CAPITOLUL II

MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Corpul insectelor este constituit din 21 segmente (în stadiul
embrionar), număr ce se reduce la adult, grupate în trei regiuni: cap,
torace şi abdomen (Figura 1).

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte:

Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza
superioară; Lb- buza inferioară; Md-mandibule; Mx-maxile; Prn-protorace; Mzn-
mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi; Pc-picioare; Stg-stigme; Ce-cerci; An-anus; Ov-
ovipozitor (după Keller).

2.1. Capul şi apendicii acestuia

Capul insectelor sau capsula cefalică este alcătuit din 6

segmente şi anume: acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi
labial. Aceste segmente ale capului sunt vizibile numai în stadiul
embrionar, în timp ce la adult sunt intim sudate între ele. Totuşi ele
pot fi evidenţiate deoarece majoritatea posedă apendici şi anume:
- pe segmentul antenal se găseşte o pereche de antene;
- pe segmentul mandibular se găseşte o pereche de mandibule;
7
 - pe segmentul maxilar se găseşte o pereche de maxile;
- pe segmentul labial se găseşte labium, format din cea de a doua
pereche de maxile, unite pe linia lor mediană.
Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părţi
ale corpului. Suprafaţa capului poate fi netedă, uneori putând avea
excrescenţe, coarne, depresiuni, etc.
Forma capului insectelor este diferită: triunghiulară, alungită,
ovală, conică (unele coleoptere), lăţită (unele himenoptere).
Pe suprafaţa capului se găsesc trei suturi şi anume: sutura
occipitală, sutura coronară şi suturile oculare.
La cap se deosebesc diferite regiuni, care în general poartă
aceleaşi denumiri cu cele ale capului animalelor superioare.
La insecte se găseşte o formaţiune specială numită clipeus,
situată în continuarea frunţii mai mult sau mai puţin dezvoltată.
După poziţia capului faţă de axa corpului se deosebesc trei
tipuri de cap (Figura 2):

Fig.2. Forme de cap la insecte:

a-prognat; b,c-hipognat; d-ortognat
(după Weber)

- prognat – capul este în continuarea axei corpului, cu piesele

bucale orientate înainte, ca de exemplu la Forficula auricularia,
Gryllotalpa gryllotalpa, etc.;
- ortognat – capul formează cu axa corpului un unghi drept iar
piesele bucale sunt îndreptate în jos, ca de exemplu la lăcuste,
cosaşi, greieri, etc.
- hipognat – capul formează cu axa corpului un unghi mai mic de
90° iar piesele bucale sunt orientate înapoi, ca la blatide şi
cicadide.
La cap se întâlneşte o pereche de ochi compuşi, o pereche de
antene şi piesele bucale ce formează aparatul bucal al insectelor.

8
 Insectele au câte o pereche de ochi compuşi sau faţetaţi aşezaţi
în orbitele epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităţi anatomice
numite omatidii.
La unele insecte se găsesc şi ochi simpli ce pot fi:
a) oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 – 3 situaţi pe creştetul capului,
ca la unele viespi din ordinul Hymenoptera;
b) stemata (ochi laterali) – situaţi pe laturile capului, ca de exemplu la
larvele unor insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea ochilor, în
nişte gropiţe antenale (ordinul Coleoptera)
Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv,
tactil şi olfactiv, deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului şi de
pipăit, sub forma unor plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali,
etc.
La unele insecte antenele servesc şi ca organe prehensile în
timpul împerecherii (pediculide), drept cârmă în timpul zborului
(unele himenoptere). Speciile de Hidrous şi Gyrinus se servesc de
antene pentru a lua oxigenul din apă, iar cele de Notonecta, ca organe
de echilibru.
O antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe
care se găseşte un al doilea articol numit pedicel, iar pe el se
articulează flagelul sau funiculum, format dintr-un număr variabil de
articole (Figura 3).
După forma articolelor flagelului, antenele pot fi:
1) antene regulate (aequalis), la care articolele flagelului sunt ±
egale;
2) antene neregulate (inaequalis) alcătuite din articole diferite ca
formă.
Antenele regulate sunt de mai multe tipuri şi anume:
a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe
toată lungimea antenei, ca de exemplu din familiile Carabidae,
Chrysomelidae, etc.
b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de
la bază spre vârf, luând aspectul unui fir de păr, ca la insectele din
familiile Blattidae, Tettigoniidae, etc.
c) antene moniliforme cu articolele flagelului asemănătoare unor
mărgele, ca la insectele din familia Tenebrionidae;
d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral câte o
excrescenţă sub forma unui dinte, în ansamblu antena aminteşte de
dinţii unui fierăstrău. Excrescenţele pot fi pe o singură parte
(uniserate) sau pe ambele părţi (biserate), sunt caracteristice pentru
insectele din familia Elateridae;
e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescenţe
laterale mult mai mari, amintind dinţii unui pieptene. Când
excrescenţele sunt pe o singură parte sunt monopectinate, dacă

9
 excrescenţele sunt pe ambele părţi sunt bipectinate. Se întâlnesc la
unele lepidoptere;
f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi,
dispuşi în formă de pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae,
Lymantriidae, Cubicidae;

Fig.3. Tipuri de antene la insecte:

a-setiformă (tetigoniide); b-filiformă (carabide); c-moniliformă (termite); d-serată
(elateride); e,f-pectinate (unele lepidoptere); g-penată (culicide); h-clavată (pieride);
i-genunchiată (curculionide); j,k-măciucate (silfide); l-lamelată (melolontine); m-antenă
de cicadă; n-antenă de pauside;(după Obenbergen şi Weber)

Antenele neregulate pot fi:

a) antene clavate, la care articolele de la vârful flagelului sunt
îngroşate ca la insectele din familia Pieridae;
b) antene măciucate, cu articolele de la vârful flagelului îngroşate în
formă de măciucă, ca de exemplu la familia Silfidae;
c) antene lamelate cu articolele terminale mobile şi mult dezvoltate
lateral în formă de lamele, ca la insectele din familia Scarabaeidae;
d) antene aristate, formate dintr-un număr de articole bazale
dezvoltate, prezentând apical pe ultimul articol o setă, ca de
exemplu la cicade.
La cap se întâlneşte orificiul bucal care este înconjurat de
piesele bucale ce alcătuiesc la insecte aparatul bucal.
În general un aparat bucal este alcătuit din 6 piese şi anume:
- labrum sau buza superioară
- o pereche de mandibule - fălci superioare
- o pereche de maxile - fălci inferioare
- labium sau buza inferioară

10
 Labrum nu are valoare de apendice a capului, reprezentând o
răsfrângere a tegumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul
Coleoptera şi Orthoptera), de formă variabilă, executând diferite
mişcări cu ajutorul unor muşchi abductori. Pe partea sa ventrală se
găseşte epifaringele, ce ar reprezenta limba sau ligula insectelor, organ
cu rol gustativ, olfactiv şi tactil.
Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe
mobile, puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi sau suprafeţe cu
striaţiuni sau rugozităţi, cu rol de a roade hrana. Mandibulele sunt mai
dezvoltate la insectele zoofage. Mişcările mandibulelor sunt laterale,
determinate de doi muşchi mandibulari, unul întinzător (abductor) şi
altul îndoitor (adductor).
Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului
maxilar. O maxilă este alcătuită din 5 piese şi anume:
- partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică;
- corpul maxilei numit stipes pe care se inseră un lob intern numit
lacinia, un lob extern numit galea şi palpul maxilar constituit din
4 – 6 articole;
În general maxilele au funcţie masticatoare dar şi funcţie
senzorială, tactilă prin palpii maxilari.
Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine
din unirea pe linie mediană a celei de a doua perechi de maxile. Este
format din:
- submentum (subbărbie);
- mentum (bărbie);
- prementum (prebărbie).
Pe prementum se articulează cele două glose – lobi mediani,
două paraglose – lobi laterali şi doi palpi labiali alcătuiţi din 3 – 4
articole.
Numai submentum nu provine din unirea celor două maxile (el
provine din sternitul segmentului labial), celelalte piese provin din
unirea pe linia mediană a celor două maxile astfel:
- mentum provine din unirea celor două cardo;
- prementum provine din unirea celor două stipes;
- glosele provin din unirea celor două lacinii;
- paraglosele provin din unirea celor două galei;
- palpii labiali provin din unirea celor doi palpi maxilari.
Mai există o formaţiune, hipofaringele, care reprezintă o piesă
internă a labiului având funcţie gustativă.
Aparatul bucal la insecte este foarte variat constituit,
reprezentând adaptări ale aparatului bucal în funcţie de consistenţa
hranei şi de locul unde se găseşte.

11
 Astfel, hrana poate fi:
I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe,
seminţe, în care caz insectele prezintă aparat bucal pentru rupt
şi mestecat sau de tip ortopteroid. Se întâlneşte la insectele
adulte din 11 ordine (Coleoptera, Orthoptera, Odonata,
Dermaptera, Blattoptera, etc.), precum şi la larvele din 17
ordine (Lepidoptera, Coleoptera, etc.).
II. lichidă ce se poate găsi
1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar
sau cu diferite exudaţii. În această situaţie insectele pot prezenta:
a) aparat bucal pentru supt , ca la adulţii de Lepidoptera;
b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul
Hymenoptera familiile Apidae şi Bombycidae;
2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau
sângele animalelor. La aceste insecte se pot întâlni următoarele
tipuri de aparate bucale:
a) aparat bucal pentru înţepat şi supt, caracteristic pentru insectele
din ordinele Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera şi unele
insecte din ordinul Diptera (familia Culicidae şi Anophelidae);
b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul
Diptera (familia Tabanidae);
c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întâlnit la unele insecte din
ordinul Diptera (familia Muscidae);
Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la Melolontha
melolontha - cărăbuşul de mai, prezintă următoarea alcătuire (Figura
4):
Labrum este bine dezvoltat având pe linia mediană un intrând,
ce dă aspectul unei piese bilobate.
Mandibulele sunt piese mari , chitinizate, prevăzute cu dinţi şi
rugozităţi pentru ros.
Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo,
pe care se articulează stipesul, bine dezvoltat, ce constituie pivotul
maxilei. Pe stipes se articulează lobul intern – lacinia, lobul extern –
galea şi palpul maxilar alcătuit din 4 articole.
Labium este format din submentum îngust, pe care se
articulează mentum mai dezvoltat şi prementum.
Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au
formă triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc
paraglosele bine dezvoltate şi palpii labiali formaţi din 3 articole.

12
 Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi
mestecat la Melolontha melolontha:
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; c-
cardo; s-stipes; Pl.m-palp maxilar; g-galea;
l-lacinia; Lb-labium; sm-submentum; m-
mentum; prm-prementum; pg-paraglose; g-
glose; pl-palp labial
(original)

Aparatul bucal pentru supt (Figura 5) se întâlneşte la

lepidopterele adulte (fluturi), deci la insectele care consumă hrană
lichidă de la suprafaţa ţesuturilor, reprezentată prin nectar sau diferite
exudaţii. Acest aparat bucal prezintă următoarea structură:

Figura 5. Aparatul bucal pentru supt:

Lbr-labrum; Lb-labium; Tr-trompa; Pl-palp
labial
(după Weber)

Labrum este redus la o mică placă aşezată la baza clipeului.

Mandibulele sunt atrofiate sau lipsesc.
Maxilele au palpii rudimentari iar galeele sunt alungite sub
forma unui jgheab, unite pe linie mediană, formând o trompă
nearticulată dispusă în repaus sub forma unei spirale.
Labium este puţin dezvoltat, cu excepţia palpilor labiali formaţi
din 3 articole.
13
 Aparatul bucal pentru lins şi absorbit (Figura 6) se întâlneşte
la albine şi bondari, prezentând modificări de structură, cu elemente
lungi datorită necesităţii insectei de a linge şi suge hrana.

