acestia fac parte (cazul recent al interzicerii la comercializare a laptelui
din câteva judete din centru Transilvaniei datorita contaminarii cu pesticide ilegale si mai
ales cu hexaclorbenzen provenit din haldele de deseuri ale fostei Uzine Chimice Turda).
Folosirea pesticidelor achizitionate ilegal trebuie descurajata prin aplicarea ferma a
pedepselor prevazute de lege si mai ales prin popularizarea riscurilor multiple la care se expun
utilizatorii pesticidelor comercializate ilegal.
Utilajele folosite pentru activitatile de protectia plantelor au utilizari dedicate, neamiputând
fi folosite si pentru alte utilizari (de ex. pompele de stropit de spate nu pot fi folosite si ca pompe
pentru zugravit).
Utilajele de protectia plantelor folosite în România prezinta un agrement tehnic conform cu
cerintele Uniunii Europene. Folosirea acestor utilaje se face în dupa recomadarile
constructorului de utilaje, cerintele producatorului de pesticide si precederile tehnologiilor de
aplicare.
In vederea asigurarii unei functionari corespunzatoare utilajele de stropit vor fi în mod
regulat testate si certificate. Fiecare din dispozitivele de distribuire (duze de stropit, aspersoare
rotative etc) vor trebui sa descarce cantitati similare de solutie /suspensie, într-o maniera
constanta si reproductibila. Sistemul de prindere a respectivelor dispozitive de stropit trebuie sa
permita reglarea stricta a distantei pâna la plantele tratate. Piesele uzate trebuiesc imediat înlocuite
cu piese noi.
Sistemele de stropit trebuie sa asigure o distributie strict localizata pe rândul de plante si nu
pe întreg câmpul.Trebuie evitata aparitia zonelor netratate si/sau a celor dublu tratate. Acest fapt se
realizeaza prin marcarea suprafetei de tratat, iar utilajele de aplicat pesticide trebuie sa permita
respectarea marcajelor.
Doza de pesticid aplicata per ha trebuie corelata strict cu norma de udare stabilita de
Comisia Interministeriala pentru Omologarea Produselor de Uz Fitosanitar. Normele de udare
78
sunt stabilite în functie de tipul si de vârsta culturii si sunt cuprinse de obicei între 330 si 1100 /ha.
Pentru a usura respectarea dozei de pesticid de obicei recomandarile de utilizare prevad atât doza,
cât si concetratia recomandata la norma de udare corespunzatoare.
Calitatea tratamentului depinde de tipul utilajului de aplicare a pesticidelor si de pregatirea
utilajului pentru lucru, dar si de calificarea operatorului si de preocuparea operatorului pentru
prestarea unor tratament de calitate.
Codul BPA are prevederi specifice referitoare la spalarea si/sau decontaminarea utilajelor
folosite.
Utilajele de pulverizare trebuie sa fie prevazute cu instalatii proprii de spalare. Aceste
instalatii trebuie sa permita spalarea atât a utilajului, cât si a ambalajelor de pesticide. Este
recomandat ca utilajul de stropit sa aiba si un rezervor cu apa curata, de capacitate corespunzatoare.

Apele de la spalarea ambalajelor vor fi incluse în solutia de stropit, cu respectarea normei de

udare. Utilajele vor fi spalate cu ejet de presiune, în zone special amenajate, prevazute cu base de
inactivare a pesticidelor din apele de spalare. Basele de inactivare a apelor de spalare vor fi
delimitate si marcate corespunzator (Pericol, zona otravita!). Amplasarea bazelor de inactivare va fi
facuta la distanta corespunzatoare de locuinte, fântâni, adaposturi de animale, culturi agricole.
Prepararea soluţiilor pentru stropit se face într-un loc dinainte ales, departe de surse de apă potabilă
(200 m), de ape curgătoare, locuinţe, grajduri, furajerii şi care se înconjoară cu un şanţ de circa 25 cm
adâncime fiind marcat cu o pancartă pe care să se scrie, ,,Loc pentru pregătirea soluţiilor toxice".
Pesticidele rămase nefolosite precum şi ambalajele refolosibile se strâng şi se returnează la magazie,
iar cele care nu se refolosesc se distrug conform legislaţiei in vigoare. Butoaiele, găleţile sau orice alte vase
utilizate la pregătirea zmeurilor, suspensiilor şi emulsiilor nu trebuie folosite şi în alte scopuri.

Parcelele tratate se marchează cu tăbliţe avertizoare: „Teren otrăvit Păşunatul interzis",

menţionându-se şi intervalul de pauză (2-4 săptămâni). Dacă produsul folosit este din grupele I şi II se va
institui paza parcelei tratate, iar timp de 3 zile nu se va intra în câmpul respectiv pentru alte lucrări.
La dezinfecţia pământului în sere cu produse fumigante, muncitorii vor purta mască de gaze, cizme
de cauciuc şi mănuşi, toate în perfectă stare. După trecerea intervalului de pauză, se va aerisi bine sera, la fel
şi la tratamente cu produse gazante în depozite.
Ochelarii şi măştile, după folosire, se spală cu apă caldă şi săpun, se dezinfectează cu spirt sau formol
5%, se clătesc cu apă, se şterg şi se păstrează în ambalaj original, în săculeţe de finet sau în pungi de material
plastic.
Halatele, salopetele, şorturile şi bonetele, după folosire se clătesc cu apă caldă (50°C) şi apoi se spală
în maşina de spălat cu apă la 80°C în care se adaugă 0,5% detergent. Urmează apoi înmuierea şi spălarea în
soluţii de hidroxid de sodiu 0,5% şi detergent 0,1%, după care se limpezesc în 2-3 ape.
Încălţămintea din cauciuc, se curăţă, se spală cu apă caldă şi săpun, după care se păstrează la cel
79
puţin 1 m distanţă de sursele de căldură.
Pardoselile încăperilor în care s-au manipulat pesticide se spală cu o soluţie de sodă calcinată 2%, iar
maşinile şi aparatele folosite la aplicarea tratamentelor se tratează cu clorură de var 5%, se lasă 4-6 ore, după
care se spală minuţios.
Supravegherea stării de sănătate a muncitorilor în timpul lucrului cu pesticide revine conducătorului
locului de muncă. La cel mai mic semn de intoxicaţie, muncitorul va fi scos în afara zonei de lucru, aşezat la
umbră. Părţile corpului expuse toxicului vor fi spălate cu grijă se vor administra antidoturi, iar muncitorul va
fi transportat imediat la unitatea sanitară apropiată, însoţitorul având asupra sa eticheta produsului utilizat la
tratament.
Din doza de pesticide aplicate în timpul tratamentului, planta de cultură preia circa 50-75%, diferenţa
ajungând în sol şi pe alte elemente ale agroecosistemului. Ulterior, prin spălarea de pe organele tratate a
substanţelor pesticide în timpul ploilor, acestea ajung în sol, iar o altă parte importantă din substanţa activă,
rămasă nedescompusă, ajunge pe sol cu frunzele şi resturile vegetale rămase după recoltare.
Dacă se aplică tratamente raţionale, atunci capacitatea de autoreglare a solului care se realizează prin
degradarea fizico-chimică şi biologică a pesticidelor, nu este afectată. Când cantităţile de pesticide sunt
superioare capacităţii de autoreglare a solului, atunci se pot produce fenomene negative ca: perturbarea
echilibrului microbiologic, reducerea intensităţii proceselor de nitrificare şi denitrificare din sol, scăderea
accentuată a fertilităţii solului ş. a.
În vederea prevenirii fenomenului de poluare a solului cu pesticide se recomandă aplicarea întregului
complex de măsuri preventive şi reducerea numărului de tratamente chimice. Vor fi utilizate pesticide cu
remanenţă redusă, din grupe chimice diferite, pentru a nu se acumula cantităţi mari dintr-o substanţă, care ar
bloca activitatea biologică din sol.
Apele de suprafaţă pot fi poluate cu pesticidele de pe sol şi plante care pot fi antrenate de ploi sau
apa de irigaţii. Acestea mai pot fi poluate când se fac tratamentele, când se deversează apele de spălare sau a
resturilor de soluţii, prin spălarea maşinilor şi ambalajelor etc.
Pesticidele ajunse în apă reprezintă un real pericol, având în vedere folosirea acestora la alimentarea
localităţilor, industriilor etc., precum şi datorită fenomenului de concentrare a toxicului de-a lungul lanţului
trofic.
Pentru a preveni poluarea apelor cu pesticide se impune ca aviotratamentele să nu se facă la o
distanţă mai mică de 2 km de apele curgătoare sau stătătoare, să se evite aplicarea acestora când vântul bate
spre apa învecinată, mai ales dacă se folosesc produse V.U.R. sau V.R.. Este interzisă spălarea maşinilor,
aparatelor, ambalajelor etc., folosite la aplicarea pesticidelor în apele curgătoare, ca şi deversarea în ape a
resturilor de soluţii.

80
 METODE BIOLOGICE DE COMBATERE A DAUNATORILOR PLANTELOR

Combaterea biologică sau bioterapia cuprinde un complexul de măsuri care se aplică în

scopul distrugerii dăunătorilor animali ai plantelor agricole cultivate, prin utilizarea duşmanilor
naturali (organisme zoofage), a insecticidelor biologice, autocidiei, feromonilor etc. şi implică
modificarea echilibrului biocenotic în favoarea duşmanilor naturali.
Organismele folosite în combaterea biologică sunt: microorganisme (virusuri, bacterii,
ciuperci) şi macroorganisme (insecte şi alte artropode, vertebrate etc.).
Microorganismele patogene (virusuri, bacterii, ciuperci) sunt mult utilizate în combaterea
dăunătorilor animali, datorită răspândirii lor în natură - ele stau la baza preparării pe cale industrială
a biopreparatelor sau insecticidelor biologice.Ele produc îmbolnăvirea în masă a insectelor şi
determină mortalităţi ridicate în rândul acestora. După natura principiului activ, insecticidele
biologice pot fi: virotice, bacteriene, fungice, helmintice, hormonale etc.
Insecticidele virotice sunt produse pe bază de virusuri entomopatogene (produc viroze) cum
ar fi: Biotrol, Virex, Polyvirocide, Heliothis virus etc., produse ce pot fi utilizate în general pentru
combaterea omizilor.
Insecticidele bacteriene sunt biopreparate pe bază de bacterii entomopatogene (produc
bacterioze). Specia cea mai frecvent folosită este Bacillus thuringiensis, care se poate cultiva pe
medii nutritive în staţii speciale şi utilizată pentru obţinerea pe cale industrială a preparatelor
bacteriene (DIPEL 2X WP, DIPEL ES, FORAY(BIOBIT XL), ECOTECH EXTRA, NOVODOR
TM) ce au puternică acţiune asupra insectelor dăunătoare.
Insecticidele fungice sunt biopreparate care au ca principiu activ spori de ciuperci
entomopatogene. Cea mai virulentă ciupercă este Beauveria bassiana urmată de B. spores.
(Boverin, Muscardin A 45M, Metarzin etc).
Insecticide helmintice sunt preparate care au ca principiu activ larve de nematode din fam.
Mermithidae. (Scognamglis,1969 - citat de Perju, 1995, menţionează că în combaterea gândacului
din Colorado, preparatele helmintice sunt foarte eficiente- înlocuiesc combaterea chimică).
Macroorganismele (zoofagii): au un rol important în reducerea rezervei biologice a
dăunătorilor, pot fi paraziţi şi prădători.
Paraziţii sunt organisme animale care se dezvoltă pe seama altor organisme animale (gazde). Pot fi:
ectoparaziţi (se dezvoltă pe corpul gazdelor) şi endoparaziţi (se dezvoltă în interiorul gazdelor). Majoritatea
speciilor ectoparazite şi endoparazite folosite în combaterea dăunătorilor animali fac parte din clasa Insecta:
Aphelinus mali (parazitează păduchele lânos); Prospaltella perniciosi (parazitează păduchele din San José);
Trichogramma evanescens (parazitează peste 200 de specii dăunătoare de lepidoptere ca: buha
semănăturilor, buha legumelor, sfredelitorul tulpinilor de porumb, viermele merelor, molia strugurilor etc.);
81
Trichogramma embriofagum (parazitează ouăle viermelui merelor etc.); Aphididus matricarie (parazitează
păduchele verde al piersicului); Encarisia formosana (combate musculiţa albă de seră) etc.

Aphelinus mali Prospaltella perniciosi Trichogramma spp.

Prădătorii sunt organisme animale ce se hrănesc cu pradă vie, aceştia având întotdeauna
corpul mai mare decât al prăzii. Prădătorii aparţin claselor de miriapode, arahnide, insecte,
amfibieni, reptile, păsări şi mamifere. Cele mai multe specii de prădători aparţin clasei Insecta,
ordinele: Orthoptera – Mantis religiosa (călugăriţa), Heteroptera -Perillus bioculatus (prădător al
larvelor gândacului din Colorado), Neuroptera - Chrysopa spp. (pradatori ai afidelor),
Hymenoptera - Scolia flavifrons (lupul albinelor) Coleoptera - Coccinella 7 punctata (buburuza),
Adalia bipunctata (prădători ai păduchilor de frunze), Carabus spp., Calosoma spp. (vânatori de
omizi), Diptera – fam. Syrphidae - Tachina spp.etc.

Mantis religiosa Perillus bioculatus Scolia flavifrons Coccinella 7 punctata Carabus spp., Calosoma spp.

Dintre păsări importanţă prezintă cele insectivore şi răpitoare cum ar fi: piţigoii,
ciocănitoarea, cucul, bufniţa, cucuveaua, şorecarul comun etc., mamiferele utile sunt reprezentate
de: arici, cârtiţă, liliac iar dintre reptile cele mai importante sunt şopârla şi şarpele şi speciile de
amfibieni.
Autocidia: se bazează pe creşterea şi lansarea masculilor sterili din punct de vedere sexual,
în număr mult mai mare decât a celor din populaţia naturală, până se realizează combaterea sau
eradicarea populaţiei naturale. Sterilizarea masculilor (insectelor) se poate produce pe cale fizică,
chimică, genetică şi hormonală.
Utilizarea substanţelor biologic active: reprezintă substanţe secretate de artropode, de

82
plantele cultură sau microorganisme pot influenţa comportamentul şi o serie de procese fiziologice
şi biologice, ceea ce a făcut posibilă folosirea lor în combaterea dăunătorilor animali.
Izolarea acestor substanţe şi apoi sinteza lor în laborator, precum şi modificările produse în
structura lor în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor este posibilă şi se utilizează pe scară largă. După
modul lor de acţiune aceste substanţe pot fi: regulatori de creştere ai insectelor; sterilizanţi;
feromoni; alte substanţe biologic active.
Regulatorii de creştere -endohormoni ce asigură creşterea şi dezvoltarea normală a
insectelor, însă administrarea lor în doze mai mari decât cele utile organismului conduce la
dereglarea metamorfozei. Analogii sintetici ai acestor substanţe se produc industrial în multe ţări:
Hidropren (în doză de 0,05% s.a.,- pentru combaterea unor homoptere, coleoptere şi lepidoptere);
Metopren (în doză de 0,05% s.a.,- pentru combaterea muştelor dăunătoare în doză de 0,025 - 0,05%
s.a).; Kinopren (în doză de 0,1 - 0,25% s.a. pentru combaterea unor homoptere etc.) .
Utilizarea feromonilor în combaterea insectelor dăunătoare: insectele depind de
informaţiile pe care le transmit şi recepţionează prin intermediul mesagerilor chimici care circulă în
ecosisteme. Feromonii sunt diferenţiaţi în:
Feromonii de dezvoltare (metabolici) - induc o serie de modificări metabolice sau de
dezvoltare, fiind mai importanţi la insectele sociale şi la cele cu comportament gregar.
Feromonii de acţiune (de declanşare)- induc schimbări de comportament şi sunt diferenţiaţi
în:
- feromonii de balizaj- servesc la marcarea traseului de deplasare spre sursa de hrană sau
spre un loc de cuibărire (la insectele sociale etc.).
- feromonii de ovipoziţie - marchează locurile propice (ţânţari) sau interzise pentru
depunerea pontei (muştele fructelor);
- feromonii de agregare - asigură unitatea familiei la speciile sociale sau concentrarea în
vederea migraţiei sau populării unui biotop (lăcuste, cari de scoarţă sau lemn etc.)
- feromonii de alarmă - determină răspândirea populaţiei în momentul atacului unui
prădător.
- feromonii sexuali - intermediază relaţiile dintre partenerii sexuali înainte, în timpul şi după
împerechere.
Feromonii sexuali se împart în:
- atractanţi sexuali produşi de unul din sexe, pentru atragerea sexului opus în scopul
împrecherii, întâlniţi la majoritatea speciilor de insecte şi sunt produşi de către femele.
- afrodisiaci produşi de către masculii atraşi cu scopul de a atrage femelele şi a le determina
să accepte împerecherea.
- repelenţi sexuali produşi în aparatul genital al masculului şi transferaţi odată cu lichidul
83
spermatic în aparatul genital al femelei (marchează femelele fecundate şi îi determină pe ceilalţi
masculi să le evite şi să se împerecheze cu femele nefecundate).
Capturarea insectelor se bazează pe proprietatea unor tipuri de feromoni de a determina
apropierea faţă de sursa de emisie (atractanţi sexuali, de agregare etc.). Insectele sunt atrase în
capcane speciale (în care se plasează momeli conţinând o doză de feromon natural sau sintetic care
este emis treptat şi uniform) şi sunt reţinute, în funcţie de scopul urmărit, fie omorându-le (capcane
electrice, chimice, adezive etc.), fie conservându-le vii. De obicei capturarea insectelor se face
pentru: studierea ciclului biologic, depistarea unor noi infestări, supravegherea cantitativă a
populaţiei în vederea stabilirii oportunităţii aplicării măsurilor de combatere, combaterea prin
capturarea în masă, sterilizare sexuală şi relansare, combatere prin perturbarea transmisiei
feromonale normale (dezorientare) etc.

.
Capcană cu feromon sexual tip AtraBot
(atrage masculi speciei Lobesia botrana – Molia strugurilor)

Metode de amenajare a teritoriului pentru creşterea rolului prădătorilor biologici

în combaterea dăunătorilor culturilor agricole.