Figura 6. Aparatul bucal pentru lins şi

absorbit la Apis melifera:
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile;
Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp maxilar; Sm-
submentum; mn-mentum; Pl-palp labial;
Pgl-paraglose; Gl-glose (limba) (după
Boguleanu)

La Apis melifera aparatul bucal prezintă următoarea alcătuire:

Labrum este mic.
Mandibulele sunt mici şi alungite, având la un capăt o
articulaţie la capsula cefalică iar la capătul liber nişte zimţi.
O maxilă este alcătuită din: cardo în formă de bastonaş; stipes
bine dezvoltat sub forma unei plăci lungi şi largi; galea bine
dezvoltată şi alungită sub formă de sabie; lacinia redusă iar palpul
maxilar format din 2 articole mici.
Labium prezintă submentum format din 2 articole în formă de
bastonaşe unite în V; mentum mic, triunghiular; prementum bine
dezvoltat. Pe prementum se articulează cele 2 glose alungite şi
contopite formând limba sau trompa. La capătul liber prezintă o
formaţiune mobilă numită flabellum sau linguriţă cu care insecta linge
polenul şi nectarul. Paraglosele sunt reduse iar palpii labiali formaţi
din 4 articole.
Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (Figura 7) sau de tip
labial se întâlneşte la insectele din ordinul Heteroptera, Homoptera,
Thysanoptera, deci la insectele care consumă hrană lichidă din
interiorul ţesuturilor. Este aparatul bucal care a suferit cele mai mari
modificări, având următoarele particularităţi:

14
 Figura 7. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt:
a, b- văzut din profil; c-secţiune transversală; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile;
Lb-labium; Hp-hipofaringe; Ca-canal alimentar; Cs-canal salivar; Cl-clipeu; Fr-frunte;
Ve-vertex; Oc-ochi; (după Weber)

Labrum este redus şi acoperă jgheabul trompei.

Labium este articulat (heteroptere, homoptere) sau nearticulat
(diptere), s-a alungit şi s-a transformat într-o trompă alcătuită din 4
articole la heteroptere şi din 3 articole la homoptere. Trompa este
prevăzută cu un jgheab în care se găsesc mandibulele şi maxilele sub
forma unor stileţi (2 stileţi mandibulari şi 2 stileţi maxilari).
Stileţii mandibulari au rolul de a străpunge ţesuturile plantei
gazdă iar stileţii maxilari au rolul de a suge hrana.
Stileţii maxilari prezintă 2 canale şi anume: un canal alimentar
în partea superioară prin care suge hrana şi un canal salivar în partea
inferioară prin care se scurge saliva în ţesuturile atacate.

2.2. Toracele şi apendicii acestuia

Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace,

mezotorace şi metatorace. Fiecare segment toracic este alcătuit din
mai multe plăci chitinoase numite sclerite şi anume (Figura 8):
- un sclerit dorsal numit tergit sau notum;
- un sclerit ventral ce poartă numele de sternit sau gastrum;
- două sclerite laterale numite pleure.

15
 Fig.8. Alcătuirea unui segment toracic
la insecte: Tg-tergit; St-sternit; Pl-pleure
(original)

În general tergitele şi sternitele sunt mai mari şi mai groase,

deoarece au rol de apărare şi susţinere, în timp ce pleurele sunt mai
mici şi mai subţiri, având funcţia de a lega tergitele şi sternitele.
Între pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc
membrane de susţinere numite “conjunctive” care permit toracelui să-
şi mărească sau să-şi micşoreze volumul în timpul respiraţiei,
circulaţiei sângelui, etc.
Protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare
şi săpătoare (blatide, ortoptere, unele coleoptere), în timp ce
mezotoracele şi metatoracele sunt mai dezvoltate la speciile bune
zburătoare (odonate, himenoptere, lepidoptere, etc.).
Pe torace se articulează organele de mers – picioarele şi
organele de zbor – aripile.
Picioarele la insecte. Insectele prezintă trei perechi de picioare,
câte o pereche pentru fiecare segment toracic, articulându-se latero-
ventral în nişte cavităţi coxale.
Piciorul tipic al insectei este alcătuit din 5 articole şi anume:
coxa, trohanter, femur, tibia şi tarsul care se termină cu gheare
(Figura 9).
Coxa formează baza piciorului şi este fixată de torace în
cavitatea cotiloidă prin doi condili.
Trohanterul este un articol mic ce permite articulaţia dintre
coxă şi femur. La unele insecte trohanterul este format din două
articole: trohanter şi trohanterel (mai ales la himenoptere), permiţând
o mai mare mobilitate a piciorului.

16
 Femurul este un articol bine dezvoltat (ortoptere, blatoptere,
coleoptere) de forme şi mărimi variabile şi înzestrat uneori cu dinţi,
peri şi spini.
Tibia este bine dezvoltată, de mărimi şi forme diferite,
prezentând marginal spini, pinteni, peri, etc. La unele insecte (grilide,
tetigoniide) pe tibii este localizat organul auditiv-timpanal.
Tarsul este alcătuit dintr-un articol la insectele inferioare şi 3 –
5 articole la majoritatea insectelor superioare. Articolul tarsului situat
lângă tibie se numeşte metatars, iar ultimul articol al tarsului –
pretars, care adesea prezintă două gheare laterale, ce pot fi simple sau
despicate, dinţate sau pectinate.

Fig.9. Structura şi tipuri de picioare la insecte:

1. Construcţia piciorului la insecte; c-coxă; tr-trohanter; f-femur; t-tibie; ts-tars; mt-
metatars; pr-pretars; 2. Picior pentru mers (Melolontha melolontha); 3. Picior pentru sărit
(Locusta migratoria); 4. Picior pentru săpat (Gryllotalpa gryllotalpa); 5. Picior pentru
cules polen (Apis melifera); 6. Picior pentru apucat (Manthis religiosa) (original)

La unele insecte pretarsul se termină cu apedinci speciali (în

special cu funcţii adezive) ce poartă denumiri diferite:
- arolium - o prelungire în formă de lob;
- pulvili – două prelungiri în formă de lobi;
- empodium – o prelungire în formă de păr.
În general picioarele insectelor sunt conformate pentru mers,
alergat. La unele insecte picioarele prezintă adaptări legate de modul
de viaţă. Astfel se întâlnesc picioare conformate pentru sărit (ordinul
Orthoptera – lăcuste, greieri, cosaşi), picioare conformate pentru săpat
(coropişniţa), picioare conformate pentru colectat polen (Apis

17
mellifera), picioare pentru apucat (Manthis religiosa), picioare pentru
înot şi vâslit (Hydrous, Dytiscus), etc.
Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni
laterale ale tegumentului în regiunea toracelui, articulându-se pe
mezotorace şi metatorace latero-dorsal. Din punct de vedere anatomic,
aripile sunt formate din două membrane intim lipite una de alta,
susţinute de nervuri, care formează scheletul de susţinere al lor.
Nervurile sunt tuburi chitinoase, în interiorul lor pătrund nervii,
traheele şi hemolimfa.
Forma aripilor este în general triunghiular alungită; unele
insecte au aripile înguste şi cu franjuri (ordinul Thysanoptera) sau
aripile despicate în lungul nervurilor (la pteroforide). Aripile variază şi
ca mărime: la unele insecte aripile anterioare şi aripile posterioare sunt
egale (ordinul Odonata) iar la alte insecte aripile anterioare sunt mai
mari decât cele posterioare (ordinul Lepidoptera).
În funcţie de numărul aripilor, insectele se împart în două mari
grupe şi anume:
1. Apterigote – lipsite de aripi (insecte inferioare);
2. Pterigote – insecte cu aripi (majoritatea insectelor). La rândul lor
insectele pterigote pot fi:
a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera,
Odonata, Lepidoptera, etc.
b) cu o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind
transformată în “haltere sau balansiere”, ca la insectele din ordinul
Diptera;
c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vieţii
parazitare au pierdut aripile – ordinul Aphaniptera, Mallophaga,
Anoplura.
La aripi se disting următoarele regiuni (Figura 10):
- porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei;
- porţiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă;
- porţiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea
anterioară sau costa, iar porţiunea opusă acesteia se numeşte
marginea posterioară sau dorsum;
- unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf
sau apex;
- unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte
tornus.

18
 Fig.10. Regiunile unei aripi:
b-baza; me-marginea externă; ma-marginea anterioară; mp - marginea posterioară;
a - apex; t - tornus
(original)

Din punct de vedere al consistenţei aripile pot fi (Figura 11):

Fig.11. Consistenţa aripilor la diferite ordine de insecte: 1 .Orthoptera; 2. Thysanoptera;

3.Heteroptera; 4. Homoptera; 5. Coleoptera; 6.Hymenoptera;
7. Lepidoptera; 8. Diptera (original)

1. aripi chitinoase numite elitre – sunt aripi tari, îngroşate (aripile

anterioare de la insectele din ordinul Coleoptera);
2. aripi membranoase – sunt aripi fine, transparente (aripile
anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Hymenoptera,
Odonata);
3. aripi pergamentoase numite tegmine – sunt aripi cu consistenţă
intermediară între cele chitinoase şi cele membranoase (aripile
anterioare de la insectele din ordinul Orthoptera);

19
4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt
chitinoase iar la vârf sunt membranoase (aripile anterioare de la
insectele din ordinul Heteroptera);
5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi
posterioare de la insectele din ordinul Lepidoptera;
6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la
insectele din ordinul Trichoptera;
7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - aripile
anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.
Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele
posterioare prin diferite dispozitive de cuplare şi anume:
a) sub formă de fire de păr rigide şi groase la insectele din ordinul
Lepidoptera.
b) sub formă de cârlige sau hamuli ca de exemplu la unele
himenoptere;
c) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit
frenulum, la insectele din ordinul Lepidoptera.
Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe
de insecte, astfel la Pieris brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28
bătăi/s; la unele specii de viespi = 110 bătăi/s; la albină = 190 – 250
bătăi/s.; la ţânţar Culex pipiens = 594 bătăi/s.

2.3. Abdomenul la insecte

Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte.

Embrionar abdomenul este constituit din 12 segmente iar la adult
numărul segmentelor se poate reduce la 5 – 7 (exemplu la insectele
din ordinul Coleoptera). Ultimul segment al abdomenului se numeşte
telson. La insectele la care abdomenul este format din 11 – 12
segmente se diferenţiază trei regiuni şi anume:
a) regiunea pregenitală (segmentele 1 – 7);
b) regiunea genitală (segmentele 8 – 9);
c) regiunea postgenitală (segmentele 10 – 12).
În general segmentele abdomenului sunt la fel constituite ca şi
segmentele din regiunea toracelui şi anume din sclerite dorsale numite
notum sau tergit, din sclerite ventrale numite sternit sau gastrum şi din
sclerite laterale numite pleure.
La abdomen se găsesc următoarele orificii:
- orificiul anal situat pe ultimul segment abdominal;
- orificiile genitale situate pe segmentele 8 şi 9;
- orificiile respiratorii numite stigme, care sunt câte o pereche pentru
fiecare segment abdominal, cu excepţia ultimului segment şi sunt
prezente încă pe mezo şi metatorace, lipsind în regiunea capului.

20
 insectele din familia Curculionidae, larvele miniere de lepidoptere
şi pentru unele specii din ordinul Diptera;
- hemicefale, la care capsula cefalică este pe jumătate introdusă în
torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor
specii de diptere);
- acefale, la care capul este complet învaginat, ca la insectele din
ordinul Diptera şi la cele din familia Buprestidae (ordinul
Coleoptera).
g) Larvele postoligopode se caracterizează printr-o mare asemănare
cu adulţii, atât morfologic cât şi biologic. După aspectul exterior
sunt la fel ca adulţii, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi în
ultimele vârste şi părţile corpului bine delimitate. Din această
grupă fac parte larvele tuturor insectelor heterometabole
(Heteroptera, Homoptera, Orthoptera, Thysanoptera, etc.).
Larva în ultima vârstă, cu dezvoltarea încheiată, după ultima
năpârlire se transformă în nimfă (la insectele heterometabole) sau în
pupă (la insectele holometabole).
Transformarea în pupă se face în locuri adăpostite. Înainte de
transformarea în pupă, larva îşi confecţionează din fire de mătase sau
alte materiale (particule de sol, etc.) adăposturi ce poartă numele de
cocon, ce are rolul de a proteja pupa de acţiunea nefavorabilă a
factorilor mediului înconjurător. Mărimea, forma şi culoarea
coconului variază în funcţie de specie. La unele insecte, larvele se
transformă în pupe în sol în loji pupale. La diptere, larvele se
transformă în pupe în ultima exuvie pupală, ce se numeşte puparium
sau cocon fals. Înainte de a se transforma în pupă, larva trece prin
stadiul de prepupă, în care larvele nu se mai hrănesc, devin imobile,
se scurtează, se îngroaşă şi năpârlind pentru ultima oară se transformă
în pupă.

3.3. Pupa la insecte

Pupa este un stadiu în care insecta nu se mişcă, corpul ei se

îngroaşă şi se scurtează. În interiorul corpului pupei au loc procese de
reducere a unor organe (histoliză) şi de formare a altora noi
(histogeneză), caracteristice insectei adulte.
Din punct de vedere morfologic se deosebesc trei tipuri de pupe
(Figura 16):
a) pupă liberă, la care apendicii corpului sunt liberi şi pot executa
mişcări (exemplu la coleoptere, himenoptere, etc.);
b) pupă obtectă, apendicii sunt lipiţi de corp cu un lichid exuvial şi
acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă,
pupa având aspectul de mumie ce poartă numele de crisalidă (la
unele lepidoptere) sau se găseşte într-un înveliş format din fire de
mătase ce se numeşte cocon (lepidoptere);
27
c) pupă coarctată este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii
larvare, care formează un înveliş opac ca un butoiaş, ce se numeşte
puparium (la majoritatea dipterelor).

Fig.16. Tipuri de pupe la insecte:

1. liberă; 2. obtectă; 3. coarctată (original)

Stadiul de pupă durează de la câteva zile până la câteva luni,

fiind în funcţie de specia de insectă şi de condiţiile de mediu.

3.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte

Prin generaţie se înţelege totalitatea indivizilor care se dezvoltă

din ouăle depuse de femelele unei populaţii adulte a unei specii, într-
un timp determinat al perioadei de vegetaţie şi în funcţie de condiţiile
de mediu şi până la moartea indivizilor adulţi, ce au alcătuit
descendenţa respectivă.
Timpul necesar dezvoltării unei generaţii variază în limite mari
de la specie la specie. La unele insecte dezvoltarea unei generaţii are
loc într-un timp foarte scurt (câteve zile sau câteva săptămâni), iar la
alte insecte dezvoltarea are loc într-un timp mult mai îndelungat (luni
sau ani de zile).
În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii faţă de
durata unui an, insectele se clasifică în următoarele grupe:

28
 a) insecte monovoltine, care au o singură generaţie pe an (exemplu la
Zabrus tenebrioides, Eurygaster spp., Tanymecus dilaticollis,
Anthonomus pomorum, Rhagoletis cerasi, etc.);
b) insecte bivoltine, care au două generaţii pe an (exemplu la
Eurydema ornata, Mamestra brassicae, Hyphantria cunea,
Laspeyresia pomonella, etc.);
c) insecte trivoltine, care prezintă trei generaţii pe an (exemplu
Lobesia botrana);
d) insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în decursul
unui an (exemplu Lithocoletis blancardella, Brevicoryne
brassicae, Trialeurodes vaporariorum, etc.);
e) insecte bienale, care prezintă o generaţie la doi ani (exemplu
Gryllotalpa gryllotalpa, Anisoplia austriaca, etc.);
f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o
perioadă de mai mulţi ani (exemplu 3 – 4 ani la Melolontha
melolontha, Anoxia villosa, 3 – 5 ani la Agriotes spp., etc.).
Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în
strânsă legătură cu condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană,
etc. Astfel, la aceiaşi specie (Laspeyresia pomonella, Leptinotarsa
decemlineata, Mayetiola destructor) în regiunile sudice au 3 generaţii
în timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt însă insecte care
indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi
număr de generaţii (exemplu la Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o
generaţie pe an, iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani).
La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta
este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun,
întâlnindu-se în anumite perioade, diferite stadii ale insectei (exemplu
la Leptinotarsa decemlineata, Laspeyresia pomonella). Suprapunerea
generaţiilor îngreunează stabilirea momentului optim de aplicare a
tratamentelor.
Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se
înţelege succesiunea stadiilor sau a generaţiilor unei specii, într-o
anumită perioadă de timp.
Fiecare specie de insectă se caracterizează printr-un ciclu
evolutiv propriu, care poate fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.
Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat
în diferite moduri prin grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc
semne convenţionale pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se
prezintă direct în succesiune evoluţia stadiilor în raport cu planta
gazdă (Figura 17 şi 18).

29
Fig.17. Schema ciclului evolutiv la ploşniţa roşie a verzei
(Eurydema ornata)
(după Săvescu)

Figura 18. Ciclul biologic al speciei Tanymecus dilaticollis

(după Paulian Fl., 1971)

30
 Un ciclu deosebit se întâlneşte la păduchii de frunze (ordinul
Homoptera, familia Aphididae) deoarece indivizii din generaţia F2 nu
dau naştere la urmaşi identici generaţiei F1.
La aceste insecte, numai după o succesiune a mai multor
generaţii de diferite forme (Fn), se ajunge din nou la forma generaţiei
de la care s-a pornit.
Înmulţirea afidelor este holociclică deoarece unele generaţii se
înmulţesc sexuat iar alte generaţii se reproduc partenogenetic. Afidele
prezintă specii nemigratoare cu ciclu evolutiv monoecic, care se
desfăşoară pe o singură plantă gazdă sau pe mai multe plante gazdă
din aceiaşi familie botanică şi specii migratoare care au ciclul evolutiv
diecic.
La speciile diecice ciclul biologic se desfăşoară pe două plante
gazdă şi anume:
a) o gazdă primară sau iniţială, care este reprezentată prin specii
lemnoase;
b) o gazdă secundară, reprezentată prin specii ierboase.
Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare (Aphis pomi, Schizaphis
graminum, etc.) este următorul (Figura 19).

Fig.19. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, monoecică

(Aphis pomi):
1. Ou de iarnă; 2. fundatrix; 3. fundatrigene aptere şi aripate (3 – 4 G); 4.virginogene
aptere şi aripate (8 – 12 G); 5. sexupare; 6-7. sexuaţi: masculi şi femele
(original)

31
 Insecta iernează sub formă de ou depus pe ramurile subţiri. În
primăvară din oul de iarnă apare femela apteră numită fundatrix sau
matca. Femelele fundatrix pe cale partenogenetică, dau naştere la
câteva generaţii de femele numite fundatrigene, aptere şi aripate.
La rândul lor, fundatrigenele se înmulţesc partenogenetic şi dau
naştere la femele aripate numite virginogene aripate şi femele
nearipate, virginogene nearipate, care se dezvoltă pe aceiaşi plantă-
gazdă sau pe plante gazde înrudite, succedându-se 8 – 12 generaţii în
cursul unei perioade de vegetaţie. Spre sfârşitul verii, apare ultima
generaţie de femele partenogenetice aripate numite sexupare.
Femelele sexupare depun două feluri de ouă din care apar masculi şi
femele, ce constituie forma sexuată, iar după copulaţie femelele depun
oul de iarnă, încheindu-se astfel ciclul biologic.
Ciclul evolutiv al speciilor de afide migratoare (Myzus cerasi,
Myzus persicae, Hyalopterus pruni, Aphis pomi) este următorul
(Figura 20).

Fig.20. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, diecică (Myzus

cerasi):
1. ou de iarnă; 2. fundatrix; 3.fundatrigene; 4.migrante; 5-8. virginogene aptere şi aripate;
9. sexupares; 10-11. sexuaţi: masculi şi femele; gazda primară: cireş şi vişin; gazda
secundară: Galium sp. şi Asperula sp.
(original)

32
 La sfârşitul verii în cadrul coloniei de virginogene apar
sexuparele, care cuprind femele aripate ce reântorc colonia pe plantele
gazdă primare.
Formele sexupare depun două feluri de ouă, din care iau naştere
formele sexuate, masculi şi femele.
După copulaţie femelele depun ouăle de iarnă şi astfel ciclul
biologic se încheie.
Toamna, femelele din forma sexuată, depun ouă de iarnă (de
rezistenţă) pe ramurile plantelor gazdă-primară (cireş, vişin).
Primăvara din ouăle de iarnă apar femele fundatrix, care se înmulţesc
pe cale partenogenetică şi dau naştere la câteva generaţii de
fundatrigene (3 –4), cu femele aptere şi aripate, formând colonii pe
organele atacate (frunze). În sânul coloniei respective, ultima
generaţie de fundatrigene aripate numite migrans allata mută colonia
pe plantele gazdă secundare (colonicus exulens). Acestea se înmulţesc
partenogenetic în tot cursul perioadei de vegetaţie dând naştere la o
serie de generaţii virginogene aptere şi aripate.

Întrebări:
1. Tipuri de metamorfoză la insecte: caracterizare şi exemple.
2. Larva la insecte: caracterizare şi clasificare.
3. Larve propode şi postoligopode: caracterizare şi exemple.
4. Larve polipode: caracterizare şi exemple.
5. Larve oligopode: caracterizare şi exemple.
6. Larve apode: caracterizare şi exemple.
7. Pupa: definiţie, caracterizare, clasificare, exemple.
8. Ce se înţelege prin generaţie la insecte? Clasificarea
insectelor în funcţie de numărul de generaţii.
9. Ciclul biologic la insecte: definiţie, tipuri.
10. Ciclul biologic monoecic la insecte: caracterizare, exemple.
11. Ciclul biologic diecic:caracterizare, exemple.

33
 CAPITOLUL IV
ECOLOGIA INSECTELOR
Ecologia insectelor este disciplina care studiază
complexul de factori care influienţează modul de viaţă a unei specii
de insectă sau a unei bioceneze de insecte, de pe un anumit loc. Un
astfel de studiu conduce la cunoaşterea cauzelor care influienţează
numărul insectelor, stabileşte condiţiile de variaţie numerică, adică
dinamica înmulţirii în masă şi răspândirea insectelor.
În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de
mediu, fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile
pentru ea. În concordanţă cu condiţiile de mediu în care s-au format,
fiecare specie manifestă o selectivitate faţă de condiţiile locului de
trai, având un anumit standard ecologic, câştigat în decursul evoluţiei
sale istorice şi care se transmite la urmaşi, particularitate ce are un
caracter conservator.
Diferitele specii de insecte se comportă diferit faţă de influenţa
nefavorabilă a factorilor de mediu având o anumită plasticitate
ecologică ce reprezintă gradul de adaptabilitate a speciei faţă de
oscilaţiile factorilor de mediu şi are un caracter progresiv. Speciile
care au o mare plasticitate ecologică se adaptează mai uşor la noile
condiţii de mediu, în care urmează să se dezvolte. În felul acesta se pot
crea condiţii nefavorabile, care să depăşească limitele plasticităţii
ecologice, distrugându-se speciile dăunătoare.
Factorii care influienţează în general viaţa organismelor dintr-
un ecosistem oarecare, sunt: temperatura, umiditatea, hrana, lumina,
precipitaţiile, curenţii de aer, radiaţiile solare, etc.