Multe din agroecosisteme constituie un mediu nefavorabil pentru duşmanii naturali ai

agentilor de dăunare (şi în special pentru prădătorii / parazitoizii insectelor dăunătaore) din cauza
gradului ridicat de dezechilibru, rezultat al perturbarilor si interventiilor antropice.
Managementul amenajarii teriroriului reprezintă o formă de favorizare a protectiei biologice a
culturilor, fiind o abordare pe baze ecologice cu scopul de a stimula activitatea duşmanilor naturali
ai insectelor. Modalitatea optima de a răspunde cerintelor ecologice si economice este cea a
sistemelor de agricultura ecologică. Dezvoltarea agriculturii ecologice este una din
orientările fundamentale în tarile dezvoltate, şi în special în Uniunea Europeana datorită atât
creşterii preocupărilor pentru sporirea calităţii cât şi securităţii lanţului alimentar şi dezvoltării
unei etici de utilizare durabila a resurselor în agricultura. Ca o ilustrare a cestui interes a
fost adoptat la Bruxelles (10 iunie 2004) un document programatic intitulat “European Action Plan
for Organic Food and Farming” (Anexă al COM415/2004). In România, numarul

84
întreprinzătorilor care desfăşoară activităţi in domeniul agriculturii ecologice este in continua
creştere, potrivit unui studiu recent realizat de Federaţia Naţională de Agricultura Ecologica
(FNAE). Potrivit FNAE, agricultura ecologică atrage tot mai mulţi investitori ca urmare a
profitului de până la 400% care se poate obţine din culturile ecologice.
Agricultura ecologică în România se dezvolta în direcţii complementare agriculturii din
Uniunea Europeana, iar una din aceste direcţii amenajarea teritoriului pentru creşterea rolului
prădătorilor / parazitoizilor în combaterea dăunătorilor culturilor agricole.
Scopul principal al activităţii de amenajare a teritoriului pentru creşterea rolului
prădătorilor / parazitoizilor este de a crea o infrastructură ecologică conformă cu peisajul agricol
care să furnizeze resurse suplimentare pentru adulţii de entomofagi, respectiv hrană (pradă
alternativă sau gazde) şi adăposturi faţă de condiţiile neprielnice. Aceste resurse trebuie să fie
integrate într-un teritoriu astfel încât să fie favorabile în spaţiu şi timp pentru duşmanii naturali şi
practice în acelaşi timp pentru a fi implementate de producătorii agricoli.
Creşterea heterogenităţii vegetaţiei în jurul zonelor cultivate favorizează o creştere în
ansamblu a abundenţei şi diversităţii organismelor prădătoare şi parazite. Tehnici disponibile
pentru creşterea rolului artropodelor parazite şi prădătoare prin această creştere a
biodiversităţii/heterogenităţii vegetaţiei sunt prezentate mai jos:
Culturi intercalate sau culturi în benzi. (Intercropping/strip cropping) Două sau
mai multe specii de plante sunt cultivate împreună pe acelaşi teren în benzi paralele sau în parcele
alăturate. Datele din literatura de specialitate sunt relevante. Din 209 studii asupra sistemelor de
culturi intercalate recenzate, s-a găsit că 65% din cele 130 de specii de duşmani
naturali studiate au crescut în densitate în culturi mixte. În alt studiu, s-a găsit că
parazitoizii au fost mai abundenţi în 72% din cazurile de culturi intercalate studiate. În 64%
din alte studii recenzate s-a constatat că rata parazitismului a fost mai ridicată în culturile
intercalate. Culturile intercalate sunt fi o cale de reducere a dăunătorilor, prin aceea că amestecul
de specii din punct de vedere fiziologic, interferează cu abilitatea dăunătorilor de a-şi găsi sau
de a reacţiona asupra plantei gazdă şi prin aceea că amestecul de plante constituie un refugiu
pentru mai mulţi duşmani naturali care prădează dăunătorii.
Sistemul intercalat de cultură practicat la varză cu benzi de trifoi alb s-a demonstrat a fi
un mijloc eficient de menagement al muştei rădicinilor (Delia radicum), din cauza creşterii
activităţii carabidelor prădătoare. Sistemul culturilor intercalate a favorizat activitatea de prădare a
carabidelor noctune faţă de ouăle muştei D. radicum.
Un alt studiu privind impactul amenajarii teritoriului asupra activităţii carabidelor a fost realizat în
cadrul culturii de porumb (Pioneer 3573), în care au fost intercalate benzi de trifoi alb, golomăţ
şi un amestec de plante perene cu flori pentru suplimentarea hranei prădătorilor şi paraziţilor.
85
Folosirea acestor habitate pentru refugiu a determinat creşterea numărului de carabide prădătoare
în cultura de porumb în timpul verii. De aceste refugii au beneficiat şi alţi prădători cum sunt
stafilinidele şi arahnidele. De asemenea, benzile înerbate au redus efectele negative ale
insecticidelor asupra carabidelor, prin asigurarea refugiului în timpul aplicării tratamentelor
insecticide.
Subînsămânţatul. (Undersowing) O a doua cultură este însămânţată în prima cultură, în
acelaşi timp sau mai târziu, rezultând două recolte în acelaşi timp. De obicei benzile în care se
cultiva cea de-a doua cultura cultura initală se transformă în mucli vegetal (prin cosire, erbicidare cu
erbicide total, mulcire cu materiale plastice sufocante etc). In cazul în care culturile sunt
subînsămânţate / mulcite vegetal cu plante leguminoase se îmbunătăţeşte şi fertilitatea naturală a
solului. În 80% din astfel de studii s-a arătat o abundenţă crescută a acarienilor prădători
Insule de conservare (Conservation headlands) O fâşie de 6 m în afara parcelelor primeşte
doar stropiri selective cu pesticide cu spectru scurt de acţiune, prin care se reduce driftul şi
depunerea în graniţele parcelelor.
Benzi îmburuienate în cultură. (Weed strips within the crops) Însămânţarea
câtorva benzi apropiate cu buruieni cu flori sau ierburi la anumite intervale transversal zonei
cultivate. Acest sistem creşte abundenţa insectelor prădătoare pentru afide.
Margini de cultura şi zone de carabide. (Field margins and beetle banks) Acest sistem
capătă importanţă pe suprafeţe mari de cultură. Un astfel de sistem sporeşte numărul de
habitate disponibile pentru prădători şi parazitoizi în vederea iernării, reproducerii in timpul
primăverii şi hrănirii în timpul verii, întensificându-se astfel potenţialul protecţiei biologice a
culturilor agricole. Invazia buruienilor din astfel de sisteme este foarte redusă, iar uneori se
crează situaţii de creştere a densităţii dăunătorilor. Marginile formate din raigras sunt
importante locuri de cuibărit pentru păsări, viespile solitare, albine şi bondari. Cele care
conţin flori sălbatice furnizează pollen şi nectar pentru un număr de nevertebrate, incluzând
speciile de bondari. Interesul botanic pe care îl prezintă acest sistem este că acţionează ca
nişte importante benzi tampon între practicile culturale şi habitatele sensibile cum sunt gardurile
vii şi cursurile de apă. Marginile cu plante sălbatice atrag mamiferele mici care constituie hrană
petru bufniţe. Zonele pentru carabide sunt create în mijlocul culturii Si sunt zone asemănătoare cu
cele de pe margini. Zonele pentru carabide sunt zone înierbate (situate de obicei trasversal în centrul
culturii) unde prădătorii pot ierna, acţionând astfel ca nişte cuiburi de insectele prădătoare care
primăvara migrează uşor in cultură. Zonele pentru carabide sunt eficace în câmpurile de
peste 20 hectare prevăzutr cu o bună reţea de margini de iarbă.
Zonele pentru carabide sunt insule de pământ de aproximativ 0,4 m înălţime şi 2 m lăţime
create printr-o arătură in directiii opuse. Ele nu comunică, creând efectul de insulă, ceea ce
86
însemnă că vor fi preferate de prădători. Zonele pentru carabide sunt semănate cu specii de
graminee perene în amestec uneori cu leguminoase perene (generând practic borgceaguri). E
menţionat ca astfel de culturi de graminee perene în amestec cu leguminoasele perene sunt
încurajate prin Politica Agricolă Comunitară.
Plantele insectar. Plantele insectar pot fi adăugate în cultură ca benzi intercalate sau ca
plante individuale în pepinieră. Plantele insectar pot de asemenea implica introducerea unei culturi
acoperitoare între sau printre rândurile de plante. Un spectru mai larg de resurse vegetale (nectar,
polen) pentru duşmanii naturali poate fi asigurat prin cultivarea terirotiului în benzi de
plante insectar din speciile din fam. Apiaceae (pătrunjel), Brassicaceace (muştar),
Lamiaceae (menta), Compositae (coada şoricelului).
Atragerea şi conservarea duşmanilor naturali presupune inţelegerea nevoilor de bază a
acestora privin hrana, comportamentul şi găzduirea lor. Pentru susţinerea şi creşterea populaţiilor,
mulţi dintre agenţii de protecţie biologică au nevoie de nectar, polen şi pradă suplimentară. Prin
asigurarea unui teren amenajat cu resurse vegettive diverse, agricultorii pot spori numărul şi
diversitatea prădătorilor şi paraziţilor, ameliorându-şi concomitent fertilitatea terenului şi reducând
costurile tratamentelor cu pesticide.

87
 Recunoaşterea dăunătorilor la la principalele culturi agricole
Ord. Lepidoptera - Fam. Noctuidae
Buha semănăturilor - Euxoa (Agrotis, Sotia) segetum Schiff.
Fluturii au corpul gros şi păros, brun-cenuşiu, lungimea de 15-20 mm. Aripile anterioare
sunt brun-cafenii cu 3 macule specifice (reniformă, circulară şi conică), iar bazal şi marginal au o
dungă transversală în zig-zag brună; cele posterioare sunt de culoare cenuşie la masculi sau alb
sidefie la femele, cu anvergura de 38 - 45 mm. Omida este de culoare cenuşie, iar lateral brun-închis
şi capul roşietic; dorsal prezintă 3 dungi longitudinale brune, iar fiecare segment abdominal cu 3 - 4
negi negricioşi. este subcilindrică şi cu 10 picioare false abdominale, cu corpul încolăcit în spirală,
pe o parte, caracter general al viermilor cenuşii. Lungime 40 - 55 mm. Hibernează în stadiu de
omidă vârsta a V-a sau a VI-a, în sol la 25-40 m, are 2 generaţii pe an: G1 în lunile mai iulie şi G2
perioada august-aprilie, iar în regiunile mai reci prezintă o singură generaţie.

Euxoa segetum: - larva - cultura atacată - ouă - adult

Mod de atac şi plante gazdă. În primele 3 vârste, omizile rod epiderma şi parenchimul
frunzelor bazale ale plantelor, toată ziua, iar din vârsta a IV-a atacă numai noaptea, mai ales zona
coletului (porumb, sfeclă), apoi frunzele bazale şi chiar rădăcinile plantelor culturilor de toamnă;
plantele preferate sunt cele cu frunze cărnoase, rădăcinoasele şi tuberculiferele, atacul la prăşitoare
fiind de-a lungul rândurilor şi în vetre.
Pagube maxime cauzează omizile generaţiei a II a asupra culturilor de toamnă şi a
prăşitoarelor în primăvară. În general larvele G1 atacă prăşitoarele (mai ales porumbul şi sfecla), iar
omizile din G2 atacă culturile de toamnă; porumbul este atacat de la răsărire şi până la 10 frunze,
daune fiind de 15-30%.
Ord. Lepidoptera - Fam. Noctuidae
Buha gamma – Plusia (Autographa, Phytometra ) gamma L.
Fluturii au aripile anterioare brun-cenuşii, cu linii fine transversale albicioase şi central au
un desen argintiu în forma literei greceşti γ , iar cele posterioare brune. Anvergura: 30 - 42 mm.
Larve tip omidoform, cu numai 3 perechi de pseudopicioare abdominale ce determină
deplasarea în ansă; corpul verde, dorsal cu 4 linii longitudinale alb-gălbui, iar capul castaniu şi
88
lungă de 35-45 mm. Poate avea 2 - 3 generaţii/an şi uneori chiar 4 - 5 generaţii/an, poate hiberna în
toate stadiile de dezvoltare.
Mod de atac şi plante gazdă. Omizile atacă frunzele centripet, produc rosături până la
scheletarea acestora, producând daune apreciabile mai ales în anii secetoşi. Atacă peste 90 specii de
plante, preferă leguminoasele anuale şi perene, sfecla, cartofii, floarea soarelui, inul, cânepa,
plantele medicinale, varza, butaşii din pepiniere etc.

Autographa gamma: – adult - ouă - larvă

Ord. Thysanoptera - Fam. Phloethripidae
Tripsul grâului - Haplothrips tritici Kurdj.
Retinem:Adultul are corpul moale, aripile înguste, cu o singură nervură şi marginal cu
perişori, de culoare brun-negricioasă şi de 1,4-1,8 mm lungime. Larva este subcilindrică, apodă, de
culoare roşietică, iar capul şi picioarele negre şi lungă de 0,8-1,4 mm.

Mod de atac şi plante gazdă. Adulţii şi larvele înţeapă şi sug seva din flori care se usucă şi
apoi atacă boabele ce au tegumentul decolorat, cu puncte brune, spicele se deformează, iar aristele
sunt zbârlite, boabele în lapte şiştăvite şi întreaga inflorescenţă decolorată - boala albeaţa spicului
ce treptat se usucă atacă în general cerealele, în special grâul (frecvenţă 10-15%), apoi orzul şi
ovăzul (1-3%), iar orzul este atacat mai ales de Haplothrips aculeatus.
Ord. Heteroptera - Fam. Scutelleridae
Ploşniţele cafenii ale cerealelor - Eurygaster Lap.
Adulţii au corpul oval, turtit dorso-ventral, acoperit de un tegument chitinizat, de culoare
galben-brunie, iar lungimea de 8-13 mm şi 5-8 mm lăţime. Specii mai importante: Eurygaster
maura, Eurygaster austriaca şi Eurygaster integriceps.
89
 Ploşniţa gheboasă a cerealelor - Eurygaster maura L. Adultul are pronotul subtriunghiular,
cu scutelul dezvoltat şi subtriunghiular, egal în lungime cu abdomenul, bruniu şi în lungime de 8,5-
11 mm (5,0-6,5 lăţime). Predomină în Câmpia Dunării cu o frecvenţă de 65-70% faţă de Eurygaster
austriaca (20-23%).
Ploşniţa cerealelor - Eurygaster austriaca Schrank. Adultul are capul ascuţit, de culoare
cafeniu-maronie iar lungimea de 11-14 mm şi 7-8 mm lăţime. Mai răspândită în Transilvania şi
Câmpia Dunării.
Ploşniţa grâului - Eurygaster integriceps Put. Adultul cu scutelul ce acoperă majoritatea
abdomenului, iar corpul brun-cenuşiu şi lung de 10-13 mm. Răspândit în Dobrogea, apoi în Câmpia
Dunării etc.

Eurygaster spp.
Ploşniţele cafenii ale cerealelor au în general acelaşi ciclu evolutiv. Hibernează în stadiul de
adult sub liziera pădurilor sau a perdelelor de protecţie, apoi în mirişti etc. au de obicei o generaţie
pe an.
Ord. Heteroptera - Fam. Pentatomidae
Ploşniţele vărgate ale cerealelor - Aelia Fabr.
Genul Aelia Fabr. cuprinde specii cu corpul alungit, turtit lateral şi dorso-ventral şi
tegumentul chitinizat, de culoare gălbuie cu unele dungi longitudinale cafenii (ploşniţe vărgate), în
lungime de 7-12 mm. Speciile mai importante sunt : Aelia acuminata L. şi Aelia rostrata Boh.
Hibernează în stadiul de adult sub liziera pădurilor sau a perdelelor de protecţie, apoi în mirişti etc. şi au 2
generaţii/an.
Aelia acuminata L. Adultul are corpul îngust, de culoare
galben-cafenie, iar pronotul trapezoidal şi cu 3 dungi
longitudinale cenuşiu-gălbui, în lungime de 7-10 mm şi 4,3
mm lăţime.
Aelia rostrata Boh. are corpul eliptic şi capul prelungit sub
formă de rostrum, de culoare galben-cenuşie, iar lungimea de
10-12 mm. Mai frecventă decât A. acuminata în Câmpia
Dunării.

90
 Mod de atac şi plante gazdă atacă ca larvă şi ca adult prin înţepare şi sugere părţile aeriene
ale plantelor, în urma atacului: pe frunze sau tulpini apar mici excrescenţe conice albicioase (conuri
salivare); atacul de la baza spicului din teacă opreşte ieşirea lui din burduf, iar la atac mai tardiv
spicul iese, (florile sunt avortate) şi este decolorat (albeaţa spicului); paiul înţepat deasupra
ultimului nod se îngălbeneşte şi treptat spicul se usucă. Pagube apreciabile sunt cauzate la boabe: la
atacul imediat după fecundare, floarea devine sterilă iar boabele în lapte se zbârcesc; daune maxime
sunt la atacul produs asupra boabelor în pârgă care nu se mai dezvoltă şi au un punct negru (locul
înţepăturii) înconjurat de o aureolă gălbuie. Ploşniţele cerealelor sunt specii oligofage, atacând toate
păioasele, dar mai ales grâul, apoi orzul, secara şi ovăzul.
Ord. Coleoptera - Fam. Carabidae
Observaţie :Gândacul ghebos - Zabrus tenebroides Goeze.
Adultul are corpul dezvoltat, cu protoracele bombat ca un gheb, iar elitrele cu câte 9 striuri
longitudinale. Culoarea este negricioasă-brunie, iar antenele, pronotul, elitrele, picioarele şi partea
ventrală brun-roşcate, în lungime de 12-16 mm. Larva este alungită, turtită dorso-ventral, de culoare
alb-gălbuie iar tergitele castanii-brunii şi de 28-35 mm. Hibernează ca larvă de vârsta a II-a în sol la
25-40 cm adâncime. Are o generaţie pe an.
Mod de atac şi plante gazdă adulţii rod boabele în lapte şi în pârgă, iar larvele consumă
frunzele bazale, ambele stadii fiind nocturne. Gândacii se urcă pe spic şi consumă boabele de la
bază spre vârf iar cele în pârgă numai la vârf. Atacul este în vetre daune mari provoacă larvele, în
medie de 10-20% iar în monoculturi de 30-40% şi chiar 60-75%, compromiţând cultura. Gândacul
ghebos este un dăunător oligofag, atacând mai ales păioasele de toamnă: grâul în special, apoi orzul
şi secara şi mai puţin cerealele de primăvară: orz, ovăz şi grâu.

Zabrus tenebrioides - adult - larvă - plante atacate de larve

Ord. Coleoptera - Fam. Scarabaeidae

Genul Anisoplia Serv.
Cărăbuşeii spicelor denumire data adulţilor, larvele sunt viermi albi, mai periculoase sunt
speciile: Anisoplia segetum, Anisoplia austriaca, Anisoplia lata şi Anisoplia agricola.
91
 Anisoplia segetum Herbst. Adultul are corpul alungit, dorsal cu o pubescenţă mai lungă şi
mai deasă de pigidiu, de culoare neagră-verzuie, cu luciu pe cap, pronot şi picioare, iar elitrele
castanii, în lungime de 9,5-12 mm. Larva este scarabeiformă. Lungime: 27-30 mm.
Anisoplia austriaca Herbst. Adultul are corpul masiv şi ventral pubescent, de culoare neagră
iar elitrele castanii-roşcate unicolore sau cu o pată scutelară negricioasă, în lungime de 12-15 mm.
Larva scarabeiformă şi lungă de 30-35 mm.
Anisoplia lata Et. Adultul are corpul lat, negru şi elitrele castaniu-roşcate sau negricioase, cu
o pată scutelară pubescentă, iar lungimea de 12-14 mm.
Anisoplia agricola Poda. Adultul are corpul convex dorsal si mai mult sau mai puţin
pubescent (în afara elitrelor), de culoare neagră iar elitrele castanii, uneori negricioase

Anisoplia spp.

Mod de atac şi plante gazdă cărăbuşeii consumă boabele în lapte şi apoi cele în pârgă,
provoacă daune indirecte prin scuturarea boabelor în timpul hrănirii daunele variază între 3 şi 30%,
iar larvele sunt rizofage şi cu daune reduse. Cărăbuşeii cerealelor atacă mai ales păioasele de
toamnă (în special grâul şi secara, apoi cele de primăvară (ovăz, grâu, orz) şi gramineele de nutreţ
(Agrostis, Festuca, Poa etc.)
Ord. Coleoptera - Fam. Curculionidae Gyll.
Gărgăriţa (răţişoara) porumbului - Tanymecus dilaticollis
Este considerat principalul dăunător al porumbului în fenofaza răsăririi plantelor, produce
daune de 20-25% la porumb. Adultul are corpul oval-alungit, pronotul mai lat decât lung şi rostrul
prelungit sub forma unui cioc de raţă , iar culoarea este cenuşiu-cafenie şi de 5,8-8,0 mm lungime.
Larva are corp viermiform, recurbată şi apodă, de culoare alb-gălbuie şi lungă de 7-10 mm.
Hibernează ca adult, rar ca larvă, sub resturi vegetale din câmp sau în sol la 30-100 cm adâncime.
este o specie monovoltină.

92
 Tanymecus dilaticollis

Mod de atac şi plante gazdă. Adulţii atacă în mod caracteristic, prin rosături marginale
crenelate asupra frunzelor plantulelor de porumb (cu 2-4 frunze), iar la infestări puternice pot reteza
planta de la colet, pagube maxime (25-60%) înregistrându-se mai ales în culturi semănate târziu.
Intensitatea atacului creşte până la fenofaza atacului de 4-5 frunze, când gărgăriţele trec pe alte
culturi. Perioada critică de atac este între răsărirea porumbului şi fenofaza de 3 frunze, iar anii de
invazie sunt după ierni blânde si primăveri secetoase şi calde. Atacul larvelor care sunt rizofage, nu
provoacă pagube. Tanymecus dilaticollis este specie polifagă, pagube mari cauzând culturilor de
porumb, apoi la floarea soarelui, orez, sfeclă, grâu de primăvară, tutun etc.; mai atacă cerealele de
toamnă, trifoiul, lucerna, soia etc.
Ord. Diptera - Fam. Chloropidae
Musca neagră a cerealelor - Oscinella frit L.
Adultul are corpul negru - lucios (musca neagră) şi aripile hialine, în lungime de 1,5-2,5 mm.
Larva este puţin turtită, viermiformă, apodă, de culoare alb - gălbuie şi de 4-5 mm lungime.
Hibernează ca larvă matură în puparie şi uneori ca pupă, are 2-3 generaţii anuale.

Mod de atac şi plante gazdă. Atacul este

caracteristic larvelor de muşte dăunătoare
păioaselor: zona bazală a plantelor tinere se umflă,
iar în condiţii favorabile de mediu se constată o
înfrăţire exagerată, care însă nu fructifică. Cel mai
periculos atac este al generaţiei de toamnă şi apoi
al celei de primăvară, mai ales asupra plantelor de
3-4 frunze.
Larvele se localizează în mugurele terminal
iar frunza centrală se îngălbeneşte şi treptat
frunzele se usucă; mai târziu larvele atacă lăstarul
principal, zona coletului se umflă şi apar numeroşi
fraţi. Daune maxime O. frit provoacă la cerealele
de primăvară (ovăz şi orz), mai ales în perioade de
secetă şi apoi cerealelor de toamnă (grâu, orz,
secară).gramineele spontane (Agropyrum, Poa,
Avena, Lolium, Festuca, etc.)
93
 Ord. Thysanoptera - Fam. Thripidae
Tripsul tutunului - Thrips tabaci Lind.Ord.
Retinem:Adultul are corpul zvelt, aripile anterioare au 2 nervuri longitudinale,iar cele
posterioare una, ambele perechi înzestrate cu franjuri lungi pe marginea inferioară şi peri pe cea
superioară. Culoarea şi mărimea sunt caractere de dimorfism sexual: femela este cenuşiu-brunie şi
de 0,8-1,0 mm, iar masculul galben deschis şi de 0,7-0,8 mm. Larva are corpul de culoare galbenă-
palid, având capul şi toracele mai închise, cu o lungime de 1 mm, poate avea 3-6 generaţii pe an în
câmp unde are de obicei un ciclu amfigonic, iar în sere 6-12 generaţii (partenogenetice) hibernează
în toate stadiile de dezvoltare, dar mai ales ca adult.

Thrips tabaci
Mod de atac şi plante gazdă. Atacă în câmp cât şi în spaţii protejate prin înţeparea limbului
foliar şi sugerea sevei, producând pete galben-cenuşii iar pe frunze apar deformări cu aspect de
cecidii, mai ales la răsaduri şi plante tinere. Plantele atacate nu mai vegetează normal, rămân mici şi
producţia scade cu 15-30% şi uneori 60%, în special în anii secetoşi. Frunzele de tutun atacate de
tripşi pe partea inferioară sunt mai uşoare, la uscat rămân verzi, iar la fermentare se sparg şi se rup
uşor, pierd aroma şi putrezesc repede. Specie polifagă, atacă peste 50 de plante (Solanacee,
Cucurbitacee etc.). Este vector de transmitere a virusurilor la solanacee.
Ord. Coleoptera - Fam. Chrysomelidae
Gândacul din Colorado - Leptinotarsa decemlineata Say. Ord.
Adultul are corpul oval, convex dorsal, culoarea este galben-portocalie şi cu desene şi linii
negre pe cap şi pronot iar pe elitre câte 5 linii longitudinale pe fiecare. Lungime: 10-12 mm. Oul
este portocaliu, de 1,0-1,2 mm. Larva are corpul arcuit în regiunea toracică, de culoare roşie-
portocalie, lateral cu două rânduri longitudinale de pete negre, iar capul, pronotul şi picioarele
negre. Hibernează în stadiul de adult în sol, are 2-3 generaţii anuale.

94
 Leptinotarsa decemlineata – larvă; - ouă; - adult

Mod de atac şi plante gazdă. Adulţii şi larvele rod la început limbul şi treptat consumă
complet frunzele în afara nervurilor groase, iar la infestări puternice larvele pot ataca tuberculii.
Cele mai atacate specii sunt: cartoful, vinetele şi tomatele, apoi ardeii şi unele specii spontane
(zârna, mătrăguna etc.).

Ord. Coleoptera - Fam. Chrysomelidae

Gândacul roşu al rapiţei - Entomoscelis adonidis L. Ord.
Adultul are corpul g1obulos, convex dorsal şi de culoare brună-cafenie, iar capul şi elitrele
roşii, cu 3 dungi longitudinale negre şi lungime de 7-10 mm. Larva este alungită, brun-negricioasă
dorsal şi galben-brunie ventral, capul negru şi cu 3 rânduri de negi pubescenţi pe fiecare segment,
iar lungimea de 11-13 mm. Hibernează în stadiul de ou în soluri uşoare, la 2-8 cm, are o generaţie
pe an.

Entomoscelis adonidis - adult larvă

Mod de atac şi plante gazdă. Gândacii (toamna) şi larvele (primăvara) rod până la
scheletare frunzele plantelor, atacul este în vetre, iar daunele ajung la 25-40%, cultura fiind
compromisă la infestări puternice. Gândacii nou apăruţi (luna mai) atacă frunzele dar mai ales
bobocii florali şi silicvele. Este un dăunător polifag, atacă în special cruciferele (rapiţa, apoi
muştarul, ridichile etc.), sfecla, napii, cerealele etc.

95
 Ord. Coleoptera - Fam. Curcullionidae
Răţişoara sfeclei – Tanymecus palliatus Fabr.
Adultul are corpul oval-alungit, pronotul mai lung decât lat, rostrul ca un cioc de raţă, cu
elitrele mai late la bază decât pronotul, iar culoarea este neagră dorsal şi cenuşie ventral, cu o
pubescenţă brun-cenuşie şi cu solzi, lungime 8-12 mm. Larva este subcilindrică şi apodă, albicioasă
iar capul brun şi lungă de 12-16 mm. Hibernează în primul an ca larvă şi în al doilea ca adult, în sol
sau sub resturile vegetale din câmp, are o generaţie la 2 ani.
Mod de atac şi plante gazdă. Adulţii rod frunzele plantulelor, marginal şi crenelat, iar la
infestări puternice pot reteza plantele de la colet, provocând pagube de 20% - 40%. Larvele atacă
rădăcinile secundare şi zona coletului, daunele fiind mai reduse. Preferă culturile de sfeclă de zahăr
şi de nutreţ, floarea-soarelui, soia etc.

Recunoaşterea dăunătorilor la principalele specii legumicole

Ord. Orthoptera - Fam. Gryllotalpidae
Coropişniţa - Gryllotalpa gryllotalpa L.

Adultul are corpul robust, culoare brună cafenie

cu aspect catifelat, mandibule puternice, pronotul bine
dezvoltat, aripile anterioare scurte, pieloase, iar cele
posterioare lungi, strânse de-alungul abdomenului.
Picioarele anterioare adaptate pentru săpat galerii în sol.
Abdomenul voluminos, terminat cu 2 cerci, lungimea
corpuluide 35-60 mm. Larva se aseamănă cu adultul dar este mai mică, culoare mai deschisă şi aripi
rudimentare.
Specie edafică, preferă solurile mai uşoare, grase, din apropierea apelor, hibernează ca larvă
vârsta a III-a în prima iarnă, iar a doua iarnă o petrece în stadiul de larvă matură (vârsta V) în sol la
adâncimi variabile, de la 50-90 la 130-180 cm. Are o generaţie la 2 ani.

96
 Mod de atac şi plante gazdă atacă sub formă de rosături superficiale cavernoase şi de
galerii, coletul şi rădăcinile legumelor mai ales, apoi bulbii, rizomii şi tuberculii. Rădăcinile groase
sunt roase, iar cele subţiri retezate. Atacul în câmp se eşalonează pe toată perioada de vegetaţie, iar
în sere tot anul, recunoaşterea lor se face după vetre cu Ø de 50-100 cm cu plante ofilite dar de
culoare verde. Daunele sunt: directe, prin roaderea părţilor subterane ale plantelor şi indirecte, prin
galeriile proprii făcute în stratul superficial al solului, ce deranjează creşterea şi dezvoltarea
legumelor şi scoaterea de seminţe şi plante încolţite. Specie polifagă ce atacă legumele: tomate,
vinete, ardei, ceapă, cartofi, ridichi, salată, morcov, etc., apoi florile, cereale (preferă orzul, etc.),
sfecla, floarea soarelui, tutunul, etc.
Cls. Insecta - Ord.Coleoptera - Fam. Elateridae
Viermii sârmă - Agriotes spp. L
Viermii sârmă sunt larvele unor coleoptere denumite „gândaci pocnitori”(gândacul aşezat pe
spate, revine la poziţia normala printr-un salt însoţit de o pocnitură.), sunt edafice atacă organele
subterane ale plantelor; au corpul alungit şi acoperit de un tegument bine chitinizat ce măreşte
rezistenţa la insecticide; preferă solurile acide şi umede. Speciile mai importante sunt: Agriotes
lineatus L., A. obscurus L., A. sputator L. şi A. ustulatus Schall.
Adultul are corpul alungit, elitrele cu 4 striuri longitudinale evidente şi culoare brună, în
lungime de 7-10 mm.

Agriotes spp. – adult larvă

Larva este subcilindrică, cu inelul anal conic, culoare galben-castanie şi de 20-26 mm.
Agriotes obscurus are pronotul mai lat decât lung, elitrele pubescente şi corpul brun - închis,
capul cafeniu şi de 7-10 mm lungime. Agriotes sputator, brun-roşcat şi mai mic, de 6-7 mm.
Agriotes ustulatus are pronotul negru, corpul brun - închis şi lung de 9-12 mm.
Viermii sârmă hibernează de obicei ca larvă şi adult sau numai ca larvă. Ciclul biologic
durează în medie 4-5 ani, în funcţie de factorii ecologici zonali. Apariţia adulţilor se observă anual,
din cauză că larvele se găsesc în sol în diferite vârste. Dezvoltarea optimă a viermilor sârmă se
desfăşoară la 17-25°C.
Mod de atac şi plante gazdă. Adulţii nu produc pagube, au un regim de hrană pantofag
97
(boabe, larve etc.). Larvele atacă organele subterane ale plantelor, rod seminţele germinate şi atacă
coletul şi puieţii din pepinierele pomicole, viticole şi silvicole. Daune mari provoacă porumbului la
colet (o larvă poate distruge 8-12 plante, primăvara), atacă plantele abia răsărite, de cereale de
toamnă sau de primăvară, rădăcinile tinere ale plantelor tehnice (floarea-soarelui, sfeclă, tutun,
cartofi, etc.), legume rădăcinoase, lucernă, trifoi, plante floricole etc. Atacul este în lungul
rândurilor şi în vetre.

Ord. Lepidoptera -Fam. Noctuidae

Buha verzei - Mamestra brassicae L.
Adultul are corpul gros, brun-cenuşiu şi de 18-21 mm, cu aripile anterioare brune, central cu
o maculă reniformă înconjurată cu linii fine albe, iar cele posterioare cenuşii şi cu franjuri
marginale. Anvergura de 40-45 mm. Larva subcilindrică-omidoformă, verde-cenuşie şi dorsal cu 3
linii longitudinale alb-gălbui, iar capul şi pronotul castaniu-bruniu, lungă de 38-46 mm. Hibernează
în stadiul de crisalidă în sol la 5-12 cm adâncime, iar în primăvară fluturii apar la începutul lunii
mai şi zborul lor se eşalonează până în iunie. Are de obicei 2 generaţii pe an.

Mamestra brassicae
Mod de atac şi plante gazdă. Larvele generaţiei I atacă la început epiderma inferioară a
frunzelor, iar apoi rod neregulat parenchimul şi limbul de la centru spre margini, până la scheletare;
la sfârşitul stadiului, omizile atacă şi căpăţâna prin galerii neregulate. Larvele G2 atacă în special
căpăţâna în formare a verzei de toamnă, la început perforând frunzele marginale; de asemenea rod
inflorescenţa semincerilor. Atacul larvelor este maxim noaptea. Daunele sunt mari prin reducerea
masei foliare, a întreruperii în creştere a plantei şi formarea căpăţânii dar mai ales prin perforarea
căpăţânii prin galerii şi umplerea lor cu excrementele proprii, căpăţâna intrând în putrefacţie; de
asemenea daune apreciabile produce şi asupra semincerilor. Este o specie polifagă, atacând
numeroase plante: preferă cruciferele legumicole: varza, conopida, gulia, rapiţa, etc., sfecla, floarea
soarelui, tutunul, mazărea, daliile, salata, inul, ceapa, tomatele, soia, etc.
Ord. Lepidoptera - Fam. Pieridae

98
 Fluturele alb al verzei - Pieris brassicae L.
Adultul are corpul negricios de 18-20 mm, cu ambele aripi albe (albiliţa), iar vârful negru şi
pe cele posterioare cu câte o maculă neagră; prezenţa pe aripile anterioare a 3 macule negre indică
sexul femel. Anvergura: 50-65 mm. Larva de tip omidoform, culoare verde-gălbuie, capul cenuşiu
şi cu 2 dungi longitudinale laterale şi una dorsală de puncte negre, negi pubescenţi dorsal, lungime
de 45-52 mm. Hibernează în stadiul de crisalidă în cocon verzui cu pete negre de 35 mm, mătăsos,
fixat pe garduri, arbori, etc. şi mai rar ca larvă şi are 2-3 generaţii/an.

Pieris brassicae
Mod de atac şi plante gazdă. Larvele tinere rod epiderma inferioară şi parenchimul foliar şi
mai târziu atacă limbul până la scheletare în direcţie centripetă. Omizile G2 şi G3 atacă frunzele ce
învelesc căpăţâna şi apoi căpăţâna în formare, prin roadere de galerii ce le umplu parţial cu
dejecţiile proprii. P. brassicae atacă în special varza albă, roşie, de Bruxelles, apoi conopida, gulia,
rapiţa, etc.
Ord. Diptera - Fam. Muscidae
Musca verzei - Delia (Chorthophila) brassicae Bouche
Adultul seamănă cu musca de casă, cu corpul zvelt cenuşiu, păros şi de 5-7 mm lungime.
Larva viermiformă, apodă, gălbui-albicioasă şi lungă de 7-9 mm. Hibernează în stadiul de pupă în
sol la 2 - 6 cm, iar muştele apar în primăvară la sfârşitul lunii aprilie. Are de obicei 3 generaţii/an.