4.1. Temperatura

Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu

temperatura mediului în care trăiesc, fiind organisme heteroterme sau
poikiloterme. În general insectele au temperatura corpolui mai mare cu
0,5 – 1°C faţă de mediul înconjurător. Cu cât temperatura corpului
este mai ridicată, cu atât şi procesele fiziologice se desfăşoară mai
rapid, deci durata dezvoltării diferitelor stadii depinde de condiţiile de
mediu în care trăieşte insecta.
Activitatea vitală a insectelor are loc la temperaturi cuprinse
între 5 – 40°C. Fiecare specie de insectă are limitele sale proprii de
temperatură între care se dezvoltă. Astfel există o limită inferioară de
temperatură, denumită prag biologic inferior sau temperatură minimă
34
(t0) şi o limită superioară, denumită prag biologic superior sau
temperatură maximă de dezvoltare (T). În afară de aceste două limite
organismele mai au un prag de prolificitate (0) - temperatura la care
sexele devin fertile şi un prag termic optim (01). Între limitele
pragurilor inferior şi superior are loc dezvoltarea mai mult sau mai
puţin normală a speciei respective. Zona cuprinsă între aceste două
limite (pragul inferior şi superior de dezvoltare) se numeşte zona
biologică de dezvoltare. Sub pragul inferior şi deasupra pragului
superior se găseşte zona letală sau mortală, în care specia nu poate
trăi.
La temperaturi scăzute, sub pragul inferior, insectele îşi pierd
treptat mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţeală.
Moartea insectelor la temperaturi scăzute survine datorită proceselor
de deshidratare a protoplasmei, precum şi din cauza îngheţării apei
libere şi a formării cristalelor de gheaţă. Moartea insectelor prin îngheţ
survine numai atunci când temperatura scade sub o anumită limită,
denumită prag termic critic, la care toată apa din corpul insectei
îngheaţă. Până la atingerea acestei limite, procesele vitale încetează şi
intervine aşa numita stare de anabioză din care, în condiţiile creşterii
treptate a temperaturii mediului înconjurător, insecta poate fi readusă
la viaţă. În perioada de iarnă, unele insecte suportă temperaturi de
până la – 21°C şi chiar mai scăzute. Rezistenţa insectelor la
temperaturile scăzute depinde de conţinutul în grăsimi, precum şi de
modul cum apar temperaturile joase; dacă temperatura scade treptat,
insectele pot suporta temperaturi mai joase, fără a îngheţa.
La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea
insectelor încetează treptat, datorită coagulării substanţelor proteice.
Coagularea poate fi parţială (necroză), când insectele îşi pot reveni şi
totală (paranecroză), după care revenirea la viaţă nu mai poate avea
loc.
Zona biologică de dezvoltare a insectelor se împarte în trei
subzone: rece, optimă şi caldă.
a) Subzona rece este cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi
pragul de prolificitate (0). Insectele cresc încet, durata dezvoltării
se prelungeşte mult, indivizii rămân sterili. Viteza reacţiilor
biochimice este redusă şi nu se sintetizează substanţe proteice.
b) Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (0) şi
optimul termic (O1). Durata dezvoltării se scurtează, numărul
generaţiilor şi prolificitatea cresc, lungimea corpului rămâne
constantă. Activitatea de hrănire, mişcare şi schimbul de substanţe
este maximă. Dezvoltarea insectei are loc într-un număr minim de
zile. Temperatura optimă de dezvoltare a insectelor este cuprinsă
între 20 – 30°C.

35
 c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul
biologic (T). Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor,
prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc.
Pentru dezvoltarea unui stadiu, insectei îi este necesară o
anumită cantitate de căldură numită constantă termică (K).
Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează
prin însumarea zilnică a temperaturilor de deasupra pragului biologic,
pe tot timpul de dezvoltare a stadiului respectiv, iar constantele
dezvoltării insectelor iau aspectul unei curbe hiperbolice (Figura 21).
Constantele de dezvoltare ale insectelor se calculează cu
ajutorul ecuaţiei:
K = Xn ( tn – t0)
în care: K – constanta termică;
Xn - durata dezvoltării insectei;
tn – temperatura la care are loc dezvoltarea;
t0 – pragul inferior de dezvoltare;
tn – t0 – temperatura efectivă.

Fig.21. Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obsoletus):

O, O1 - temperatura optimă;t0 - pragul biologic inferior; T-pragul biologic superior
(după Săvescu)

36
 Cu ajutorul elementelor din această ecuaţie se pot calcula:
pragul inferior (t0), constanta termică (K), durata dezvoltării unei
insecte (Xn) şi numărul de generaţii (g).
Cunoaşterea constantelor dezvoltării insectelor prezintă o
deosebită importanţă în ceea ce priveşte elaborarea bazelor teoretice a
întocmirii schemei ciclului biologic şi a stabilirii ariei de răspândire, a
perioadei de activitate biologică şi a caracteristicilor ecologice ale
speciei de insecte
Temperatura are o influenţă hotărâtoare asupra duratei de
dezvoltare a stadiilor embrionare şi postembrionare în condiţii
normale. Cu cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât
durata de dezvoltare este mai scurtă şi invers.
Oscilaţiile de temperatură pot fi utilizate în combaterea unor
specii de dăunători. De exemplu, temperaturi de – 3°C omoară larvele
de Acanthoscelides obsoletus iar temperaturi de peste 55°C omoară
gărgăriţa grâului şi orezului (Sitophilus granarius şi Sitophilus
oryzae).
Insectele care se dezvoltă între limite mici de temperatură se
numesc stenoterme (Sitotroga cereallela) iar insectele care se dezvoltă
între limite largi de temperatură se numesc euriterme şi au un areal de
răspândire foarte mare (Plusia gamma).

4.2. Umiditatea

Umiditatea are un rol important în creşterea şi dezvoltarea

insectelor, fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale insectelor.
Apa din corpul insectelor poate fi liberă, servind ca solvent al
sărurilor minerale încorporate odată cu hrana şi apă de constituţie ca
suport al proceselor biologice (creşterea şi dezvoltarea) şi fiziologice
(reglarea temperaturii corpului). În corpul diferitelor specii de insecte,
conţinutul în apă este diferit, la unele depăşind 50% din greutatea
totală a lor. Apa liberă din organism se pierde prin evaporare,
transpiraţie sau dejecţii.
Umiditatea relativă a aerului influenţează direct conţinutul în
apă al insectelor. Oscilaţiile umidităţii relative determină profunde
schimbări în dezvoltarea insectelor. Astfel în verile secetoase ouăle de
Mayetiola destructor, Pyrausta nubilalis nu se dezvoltă. Larvele de
scarabeide şi elateride din sol, migrează pe verticală, urmărind stratul
umed al solului; vara se afundă în sol la umezeală, iar primăvara se
ridică la suprafaţă pe măsură ce solul se dezgheaţă. Reducerea
umidităţii relative a aerului şi solului determină intrarea în diapauză a
multor specii de insecte. Există un optim al umidităţii relative a
aerului, care la majoritatea insectelor este cuprins între 45 – 85%. În
afara limitelor optime de umiditate, activitatea insectelor este
37
încetinită sau întreruptă. De exemplu, sfredelitorul porumbului se
dezvoltă mai bine la o umiditate mai ridicată, în timp ce gărgăriţa
grâului evoluează atunci când umiditatea cerealelor scade sub 12%.

4.3. Hrana

În categoria factorilor biotici se vor lua în considerare: hrana,

zoofagii şi epizootiile.
Hrana este unul din factorii biotici importanţi în viaţa
insectelor, constituind sursa din care insectele îşi procură energia
necesară pentru desfăşurarea activităţii biologice: creşterea,
dezvoltarea, înmulţirea, etc.
După regimul de hrană, insectele se împart în trei grupe:
fitofage, zoofage şi pantofage.
1. Insectele fitofage sau vegetariene se hrănesc cu diferite
organe verzi sau uscate ale plantelor cum sunt: rădăcini, tulpini,
ramuri, frunze, flori, fructe, seminţe.
După organele pe care le consumă, insectele fitofage se împart
în:
a) insecte xilofage, care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (carii de lemn
şi de scoarţă);
b) insecte fitofage, care se hrănesc cu frunze (gândacul din Colorado,
omizi defoliatoare);
c) insecte florifage, care se hrănesc cu flori (gândacul păros,
gândacul lucios al rapiţei);
d) insecte seminifage sau cletrofage, care se hrănesc cu seminţe
(gărgăriţele grâului, gărgăriţa mazării);
e) insecte micofage sau micetofage care se hrănesc cu ciuperci
(musca ciupercilor);
f) insecte saprofage, care se hrănesc cu materii organice în
descompunere (larvele tinere de melolontine).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele
se împart în:
a) monofage, care se hrănesc cu plante aparţinând unei singure specii
(gărgăriţa mazării, gărgăriţa florilor de măr, viespea neagră a
prunului);
b) oligofage, care se hrănesc cu plante care aparţin unei familii sau
câtorva familii înrudite (gândacul ovăzului, gărgăriţa frunzelor de
leguminoase);
c) polifage, care se hrănesc cu specii de plante ce aparţin diferitelor
familii botanice (viermi sârmă, viermi albi, omida păroasă a
dudului, etc.).
2. Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme
animale vii sau moarte.
Insectele zoofage se împart în:
38
 a) insecte harpactofage sau prădătoare, care se hrănesc cu hrană vie
(specii de carabide, de coccinelide);
b) insecte parazite, care se hrănesc parazitând organisme vii, la
exteriorul sau în corpul acestora (specii de vespi, Trichogramma
spp., Prospaltela spp., sau de muşte, Tachina spp.);
c) insecte necrofage, care se hrănesc cu cadavrele animalelor (Silpha
spp., Necrophorus spp.);
d) insecte coprofage, care se hrănesc cu excrementele diferitelor
specii de animale (Copris spp., Scarabaeus spp.).
3. Insectele pantofage sau omnivore au un regim de hrană
mixt, ele se hrănesc atât cu hrană vegetală cât şi animală (unele specii
de ortoptere, dermaptere, coleoptere).
Cantitatea şi calitatea hranei influenţează dezvoltarea insectelor.
Aşa de exemplu, substanţele proteice din hrană scurtează timpul de
dezvoltare, iar hidraţii de carbon îl prelungesc.
Hrana are un rol deosebit în combinaţie cu temperatura şi
umiditatea, asupra prolificităţii şi longevităţii. Când hrana se află din
abundenţă şi condiţiile de temperatură şi umiditate se află la optimum
fluturii trăiesc de trei ori mai mult, iar prolificitatea creşte
considerabil.
Cunoaşterea regimului de hrană a fiecărei specii de insecte
prezintă o importanţă practică deosebită, în ceea ce priveşte aplicarea
unor măsuri profilactice de combatere ca: rotaţia culturilor, cultivarea
soiurilor rezistente sau nepreferate de dăunători, etc.
Între diferitele organisme coexistente într-un biotop pot să se
stabilească diferite feluri de conveţuire ca: prădătorismul,
canibalismul, simbioza, comensalismul şi parazitismul.
Prădătorismul este un fenomen biologic natural, întâlnit atât la
nevertebrate (insecte, păianjeni), cât şi la vertebrate (batracieni,
reptile, păsări şi mamifere). Prădătorismul presupune conveţuirea
dintre două organisme, din care un organism numit prădător , care se
hrăneşte pe seama altui organism numit pradă sau victimă. Între
prădător şi pradă există un anumit raport de mărime; în general
prădătorul este mai mare decât prada (de exemplu Coccinella
septempunctata şi Aphis fabae).
Parazitismul este un fenomen biologic natural prin care
speciile parazite trăiesc pe seama altor specii numite gazde. După
locul unde se dezvoltă, se deosebesc specii: ectoparazite, care se
dezvoltă la exteriorul corpului gazdei şi specii endoparazite care se
dezvoltă în interiorul corpului gazdei. Paraziţii sunt întotdeauna mai
mici decât gazda lor.
Majoritatea insectelor parazite fac parte din ordinele
Hymenoptera şi Diptera, care depun ouăle lor în ouăle, larvele, pupele
sau adulţii altor insecte şi tinerele larve apărute se hrănesc pe seama
gazdei, care în cele din urmă moare.
39
 La rândul lor prădătorii şi paraziţii pot fi parazitaţi de alte
specii. Paraziţii speciilor de insecte dăunătoare (fitofage) se numesc
paraziţi primari, iar cei care parazitează paraziţii primari, se numesc
paraziţi secundari sau hiperparaziţi. Hiperparazitismul joacă un rol
negativ în menţinerea unui echilibru dorit între speciile fitofage şi cele
zoofage.
Cea mai mare importanţă pentru menţinerea echilibrului natural,
o au speciile oligofage de paraziţi deoarece, de la un an la altul,
densitatea lor numerică se menţine pe o gazdă principală, iar în cazul
când numărul acesteia scade, ei se înmulţesc pe câteva gazde
secundare. Speciile monofage, specializate şi cele polifage, întâlnite
pe diferite gazde, în condiţii naturale, au un rol mai scăzut.
Insectele parazite au o mare importanţă practică atât în
menţinerea echilibrului biologic natural, cât şi în combaterea biologică
a dăunătorilor.
Epizootiile sunt boli la animale cauzate de organisme animale
(protozoare) sau vegetale (virusuri, bacterii, ciuperci). Bolile produse
de virusuri se numesc viroze, poliedroze sau boli virotice, cele
produse de bacterii se numesc bacterioze sau flaserii iar cele produse
de ciuperci se numesc micoze sau muscardinii. Se cunosc numeroase
epizootii la insecte şi alte animale dăunătoare. Epizootiile cele mai
răspândite sunt poliedrozele speciilor de omizi (Mamestra brassicae,
Chloridea obsoleta), flaseriile unor specii de omizi (Pieris brassicae,
Hyphantria cunea), muscardiniile larvelor de coleoptere (Melolontha
melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.). În condiţii favorabile
de dezvoltare epizootiile pot provoca îmbolnăviri în masă ale
dăunătorilor.