Delia brassicae
Mod de atac şi plante gazdă. Larvele G1 rod tulpinile răsadurilor în special zona coletului,

99
iar apoi pătrund în interior şi atacă rădăcina pivotantă sub formă de galerii, dar şi sistemul radicular
secundar. Datorită atacului, plantulele nu mai vegetează normal, se veştejesc treptat, cad la sol şi se
usucă. Pagubele cele mai mari sunt cauzate de larvele G1, din cauza sensibilităţii plantulelor, ele
ajungând de la 5 la 40%, mai ales în primăveri secetoase. Larvele G2 atacă zona coletului, rădăcina
sau tulpina plantelor tinere şi mai puţin frunzele ce învelesc căpăţâna. Larvele G3 atacă în special
zona coletului şi tulpina prin galerii ascendente, apoi căpăţâna verzei de toamnă, de asemenea
semincerii de varză şi de conopidă, reducând producţia de sămânţă de la 15-30% la 40-60%. Delia
brassicae atacă în special varza albă şi semincerii de varză şi conopidă, apoi conopida plantată
timpuriu, gulia şi ridichile, rapiţa, muştarul, etc.
Ord. Diptera - Fam. Anthomyidae
Musca cepei - Hylemyia (Delia) antiqua Meig.
Adultul are corpul zvelt, aripi hialine gălbui, de culoare cenuşie-gălbuie, cu pete şi dungi
negricioase şi picioarele negre, iar lungimea de 6-7 nun. Larva este viermiformă, galben-murdar şi
de 6-8 mm. Hibernează în stadiul de pupă în sol la 10-15 cm, iar în primăvară la începutul lunii mai
apar muştele, are de obicei 2-3 generaţii pe an.
Mod de atac şi plante gazdă. Larvele G1 rod galerii în frunzele plantelor tinere de-a lungul
nervurilor, consumând mai ales epiderma superioară şi parenchimul, iar apoi larvele atacă bulbii
tineri. Larvele generaţiei a II-a şi a III-a atacă mai ales semincerii prin roaderea inflorescenţei,
daunele fiind mai reduse decât la G1. H. antiqua atacă în general liliaceele, în special ceapa, prazul
şi usturoiul şi mai puţin laleaua.

Delia antiqua
Cls. Nematoidea - Ord. Tylenchida - Fam. Tylenchidae
Viermele rădăcinilor -Meloidogyne incognita Chitw. (Heterodera marioni Cor.)
Femela este piriformă, albicioasă şi de 0,40-1,30 mm lungime, iar masculul filiform şi de
1,2-1,8 mm, larvele au corpul filiform transparent de 2,2-0,5 mm. Hibernează ca ou în chistul femel
fixat pe rădăcini sau în sol, iar în sere iernează şi ca femelă sau ca larvă în vârsta a II- a.
Dezvoltarea unei generaţii în condiţii de seră este de 25-35 zile, specia având 4-8 generaţii pe an, iar
în câmp 3-5 generaţii, preferând solurile nisipo-lutoase.

100
 Meloidogyne incognita: larvă mascul plantă atacată
Mod de atac şi plante gazdă. Adulţii şi larvele atacă prin înţepare şi sugere rădăcinile
plantelor ca urmare a atacului se formează gale de diferite forme şi mărimi, având diametrul de 2-5
cm. Plantele atacate stagnează în vegetaţie, au frunzele etiolate şi se vestejesc, iar fructele rămân
mici şi cad. Pagube de 15-30% sunt provocate în sere, răsadniţe şi culturi forţate, cu maxime (50-
60%) la castraveţi şi tomate.

Ord. Homoptera - Fam. Aleurodidae

Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw.

Adultul are corpul zvelt, gălbui şi

acoperit cu o substanţă ceroasă albă (musculiţa
albă), cu aripi hialine, albicioase şi lung de 1,2-
1,6 mm. Larva este ovală, lateral cu cili, de
culoare galbenă şi acoperită cu un strat ceros, de
0,75-0, Specie adaptată mai ales condiţiilor de
seră, unde are 3-5 generaţii pe an. Hibernează în
toate stadiile de dezvoltare.
Mod de atac şi plante gazdă. Ambele stadii înţeapă şi sug seva şi sucul celular din ţesuturi;
atacul este în grup, pe partea inferioară a limbului ce prezintă pete gălbui şi treptat se etiolează,
usucă şi cad.
Organele vegetale atacate sunt acoperite cu roua de miere secretată de larve ce reduce
respiraţia şi transpiraţia, favorizând debilitarea plantelor. Specia este unul din principalii dăunători
ai plantelor de seră din ţara noastră, pagubele sunt mărite şi pentru că sunt vectori de transmitere a
virusurilor la cartofi, tomate, etc. T. vaporariorum este un dăunător polifag ce atacă peste 100 specii
de plante floricole şi legumicole de seră din 29 familii, mai ales: muşcate, begonii, primule, Salvia
spp., tomate, castraveţi, ardei, vinete, pepeni galbeni, tutun, Phaseolus spp., dalii, trandafir,
Cyclamen spp., Myrtus spp., Datura spp., etc.

101
 Ord. Thysanoptera - Fam. Thripidae
Tripsul plantelor de seră - Heliothrips haemorrhoidalis Bche.
În țara noastră este întâlnit doar în spații protejate. Adultul are corpul zvelt, aripi alungite cu
o singură nervură şi franjurate marginal, de culoare brunie şi de 1,2-1,4 mm.. Larva este galbenă şi lungă de
0,8 - 1,0 mm.

Tripsul plantelor de seră (Heliothrips haemorrhoidalis):

1 - adult; 2 - frunză de zambilă atacată (după Săvescu).
Specie partenogenetică ovipară, reproducerea fiind asigurată numai de femele (masculii
lipsesc). O generaţie se dezvoltă în medie timp de 20-28 zile, în sere reproducerea fiind continuă tot
anul prin 9-12 generaţii partenogenetice.
Mod de atac şi plante gazdă. Adulții și larvele atacă prin înţepare şi sugerea sevei, urmat de
apariţia unor pete mici, albe ce cuprind treptat întregul limb. Plantele atacate nu mai vegetează
normal, butonii florali nu se mai deschid sau sunt decoloraţi, , treptat se ofilesc, frunzele se
brunifică parţial iar florile şi fructele cad (în special la plantele puternic atacate). Specie polifagă ce
atacă numeroase plante de seră, floricole şi legumicole, apoi din răsadniţe şi ornamentale; dintre
cele floricole preferă: Cineraria spp., Tulipa spp., Begonia spp., Cyclamen spp., Dianthus spp.,
Lilium spp., iar dintre plantele ornamentale: Citrus spp., Ficus spp., Phoenix spp., Fuchsia spp.,
Myrtus spp.,etc.
Ord. Thysanoptera - Fam. Thripidae
Tripsul californian – Frankliniella occidentalis Perg.
În ţara noastră a fost semnalat în anul 1990, în serele de la Işalniţa (Dolj), adultul este mic
cu o lungime corporală de 0,9-2 mm, având culoarea variabilă în funcţie de anotimp: brun închis
(iarna) şi galben deschis (vara), prezentând dorsal o tentă gri datorită aripilor, masculul fiind mai
mic decât femela. Abdomenul este galben la mascul, iar la femelă ascuţit şi de culoare mai închisă
şi se termină cu un dispozitiv de depunere a ouălor denumit tarieră. Larvele neonate sunt
transparente şi după prima năpârlire capătă culoarea galbenă. Oul este opac şi reniform.
102
 Hibernează în stare activă pe culturile din sere, unde poate dezvolta 6-7 generaţii pe an.
Femelele depun ouăle cu ajutorul tarierei, în interiorul ţesuturilor plantelor (frunze, flori, fructe).

Tripsul californian (Frankliniella occidentalis): - adult;

Literatura de specialitate menţionează faptul că din ouă nefecundate apar masculi, iar din
cele fecundate apar în majoritate femele, raportul dintre masculi şi femele fiind în general de 1 la 4.
Mod de atac şi plante gazdă. Tripsul californian este un dăunător polifag, atacă prin înţepat
şi supt florile, frunzele şi chiar fructele multor plante. În spații protejate atacă plantele legumicole
de tomate, castraveţi, pepeni, ardei, vinete, specii floricole: gerbera, crizantema, begonia, garoafele,
violetele de Parma, muşcatele, gălbenelele etc. Atacul se manifestă la nivelul frunzelor, florilor,
fructelor, unde apar pete de decolorare care cu timpul devin argintii. De obicei ţesuturile atacate
sunt uşor gofrate. Florile atacate avortează, petalele se pătează şi sunt distruse organele de
reproducere. Atacul poate fi însoţit de secreţii translucide aderente la substrat pe care se poate
instala fumagina.Culturile atacate sunt depreciate mai ales calitativ, pagubele putând depăşi
50%.Tripsul californian, în stadiul de larvă este vector de viroze, transmiţând la tomate virusul
tomato spotted wilt virus (TSWV) şi Tabacco streak il virus (TSV).
Ord. Homoptera - Fam. Aphididae
Păduchele verde al trandafirului - Macrosiphum rosae L.
Dăunător ubicvistic, comun în toată ţara. Specie holociclică migratoare cu ciclul evolutiv
heterogonic comun afidelor: hibernează ca ou durabil depus în toamnă de femelele formei sexuate
în crăpăturile scoarţei ramurilor de trandafir, din care în primăvară apare fundatrix ce se hrăneşte 12
- 16 zile şi apoi, matură, generează pe cale partenogenetică vivipară 60-80 larve. Începând cu luna
mai apar şi indivizi aripaţi care au rolul de a răspândi specia, ei migrând pe alte plante gazdă
(Valeriana spp., etc.) pe care evoluează mai multe generaţii partenogenetice. Înspre toamnă, forma
aripată sexuapres retromigrează pe planta gazdă principală trandafirul, unde dă naştere la forma
sexuată a cărei femele, după împerechere, depune 2-3 ouă durabile ciclul biologic repetându-se.
Specie polivoltină.
Mod de atac şi plante gazdă. Atacul este specific afidelor prin 4 însuşiri: coloniile de
păduchi atacă în grup pe partea inferioară a limbului; în urma atacului prin înţepare şi sugerea sevei,
103
apar pete gălbui în zona centrală a limbului, marginile frunzei se încreţesc şi vârful se răsuceşte, ea
îmbuchetându-se şi formând aşa numitele pseudocecidii; atacul este mai intens asupra frunzelor de
la vârful lăstarilor; păduchii secretă roua de miere ce reduce unele procese metabolice (transpiraţia,
respiraţie). Coloniile de păduchi mai atacă şi organele florale. În urma atacului, frunzele se
etiolează, planta nu mai vegetează normal, bobocii florali nu se mai deschid şi astfel în anul următor
trandafirul nu mai creşte şi înfloreşte optim; dăunătorul este vector de virusuri. M. rosae atacă
intens trandafirul (rosae), daune mari provocând în primăveri secetoase, apoi Pirus spp., Malus
spp., Dipsacus spp., Valeriana spp., etc.

Păduchele verde al trandafirului (Macrosiphum rosae):

Ord. Homoptera - Fam. Lecanidae

Păduchele ţestos al lămâiului - Lecanium hesperidum L.
Specie ubicvistică, răspândită în zona tropicală şi temperată a continentelor, iar la noi
frecventă în sere şi apartamente. Femela are corpul piriform turtit, galben-portocaliu de 3-4 mm, iar
carapacea ovală, convexă dorsal şi cu o carenă mediană longitudinală, plată ventral şi de culoare
cafenie, de 4-6 mm lungime şi 3-4 mm lăţime.
Specie partenogenetică ovovivipară care prezintă 3-4 generaţii anuale în sere. Ecloziunea
larvelor G1 are loc în lunile aprilie-mai, se face sub carapacea maternă, la început pe frunze şi apoi
pe lăstarii şi ramurile de lămâi. Larvele ajung mature după 40-55 zile şi femelele încep să depună
sub carapacea proprie 150-300 ouă (maxim 500-800). Incubaţia are loc în corpul matern şi la
terminarea dezvoltării embrionare, femela depune ouăle din care imediat eclozează larvele
(ovoviviparitate), ciclul repetându-se. O generaţia se dezvoltă în 50-65 zile şi astfel într-un an
evoluează 3-4 generaţii, ele suprapunându-se, iar cea hibernală durează 50-200 zile.

104
 Păduchele lămâiului (Lecanium hesperidum)
Mod de atac şi plante gazdă. Păduchii înţeapă şi sug seva permanent din frunze şi lăstari, iar
planta nu mai vegetează normal, limbul are pete decolorate şi frunzele pot cădea, mai ales de la
vârful ramurilor. Metabolismul este redus şi datorită prezenţei secreţiei roua de miere (acest
păduche secretă cea mai mare cantitate dintre coccide, însuşire specifică însă afidelor), atacul fiind
mai intens pe partea inferioară a frunzelor (8-10 carapace de păduchi pe un limb). Aceste procese
determină o întrerupere a creşterii şi dezvoltării arbustului şi apoi o înflorire şi fructificare redusă, o
defoliere parţială şi uneori aproape totală (daune 5-20%), Lecanium hesperidum fiind cel mai
periculos dăunător al lămâiului. Specie polifagă cu daune mai mari asupra citricelor (lămâi etc.),
apoi mai atacă Begonia spp., Camellia spp., Cycas spp., Myrtus spp., dafin, leandru, etc.

Ord. Homoptera - Fam. Diaspididae

Păduchele ţestos alb al oleandrului - Aspidiotus hederae Vallot
Coccid ubicvistic frecvent în zonele calde şi cea mediteraneaană unde se dezvoltă liber, iar
în regiunea temperată în condiţii de seră şi apartament, respectiv şi în ţara noastră. Femela are
corpul cordi-piriform, de culoare alb-gălbuie şi lung de 1,4-1,6 mm. Carapacea este circulară,
convexă dorsal, alb-gălbuie în diametru de ,8-2, mm. Scutul masculului este alungit, albicios şi lung
de 1,1-,3 mm.
Diapauza hiemală relativă (apartament şi seră) o petrece ca adult, iar în primăvară femelele
încep să depună ouă, în medie 80-100 bucăţi, ecloziunea larvelor eşalonându-se 2-4 luni (V-IX).
Larvele neonate sunt mobile puţin timp şi apoi se fixează pe frunze mai ales, apoi pe lăstari unde
atacă prin înţepare şi sugere. Stadiul larvar se dezvoltă în 70-120 zile în raport de temperatură. În
condiţiile ţării noastre, A. hederae are 1-2 generaţii pe an: G, de vară, liber, de 90-110 zile şi G2, de
iarnă, în apartament, de 200-250 zile, iar în regiunile tropicale prezintă 3-4 generaţii.
Mod de atac şi plante gazdă. Coloniile de larve infestează mai ales frunzele şi ramurile,
apoi mugurii, lujerii florali şi uneori fructele pe care le atacă tot anul, deoarece generaţiile se
suprapun. La invazii puternice, intensitatea de atac este maximă (80-120 păduchi pe o frunză) şi în
urma atacului continuu, frunzele se îngălbenesc şi treptat se usucă şi cad, creşterea este întreruptă,
105
iar înfloritul şi fructificaţia reduse ceea ce pot determina uscarea arbustului. A. hederae este un
dăunător polifag ce atacă peste 200 specii de plante, preferând: oleandrul (daune de 10-20%) şi
citricile (5-12%), apoi Buxus spp., Cactus spp., Cycas spp., Phoenix spp., măslinul,etc.

Păduchele ţestos al oleandrului (Aspidiotus hederae)

Ord. Homoptera - Fam. Pseudococcidae
Păduchele lânos alb al lămâiului - Pseudococus adonidum L.
Specie ubicvistică, iar la noi în sere şi apartamente. Femela are corpul oval şi lipsit de
carapace, fiind acoperit cu o secreţie ceroasă-lânoasă, albă şi specifică, de 5,0-6,5 mm.
Specie ovovivipară, o femelă depunând câte 100-150 ouă în fiecare ovisac (organit rezultat
din secreţia glandelor cerifere ale insectei), în total 450-600 bucăţi. Incubaţia ţine 4-6 zile şi larvele
neonate se răspândesc pe plante unde încep atacul, iar după 20-25 zile ajung mature, evoluând o
nouă generaţie, specia fiind polivoltină (6-8 generaţii).
Mod de atac şi plante gazdă. Atacul este asemănător cu al grupului păduchilor ţestoşi. P.
adonidum este un dăunător polifag care atacă în special citricele (mai ales lămâiul, portocalul, etc.),
precum şi diferite specii ornamentale cum ar fi: Ficus spp., Cycus spp., Phyllocactus spp., Phoenix
spp., Canna indica, Psidium, Jacaranda, ferigi, smochin etc.