Întrebări:
1. Pragurile biologice de temperatură la insecte.
2. Zonele biologice în funcţie de pragurile de temperatură:
definiţi-le şi caracterizaţi-le.
3. Care este ecuaţia constantelor (K) de dezvoltare la insecte?
4. Clasificaţi insectele fitofage şi daţi exemple.
5. Clasificaţi insectele zoofage şi daţi exemple.
6. Definiţi epizootiile şi daţi exemple la insecte.

40
 CAPITOLUL V
MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE
A DĂUNĂTORILOR
Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza
numai prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri, care după
caracterul lor se pot grupa în:
a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac
parte: măsuri de carantinc fitosanitară, măsuri agrofitotehnice;
b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte
măsurile fizice, mecanice, chimice şi biologice.

5.1. Măsuri de carantină fitosanitară

Prin carantină fitosanitară se înţelege un complex de măsuri

care se aplică pentru a preântâmpina pătrunderea în ţară a unor
dăunători periculoşi care nu au fost încă semnalaţi, pentru limitarea
arealului de răspândire a unor specii existente, sau pentru lichidarea
unor focare izolate.
După obiectivul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară
poate fi internă şi externă.
Carantina internă are ca scop împiedicarea răspândirii unor
specii dăunătoare periculoase (de carantină) în interiorul ţării în zonele
în care nu au fost semnalate prezenţa lor. Pe plan intern măsurile de
carantină sunt asigurate de Inspectoratele teritoriale de carantină, care
organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor pentru
depistarea eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de
răspândire şi măsurile de limitare a extinderii sau de lichidare a lor.
Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor
vegetale care se importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea
împiedicării pătrunderii în ţară a dăunătorilor care figurează pe lista de
carantină. Controlul se efectuează la vămile feroviare, maritime, în
aeroporturi. Produsele care se exportă sau se împortă trebuie să fie
însoţite de certificate fitosanitare, în care se specifică originea
produsului şi dacă este lipsit de dăunători de carantină. Când se
depistează dăunători de carantină se iau măsuri prin care, fie că marfa
se returnează, fie că se supune unor tratamente (gazare, refrigerare,
etc.), care să asigure distrugerea lor.
Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt
reglementate prin convenţii bi sau multilaterale de protecţie a plantelor
şi de carantină fitosanitară, precum şi prin condiţii contractuale.

41
 Lista dăunătorilor de carantină diferă de la o ţară la alta după
specificul faunei dăunătoare. În România, în prezent sunt în vigoare
listele cu dăunătorii din tabelele 3 şi 4.
Tabelul 3
Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă inexistenţi în
Europa
Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia
1 Tripul palmierului Trips palmi Thysanoptera, Thripidae
2 Aleurodidul negru al citricelor Aleurocanthus Homoptera, Aleurodidae
woglumi
3 Aphidul tropical al citricelor Toxoptera citricidus Homoptera, Aphididae
4 Păduchele fals ţestos negru Parasaissetia nigra Homoptera, Lecaniidae
5 Păduchele ţestos lung japonez Lepholeucaspis Homoptera, Diaspididae
japonica
6 Carăbuşul japonez Popillia japonica Coleoptera, Scarabaeidae
7 Cărăbuşelul oriental Blitopertha orientalis Coleoptera, Scarabaeidae
8 Puricele cartofului Epithrix tuberis Coleoptera, Halticidae
9 Gărgăriţa căpşunelor Anthonomus Coleoptera, Curculionidae
bisignifer
10 Gărgăriţa americană a Anthonomus grandis Coleoptera, Curculionidae
capsulelor
11 Gărgăriţa fragilor Anthonomus Coleoptera, Curculionidae
signatus
12 Gărgăriţa prunelor Conotrachelus Coleoptera, Curculionidae
nenuphar
13 Gărgăriţa andină a cartofului Premnotrypes spp. Coleoptera, Curculionidae
14 Cerambicidul rădăcinilor de Anoplophora Coleoptera, Cerambicidae
citrice chinensis
15 Molia fructelor Cydia inopinata Lepidoptera, Tortricidae
16 Vermele cireşelor Cydia packardi Lepidoptera, Tortricidae
17 Molia prunelor Cydia prunivora Lepidoptera, Tortricidae
18 Vermele tomatelor Helicoverpa zea Lepidoptera, Noctuidae
19 Vermele sudic Spodoptera eridania Lepidoptera, Noctuidae
20 Vermele frunzelor de cereale Spodoptera Lepidoptera, Noctuidae
frugiperda
21 Vermele frunzelor de bumbac Spodoptera litura Lepidoptera, Noctuidae
22 Molia fructelor de piersic Carposina niponensis Lepidoptera,Carposinidae
23 Musca mediteraneană a fructelor Ceratitis cosyra Diptera, Trypetidae
24 Molia cucurbitaceelor Dacus ciliatus Diptera, Trypetidae
25 Musca stafidelor Epochra canadensis Diptera, Trypetidae
26 Muştele fructelor Rhagoletis spp. Diptera, Trypetidae
27 Muştele fructelor Anastrepha spp. Diptera, Trypetidae
28 Muştele fructelor Bacrocera spp. Diptera, Trypetidae
29 Minierul frunzelor de legume Liriomyza sativae Diptera, Agromyzidae
30 Listronotus Diptera, Agromyzidae
bonariensis
31 Minierul frunzelor de Amauromyza Diptera, Cordiluridae
crisanteme maculosa
32 Musca japoneză a cireşelor Euphranta japonica Diptera,
33 Heterodera glycines Tylenchidae,Heteroderide
34 Nacobbus aberans Tylenchidae,Pratylenchide
35 Nematodul declinului citricelor Radopholus citrophilus Tylenchidae,Pratylenchide
36 Acarianul galicol al cerceluşului Aculops fuschsiae Acari, Eriophyidae

42
 Tabelul 4

Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă existenţi în

Europa

Nr Denumirea populară Denumirea Ordinul - Familia

crt ştiinţifică
1 Tripsul californian Frankliniella Thysanoptera, Tripidae
occidentalis
2 Parabemisia myricae Homoptera, Aleurodidae
3 Aleurodidul bumbacului Bemisia tabaci Homoptera, Aleurodidae
4 Păduchele lânos al mărului Eriosoma lanigerum Homoptera, Eriosomatidae
5 Păduchele din San José Quadraspidiotus Homoptera, Diaspididae
perniciosus
6 Gândacul gânelor Trogoderma Coleoptera, Dermestidae
granarium
7 Viermele vestic al Diabrotica virgifera Coleoptera,Chrysomelidae
rădăcinilor de porumb virgifera
8 Gărgăriţa egipteană Bruchidius incarnatus Coleoptera, Bruchidae
9 Gărgăriţa pătată a năutului Callosobruchus Coleoptera, Bruchidae
maculatus
10 Gărgăriţa chinezească Callosobruchus Coleoptera, Bruchidae
chinensis
11 Gărgăriţa cu ciocul lat Caulophilus latinatus Coleoptera, Bruchidae
12 Gărgăriţa braziliană Zabrotes subfasciatus Coleoptera, Bruchidae
13 Molia cartofului Gnorimoschema Lepidoptera, Gelechiidae
operculella
14 Molia bananului Opogona sacchari Lepidoptera, Gelechiidae
15 Torticidul mediteranean al Cacoecimorpha Lepidoptera, Tortricidae
garoafelor pronubana
16 Tortricidul sud-african al Epichoristodes Lepidoptera, Tortricidae
garoafelor acerbella
17 Viermele egiptean al Spodoptera littoralis Lepidoptera, Noctuidae
bumbacului
18 Musca mediteraniană a Ceratitis capitata Diptera, Thrypetidae
fructelor
19 Minierul sinuos al frunzelor Liriomyza Diptera, Agromyzidae
huidobrensis
20 Nematodul sfeclei Heterodera schachtii Tylenchidae, Heteroderidae
21 Nematodul auriu al Globodera Tylenchidae, Heteroderidae
cartofului rostochiensis
22 Nematodul alb al cartofului Globodera pallida Tylenchidae, Heteroderidae
23 Nematodul galicol al Meloidogyne spp. Tylenchidae, Heteroderidae
rădăcinii
24 Nematodul orezului Aphelenchoides Tylenchidae,Aphelenchidae
besseyi
25 Nematodul căpşunilor Aphelenchoides Tylenchidae,Aphelenchidae
fragariae

43
 5.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere
Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol
important în prevenirea şi combaterea dăunătorilor sunt:
a) alegerea terenului;
b) asolamentul;
c) lucrările solului: arătura de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul,
prăşitul, etc.
d) aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor;
e) stabilirea epocii de semănat, folosirea unei seminţe şi material
săditor sănătos, neinfestat;
f) recoltatul la timp al culturilor;
g) cultivarea speciilor, soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la
atacul dăunătorilor;
h) desţelenitul;
i) irigarea sau desecarea terenurilor, etc.

5.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a

dăunătorilor

În general, metodele mecanice au o aplicabilitate limitată,

deoarece necesită un volum mare de muncă şi nu asigură o combatere
eficientă în timp util, comparativ cu alte metode. Din grupa măsurilor
mecanice mai importante sunt:
a) adunarea insectelor cu diferite aparate;
b) şanţuri capcană;
c) inele cu clei;
d) brâie capcană;
e) omizitul;
f) momeli capcană pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor;
g) scuturarea pomilor şi distrugerea dăunătorilor prin diferite
procedee;
h) însăcuitul fructelor;
i) igiena culturală;
j) răzuirea scoarţei şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate.

5.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor

În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice în

combaterea insectelor şi altor animale dăunătoare şi anume:
a) folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute (temperaturi letale)
pentru combaterea dăunătorilor din depozite, magazii şi sere;

44
b) focul se foloseşte pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi
vegetale, în care se găsesc unele insecte dăunătoare;
c) lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv
(diferite specii de noctuide, tortricide, carabide, etc.), cu ajutorul
curselor luminoase;
d) capcanele vizuale, reprezentate de vase, plăci, etc., diferit colorate,
se folosesc mai ales în avertizare şi mai puţin în combaterea
insectelor;
e) pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului
insectelor din depozite;
f) razele X şI Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecţia
plantelor. Razele X se folosesc în depistarea infestărilor ascunse la
diferite specii de insecte. Razele Y se utilizează la distrugerea
directă a insectelor prin metoda autocidiei (sterilizarea masculilor).

5.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor

Metoda chimică sau chimioterapia constă în combaterea

dăunătorilor, agenţilor patogeni şi buruienilor cu ajutorul poduselor
fitofarmaceutice sau pesticide.
Avantajele utilizării metodelor chimice de combatere a
dăunătorilor sunt:
a) în caz de invazie a unui dăunător sau lichidarea unui focar este
singura metodă care asigură distrugerea dăunătorului într-un interval
scurt;
b) posibilitatea aplicării mecanizate a tratamentelor, utilizându-se
mijloace moderne cu aparatură terestră de mare capacitate,
generatoare de aerosoli, elicoptere şi aviaţia utilitară în locuri în
general inaccesibile;
c) reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de
combinare a diferitelor pesticide (compatibile din punct de vedere
chimic şi biologic).