Păduchele lânos al lamaiului (Pseudococus adonidum)

106
 Recunoaşterea dăunătorilor la principalele specii pomicole
Ord. Homoptera - Fam. Aphididae
Păduchii de frunze - Fam. Aphididae
Afidele formează unul dintre cele mai frecvente şi periculoase grupuri de dăunători ai
livezilor. Specii cu forme aptere şi aripate, având corpul acoperit de un tegument subţire, cu aparat
de înţepat şi dimensiuni reduse, de 1,3-3,5 mm şi care secretă roua de miere. Sunt insecte
amfigonice, cu 4-10 generaţii partenogenetice şi 1 generaţie sexuată, putând avea o singură plantă
gazdă sau mai multe. Atacă în colonii, limbul foliar pe partea inferioară, ca urmare se observă
încreţirea marginilor limbului, răsucirea vârfului şi îmbuchetarea frunzelor de la vârful lăstarilor.
Secretă roua de miere cu care acoperă limbul şi care constituie substratul pe care se dezvoltă
ciuperca: fumagina (Capnodium salicinum) se împiedică astfel transpiraţia şi respiraţia frunzelor,
fotosinteza şieste dereglat metabolismul plantelor.Fam. Aphididae cuprinde numeroase specii
dăunătoare livezilor, mai importante fiind: Aphis pomi, Myzodes persicae, Hyalopterus pruni,
Myzus cerasi etc.
Păduchele verde al mărului - Aphis pomi De Geer.
Virginogenele aptere au corpul piriform,
verde-gălbui şi de 1,5 - 2,0 mm.
Virginogenele aripate au capul şi toracele
negru şi abdomenul verde, aripile transparente cu
nervaţia verde, de 2,0 - 2,5 mm lungime. Specie
monoică nemigratoare, ce hibernează în stadiul de
ou durabil în crăpăturile scoarţei pomilor, la baza
mugurilor, etc. În perioada de vegetaţie, pot
evolua 8-12 generaţii partenogenetice aptere şi
aripate şi chiar 15-18 generaţii.
Mod de atac şi plante gazdă atacă prin înţepare şi sugerea sevei şi a sucului celular mugurii
şi apoi frunzele. Atacul pe frunze se caracterizează prin pete de decolorare în centrul limbului,
marginile limbului se încreţesc, iar vârful se răsuceşte, atacul este maxim la frunzele mai tinere, de
la vârful lăstarilor care prin formarea pseudocecidiilor se îmbuchetează, frunzele nu mai cresc, se
îngălbenesc metabolismul este redus, lăstarii rămân cruzi, putând degera peste iarnă şi fructificaţia
este redusă. Daune maxime sunt în pepiniere şi în plantaţiile tinere pe rod, este un dăunător
oligofag, atacând numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi şi ornamentali, mai ales din fam.
Rosaceae, printre care: Malus pumila var. domestica (soiurile cultivate), Pyrus communis (soiurile
cultivate), apoi Crataegus oxyacantha, Crataegus monogyna, Rosa spp, etc.

107
 Ord. Homoptera - Fam. Diaspididae
Păduchele din San José - Quadraspidiotus perniciosus Comstock.
Femela are corpul subcircular, lipsit de apendici, cu rostrul bine dezvoltat, de culoare
galben-portocalie şi dorsal cu trei perechi de glande sericigene a căror secreţie asigură formarea
carapacei, de 0,8-1,2 mm. Carapacea este circulară, cenuşie şi cu o pată centrală portocalie, în
diametrul de 1,5-2,2 mm. Masculul are corpul alungit, înzestrat cu apendici (antene, oceli, picioare,
aripi), dar lipsit de aparat bucal, de culoare brun-gălbuie şi 0,75-0,85 mm. Carapacea este oval-
alungită, cenuşie şi de 1,2-1,5 mm în diametru. Prezintă 1-3 generaţii/an, hibernează ca larvă
matură sub scut protector.
Mod de atac şi plante gazdă larvele se fixează pe scoarţa ramurilor şi a crengilor, unde
formează cruste continui, dar atacă şi frunzele şi fructele. Datorită atacului intens metabolismul
pomilor este redus, frunzele se etiolează treptat şi cad, florile avortează, fructele rămân mici şi în
scurt timp pomii se usucă. Pagubele provocate de păduchele din San José variază de la 5-10% la 20-
30%, fiind maxime în livezile de măr. Puieţii şi pomii tineri sunt mai sensibili la atac.

Caracteristic este formarea unei aureole roşietice-violacee în jurul carapacei, ce este

rezultatul reacţiei ţesuturilor faţă de enzimele din saliva toxică a păduchelui se produc şi modificări
fiziologice ce determină necrozarea şi modificarea ţesuturilor. Este un dăunător polifag ce atacă
peste 200 specii de plante, la noi în ţară fiind semnalat pe cca 80 specii preferă pomii şi arbuştii
fructiferi şi ornamentali, apoi arborii forestieri şi plantele ierboase. Dintre speciile preferate
semnalăm: mărul, părul, gutuiul, coacăzul, agrişul, căpşunul, trandafirul, prunul, caisul, cireşul,
vişinul, migdalul, salcia, plopul, viţa de vie, fragul, murul, castanul, dudul, nucul, etc.

Ord. Hymenoptera - Fam. Tenthredinidae

Viespile cu ferăstrău ale fructelor - Hoplocampa Htg.
Genul Hoplocampa Htg. grupează numeroase specii denumite viespile cu ferăstrău ale
fructelor, deoarece femelele au tariera în formă de ferăstrău cu care depun ouăle. Larvele sunt de tip
omidoform fals având peste 5 perechi de pse-udopicioare abdominale şi ele atacă fructele multor
pomi. Arealul geografic cuprinde mai ales Europa şi dintre cele mai frecvente şi dăunătoare specii

108
ale genului în ţara noastră, menţionăm: viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta), viespea
galbenă a prunelor (Hoplocampa flava), viespea merelor (Hoplocampa testudinea) şi viespea
perelor (Hoplocampa brevis).

Viespea neagră a prunelor - Hoplocampa minuta Christ.

Himenopter răspândit în Europa şi Asia, iar la noi în zonele de deal şi subcarpatice din
Oltenia şi Muntenia, cu focare în livezile de prun.
Descriere. Viespea are corpul brun-negricios lucios, aripi hialine gălbui şi nervaţiunea
neagră, de 4-6 mm lungime. Larva tip omidoform fals cu 10 perechi de picioare (3 perechi
toracice), alb-gălbuie şi capul brun, de 7-10 mm.

Viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta): 1 - adult; 2 - femela depunând ouă în caliciu; 3 -
ouă depuse în caliciu;4 - larvă; 5 - fructe tinere atacate de larvă; 6 - fruct atacat de larvă; 7 -
nimfă în cocon (după Săvescu).
Hibernează în stadiul de larvă matură în cocon acoperit cu granule de sol, în pământ la 5-25
cm adâncime. În primăvară la 5-6 în sol, începe pupoza ce durează 15-22 zile şi spre sfârşitul lunii
aprilie are loc apariţia eşalonată a viespilor în fenofaza îmbobocirii prunilor. După 3-5 zile de
hrănire cu nectar şi polen necesară maturaţiei sexuale, viespile se împerechează şi apoi femelele
încep ponta în epiderma sepalelor mai ales (90%), cu maximul la începutul căderii petalelor.
Larvele apar în faza căderii a 70% din petale (8-16 zile de la pontă), ele pătrunzând în fruct mai ales
lateral în jumătatea sa terminală. Stadiul larvar durează 25-35 zile, cu 5 năpârliri, maturitatea lor
fiind la sfârşitul lunii mai când părăsesc fructul atacat, intră în sol la 2-10 cm unde-şi construiesc
coconul pupal în care va petrece diapauza estivală şi hiemală. Specie monovoltină.
Mod de atac şi plante gazdă. Atacul este specific viespilor fructelor: larvele neonate pătrund

109
în fructele în formare (3-4 mm) formând un canal ce-l rod în drumul lor spre sâmburele în lapte pe
care îl consumă parţial. Prunele atacate se recunosc mai ales prin marginile negre ale orificiului
galeriei şi interiorul acesteia este plin cu dejecţii, iar apoi şi printr-un lichid cu miros de aldehidă
benzoică ce se scurge din orificiu. După 3-5 zile larvele părăsesc fructul atacat şi intră în altul, o
larvă atacând 2-5 fructe. Fructele atacate cad de timpuriu la sol, pagubele de la 15-25% la 40-65%.
Hoplocampa minuta este un dăunător oligofag, atacând specii ale genului Prunus, mai ales P.
domestica (prunul, soiuri sensibile fiind d'Agen, Vinete româneşti, Tuleu gras, etc., iar mai rezistent
Anna Spath, ), apoi P. spinosa, etc.

Ord. Coleoptera - Fam. Scarabaeidae

Cărăbuşul de mai - Melolontha melolontha L.
Adultul are corpul robust, iar elitrele cu 5 coaste longitudinale evidente. Culoarea corporală
neagră, iar elitrele şi picioarele castanii şi lateral pe abdomen cu pete triunghiulare albe. Lungimea
de 22,5-31,5 mm (Panin). Larva tip melolontoid, cu corpul curbat la mijloc şi acoperit de un
tegument gros. Culoarea alb-gălbuie, capul brun, iar stigmele laterale brune, în lungime de 40-50
mm. Oul oval, alb-gălbui şi de 1,8-2,5 mm, iar nimfa este liberă, gălbui-albicioasă şi lungă de 20-30
mm. Cărăbuşul de mai are o generaţie la 3 ani, hibernează ca adult în sol la adâncimi diferite: în
medie la 30-50 cm, iar în soluri uşoare la 60-80 cm.

M. melolontha: - adult; - larvă - ouă - pupa

Mod de atac şi plante gazdă. Adulţii atacă frunzele arborilor, consumând limbul în afară de
nervuri, producând defolieri parţiale sau totale., iar larvele atacă rădăcinile plantelor cultivate, care
nu mai vegetează şi fructifică normal. În pepiniere larvele rod scoarţa puieţilor de la colet în jos, sub
formă de spirală, iar în galeriile atacate la cartofi, sfeclă etc. se instalează acarieni, nematozi,
bacterii etc. ce continuă şi măresc daunele. Cărăbuşul de mai este un dăunător polifag ca adult şi
larvă, defoliind arborii forestieri (stejar, fag, plop etc.) şi pomii fructiferi (prun, cireş, măr, nuc etc.)
apoi viţa de vie, trandafirul, unele conifere etc.
Larvele sunt rizofage şi atacă mai ales căpşunul, butaşii din pepiniere, apoi sfecla, cartoful,
porumbul, legumele, cerealele etc.
110
Ord. Coleoptera - Fam. Tenebrionidae
Gândacul negru al puietilor - Capnodis tenebrionis L.

Specie frecventă în Europa, iar la noi în Câmpia Dunării, Dobrogea şi sudul Moldovei.

Descriere. Adultul are pronotul cordiform (fig.170), corpul îngustat posterior şi acoperit cu
un tegument gros, cu elitrele ascuţite la vârf, iar culoarea este neagră mat (tenebrionis) şi pronotul
cu ornamentaţii reliefate, între care are o secreţie albă, în lungime de 15-26 mm.
Larva cu segmentele capul si segmentele toracice mai dezvoltate decât restul corpului, de
culoare albicioasă şi capul brun, de 40-60 mm lungime.

Gândacul negru al puieţilor (Capnodis tenebrionis)

Mod de atac şi plante gazdă. Prezintă o generaţie la 2-3 ani, hibernează un an ca adult şi 1-2
ani ca larvă Adulţii rod lăstarii la vârf, ramurile şi peţiolul, iar larvele atacă coletul, producând
daunele cele mai mari; ele rod profund lemnul până la cambiu sub forma unor galerii sinusoide şi-l
pot perfora ajungând la rădăcini. Daune maxime sunt în pepinierele de sâmburoase, mai ales asupra
puieţilor din anul I şi II şi apoi în plantaţiile pe rod. Preferă caisul, cireşul, piersicul şi prunul, apoi
atacă vişinul, migdalul şi rar mărul,etc.

Ord. Coleoptera - Fam. Curculionidae

Gărgăriţa florilor de măr - Anthonomus pomorum L

Specie palearctică răspândită mai ales în Europa şi Asia, iar la noi frecventă în zona
subcarpatică şi submontană din Muntenia şi Oltenia.
Descriere. Adultul are corpul ovoid-eliptic, elitrele au striuri longitudinale, brun-roşcat, iar
pe elitre două benzi mai negricioase şi de 3,5-6 mm lungime. Larva este subtipul curculioniform,
alb-gălbuie şi capul brun, în lungime de 4,8-7,2 mm.
Mod de atac şi plante gazdă. Specie monovoltină, adulţii hibernanţi atacă mugurii floriferi
care se brunifică şi treptat se usucă pot ataca și frunzele. Larvele rod mugurii şi organele florale,

111
care treptat se usucă (denumite flori antonomate). În anii de invazie, daunele cauzate de
Anthonomus pomorum variază de la 20-40% la 60-80%.

Gărgăriţa florilor de măr (Anthonomus pomorum):

Gărgăriţa fructelor - Rhynchites bacchus L.

Dăunător de origine palearctică, mai comun în Eurasia, iar la noi în majoritatea regiunilor
pomicole din sudul ţării (Oltenia şi Muntenia).
Descriere. Adultul are corpul robust de culoare verde şi cu luciu roşcat, dorsal cu o
pubesceţă brunie, lung de 4,5-6,5 mm. Larva subcilindrică, apodă şi alb-gălbuie, capul brun şi de 5-
7 mm.

Gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus):1 - adult; 2 - ou depus în caisă; 3 - larvă; 4 - cireşe atacate
de adulţi; 5 - mere atacate de adulţi; 6 - măr mumifiat (după Săvescu).

Mod de atac şi plante gazdă. Hibernează în stadiul de adult, în crăpăturile scoarţei pomilor
sau în sol la 5-30 cm. Adulţii rod mugurii vegetativi şi floriferi, apoi organele florale şi găuresc
fructele în formare (hrănire şi pontă). Daune mai mari produc larvele prin minarea pulpei fructelor

112
din jurul sâmburelui sub forma unor galerii a căror orificii exterioare au conturul negru şi lasă să se
scurgă o exudaţie cleioasă. In aceste galerii se dezvoltă, în special în perioade de ploi, moniliozele
fructelor (Monilinia cinerea, M. laxa, M. fructigena). Fructele atacate cad treptat la sol şi daunele
ajung la 7-15%. Rhynchites Rhynchites este un dăunător polifag, atacând mai ales sâmburoasele
(caisul, cireşul, vişinul, prunul, piersicul şi migdalul), apoi mărul, părul, nucul şi viţa de vie, alte
rosacee cultivate şi spontane, Crataegus spp.etc.

Ord. Coleoptera - Fam. Scolytidae

Cariul scoarţei - Ruguloscolytus (Scolytus) rugulosus Ratzb.

Specie de origine euro-siberiană, răspândită în Europa, Siberia, SUA, etc., iar la noi în toată
ţara.
Descriere. Adultul are corpul robust, abdomenul convex şi elitrele cu strii dese, de culoare
brun-negricioasă şi elitrele castanii în lungime de 2,0-2,5 mm. Larva robustă, apodă, alb-gălbuie şi
capul brun, de 3,0-3,5 mm.

Cariul scoarţei (Ruguloscolytus rugulosus):

1 - adult; 2 - larvă; 3 - ramură de prun atacată (după Săvescu).

Mod de atac şi plante gazdă. Hibernează în stadiul de adult în galeriile proprii din lemn, iar
în primăvară spre sfârşitul lunii aprilie, carii încep să sape galeriile maternale de 3-6 cm lungime şi
1-2 mm diametru, care de obicei sunt îndreptate în lungul tulpinii sau ramurii. Atacul este
caracteristic dăunătorilor xilofagi, care atacă (adulţi şi larve) scoarţa şi lemnul pomilor fructiferi sub
113
forma unor gelarii, scoarţa se exfoliază şi treptat ramurile şi pomii se pot usca, iar adulţii hibernanţi
afectează şi mugurii. Cariul scoarţei (mic) ca toţi carii în general, este un dăunător secundar, el
atacând pomii slăbiţi, în declin din anumite cauze (grindină, ger, alţi dăunători sau boli, etc.), dar
este considerat şi dăunător primar, atacând mugurii. Pagubele (5-10%) sunt mărite şi prin atacul
asupra ramurilor subţiri, faţă de alţi cari ce atacă mai ales tulpina şi de asemenea prin atacurile
asupra puieţilor din pepiniere. Ruguloscolytus rugulosus atacă ca dăunător primar de preferinţă
Prunoideele (prunul, cireşul, vişinul, etc.) şi apoi mărul, iar ca dăunător secundar Pomoideele
(părul, gutuiul,etc.) şi numeroase alte Rosacee lemnoase (Crataegus etc.), apoi ulmul, fagul, etc.

Ord. Lepidoptera - Fam. Tortricidae

Viermii fructelor - Laspeyresia Huhner

Adulţii denumiţi molii (fluturi de dimensiuni reduse) răspândiţi mai ales în zona temperată,
Larvele de tip omidoform, de culoare deschisă.
Viermele merelor - Cydia (Laspeyresia, Carpocapsa) pomonella L
Adultul are aripile anterioare subretangulare, cenuşii-brunii şi linii sinuoase transversale mai
închise şi apical cu o maculă ovală, brună, specifică, iar cele posterioare cenuşii şi cu franjuri
marginale. Larva este subcilindrică, omidoformă, de culoare portocalie-roşcată, capul şi pronotul
brune. Hibernează ca larvă matură într-un cocon crisalidal mătăsos localizat în crăpăturile scoarţei
pomilor de la baza trunchiului în special, apoi la suprafaţa solului, sub litieră, etc. Are de obicei 2
generaţii/an.
Mod de atac şi plante gazdă larvele pătrund în fructele în formare şi rod pulpa sub forma
unor galerii în jurul lojilor seminale, consumă seminţele în formare. Fructele atacate cad prematur
la sol şi au o coacere prematură şi se recunosc prin frunza lipită în dreptul orificiului galeriei larvare
cu o substanţă cleioasă. Preferă sămânţoasele:mărul, părul, caisul, piersicul, nucul, migdalul, cireşul,
prunul, castanul, etc.

Cydia pomonella - adult; larva; fruct atacat

Viermele prunelor - Grapholitha (Laspeyresia) funebrana Tr.
114
 Molia are aripile anterioare brun-cenuşii şi franjurate, iar cele posterioare cenuşii cu franjuri
şi anvergura de 13-16 mm. Larva omidoformă roşietică, iar capul şi plăcile toracice brun-
negricioase, de 10-13 mm lungime. Hibernează în stadiul de omidă matură într-un cocon mătăsos în
crăpăturile scoarţei pomilor sau sub litieră, are de obicei două generaţii anuale, dar în condiţii de
climă mai reci prezintă o singură generaţie.
Mod de atac şi plante gazdă este asemănător cu al viermelui merelor, este un dăunător al
sâmburoaselor, în special al genului Prunus (P. domestica - prunul, P. avium - vişinul, apoi
piersicul, caisul, etc.)