5.5.1. Condiţionarea produselor pesticide

Produsele fitofarmaceutice nu se aplică sub formă de substanţe

pure, ci diluate cu diferiţi ingredienţi inerţi (apă, solvenţi organici,
uleiuri minerale, etc.) pentru realizarea unei repartizări uniforme pe
organele tratate, cu cantităţi reduse de substanţă activă.
Produsele fitofarmaceutice sunt condiţionate sub diferite forme
şi anume: pulberi de prăfuit (PP); pulberi umectabile (PU), utilizate
pentru pregătirea suspensiilor; pulberi solubile (PS) şi concentrate
solubile (CS), folosite pentru prepararea soluţiilor; concentrate
emulsionabile (CE) pentru emulsii; soluţii concentrate (SC), care în
loc de solvenţi petrolieri, utilizează apa şi alţi ingredienţi; produse
45
pentru tratamente cu volum ultra redus (VUR), condiţionate în mod
special pentru a putea fi aplicate fără diluare cu apă; granule (G)
utilizate în combaterea unor dăunători prin tratamente la sol şi la
plantă; produse pentru tratarea seminţelor (PTS), condiţionate special
pentru seminţe. Există şi alte forme de condiţionare ca aerosoli (A),
tablete (T), pastile (P), momeli (M), etc.

5.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

Produsele fitofarmaceutice pot fi clasificate după mai multe

criterii şi anume: după acţiunea pe care o manifestă, după grupa
sistematică de dăunători împotriva cărora se utilizează, după grupa
chimică din care fac parte, după starea lor fizică, etc.
În funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se
folosesc, produsele toxice se clasifică în : insecticide folosite în
combaterea insectelor; acaricide utilizate în combaterea acarienilor;
nematocide pentru combaterea nematozilor; moluscocide pentru
combaterea melcilor; raticide (rodenticide), pentru combaterea
rozătoarelor; substanţe repelente (corvidee, iepurifuge şi cervidee);
substanţe atractante (atractanţi de nutriţie şi sexuali); substanţe
adjuvante.
Insecticidele, după modul lor de acţiune, se clasifică în:
a) insecticide de contact, care acţionează direct asupra dăunătorului;
b) insecticide de ingestie, care acţionează asupra insectelor după ce
sunt introduse în tubul digestiv, o dată cu hrana;
c) insecticide asfixiante (gazoase sau fumigante), care produc
asfixierea insectelor prin aparatul respirator.
Unele insecticide au acţiune complexă: de ingestie, de contact şi
chiar asfixiantă. Aceste produse sunt cunoscute sub denumirea de
pesticide mixte.
După natura chimică, pesticidele pot fi: anorganice, organo-
minerale, organice de sinteză, biologice.
În funcţie de valoarea DL50, pesticidele se împart în:
a) grupa I-a – produse foarte toxice, când DL50 este sub 50 mg/kg
corp;
b) grupa a II-a – produse puternic toxice, când DL50= 50-200 mg/kg
corp;
c) grupa a III-a – produse moderat toxice, când DL50= 200-1000
mg/kg corp;
d) grupa a IV-a – produse cu toxicitate redusă, când DL50 >1000
mg/kg corp.

5.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală

Din această grupă fac parte:

46
fundatrix (matca), care se răspândesc pe frunze şi pe lăstari; în urma
înţepăturii şi sugerii sucului produc răsucirea frunzelor (pseudocecidii).
Ajungând într-o perioadă scurtă la maturitate, ele dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară la 3 - 4 generaţii de fundatrigene, aripate şi
nearipate. De regulă, formele aripate părăsesc arbuştii (plante-gazdă
primare) şi migrează pe diferite plante ierboase (plante-gazdă
secundare), colonizând frunzele şi tulpinile. Spre toamnă, în coloniile de
virginogene apar femele sexupare, care dau naştere tot pe cale
partenogenetică vivipară la formele sexuate (masculi şi femele).
Acestea, după împerechere, depun ouăle de iarnă. În cursul unei
perioade de vegetaţie se dezvoltă 10 - 12 generaţii.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al sfeclei
este polifag, fiind semnalat la peste 200 specii de plante cultivate şi
spontane, aparţinând la diferite genuri şi familii (sfecla, bobul, macul,
fasolea, spanacul, porumbul, loboda, ştirul etc.). Pagubele cele mai mari
le produce însă în culturile de sfeclă industrială şi la seminceri, la care
colonizează frunzele, lăstarii, florile şi tulpinile, înţepând şi sugând
sucul din ţesuturi. În urma atacului frunzele se răsucesc se brunifică şi se
usucă, ceea ce are repercursiuni asupra producţiei. La semincerii de
sfeclă păduchele colonizează mai ales lăstarii şi inflorescenţele, din care
cauză florile avortează şi se usucă; la atacuri puternice producţia poate fi
compromisă.
În afară de daunele directe, acest afid este cunoscut şi ca un
periculos transmiţător al bolilor produse de virusuri (viroze) la sfeclă,
lupin, lucernă, fasole etc.
Combatere. Distrugerea buruienilor şi mai ales a acelor din
familia Chenopodiaceae (lobodă, ciulei etc.) şi Compositae (pălămidă),
care sunt cunoscute ca plante-gazdă intermediare în evoluţia acestui
afid. Ca măsuri chimice se recomandă aplicarea tratamentelor cu
produse organofosforice (Ultracid 40 CE - 0,05 %, Carbetox 37 CE - 0,3
%, Sinoratox 35 CE - 0,1 %, Sumithion 50 CE - 0,1 %, Metasystox 50
CE - 0,05 %, Basudin 60 CE - 0,15 %, Zolone 30 PU - 0,2 %, carbamice
(Fernos 50 PU - 0,05 %) sau piretroide (Decis 25 CE - 0,025 %,
Ambush 25 CE - 0,03 %). Tratamentele trebuie aplicate la apariţia
primelor colonii de afide, înainte de răsucirea frunzelor şi vor fi repetate,
în cazuri de invazii mari, la 6 - 8 zile.

9.2. Puricele de pământ al sfeclei - Chaetocnema tibialis Hl.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Insecta este răspândită în Europa Centrală şi Meridională. În ţara

noastră este mai frecventă în Câmpia Dunării şi în Moldova, producând
pagube în anii cu primăveri secetoase, uneori soldându-se cu
compromiterea culturilor.

82
 Descrierea. Adultul are corpul de 1,5 - 2 mm lungime, de culoare
neagră-brunie, cu reflexe metalice. Capul, între inserţia antenelor,
prezintă o carenă longitudinală. Fruntea are 8 - 10 puncte, care limitează
o suprafaţă foarte fin sculptată. Antenele sunt formate din 11 articole,
cele de la bază de culoare roşcată, iar cele de la vârf negricioase.
Pronotul prezintă o punctuaţie deasă cu luciu mătăsos. Picioarele sunt
roşcate, exceptând femurele, care sunt negre. Picioarele posterioare
conformate pentru sărit. Partea dorsală a tibiilor posterioare şi mijlocii,
postmedian, au o scobitură pubescentă terminată cu un dinte. Elitrele
prezintă striuri longitudinale şi interstriuri lucioase, fin punctate (Figura
39).
Larva oligopodă, are corpul de culoare albă, cu capsula cefalică,
picioarele şi al nouălea segment abdominal galbene-brunii.

Fig. 39 Puricele de pământ al sfeclei –Chaetocnema tibialis: a - adult;

b - plantulă atacată (după Manninger)

Biologie. Iernează în stadiul de adult sub frunzele uscate din

culturile de sfeclă, în sol, sub ierburile din culturile de cereale, sub
scoarţa arborilor, în livezile de pomi. Are o generaţie pe an.
Prin luna aprilie insectele apar mai întâi pe diferite chenopodiacee
spontane, apoi se concentrează pe culturile de sfeclă, hrănindu-se cu
aparatul foliar al plantelor abia răsărite. Femelele depun ouăle la baza
plantelor, în sol. Larvele eclozate se hrănesc cu rădăcinile plantelor
tinere sau mai dezvoltate. La completa dezvoltare, în cămăruţe mici de
sol, larvele se transformă în pupe şi apoi în insecte adulte. În mod
obişnuit insectele apar la suprafaţa solului şi se hrănesc pe seama
aparatului foliar al plantelor spontane, până în luna august. După o
scurtă perioadă de hrănire, adulţii din această generaţie se retrag pentru
hibernare.

83
 Plante atacate şi mod de dăunare. Insectele rod epiderma
superioară şi parenchimul frunzelor sub formă de scobituri mici,
circulare; cu timpul, epiderma inferioară, rămasă intactă, se usucă, se
rupe, cauzând ciuruirea frunzelor.
Prognoză şi avertizare. Prognoza apariţiei puricelui pe culturile
de sfeclă se stabileşte pe baza densităţii numerice a insectelor
hibernante. În mod practic, aceasta se realizează prin sondaje în sol,
înainte de semănat. Probele de sol recoltate se cufundă în apă şi
insectele hibernante se ridică la suprafaţă. Se prevede o apariţie într-o
densitate numerică mijlocie, când se numără între 10 - 20 exemplare la
m² şi într-o densitate numerică mare la peste 20 exemplare la m².
Avertizarea tratamentelor se recomandă la apariţia insectelor
hibernante la culturi. Pentru stabilirea momentului optim de intervenţie
se execută controale fitosanitare asupra semănăturilor de sfeclă, la
răsărirea plantelor, la înregistrarea unei densităţi numerice de peste 10
exemplare la m² se lansează buletinele de avertizare pentru aplicarea
tratamentelor.
Combatere. Distrugerea buruienilor din culturi prin lucrări de
întreţinere. Cultivarea de benzi-capcană din sfeclă, însămânţate cu 2 - 3
săptămâni mai târziu; pe aceste fâşii se concentrează cea mai mare parte
din insecte, de aici distrugându-se apoi prin tratamente chimice.
Tratarea seminţelor, înainte de semănat, cu Promet 400 CS, în
doză de 2,5 - 3 l/t de sămânţă. Aplicarea de tratamente chimice, pe cale
de stropire, cu Deltanet 40 CE în doză de 2,5 l/ha, Clorofos 68 în doză
de 1,5 kg/ha, Karate 2,5 CE - 0,250 l/ha.

9.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Gărgăriţa sfeclei este răspândită în diferite regiuni din Europa

Centrală şi Orientală şi în Peninsula Balcanică până în regiunile Asiei
Mici. La noi răspândirea acestei gărgăriţe este limitată în general la sud-
estul ţării (Câmpia Română, Dobrogea) şi în unele regiuni din Banat.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare neagră, acoperit
cu solzi cenuşii, trifizi la vârf. Rostrul prevăzut cu o carenă mediană
longitudinală. Elitrele prezintă posterior câte o bandă transversală
oblică, mediană, de culoare închisă şi câte un tubercul albicios, spre
partea posterioară. Partea inferioară a segmentelor abdominale 2, 3 şi 4
este prevăzută cu pete negre-lucioase de unde şi denumirea de
"punctiventris". Lungimea corpului este de 12-16 mm (Figura 40).
Oul este oval sau rotund şi este de culoare albă sau alb-gălbuie.
Larva este apodă şi eucefală, de tip curculionid, de culoare albă-
gălbuie. Larva matură are 12 mm lungime .

84
 Fig. 40 Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris:
a - adult; b - larvă; c - pupă; d - plantule atacate de adulţi; e - rădăcină atacată de larve
(după Manninger)

Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe pupale, obişnuit la

adâncimi cuprinse între 20 - 50 cm. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii
încep să părăsească locurile de hibernare în primăvară devreme, când î
stratul superficial al solului temperatura ajunge la 7 - 8° C; maximul
apariţiei se înregistrează când temperatura solului depăşeşte 10 - 11° C.
Fenologic, apariţia acestei gărgăriţe corespunde cu începutul
înfloririi corcoduşului, caisului etc. Apariţia adulţilor are loc eşalonat,
din luna martie până în luna mai. Gândacii apăruţi la început se
deplasează în mers, iar la temperaturi de peste 25° C, deplasarea se face
în zbor; distanţele până la care se pot răspândi ajung la 30 - 40 km.
În timpul nopţii, când temperatura scade, gândacii se retrag la o
mică adâncime în pământ şi nu apar decât dimineaţa, când solul începe
să se încălzească. În această perioadă ei se hrănesc intens pentru
maturarea organelor sexuale. Copulaţia şi ponta încep după 4 - 5
săptămâni de la apariţie, de regulă în prima decadă a lunii mai şi se
continuă până în luna iulie. Ponta durează în general 2 luni, numărul
maxim de ouă fiind depus la temperaturi medii de peste 20° C. Pentru
pontă sunt preferate solurile afânate, bine lucrate. Ouăle sunt depuse la o
mică adâncime (1 - 3 cm), obişnuit în jurul plantelor de hrană. În
perioada ovipozitară, numărul de ouă depus variază între 200 - 300, câte
1 - 11 ouă pe zi (frecvent 2 - 5). Incubaţia durează între 5 şi 8 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile subţiri (secundare) ale
diferitelor plante chenopodiacee (sfeclă, lobodă etc.), iar în ultimele
vârste cu rădăcinile mai groase (rădăcina principală). În timpul
dezvoltării, care durează 6 - 10 săptămâni, ele năpârlesc de 4 ori;
obişnuit larvele ajung la maturitate în lunile iulie-august.

85
 Transformarea în pupă are loc în sol, la adâncimi de 20 - 50 cm,
într-o celulă de pământ, în apropierea plantelor gazdă. Durata stadiului
de pupă este de 16 - 18 zile. În general, întregul ciclu evolutiv al acestei
insecte de la om, până la adult durează în medie 70 - 82 zile.
Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii iulie până în
august-septembrie, însă ei nu părăsesc căsuţele pupale decât în
primăvara anului următor.
La limitarea invaziilor acestei insecte contribuie şi o serie de
duşmani naturali. Astfel, ca prădători se menţionează diferite specii de
păsări (cioara neagră, potârnichea s.a.) şi insecte (Pterostichus melas
Creutz., Ophonus griseus Panz., Hister bipunctulatus Schr. etc.), iar ca
paraziţi mai importanţi unele muşte (Rondania cucullara R.D.) şi
ciuperci (Beauveria bassiana Vuill.).
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa sfeclei atacă
diferite specii din familia Chenopodiaceae (sfecla, loboda etc.) sau din
familii apropiate (Amaranthaceae), preferând plantele de sfeclă,
îndeosebi pe cele de-abia răsărite, care deseori sunt retezate de la colet.
După unii autori o insectă poate distruge pe zi până la 10 - 12
plante tinere. Într-o fază mai înaintată de dezvoltare a sfeclei adulţii rod
numai frunzele, parţial sau total , producând pagube mult mai mici.
Larvele se hrănesc pe rădăcini, săpând galerii de diferite mărimi .
Combatere. Arătura adâncă; semănatul la timp, întreţinerea în
condiţii bune a culturilor; administrarea corespunzătoare a
îngrăşămintelor. Toate aceste măsuri contribuie la o dezvoltare normală
a plantelor, ceea ce face ca acestea să reziste mai bine la atacul
gărgăriţei.
Tratarea glomerulelor înainte de semănat cu Promet 400 CS în
doză de 2,5 - 3 l/100 kg sau Seedox 80 W în doză de 1,2 kg/100 kg.
Se aplică tratamente în timpul perioadei de vegetaţie; primul
tratament se efectuează la începutul răsăririi plantelor, iar al doilea (dacă
este nevoie), la maximum de răsărire.
Rezultate bune se obţin prin utilizarea produselor
organofosforice şi carbamice. Se consideră densitatea numerică
mijlocie, când sunt peste 2 gărgăriţe/m².

9.4. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită mai ales în centrul şi estul Europei. În ţara noastră

se întâlneşte în Câmpia Română, sudul Moldovei şi în Transilvania.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 8 - 12 mm lungime, de
culoare neagră dorsal şi cenuşie ventral. Rostrul este scurt şi îngroşat, de
forma unui cioc de raţă, iar antenele geniculate. Pronotul este mai lung
decât lat, cu o ieşitură laterală slab concavă. Corpul adultului este

86
acoperit cu solzi şi peri mici brun-cenuşii ce dau insectei un aspect
pudrat. Elitrele sunt îngustate posterior şi prevăzute cu striaţiuni
longitudinale formate din solzi cenuşii sau bruni. Aripile posterioare
sunt atrofiate, astfel că adulţii nu pot zbura (Figura 41).
Larva are 10 - 12 mm lungime, este apodă, de culoare albă, cu
capul galben-bruniu.

Fig. 41 Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus:

a – adult (după Manolache şi Boguleanu); b - frunză atacată (după Săvescu)

Biologie. Prezintă o generaţie la 2 ani; în primul an iernează ca

larvă, iar în anul al doilea ca adult, în sol la 20 - 50 cm adâncime sau sub
resturile vegetale din câmp.
Adulţii apar primăvara la sfârşitul lunii aprilie sau începutul
lunii mai, întâlnindu-se pe diferite plante spontane (pălămidă, susai,
scaieţi etc.), iar apoi trec pe plantele cultivate (sfeclă, floarea soarelui,
porumb etc.).
Adulţii sunt activi în zilele călduroase, când atacă plantele,
hrănindu-se timp de 15 - 20 zile. Apoi adulţii se împerechează iar
femelele depun ouăle în grupe de 20 - 30 bucăţi în sol, la o mică
adâncime, mai ales în jurul plantelor.
Ponta are loc în luna mai şi se prelungeşte până la începutul lunii
iulie. O femelă poate să depună 250 - 300 ouă, după unii autori până la
700. Dezvoltarea embrionară durează 7 - 14 zile sau 18 - 25 zile, în
funcţie de temperatura solului şi structura acestuia. Apariţia maximă a
larvelor are loc de obicei către sfârşitul primei jumătăţi a lunii iunie.
Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante spontane şi cultivate
(volbură, lucernă, sparcetă etc.) până în toamnă, când coboară la 30 -

87
100 cm adâncime şi intră în diapauză hiemală. În primăvară, larvele îşi
continuă dezvoltarea până la sfârşitul lunii iunie, când ajung mature.
Dezvoltarea larvară durează 12 - 14 luni, timp în care ele
năpârlesc de 9 ori. Larvele mature se retrag în iulie sau august la o
adâncime mai mare în sol şi în celule speciale se transformă în pupe,
stadiu ce durează 2 - 3 săptămâni. Adulţii care apar rămân în aceleaşi
locuri până în primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă sfecla de zahăr şi furajeră, floarea soarelui, porumbul, tutunul,
macul, leguminoasele şi gramineele etc. La plantele abia răsărite, adulţii
rod complet frunzele sau retează plantele de la colet.
La plantele mai dezvoltate (cu peste 3 - 4 frunze), adulţii rod
frunzele pe margini, sub formă de trepte .Larvele se hrănesc cu
rădăcinile diferitelor plante, fără a produce pagube importante.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca la
gărgăriţa cenuşie a sfeclei.

9.5. Omida de stepă - Laxostege sticticalis L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pyralidae

Acest dăunător este de origine eurosiberiană, fiind mai răspândit

în Europa Orientală Centrală şi Sudică. În ţara noastră apare sub formă
de invazii în unele zone din Moldova, Câmpia Română şi Dobrogea.
Descriere. Fluturele este de talie mijlocie, cu corpul subţire, de
culoare variabilă după generaţii. Astfel, fluturii din prima generaţie au
culoarea brună-cenuşie, iar din celelalte generaţii culoarea mai închisă.
Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare brună-verzuie sau
brună-ruginie, cu reflexe aurii. Ele prezintă o dungă transversală pe
marginea externă şi două pete în partea mediană, de culoare brun-închis;
spaţiile dintre ele sunt galbene. Aripile posterioare au culoarea
uniformă. Anvergura aripilor variază între 18 - 26 mm, masculii fiind
mai mici (Figura 42).
Oul este de formă ovală, de 0,8 - 4,0 mm lungime şi 0,4 - 0,5 mm
lăţime. La depunere are culoarea albă-sidefie, apoi capătă culoarea
gălbuie.
Larva la apariţie are culoarea galbenă-palid, iar la completa
dezvoltare este neagră-verzuie, cu dungi dorsale, longitudinale, de
culoare gălbuie.
Pupa este de culoare galbenă-cafenie, de 10 - 11 mm.
Biologie. Iernează ca larvă în ultima vârstă în stratul superficial al
solului (4 - 7 cm adâncime). Obişnuit are două generaţii pe an; în unii
ani se poate dezvolta şi a treia generaţie în lunile septembrie-octombrie).
Primăvara, în apriloe-mai, larvele se transformă în pupe şi la sfârşitul
lunii mai sau în iunie apar fluturii. Zborul lor este crepuscular şi nocturn.

88
Adulţii se hrănesc o perioadă scurtă cu nectarul florilor pentru maturaţie
sexuală. Are loc copulaţia şi ponta.

Fig. 42 Omida de stepă - Loxostege sticticalis:

a - adult: b - larvă (după Bognar şi Huzsian)

Depunerea ouălor, are loc pe timp liniştit şi când temperatura la

suprafaţa solului este de 17 - 18° C. Ouăle sunt depuse în grupe mici (5 -
6) pe frunzele diferitelor plante spontane (volbură, lobodă, ştir etc.) sau
cultivate (sfeclă, lucernă, soia etc.), uneori şi pe rădăcinile plantelor
uscate de la suprafaţa solului.
O femelă depune în decurs de 3 - 5 zile un număr de 250 - 400 de
ouă, uneori până la 600. Incubaţia durează 7 - 12 zile. Larvele apărute se
răspândesc pe diferite plante şi se hrănesc cu aparatul foliar. După 45 -
22 zile de hrănire ele ajung la completa dezvoltare şi atunci părăsesc
plantele de hrană şi se retrag în sol pentru împupare; transformarea în
pupă are loc într-un cocon mătăsos impregnat cu grăunciori de pământ.
Stadiul de pupă durează 10 - 30 zile. Fluturii apar la sfârşitul lunii iunie
sau în iulie şi dau naştere la a doua generaţie, care se dezvoltă până în
luna august. În unii ani se poate dezvolta şi o a treia generaţie, în
septembrie-octombrie. Omizile din ultima generaţie, ajunse la completa
dezvoltare, se retrag în sol pentru hibernare.
Înmulţirea în masă a acestui dăunător este împiedicată de multe
ori de acţiunea duşmanilor săi naturali, care îl distrug în diferite stadii
(ou, larvă, pupă). Astfel, ca paraziţi animali mai importanţi se citează

89
viespile (Trichogramma evanescens (Trichogrammatidae), Eulimneria
xanthostoma, Lissonota parallela, Pimpla viduata (Ichneumonidae) şi
muştele Exorista simulares, Nemorilla floralis (Tachinidae), iar ca
paraziţi entomopatogeni: Bacterium prodigiosus şi Beauveria bassiana.
Dintre prădători, cu o însemnătate mai mare se menţionează unele specii
de insecte (Calosoma, Pterostichus, Carabus etc.) şi unele păsări
(ciorile, vrăbiile etc.), care se hrănesc mai ales cu omizi.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida de stepă este o insectă
polifagă, atacă numeroase specii de plante (ştirul, volbura, rapiţa,
pălămida, muştarul, trifoiul, floarea soarelui, porumbul, tutunul,
cartoful, salcâmul, gutuiul, mărul, viţa de vie, arţarul, salcia etc.),
preferând sfecla, lucerna, loboda şi pelinul.
Larvele din primele varste rod una din epidermele frunzelor şi
parenchimul, iar mai tarziu distrug frunzele complet, nelăsând decât
nervurile principale şi peţiolurile; uneori se hrănesc şi cu flori, tulpini
sau fructe.
Atacul are loc de obicei în vetre şi deseori după distrugerea unei
culturi omizile migrează în masă în culturile învecinate, provocând
pierderi totale de recoltă pe suprafeţe întinse, mai ales în anii de invazii.
Combatere. În combaterea acestui periculos dăunător se
recomandă un complex de măsuri agrotehnice, fizico-mecanice şi
chimice.
Măsuri agrotehnice. Însămânţarea culturilor cât mai timpurie în
terenuri bine fertilizate. Efectuarea la timp şi în bune condiţiuni a
lucrărilor de întreţinere (prăşit, rărit, distrugerea buruienilor etc.).
Efectuarea arăturilor de vară şi de toamnă, pentru distrugerea stadiilor
aflate în sol (larve, pupe).
Măsuri fizico-mecanice. Izolarea culturilor ameninţate cu benzi
late de 15 - 25 m, tratate cu insecticide. Se pot efectua şi şanţuri de baraj
în timpul migrării larvelor, care se umplu cu apă sau se prăfuiesc cu
insecticide. De asemenea, în timpul migrării, omizile pot fi strivite în
mare proporţie prin tăvălugire (pe suprafeţe necultivate sau pe drumuri).
Captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase.
Măsuri chimice. Aplicarea tratamentelor de prăfuiri sau stropiri,
la apariţia primelor focare, cu produse organofosforice (Carbetox 37 CE
- 0,4 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 %, Basudin 60 CE - 0,2 %, Dipterex 80
PS - 0,2 %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Diptevur 55 VUR - 4 l/ha.
Rezultate mai bune se obţin şi prin folosirea biopreparatelor pe
bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin, Dipel, Bactospeine), mai
sensibile sunt omizile din primele vârste.