Grapholitha (Laspeyresia) funebrana Tr.

Ord. Lepidoptera - Fam. Geometridae
Cotarul verde al pomilor - Operophtera brumata L.

Dăunător răspândit în special în Europa, Asia centrală şi Siberia, iar la noi frecvent în zonele
de stepă şi silvostepă, în păduri şi livezi.

Descriere. Fluturii prezintă dimorfism sexual: masculii sunt aripaţi aripile anterioare
cenuşiu-roşcate şi cele posterioare mai mici, înguste şi cenuşii, cu anvergura de 20-27 mm, iar
femelele cu rudimente de aripi, au corpul cenuşiu-bruniu şi de 9-15 mm. Larva este verde, dorsal cu
o dungă longitudinală mediană mai închisă şi lateral cu 3 linii albe, având numai 2 perechi de
picioare false abdominale, iar din această cauză au mersul în ansă, unde denumirea de cotar.

Cotarul verde al pomilor (Operophtera brumata)

115
 Biologie şi ecologie. După puţine zile se împerechează şi apoi femelele depun ouăle la baza
mugurilor, pe ramuri sau în crăpăturile scoarţei. Ponta cuprinde 200-300 bucăţi şi se eşalonează 2-3
luni şi astfel. Ecloziunea larvelor începe în fenofaza dezmuguririi pomilor şi omizile ajung mature
după 35-45 zile, respectiv în luna mai şi începutul lunii iunie, când intră în sol unde-şi fac un cocon
crisalidal mătăsos în care petrec diapauza estivală 3-4 luni. La începutul lunii octombrie se termină
crisalidarea şi apar fluturii nocturni..
Mod de atac şi plante gazdă. Specie monovoltină, fluturii apar spre sfârşitul lunii octombrie
şi zborul lor se prelungeşte până în ianuarie. Diapauza hiemală se face ca adult (noiembrie-ianuarie)
şi ou (decembrie-martei). Atacul este specific omizilor defoliatoare, larvele neonate rod mugurii şi
frunzele prin perforare, iar mai târziu atacă limbul până la scheletare, centripet, apoi organele
florale şi chiar fructele; organele atacate sunt învelite într-o pânză din fire mătăsoase cu aspectul
unui cuib ce apoi se usucă. În urma atacului pomii sunt defoliaţi parţial sau total în special în focare,
ceea ce conduce la uscarea restului frunzelor, daunele variind de la 10-20% în livezi (de cireş şi
măr) şi până la 25-60% în păduri (maxime la Quercinee, tei, etc.). Specie polifagă ce atacă 70 specii
lemnoase, mai ales: cireş, măr, cais, prun, castan comestibil, iar apoi stejar, tei, ulm, fag, alun, etc.

Ord. Diptera - Fam. Trypetidae

Musca cireşelor - Rhagoletis cerasi L.
Specie răspândită mai ales în Europa, în ţările cu livezi de cireş (Franţa, Italia, Austria,
Polonia, Rusia, etc.), iar la noi comună în masivele pomicole cu soiuri tardive.

Descriere. Adultul are corpul brun, cu pete gălbui şi capul galben-verzui, iar aripile hialine
şi 3-4 benzi transversale brun-negricioase, în lungime de 3,5 - 5,5 mm. Larva viermiformă, apodă,
alb-gălbuie şi de 5-6 mm.

Musca sau viermele cireşelor (Rhagoletis cerasi)

Mod de atac şi plante gazdă. Specie monovoltină de obicei, care hibernează în stadiul de
pupă în sol. Larvele rod pulpa fructului prin galerii drepte până la sâmbure şi apoi prin galerii
cavernoase în jurul sâmburelui. Fructele atacate au o coacere mai rapidă şi în de obicei cad la sol.
Daune maxime de 20-50% (maxim 70%) când perioada mai-iunie a fost caldă şi cu zile însorite

116
(daune mai reduse în perioade reci şi ploioase) şi mai ales la soiurile semitardive şi tardive
(Pietroasă neagră, Bigarreau, Napoleon, Germersdorf, etc.), daune mici şi deloc înregistrându-se la
soiuri semitimpurii (Ramon Oliva, Timpurii de mai, etc.). Rhagoletis cerasi atacă mai ales cireşul și
vişinul.
Recunoaşterea dăunătorilor la viţa de vie
Ord. Acarina - Fam. Eriophyidae
Păianjenul (erinoza) viţei de vie - Eriophyes vitis Nal.
Este semnalat în toate centrele viticole din România, în general sub forma unui atac slab
care nu afectează producţia de struguri cu excepţia unor parcele şi a unor soiuri, care prin sindromul
numit “erinioză” pot afecta cantitatea şi calitatea producţiei.

Descriere. Adultul este un acarian mic, cu corpul viermiform,

masculul fiind de 0,14 mm lungime, iar femelă de 0,16 mm lungime,
de culoare albă-gălbuie sau roşcată. Pe exteriorul abdomenul are
aproximativ 80 de striuri chitinoase, dispuse transversal, sub forma
unor inele. Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt. La
partea anterioară, Eprezintă două perechi de picioare, abdomenul se
r
termină cu două prelungiri.
i
o
Prezintă 5-7 generaţii pe an, şi ierneazăph în stadiul de adult sub solzii mugurilor, la baza
y
corzilor, în crăpăturile scoarţei butucilor şi a corzilor,
e în stratul de frunze căzute. În primăvară,
s
acarienii apar la începutul lunii mai, în faza în care încep să se formeze primele frunzuliţe, se
v
instalează la început pe muguri, unde încep să seit hrănească, apoi se localizează pe partea inferioară
i
a frunzei, hrănindu-se cu sucul celular. s
(
Mod de atac şi plante gazdă. Atacă în colonii
w
w
pe partea inferioară a frunzelor prin înţepare
w
şi sugerea sevei, concomitent cu inocularea . salivei toxice care acţionează asupra ţesuturilor
i
formându-se pe partea superioară a limbului umflături
n ce dau denumirea bolii de băşicarea sau
r
a
erinoza viţei de vie. .
f
În urma înţepăturilor produse se formează pe partea
r inferioară a frunzelor pete neregulate de mărimi
)
diferite (0,5-2 cm), cu înfăţişare pâsloasă, în general delimitate
de nervurile frunzei. În dreptul acestor pete apar pe faţa
superioară a frunzei, umflături caracteristice . În cazuri de
atacuri în masă, păianjenul invadează nu numai frunzele, dar şi
cârceii şi codiţele ciorchinilor, înregistrându-se o stagnare în
vegetaţie a plantei şi o avortare a florilor. În general, se
înregistrează unele daune la viţă numai atunci când întreaga
Atac de Eriophyes vitis (Stan C., 2007)
117
suprafaţă a frunzei este acoperită cu umflături.
În secţiune transversală prin zona înţepată a frunzei de Vitis vinifera se observă dispariţia epidermei
inferioare şi apariţia unui păienjeniş de filamente printre care
se află ouă ale dăunătorului .
În România s-a observat că soiul Fetească albă este relativ
rezistent la atacul acarianului, în timp ce altele sunt mai
sensibile, ca: Perla de Csaba, Muscat de Hamburg, Cabernet
Sauvignon, Risling Italian etc.
Sectiune transversală prin frunza atacată
(Stan C., 2007)

ACARINA - TETRANYCHIDAE
Păianjenul roşu comun- Tetranychus urticae Koch.
Specie răspândită în toate plantaţiile de viţă de vie din România.
Descriere. Femela are corpul de formă elipsoidală, de 0,36 - 0,53 mm lungime, de culoare
variabilă, de la galben închis până la roz-închis. Pe partea dorsală prezintă grupe de perişori.
Pedipalpii sunt prevăzuţi cu doi peri senzoriali. Masculul este piriform şi mai mic decât femela, de

0,22 - 0,35 mm lungime, de culoare mai deschisă decât la femelă

(galben-roziu).
Larva are corpul elipsoidal, de culoare galben-palid sau
verde-gălbui, cu ochii roşii. La apariţie ea are 6 picioare (hexapodă),
iar în al doilea stadiu prezintă 8 picioare (octopodă), fiind
asemănătoare cu adultul. Specia este semnalată în culturi de câmp şi
pomi fructiferi.
Iernează ca femelă
T adultă, sub scoarţa exfoliată a butucilor, sub
e
solzii exteriori ait mugurilor, în stratul de frunze căzute etc.
r
Primăvara acarienii apar la începutul lunii mai,
a când se formează primele frunzuliţe, şi se
n
y
localizează pe partea inferioară. Acarienii migrează
c apoi pe alte zone şi frunze neatacate. Depun
h
ouă pe faţa inferioară a frunzelor. De la stadiu
u de ou până la apariţia adulţilor capabili de
s
reproducere, durează 15-28 de zile, având 5-7 generaţii
u pe an.
r
Mod de atac şi plante gazdă. Păianjenul
t roşu al viţei este specie polifagă, şi atacă
i
numeroase plante cultivate şi spontane din familii
c foarte diferite: cucurbitacee, malvacee, moracee,
a
e
leguminoase, cariofilacee, rozacee, vitacee etc. În ţara noastră produce pagube mai mari în
(
plantaţiile de viţă, precum şi la alte culturi. Păianjenii
w colonizează partea inferioară a frunzelor iar
w
w
prin înţepăturile pe care le produc, celulele ţesutului
. se golesc se în urma absorbţiei sevei. Ţesutul
i
palisadic se destinde, pătrunde aerul în interior, întreaga
n frunză se curbează uşor, se pătează şi ia un
r118
a
.
f
r
)
aspect cenuşiu-lucitor sau roşiatic. Forma şi coloraţia petelor este în legătură cu specia de plantă
atacată şi chiar cu soiul.
La frunzele de viţă atacul înaintează de la bază spre vârf pe linia nervurilor, iar în urma
atacului apar pe partea inferioară a frunzelor pete de culoare roşie-arămie. Frunzele atacate se usucă
şi cad, plantele nu mai fructifică normal şi dau recolte scăzute. În cazul unui atac puternic sunt
atacaţi şi ciorchinii, care în cazul când sunt în faza de înflorit avortează florile atacate.
HOMOPTERA – COCCIDAE
Păduchele lânos al viţei de vie- Pulvinaria vitis L.
Este răspîndit mai ales în partea de sud a ţării, producând pagube mai ales hibrizilor de viță
de vie direct producători.

Descriere. Femela adultă are corpul de culoare castanie, aproape

neagră, piriform sau circular, turtit de de 5–8 mm lungime și lăţimea
între 3-5 mm. Dorsal prezintă 3 striaţiuni cuticulare,
transversale.Tegumentul este prevăzut dorsal cu glande filiere, lacipare
şi ceriere, iar ventral prezintă glande discoidale, localizate median în
zona ultimelor segmente abdominale şi numeroase glande cilindrice
sericigene, a căror secreţie formează sacul oviger. Masculul are corpul
A
alungit, de culoare roşcată şit este aripat, de 1,4-1,6 mm lungime.
( a
w c
Mod de atac şi plante
w gazdă. Specie polifagă, atacă numeroase specii
w p
de plante printre care cea mai importantă este desigur
. eviţa de vie. Este prezentă şi pe salba moale,
l
coacăz, plop, salcie, mesteacăn etc. Se înmulţeşte
e pe cale
j
b sexuată şi partenogenetic și are o singură
u
a t
generaţie pe an. Datorită hrănirii larvelor şi eliminării
r u de către acestea a unor secreţii abundente,
d c
dulci, pe care se dezvoltă o ciupercă saprofităi frunzele viţei de vie sunt acoperite de un lichid
n
d
negriciosv(boală denumită fumagină sau negreala
e viţei de vie) care împiedică procesele fiziologicei.
k
a
n
COLEOPTERA – SCARABEIDAE o
j
o
Cărăbuşul marmorat - Polyphylla fullo L. .
f
Răspândită în Europa Centrală, Meridională r
e
si Orientală, şi în Algeria. La noi în ţară apare
e
în podgoriile din ţinuturile nisipoase putând ajunge
. până în zona coniferelor.
f
Descriere. Adulţii au corp masiv, de rla 24-36 mm până la 75 mm lungime, sternitele
)
abdominale şi pigidiul prezintă o pubescenţă deasă, fină, antene lamelate. Culoarea corpului este
neagră sau castaniu roşcată şi elitrele prezintă pete de culoare albă sub forma unui desen marmorat.
Larva este de tip scarabeiform, de culoare albă.
Mod de atac şi plante gazdă. Ciclul evolutiv se eşalonează pe 3 ani, mai rar la 4-5 ani, şi
hibernează în toate cele trei ierni ca larvă în sol, la adâncimi de 35-60 cm. Este o specie polifagă,
119
care atacă mai ales în stadiul de larvă numeroase plante ierboase, dar pagube mari produce în
pepiniere şi plantaţii viticole tinere.
Larvele rod rădăcinile, sub forma unor galerii superficiale, dar pot ataca şi scoarţa
rădăcinilor de 2-3 cm grosime. Plantele nu mai vegetează normal şi treptat se usucă. Adulţii sunt
filofagi, rod frunzele pomilor fructiferi sau arbori forestieri, viţei de vie, sub forma unor rosături
dantelate. Este dăunător mai ales în solurile nisipoase, în şcolile de viţă de vie şi în viile din primii
ani de vegetaţie.

Cărăbuşul marmorat - Polyphylla fullo L.

COLEOPTERA – SCARABEIDAE
Cărăbuşul verde al viţei de vie- Anomala solida Erich.
Este răspândită în Europa Centrală şi Meridională şi nordul Africii. În ţara noastră se
întâlneşte frecvent în podgoriile din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Banat.
Descriere. Adultul are corpul oval şi convex dorsal, de 12-15 mm lungime, iar elitrele sunt
prevăzute cu striuri evidente. Culoarea corpului este verde metalic, iar antenele, aparatul bucal şi
marginile laterale ale pronotului sunt gălbui. Jumătatea anterioară a marginii anterioare a elitrelor şi
părţile laterale ale femurelor sunt de culoare galbenă. Larva este scarabeiformă, de culoare alb-
galbui, iar capul şi mandibulele sunt brune-negricioase. Pupa este liberă de culoare gălbuie.

Anomala solida
Mod de atac şi plante gazdă. Specie cu o generaţie pe an, care iernează în stadiul de larvă de
vârsta a doua, în sol la 55-80 cm. Se hrăneşte de preferinţă cu viţa de vie, dar uneori adulţii se pot
120
hrăni cu frunzele pomilor fructiferi, arborilor sau plantelor de câmp (sfeclă, porumb, floarea-
soarelui, fasole).
La viţa de vie adulţii rod frunzele dantelat şi centrifug, iar uneori atacă şi strugurii şi scoarţa
lăstarilor. Ei prezintă instinct gregar se adună pe lăstari în grupe de câte 50-100 de exemplare.
Atacul se manifestă în vetre, dăunătorul concentrându-se local pe câte 5-10 butuci.
Larvele sunt polifage, producând pagube deosebite în şcolile de viţă, unde rod rădăcinile
tinerelor viţe sau ale butaşilor.
COLEOPTERA – SCARABEIDAE
Forfecarul viței de vie- Lethrus apterus Laxm.-
Descriere. Specie întâlnită în podgorii din toată ţara. Adultul are corpul de culoare neagră,
puternic convex dorsal, cu protoracele bine dezvoltat, elitrele sunt lipite și nu poate zbura. Prezintă
mandibule puternic dezvoltate cu ajutorul cărora sapă galerii în sol în care depozitează material
vegetal care formează sursa de hrană pentru larve. Picioarele sunt adaptate pentru mers şi alergat.
Larva este oligopodă de tip scarabeiform Pupa este liberă.

Forfecarul viței de vie- Lethrus apterus

Mod de atac şi plante gazdă. Are o singură generaţie pe an, şi iernează ca adult în sol. Sunt
insecte polifage, preferă viţa de vie, dar atacă şi alte plante de cultură. Adulţii retează frunzele și
lăstarii proaspeţi ai butucilor de viţă din care formează cocoloașe pe care le duc în alveolele galeriei
și în care femelele vor depune câte un ou din care vor ieși noile generații de larve, care vor consuma
hrana depozitată.

COLEOPTERA – RHYNCHITIDAE
Ţigărarul viţei de vie- Byctiscus betulae L.
Descriere. Adultul are corpul de culoare albastră sau verzuie, cu reflexe metalice, de 5,5-9,5
mm lungime. Partea dorsală a corpului este aproape complet glabră. Conturul general al elitrelor
este mai mult sau mai puţin pătrat. Elitrele prezintă striuri longitudinale, fin punctate. Larva este
apodă, cu corpul de culoare albă-gălbuie, cu capul brun. În ultimul stadiu, larva are 5-6 mm
121
lungime.
Mod de atac şi plante gazdă. Are o singură generaţie pe an, şi iernează ca adult în sol, în
loje nimfale, cu excepţia zonelor din sudul ţării, unde iernează în locuri adăpostite pe sol. Primăvara
în lunile aprilie-mai, adulţii ies din locurile de hibernare şi se hrănesc cu frunzele de viţă de vie.
După fecundare, femela face o tăietură la baza codiţei frunzei, astfel determină ca frunza să se lase
în jos vestejindu-se, şi depune apoi câte un ou iar şi cu picioarele îndoaie marginea, răsucind frunza
ca pe o ţigară. Pe măsură ce răsuceşte frunza, femela depune până la 6 ouă. Marginea frunzei o
lipeşte cu o mucozitate care se întăreşte la aer, ceea ce face ca “ţigara” să nu se desfacă. Femela
poate răsuci 20-25 de ţigări, iar acestea cad pe sol unde putrezesc. Uneori femelele prind şi răsucesc
mai multe frunze odată în aceiaşi ţigară.

Ţigărarul viţei de vie- Byctiscus betulae

Este o specie polifagă, atacă viţa de vie, şi diferite specii de arbori fructiferi şi forestieri ca:
mesteacănul, castanul, fagul, plopul etc.
Adulţii rod frunzele de viţă sub formă de mici orificii, neregulate. Uneori atacă mugurii,
lăstarii tineri şi chiar florile. Înainte de pontă femelele îşi confecţionează din frunzele de viţă nişte
cornete de forma unor ţigări, în care depun ouăle. Larvele apărute din ou, se hrănesc cu frunzele
vestejite ale ţigărilor.

LEPIDOPTERA - TORTRICIDAE
Eudemisul viţei de vie sau molia verde a viţei de vie -Lobesia botrana Den. et Schiff.
Specie frecventă în zonele viticole de la şes din sudul ţării.
Descriere. Adultul este un fluturaş de 7-8 mm lungime, au anvergura aripilor de 18-20 mm.
Aripile anterioare sunt colorate diferit, cu pete de culoare brună care alternează cu pete de culoare
cenuşie-albăstruie, iar aripile posterioare sunt cenuşii franjurate. Larva este o omidă de culoare
verde măslinie-cenuşie, de 10-12 mm, cu capul, pronotul şi picioarele brune.
Mod de atac şi plante gazdă. Specie cu 2-3 generaţii pe an (prima în mai-iunie, a doua în

122
iulie-august, iar a treia în august-mai anul următor), care iernează ca pupă sub scoarţa parţial
exfoliată a butucilor, într-un cocon alb mătăsos.Dăunătoare sunt larvele care sunt polifage,
consumând peste 20 de specii diferite. Larvele apărute în cursul lunii iunie se hrănesc cu bobocii
florali şi boabe verzi, larvele celei de a doua generaţii, apărute în august se hrănesc cu pulpa
boabelor de la soirile timpurii, iar cele ale generaţiei a treia cu boabele în pârgă ale soiurilor tardive.
Boabele atacate se închid la culoare, se zbârcesc şi sunt adesea infectate cu ciupercile Botrytis
cinerea sau Penicillium glaucum şi putrezesc, iar vinul obţinut este de calitate inferioară şi nu se
poate păstra în vinotecă.

Lobesia botrana-adult
(www. pherobase.com)
Lobesia botrana-larva
(www. ecotechniques.info)
LEPIDOPTERA - TORTRICIDAE
Molia viţei de vie- Sparganothis pilleriana Den. Et Schiff.
Specie întâlnită mai ales în Banat, iar arealul dăunătorului extinzându-se treptat în sudul
ţării.
Descriere. Adultul este un fluturaş de talie mică cu capsula cefalică şi toracele brune, iar
abdomenul cenuşiu. Aripile anterioare sunt galbene-verzui,
prevăzute cu 3 dungi transversale brune, mai evidente la mascul.
Aripile posterioare sunt cenuşii cu franjuri lungi galbeni.
Larva este de culoare galbenă-verzuie, de 2-3 cm, cu capul
şi pronotul brun-închise. Corpul este prevăzut cu numeroşi
tuberculi şi peri lungi pe partea dorsală.
Mod de atac şi plante gazdă. Specie cu o singură generaţie
S
p larvă neonată, protejate de un cocon mătăsos,
pe an, şi iernează ca
a (
r chiar
ascuns sub scoarţa sau w în crăpăturile butucilor de viţă de vie.
g w
a w
Principala plantă atacată este viţa de vie. Atacul dăunătorului are loc în vetre, apărând mai ales în
n .
o
podgoriile cu terenuri joase, umede, cu vegetaţie abundentă. Omizile rod mugurii şi frunzele la
t e
h ode vârsta a III-a şi a IV-a, consumă
începutul formării acestora, apoi frunzele tinere. Larvele
i l
s . a V-a atacă boabele de struguri, pe care le
frunzele de la baza lăstarilor, în timp ce larvele de vârsta o
123 p r
i g
l )
l
e
r
rod parţial sau total. În cazuri de atac puternic, larvele pot roade lăstari şi ciorchinii.
LEPIDOPTERA – COCHILIDAE
Molia brună a strugurilor (cochilisul)- Eupoecilia ambiguella Hb.

În România este semnalată în podgoriile de deal din zona de silvostepă, zona stejarului şi fagului şi
produce pagube în zonele cu regim de ploi mai bogat.
Descriere. Adultul este un fluturaş de talie mică, cu aripile de
culoare deschisă, cu lungimea corpului de 8-9 mm. Capul şi toracele
sunt brun-roşcate, iar abdomenul cenuşiu-gălbui murdar. Antenele
sunt filiforme, formate din 37-42 articole. Aripile posterioare sunt
brun-cenuşiu la mascul şi mai deschise la culoare (albicioase), la
femelă, fiind prevăzute cu franjuri pe margini. Aripile anterioare
prezintă o pată mediană. Larva matură, are 10-12 mm lungime, şi este
Eupoecilia ambiguella de culoare brună-roşcată cu nuanţe măslinii. Capsula cefalică şi (www.
pherobase.com) pronotul sunt de culoare neagră, iar corpul prezintă numeroşi negi de
culoare brună.
Mod de atac şi plante gazdă. Specie cu doua generaţii pe an (prima generaţie atacă bobocii
floralii, iar a doua generaţie atacă boabele verzi) şi iernează în stadiul de pupă, sub scoarţa butucilor
şi coardelor mai groase. Atacă peste 90 specii de plante, însă produce pagube mari la viţa de vie.
Omizile din prima generaţie distrug organele florale, formând o ţesătură deasă, care înfăşoară
bobocii distruşi. Inflorescenţele atacate se brunifică şi cad. Larvele cea de-a doua generaţie rod
pulpa boabelor, uneori şi seminţele. Boabele atacate sunt unite cu fire mătăsoase. Atacul larvelor
generaţiei a II-a favorizează instalarea şi răspândirea putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea).
Recunoaşterea dăunătorilor perdelelor forestiere de protectie

Ord. Lepidoptera - Fam. Lymantriidae

Omida păroasă a stejarului - Lymantria dispar L.

Specie originară din Europa, răspândită în zona stejarului până în Siberia şi Japonia, iar la
noi în regiunile de stepă şi silvostepă, cu focare în pădurile de Quercinee.
Descriere. Adulții prezintă dimorfism sexual: masculul este mai mic decât femela (35-45
mm în anvergură) şi cu aripile anterioare cafenii cu 4 dungi transversale şi cele posterioare brune,
iar femela mai mare (55-70 mm) şi de culoare gălbuie-albicioasă. Larva omidoformă, cenusie-
brunie, cu 3 dungi longitudinale dorsale gălbui şi două rânduri de negi coloraţi diferit (primele 5
perechi albaştri şi următoarele 6 perechi roşii), în lungime de 55-65 mm, tegumentul acoperit de
124
peri urticanţi lungi şi deşi (de unde şi denumirea de omida păroasă a stejarului).
Mod de atac şi plante gazdă. Specie monovoltină. Hibernează în stadiul de ou cu embrionul
format, sub forma unor pete gălbui acoperită de perişori (aspect buretos), larvele neonate apărând în
aprilie odată cu înfrunzirea. Omizile atacă la început mugurii şi florile, iar apoi rod frunzele tinere
grosolan, centripet până la scheletarea lor; organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase alb-
gălbui sub forma unor cuiburi specifice omizilor defoliatoare. Atacul este centripet la 3 nivele:
frunză, coroană şi pădure (livadă). În anii de invazii, omizile provoacă defolieri în masă, mugurii
pomilor fructiferi nu se mai formează şi fructificaţia este redusă, daune maxime înregistrându-se în
livezile limitrofe pădurilor de Quercinee, mai ales cele de prun şi măr. Lymantria dispar este un
dăunător polifag ce atacă peste 100 specii de plante, preferând pădurile de foioase (mai ales stejarul,
gorunul, apoi ulmul, etc.) şi numeroase specii de pomi fructiferi: prunul, mărul, etc.

Fluturele stejarului (Lymantria dispar):

Ord. Lepidoptera - Fam. Arctiidae

Omida păroasă a dudului - Hyphantria cunea Drury
Originară din America de Nord, de unde s-a răspândit mai ales în Europa (Ungaria 1940,
Austria 1947, etc.), iar la noi a fost semnalată în 1949 (jud. Bihor), infestând Transilvania (1954-
1960), apoi Oltenia (1967), Muntenia, etc., formând focare mai ales în zonele de silvostepă.

Descriere. Adultul are corpul voluminos, păros şi de culoare alb-gălbuie cu pete negre, în
lungime de 12-17 mm, iar aripile anterioare alb-argintii şi cele posterioare alb-cenuşii, cu anvergura
de 28-38 mm. Larva subcilindrică, cu corpul acoperit de negi înzestraţi cu peri albicioşi ce
formează o pilozitate evidentă (omida păroasă), de culoare brunie dorsal şi verzuie ventral, capul
negru şi de 25-32 mm.
Mod de atac şi plante gazdă. Din cercetările efectuate de Boguleanu (1965-1975),
Manolache (1953-1958), Moţoi (1956), Spătaru (1956), etc., rezultă că specia hibernează în stadiul
125
de crisalidă în crăpăturile scoarţei pomilor, în sol, etc., iar în primăvară la începutul lunii mai zbor
primii fluturi ce sunt crepuscular, are 2 generaţii complete, iar în anii favorabili (toamne călduroase)
poate evolua şi a III-a generaţie, parţială (20-30%).
În general atacul este comun grupului omizilor defoliatoare: larvele atacă grosolan frunzele
până la scheletare, centripet; în primele 3 vârste omizile manifestă instinctul gregar, când îşi
formează cuiburi din frunze atacate şi învelite de fire mătăsoase gălbui; în ultimele vârste, larvele
părăsesc cuiburile primare, construiesc noi cuiburi pe care le unesc cu primele şi construiesc astfel
cuiburi enorme de 60-80 şi chiar 110 cm, caracteristica de atac a omizilor de Hyphantria cunea;
intensitatea maximă de atac este noaptea. Dăunător defoliator polifag ce atacă peste 200 specii de
arbori forestieri, pomi fructiferi şi plante ierboase, în majoritate Rosacee: Malus pumilla, Cerasus
spp, Prunus spp., Pyrus sativa, etc., preferând dudul, apoi arţarul, plopul, salcia, nucul, carpenul,
stejarul, liliacul, salcâmul, etc.

Fig.182. Omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea):

126
 Vertebrate dăunătoare culturilor agroicole.
Vertebratele dăunătoare reprezintă un grup important de dăunători ai plantelor cultivate, ele
cuprinzând aproximativ 5% din totalul dăunătorilor (insectele dăunătoare cca. 80%, acarienii cca. 15%, etc.).

Cls. Aves - Ord. Passeriformes - Fam. Corvidae

Ciorile - Corvus L.

Specii răspândite mai ales în Europa, Asia Mică şi în nordul Africii, caracterizate printr-un corp
robust de 40-50 cm lungime (cioc-coadă) şi aripi de 25-30 cm iar coada 15-21 cm, penajul fiind cenuşiu-
negricios şi ciocul gros, puternic şi de obicei negru. În fauna ţării noastre trăiesc mai multe specii, dintre care
mai dăunătoare sunt: Corvus corone sardonius şi C. frugilegus frugilegus.

Cioara sură estică (grivă) - Corvus corone sardonius Kleins.

Specie răspândită în Europa, iar la noi mai comună în zonele de stepă şi silvostepă din partea estică a
ţării (Moldova, câmpia Dunării şi Dobrogea).
Penajul este cenuşiu (cioara sură), iar capul, guşa, ciocul, aripile, coada şi picioarele sunt de culoare
neagră. Lungime: 45-50 cm. Puii sunt mai mici şi fără coadă.

Cuibăreşte izolat sau perechi începând cu primele zile de aprilie şi-şi apără spaţiul din jurul cuibului.
Depune 4-6 ouă şi incubaţia ţine 18 zile, iar puii părăsesc cuibul matern după o lună de zile; în cazul
distrugerii cuibului, cioara estică poate să depună ouă de 2 sau chiar de 3 ori. De obicei în timpul clocitului,
femela stă în cuib, iar masculul asigură hrana şi o apără de duşmani.
Provoacă daune apreciabile agriculturii, având regim trofic omnivor. În perioada de vegetaţie cioara
estică consumă şi fructe: primăvara şi toamna scoate seminţele abia încolţite de cereale, iar vara atacă
ştiuleţii de porumb la vârf şi consumă din livezi cireşe, vişine, etc. Apare parţial utilă în perioada cuibăritului
când îşi hrăneşte puii cu diverse insecte de obicei dăunătoare.

127
 Cioara neagră de semănătură - Corvus frugilegus frugilegus L.
Corvid răspândit în Europa, Iran, Siberia şi Japonia, iar la noi frecvent din zona de stepă şi până în
cea a fagului.
Penajul este negru cu reflexe violete (mai accentuate la indivizii tineri) şi dimensiuni normale: 45-50
cm corpul, 30-35 cm aripile şi 16-19 cm coada.

Fig.207. Cioara neagră de semănătură (Corvus frugilegus frugilegus):

1 - femelă adultă; 2 - cuib cu ouă şi colonie de ciori; 3,4,5, - boabe de cereale atacate;
6 - ştiulete de porumb atacat; 7 - păstaie de mazăre atacată; 8 - cireaşă atacată
(după Săvescu).
Pasăre sociabilă în stoluri şi migrează în căutarea hranei, cu o biologie comună celorlalte corvide. Se
împerechează de obicei în luna martie la vârsta de 3 ani (maturitate sexuală) şi îşi organizează colonii an de
an în aceleaşi locuri, construind câte 2-3 cuiburi într-un arbore. Coloniile cuprind un număr variabil de
cuiburi, în medie 200-700, dar pot ajunge şi peste 1000 cuiburi. Cioara de semănătură ouă o dată pe an în
perioada 20.III-10.IV, în medie 4-6 bucăţi, pe care le cloceşte 17-20 zile şi puii părăsesc cuibul după 32 zile.
Specie omnivoră şi dăunătoare mai ales în sudul ţării, în colonii mari (300-500 exemplare),
hrănindu-se cu seminţe (preferă pe cele de porumb şi grâu) în perioada semănatului, apoi atacă porumbul în
lapte şi ştiuleţii în câmp şi pătule, păstăi de leguminoase, fructe (cireşe, vişine, etc.). Primăvara, în perioada
hrănirii puilor cu insecte dăunătoare (omizi, etc.) este considerată folositoare (cca. o lună de zile).
128
 Coțofana - Pica pica pica
Culorile de bază ale penajului sunt alb cu negru, dar predomină culoarea neagră albăstruie
cu luciu metalic, fiind albe numai o parte a aripilor, flancurilor și abdomenului. Nu prezintă un
dimorfism sexual, masculii neputând fi distinși de femele, dar ei sunt cu câteva sute de grame mai
grei decât femelele. Coțofana poate atinge o lungime a corpului de 51 cm și o lățime cu aripile
deschise de 90 cm. Pasărea face parte din categoria bunelor zburătoare, zburând în formă de bolte,
dar pe sol se deplasează mai mult prin sărituri. Glasul pătrunzător al coțofanei este inconfundabil,
prin el pasărea dând alarma, amenințând rivalii sau atrăgând femela în timpul perioadei de
împerechere.

Păsările încep să fie active înainte de răsăritul soarelui, și încetează activitatea înainte de
apusul soarelui. Ele trăiesc în timpul reproducției în perechi, iar în afara perioadei de împerecheri
Coțofana se hrănește și cu hrană vegetală, dar mai ales animală, hrana constând din insecte,
larve, viermi, păianjeni, melci, ectoparaziții de pe vaci și oi. Pasărea consumă cadavre de vertebrate,
mamifere mici, șoareci, amfibii, șopârle, și pui de pasăre sau fură ouăle din cuiburi. Hrana vegetală
este compusă din fructe, semințe sau ciuperci. Mai ales toamna depozitează hrana în locuri ascunse,
de obicei în pământ, trăiesc în grupuri. Iarna aceste grupuri pot alcătui stoluri cu până la câteva sute
de păsări.
Rozătoarele dăunatoare agriculturii

Ord. Rodentia - Fam. Sciuridae- Popândăul (șuița)- Citellus citellus citellus L.

Rozător răspândit în Europa, iar la noi frecvent în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia şi Banat.
Corpul zvelt şi blana de culoare cafenie dorsal, iar ventral gălbuie şi cu un inel alb-gălbui în jurul
gâtului. Lungime: 20-22 cm şi coada 6-7 cm.
Preferă solurile mai grele, izlazurile etc. iar perioada 1X – 15 III o petrece într-un somn de hibernare
într-o cameră din galeria permanentă. În terenurile mai înţelenite construieşte 250-300 galerii/ha, iar în cele

129
arabile 40-50 galerii/ha, galerii ce sunt: permanente (locuinţa propriu-zisă în care are loc reproducerea,
creşterea puilor, depozitarea hranei şi hibernarea) şi temporare, cu rol de adăpost temporar şi de apărare.
Galeria permanentă este formată din mai multe galerii lungi şi întortocheate ce comunică între ele şi au la
exterior mai multe găuri cu  de 4-6 cm, galerii (2-50 ce au lungimi de 20-100 cm legate de o galerie - axă
de 3-5 m, fiecare cu 2-4 încăperi pentru depozitarea hranei şi reproducere. Spre sfârşitul lunii martie începe
activitatea, când se împerechează, ambele sexe locuind împreună, gestaţia necesitând 27-28 zile (25.IV-
22.V). Femela naşte o singură dată pe an câte 4-8 pui golaşi şi orbi, care rămân în camera maternă 2-3 luni,
iar spre toamnă ajung maturi.
Popândăul (şuiţa, etc.) consumă diferite produse şi plante cultivate, daune mari provocând primăvara
prin distrugerea plantulelor de porumb, floarea soarelui, sfeclă, etc. sau atacă boabele încolţite de prăşitoare
şi uneori de păioase, legume, etc. De asemenea cauzează pagube păioaselor în pârgă, când retează spicele de
paie şi le cară în galerii, într-o vară consumând 3-4 kg boabe de cereale şi 10-12 kg seminţe de plante
furajere (Săvescu, 1962). Dăunătorul este cel mai frecvent şi periculos rozător pentru culturile de cereale şi
plante furajere din Câmpia Dunării, fiind o specie omnivoră, preferând boabele de cereale (grâu, orz,
porumb, etc.), seminţele de floarea soarelui, pepeni, dovleci, tuberculi, bulbi, etc., diferite plante de nutreţ
(lucernă, trifoi, etc.) şi uneori insecte, etc.

Popândăul (Citellus citellus citellus):

1 - Popândău; 2 - cuib; 3,4 - galerii; 5 - bob de porumb atacat;
6 - plantulă de floarea soarelui atacată (după Săvescu).

130
 Ord. Rodentia - Fam. Cricetidae - Hârciogul - Cricetus cricetus cricetus L.
Răspândit mai puţin ca popândăul, mai ales în Transilvania, Banat şi Muntenia, are corp masiv, cu

blană castanie dorsal şi brunie - negricioasă ventral, iar sub fălci are câte o pungă, în lungime de 24-32 cm

şi coada 3-4 cm.

Hârciogul (Cricetus cricetus cricetus):

1 - hârciog; 2 - ştiulete de porumb atacat; 3 - tubercul de cartof atacat;
4 - ardei atacat (după Săvescu).

În general are acelaşi ciclu evolutiv ca şi popândăul, cu unele particularităţi: trăieşte solitar şi numai
în timpul împerecherii ambelor sexe vieţuiesc împreună; galeriile sunt de trei tipuri: galeriile indivizilor
tineri, ale celor maturi şi galeriile indivizilor bătrâni; prezintă 2 generaţii anuale: G1 (octombrie-iunie) şi G2
(iulie-septembrie), o femelă născând 6-8 pui (limite 3-12), care după 10-20 zile părăsesc galeria maternă,
construindu-şi galerii proprii.
Mod de atac asemănător cu ale popîndăului.

Ord. Rodentia - Fam. Muridae- Şoarecele de câmp - Microtus arvalis laevis

Specie răspândită în toată ţara fiind cel mai comun rozător. Are corpul zvelt şi blana cenuşie dorsal
şi albicioasă ventral, în lungime de 10-13 cm, iar coada 2-4 cm.
Hibernează în galerii proprii construite la 15-35 cm adâncime pe o lungime de 1,0-1,5 m, de la
camera (cuibul) centrală pornind 2-4 galerii (viaţă solitară) sau 4-8 galerii secundare (viaţă în colonii) cu o
lungime totală de 3,0-3,5 m. Prezintă 3-6 generaţii pe an, femela născând de fiecare dată 3-7 pui (maxim 8-
131
10), după o gestaţie de 19-21 zile. Reproducerea speciei depinde mult de condiţiile de mediu (hrană, climă,
etc.), invaziile generale apărând din 10 în 10 ani, iar cele locale la 4-6 ani (temperatura medie anuală peste
9C şi precipitaţii sub 500 mm). La noi cea mai mare invazie a fost în 1948 când a cuprins peste 1,7 milioane
hectare, judeţele mai infestate fiind Ilfov, Timiş, Prahova, Suceava, Braşov şi Iaşi. Perioada de reproducere
este martie-septembrie, puii din primele două generaţii ajung la maturitate până în toamnă şi se pot
reproduce. Longevitatea este în medie de 9-10 luni.

Şoarecele de câmp (Microtus arvalis laevis)

1 - şoarece (adult); 2 - cuib; 3 - tulpină de măr atacată;
4 - morcov atacat; 5 - lucernă atacată (după Săvescu).

Atacă diferenţiat după anotimp şi fenofaze de vegetaţie: toamna şi primăvara devreme atacă
păioasele abia răsărite, apoi lucernierele şi trifoiştile unde provoacă daune maxime şi de asemenea consumă
plante de prăşitoare (sfeclă, porumb, etc.), cartofi, legume, etc. Spre vară atacă spicele păioaselor şi apoi în
pepiniere pomicole (mai ales de măr, cais şi prun), iar vara consumă seminţe de plante furajere spontane şi
cultivate etc. şi îşi face provizii pentru iarnă în galerii. În perioada de vegetaţie un şoarece de câmp, consumă
şi depozitează o cantitate de 17-20 kg, din care 6-8 kg cereale şi 10-12 kg alte produse. Microtus arvalis este
periculos şi prin rolul de vector ce-l are în transmiterea unor grave boli infecto-contagioase: tifosul, nevroza
hemoragică, tularemia, etc.

Şoarecele de casă - Mus musculus musculus L.

Rozător ubicvistic, comun unde sunt locuinţe omeneşti, urcând până la 2000 m, adultul are corpul
zvelt, urechi lungi şi coada nepăroasă, iar blana cenuşie, de 7-10 cm lungime şi 6-8 cm coada.
Specie în general sinantropă (locuinţe, pivniţe, depozite, etc.), dar se întâlneşte şi în câmp, cu o largă
132
plasticitate ecologică (mai multe rase geografice). În câmp preferă locuri uscate în care îşi construieşte galerii
în perioada martie-octombrie, când migrează şi se poate şi reproduce, în toamnă revenind în aşezările
omeneşti, ca specie sinantropă care nu hibernează. M. musculus este un rozător prolific, cu 5-8 generaţii pe
an (uneori 9-10), fiecare generaţie cuprinzând 5-8 oui (maxim 13), având o generaţie de 19-20 zile şi după
două luni sunt capabili de reproducere. Are o longevitate de la 1,5 la 6 ani.

Specie cu o lăcomie ridicată, distrugând mai mult decât consumă. Provoacă daune mari în depozitele
de cereale şi locuinţe omeneşti (cămări, poduri, etc.), în special calitative (murdărirea produselor, urina rău
mirositoare, etc.). Dăunător omnivor ce consumă diferite produse vegetale şi animale depozitate, preferând
laptele, brânza, carnea, boabele de cereale (grâu, porumb, etc.) cu derivatele lor, apoi fructe, legume, seminţe
de floarea soarelui, hârtie, cărţi de biblioteci, rufe murdare, etc. În câmp distruge spice, ştiuleţi, etc., din care
o parte cară în galerii. Este periculos de asemenea prin calitatea de vector de boli infecto-contagioase
(dizenterii, gripe, etc.).

Şobolanul cenuşiu - Rattus norvegicus Berken

Specie originară din China care s-a răspândit apoi în America, Europa (1732), fiind considerat un
rozător ubicvistic în toate regiunile unde sunt locuinţe omeneşti la noi este întâlnit în întreaga ţară.
Adultul are corpul robust, cu blană cenuşiu-brunie, mai deschisă ventral, în lungime de 19-26 cm şi
15-22 cm coada.
Rozător legat de locuinţele umane, apoi frecvent în depozite şi pătule de cereale, grajduri, abatoare,
poduri, coteţe, etc., care trăieşte în asociaţie, fiind o specie ce se răspândeşte uşor şi rar migrează, dar nu
hibernează. Are o prolificitate ridicată, o femelă născând de 3-6 ori pe an, după o gestaţie de 24 zile, câte 6-
12 pui (maxim 18 pui) orbi şi golaşi şi după 14 zile văd şi au păr. Puii ajung maturi după 110-150 zile când
se pot reproduce. Perioada de înmulţire este martie-septembrie, împerecherea făcându-se din două în două
luni. Longevitatea speciei R. norvegicus este de 3-4 ani şi prin calcul, astfel, într-o perioadă de 3 ani
evoluează cca. 250.000 indivizi care ar consuma zilnic 50 tone grâu şi 35-40 tone făină grâu, valori ideale
dacă nu ar interveni condiţiile nefavorabile de mediu care reduc 40-80% prolificitatea rozătorului.
Atacă în special noaptea, fiind foarte vorace şi omnivor, consumând variate produse vegetale şi
animale: cereale, făinuri, seminţe, legume (cartofi, etc.), fructe, alimente industriale (paste făinoase, produse

133
lactate şi din carne, etc.), piele, hârtie, cărţi din biblioteci, etc; mai atacă puii şi animalele mici de curte, porci
graşi, cabluri electrice subterane, etc., iar în cazuri de lipsă de hrană, se atacă între ei. Pagubele provocate
sunt mari, datorită atât polifagismului speciei, cât şi însuşirii de a consuma numai ¼ iar ¾ distruge din
produsele atacate, un individ consumând zilnic cca. 40-70 g boabe şi anual 16-20 kg cereale (uneori 30kg),
în afară de alte produse agroalimentare; de asemenea şobolanul cenuşiu este vector în transmiterea a
numeroase boli infecto-contagioase la om şi animale domestice (bruceloza, trichinoza, tifosul, turbarea,
ciuma, hepatita, dizenteria, etc.).

Şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus):

1 - şobolan; 2 - ştiulete de porumb atacat; 3 - tuberculi de cartof atacaţi;
4 - galerie; 5 - cuib (după Săvescu).

Alte rozătoare care atacă culturile agricole şi în depozite sunt: iepurele de câmp (Lepus europaeus
transsylvanicus Mat.), şobolanul de apă (Arvicola terrestris L.), şobolanul de câmp (Apodemus agrarius
Pall.), şobolanul negru (Rattus rattus L.), şoarecele de misună (Mus musculus spiciologus Pet.), etc.

134
 TEST RECAPITULATIV

1. Ce sunt insectele?
a. animale nevertebrate
b. animale cu corp segmentat
c. animale de dimensiuni reduse cu sânge rece
d. animale care fac parte din încrengătura Arthropoda, clasa Insecta
e. animale vertebrate de dimensiuni reduse

2. Care sunt tipurile de cap la insecte?

a. ortognat
b. triunghiular
c. hipognat
d. globulos
e. prognat

3. Care sunt regiunile capului pe partea dorsală?

a. tâmplele (tempora)
b. occipitalul (occiput)
c. fruntea (frons)
d. creştetul (vertex)
e. clipeul (clypeus)

4. Care sunt regiunile capului pe partea ventrală?

a. obrajii (genae)
b. tâmplele (tempora)
c. porţiunea bazilară (gula)
d. clipeul (clypeus)
e. buza inferioară (labium)

5. Care sunt segmentele ce alcătuiesc antena la insecte?

a. flagel
b. pedicel
c. stemate
d. ommatidie
e.scapus
135
6. Aparatul bucal de rupt şi masticat este alcătuit din:
a. buza superioară labrum
b. oceli
c. mandibulele
d. buza inferioară (labium)
e. maxilele

7. Care sunt segmentele ce alcătuiesc toracele la insecte?

a. mezotorace
b. maxitorace
c. protorace
d. metatorace
e.pretorace

8. Piciorul la insecte este alcătuit din:

a. coxa
b. femur
c. trochanter
d. tars
e. tibia

9. Cum se clasifică picioarele după structura lor?

a. de săpat şi scormonit
b. de alergat
c. prehensile
d. de mers
e.de inot şi vâslit

10. Cum se clasifică aripile după omogenitatea structurii lor?

a. hemielitre
b. membranoase
c. omogene
d. elitre
e.heterogene

136
11. Care sunt tipurile de abdomen?
a. susţinut
b. suspendat
c. voluminos
d. sesil
e.peţiolat

12. Care sunt particularităţile stadiului de ou?

a. semimobilitate
b. forma de ou
c. imobilitate
d. histogeneză
e.embriogeneză

13. Care sunt particularităţile stadiului de larvă?

a. mobilitate
b. semimobilitate
c. au două tipuri de aparat bucal
d. voracitate
e.exuviere

14.Care sunt particularităţile stadiului de pupă?

a. histogeneză
b. trofic inactiv
c. semimobilitate
d. histoliză
e. imobilitate

15. Care sunt particularităţile stadiului de adult?

a. imobilitate
b. asigură raspândirea în teritoriu
c. trofic activ
d. asigură perpetuarea
e. mobilitate

137
 16. Ce este Pragul economic de dăunare (P.E.D.) ?
a. raportul dintre numărul de plante sau organe atacate şi numărul total de plante sau organe de
plante analizate
b. densitate de dăunători sau un nivel de atac pe planta de cultură, care produce o pierdere de
producţie egală cu costul tratamentului
c. reprezintă o expresie cantitativă, economică a atacului produs de dăunători, care se referă la
producţia obţinută, reprezentând diferenţa dintre producţia obţinută la o cultură neatacată şi una
atacată
d. este rezultatul daunei, concretizat prin scăderea sau pierderea din recoltă
e. procentul în care o plantă sau un organ al plantei este atacat sau pierderea de producţie
înregistrată de o plantă sau de o cultură pe unitatea de suprafaţă

17. Aparatele bucale care produc daune identificate prin rosături sunt:
a. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt
b. Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt
c. Aparatul bucal de lins si supt
d. Aparatul bucal de rupt şi masticat
e. Aparatul bucal de lins

18. Viermii sârmă fac parte din familia :

a. Noctuidae
b. Scarabaeidae
c. Elateridae
d. Gryllotalpidae
e. Pieridae

19. Viermii cenuşii fac parte din familia :

a. Noctuidae
b. Scarabaeidae
c. Elateridae
d. Gryllotalpidae
e. Lasiocampidae

138
20. Ploşniţele cerealelor fac parte din ordinul:
a. Diptera
b. Coleoptera
c. Lepidoptera
d. Orthoptera
e. Heteroptera

21. Păduchii frunzelor (afidele) sunt încadrate în ordinul :

a. Homoptera
b. Coleoptera
c. Lepidoptera
d. Orthoptera
e. Heteroptera

22. Viermii albi fac parte din familia :

a. Noctuidae
b. Scarabaeidae
c. Elateridae
d. Gryllotalpidae
e. Pieridae

23. Gândacul din Colorado face parte din ordinul:

a. Diptera
b. Coleoptera
c. Lepidoptera
d. Orthoptera
e. Heteroptera

24. Gândacul ghebos face parte din ordinul:

a. Diptera
b. Coleoptera
c. Lepidoptera
d. Orthoptera
e. Neurophtera

139
 BIBLIOGRAFIE

1. Andriescu L., Bobîrnac B., Perju T., Ghizdavu L., Tratat de zoologie agricolă Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2001
2. Baicu T., Săvescu A., Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor pe culturi.
Editura Ceres, 1986.
3. Baicu T., Săvescu A., pragurile economice de dăunare şi rolul lor în combaterea integrată a
bolilor şi dăunătorilor culturilor de câmp. Producţia vegetală, cereale şi plante tehnice,Vol. XLI, 2,
pg.43-48 1986.
4. Birică Şt., Aspecte juridice de protecţia plantelor. Teză de doctorat. USAMV Cluj-
Napoca, Fac.de Agricultură. 2000.
5. Diaconu V., 2001, Declaraţia primului forum ministerial global pentru mediu. Sănătatea
Plant., 41:1 şi 16
6. Giurumescu C. N., 2000, legea „Protecţiei mediului” II. Regimul îngrăşămintelor chimice
şi al pesticidelor, Sănătatea Plant., 24:13
7.Ghizdavu I., şi colab., Entomologie agricolă. Edit. Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti., 1997.
8. Leaotă Elena, 2001, Pentru armonizarea controlului fitosanitar din România cu cel din
ţările Comunităţii Europene; Sănătatea pl., 35, p. 1.
9. Leaotă Elena, 2001, Stadiul transpunerii Aquis-ului Comunitar în legislaţia României în
sectorul fitosanitar şi strategia de implementare (2000-2006); Sănătatea pl., 5, p. 11-13.
10. Leaotă Elena, 2002, Protecţia plantelor din România cu paşi siguri către standardele
Comunităţii Europene, Sănătatea plant., 55: 1+ 41
11. Mitrea I., Entomologie generală, Editura SITECH Craiova, 1998.
12. Mitrea I., Entomologie agricolă, Editura Universitaria Craiova, 2005.
13. Mitrea I., Stan C., Ţucă O., Entomologie vol. 1, Editura Reprograph Craiova, 2008. 14.
Mitrea I., Stan C., Ţucă O. Entomologie generală, Editura Reprograph Craiova, 2010. 15. Perju
T., I. Ghizdavu şi colab., 2001, Tratat de zoologie agricolă, V. Ed. Academiei Române,
Bucureşti
16. Perju T., Birica S. Legislatie fitosanitara si de mediu. Edit. AcademicPres Bucuresti,
2006.
17. Roşca I., Prognoza, avertizarea şi carantina fitosanitară a dăunătorilor din agricultură.
Editura Geea, Bucureşti, 2000.
18. Roşca L, R. Istrate, 2000, Managementul protecţiei fitosanitare a dăunătorilor din
agricultură, Ed. XANT, Bucureşti
140
 19. Roşca I., 2002, Prognoză, Avertizare şi Carantină fitosanitară a dăunătorilor din
agricultură. Ed. Geea, Bucureşti
20. Roşca I., Entomologie horticolă specială. Editura Did. şi Ped. R.A., Bucureşti, 2001
21. Roşca I., Entomologie generală. Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.
22. Roşca I., Entomologie agricolă specială. Editura Did. şi Ped. R.A., Bucureşti, 2003
23. Roşca I., Entomologie specială. Editura Did. şi Ped. R.A., Bucureşti, 2007
24. Rosca I.si colab, Rodi Mitrea, C. Stan si colab. Protecţia biodiversităţii în principalele
agroecositeme, Edit. TOTAL Publishing, Bucureşti 2008.
25. I. Rosca, I. Oltean, I. Mitrea, M.Talmaciu, D. Petanec, Bunescu Horia, Istrate Rada,
Tălmaciu Nela, C. Stan, 2011, ”Tratat de Entomologie generală și specială”, Editura Alpha MDN,
Buzău.
26. Săvescu A. şi colab., 1982 - Tratat de Zoologie Agricolă, II,. Ed. Academiei Române,
Bucureşti.
27. Simeria Gh. – Combaterea biologică în ,,sens strict" a patogenilor şi dăunătorilor
plantelor, Editura Mirton, Timişoara, 2001.
28. Simeria Gh. – Profilaxia şi terapia integrată a bolilor şi dăunătorilor plantelor, vol. II,
Editura Mirton, Timişoara, 2003.
29. Stan C. – Entomologie –Manual universitar pentru Învăţământ la distanţă (Agricultura si
Agromontanologie). Editura Universitaria. Craiova 2013.
30. Toncea I., Stoianov R. 2002. Metode ecologice de protecție a plantelor. Edit. Științelor
agricole, București.
31. Legislaţia fitosanitară din România şi U.E. (Monitorul oficial)
32. M.A.A.P. - Legislaţie în agricultură, industrie alimentară şi păduri. Bucureşti, 2001,
A.N.C.A.
33. www.google.ro/imagini pentru unele imagini, foto insecte etc.

141