90
Principalii dăunători din culturile de cartof

9.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Gândacul din Colorado este originar din America de Nord, din

podişurile înalte ale statului Colorado, de unde şi denumirea populară
a dăunătorului.
În Europa, dăunătorul a fost semnalat pentru prima dată în anul
1876 în portul Bremen (Germania). Apoi, a fost observat în alte ţări
din Europa (Germania, Anglia, etc.), însă de fiecare dată focarele au
fost lichidate.
Introducerea definitivă a gândacului din Colorado în Europa s-a
făcut în anul 1922, când s-a descoperit un mare focar, în apropierea
oraşului Bordeaux.
În prezent, aria de răspândire a acestui dăunător cuprinde
majoritatea ţărilor din Europa, America de Nord, unele ţări din
America de Sud, nordul Africii, etc.
În ţara noastră, gândacul din Colorado a fost semnalat prima
dată în anul 1952, în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Treptat,
dăunătorul s-a extins şi în alte regiuni, astfel că în prezent se găseşte
răspândit în toată ţara.
Descriere. Adultul are 10 – 12 mm lungime. Corpul este oval,
bombat dorsal, de culoare galbenă-portocalie; capul şi pronotul
galbene-roşcate. Pe cap există o pată triunghiulară neagră, iar pe
pronot 11 pete negre, dintre care cea mediană mai dezvoltată şi de
forma literei “ V “. Caracteristic este prezenţa pe elitre a 10 dungi
negre, mărginite de şiruri de puncte, de unde şi denumirea de
“decemlineata”. Aripile posterioare sunt portocalii. Abdomenul
prezintă 3 – 4 rânduri de pete negre (Figura 43).
Oul este oval alungit, galben-portocaliu, de 1,2 – 1,5 mm
lungime.
Larva la apariţie, este de culoare roşie-închisă, cu mici
tubercule negre pe părţile laterale ale mezo şi metatoracelui şi pe
primele segmente abdominale.
Larva neonată are 8 – 10 mm lungime, are corpul alungit,
convex dorsal, de culoare galbenă, cu nuanţe portocalii; capul este
negru. Toracele şi părţile laterale ale abdomenului sunt prevăzute cu
pete negre. Picioarele sunt brune - închis.

91
 Fig. 43. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata:
a-adult; b-larvă; c-ouă; d-mod de dăunare
(după Manolache şi Boguleanu)

Pupa are 8 – 10 mm lungime; corpul este bombat de culoare

portocalie - roşcat, exceptând partea posterioară a abdomenului care
este cenuşie.
Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 10
– 90 cm şi are două generaţii pe an: prima generaţie se dezvoltă în mai
– iunie, iar a doua în iulie – august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă specii de plante
cultivate şi spontane din familia Solanaceae: tomate, pătlăgele vinete,
cartoful, ciumăfaia, zârna, măselariţa, mătrăguna. Adulţii rod frunzele
sub formă de orificii neregulate. În unii ani, adulţii care apar în vară,
pot ataca tuberculii de cartof sau fructele de pătlăgele vinete. Larvele
din premele vârste de dezvoltare perforează frunzele sub formă de
mici orificii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă rod frunzele în

92
întregime, uneori şi lăstarii. La atacuri puternice, din plante rămân
numai resturi de tulpini, culturile putând fi compromise.
Combatere. Măsuri agrotehnice, ce constau în executarea
praşilelor în timpul perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci în
toamnă, pentru distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulţi) şi
diminuarea rezervei biologice a dăunătorului.
Aplicarea tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la
apariţia larvelor de vârsta I-a sau a II-a, pentru ambele generaţii.
Pesticidele avizate a fi folosite în ţara noastră pentru
combaterea gândacului din Colorado sunt:
a) produse piretroide: Decis 2,5 EC – 0,3 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1
l/ha, Karate 2,5 EC – 0,2 l/ha, Polytrin 200 EC – 015 l/ha,
Supersect – 0,125 l/ha;
b) produse organofosforice : Ecalux 25 EC – 0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC
– 1,5 l/ha, Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS – 1,5 kg/ha;
c) produse carbamice: Sevin 85 WP – 1,0 kg/ha, Padan 50 DP – 1,0
kg/ha, Marshall 15 EC – 1,5 l/ha, Victenon 50 WP – 0,50 kg/ha;
d) produse diverse: Nomolt 15 SC – 0,15 l/ha, Consult 10 EC – 0,20
l/ha, Regent 200 SC – 0,20 l/ha, Mospilan 70 WP – 0,06 kg/ha;
e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC – 0,5 l/ha, Ecalux S
– 0,6 l/ha.
Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetaţie să se alterneze
produsele, pentru eliminarea fenomenului de rezistenţă la pesticide.

9.7. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis

Wall.,
ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae

Nematodul este răspândit în ţările din Europa, fiind originar din

Rostok (Germania). În ţara noastră a fost pus în evidenţă în ultimii ani,
el figurând încă pe lista dăunătorilor de carantină (Deheleanu şi
Romaşcu, 1973).
Descriere. Femela are corpul globulos, de 0,5 - 0,8 mm lungime
şi de culoare aurie, apoi brună, cu gâtul scurt. Vulva este slab marcată.
Cuticula prezintă un mare număr de punctuaţii dispuse în rânduri
(Figura 44).
Masculul este filiform, are corpul de 1,0 mm lungime, iar spiculii
sunt scurţi .
Larvele sunt mai mici, având corpul filamentos, de 440 - 460
microni lungime.
Biologie şi ecologie. Specia monovoltină, iernează ca femele
(chişti) în sol.
Larvele eclozează la temperatura solului de peste 12° C. Apărute,
larvele migrează, contactează şi se localizează la vârful radicelelor şi pe

93
tuberculi în formare ai plantelor-gazdă. După fixarea lor pe organele
vegetative are loc prima năpârlire, cea de-a doua năpârlire are loc la un
interval de 8 zile. Completa dezvoltare a femelelor se eşalonează pe 6 -
10 săptămâni.
Evoluează în condiţii favorabile pe terenuri mai uşoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce
atacă diferite plante cultivate şi spontane, preferând pe cele din familia
Solanaceae (Solanum tuberosum, S. nigrum, S. dulcamara, Atropa
belladonna s.a.).

Fig. 44 Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis:

a - mascul; b - femelă (după Kirianova); c - mod de dăunare
(după Obrien); d - femele pe rădăcini (după Kirianova)

Plantele atacate au o creştere mai redusă, frunzele se decolorează,

iar cele bazale se ofilesc şi se usucă; frunzele din etajul superior se
pătează în bruniu, îndeosebi spre vârful acestora.
Rădăcinile atacate, pe care se fixează nematozii, se ramifică
anormal şi se brunifică. La o analiză atentă, pe radicelele atacate se
disting femelele juvenile aurii sau femelele ajunse la completa
dezvoltare (chişti). Nu formează gale.
Combatere. Evitarea plantării cartofului în zonele infestate pe o
perioadă de 10 ani. Sortarea riguroasă a materialului de plantare şi
eliminarea a tot ceea ce nu corespunde (îndeosebi cel provenit din
import), preferând material din zone neinfestate de acest nematod.
Utilizarea de soiuri relativ rezistente la atacul nematodului; nu
există practic la această dată soiuri rezistente, întrucât genele de
rezistenţă, toate sunt poli-factoriale, ceea ce face ca procesul de selecţie
să fie de lungă durată şi dificil (Migniery şi colab., 1988).
Tratarea solului înainte de plantare cu nematocide: Nemafos,
Nemagon, Temik, sub formă de granule, în doză de 25 - 40 kg/ha
(Szabo, 1994).
94
 CAPITOLUL X
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE
DE LEGUME
10.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr.,
ordinul Orthoptera, familia Gryllotalpidae

Este o insectă comună, cunoscută ca dăunătoare la diferite

plante din cele mai vechi timpuri. Este răspândită în Europa, nordul
Africii şi Asia Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte frecvent, mai
ales în zonele cultivatoare de legume.
Descriere. Adultul are corpul de 50 – 60 mm lungime, este
robust, aproape cilindric, dorsal de culoare brună-închis, iar ventral
brun-gălbuie, cu aspect catifelat, acoperit cu perişori deşi, scurţi.
Capul este rotunjit, pronotul globulos şi îngust anterior. Picioarele
anterioare sunt adaptate pentru săpat. Aripile anterioare
suntpergamentoase iar cele posterioare bine dezvoltate şi
membranoase, cu o reţea de nervuri evidente. Abdomenul este format
din 10 segmente, ultimul fiind terminat cu o pereche de cerci lungi
(Figura 45).

Fig.45 Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa: adult

(după Rogojanu şi Perju)

Oul este elipsoidal de 3,0 – 3,5 mm lungime, de culoare

galbenă, cu luciu verzui.
95
 Larva la apariţie este de culoare albă, apoi devine castanie-
negricioasă, deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale
corpului şi lipsa aripilor.
Biologie. Iernează în primul an ca larvă, iar în al doilea an ca
adult, deci are o generaţie la doi ani.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
ce atacă plantele cerealiere (grâul, orzul, porumbul, etc.), plantele
tehnice (floarea-soarelui, sfecla, tutunul, etc.). Cele mai mari pagube
sunt produse la culturile legumicole (varză, conopidă, tomate,
pătlăgele vinete, ardei etc.). Adulţii şi larvele rod părţile subterane ale
plantelor.
În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov sau în tuberculi de
cartof sunt roase galerii mari, în care se dezvoltă diferite
microorganisme, care determină putrezirea organele respective.
Rădăcinile subţiri sunt retezate, înregistrându-se pagube deosebite la
răsadurile de varză, conopidă, pătlăgele roşii, etc., care trebuie
înlocuite de mai multe ori.
Combatere. Efectuarea arăturilor adânci şi a praşilelor repetate
pentru distrugerea galeriilor, în care se găsesc coropişniţele.Gropi
capcană (50/50/50 cm) executate în toamnă, înainte de retragerea
coropişniţelor pentru iernat. Aceste gropi sunt umplute cu gunoi
proaspăt de cabaline. Gropile se desfac în timpul iernii şi coropişniţele
sunt adunate şi apoi distuse.
La semnalarea atacului, solul se tratează printre rândurile de
plante cu produsele Sintogrill 5 G – 30 kg/ha sau Sintolintox 5 G – 25
kg/ha, Gryllosin 5 G – 30 kg/ha, Mesural 4G 3 – 6 kg/ha.
Se pot folosi şi momeli toxice, care se prepară din boabe de
cereale (întregi sau sfărâmate), în amestec cu untdelemn sau melasă (5
%), la care se adaugă un insecticid (3 %). Momelile pregătite se
împrăştie în grămezi mici sau se încorporează în sol, la adâncimea de
2 – 5 cm, în cantitate de 60 kg/ha.

10.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae

L.,
ordinul Homoptera, familia Aphididae

Este răspândit în Europa, America, Asia etc. În ţara noastră

apare în unii ani sub formă de invazii, mai ales în regiunile de stepă şi
a pădurilor de stejar.
Descriere. Prezintă două forme:
a) femela apteră are corpul globulos de 1,8 – 2,5 mm lungime, verde-
gălbui, acoperit cu o secreţie abundentă, ceroasă, se culoare
cenuşie-albăstruie. Antenele şi corniculele sunt de culoare mai

96
 închisă. Coada este tot atât de lungă ca şi corniculele, cu câte 3 peri
pe fiecare parte (Figura 46 a).
b) femela aripată are corpul de 1,6 – 2,3 mm lungime; capul şi
toracele brun-închis, iar abdomenul galben-verzui; corpul este
acoperit cu o secreţie ceroasă, de culoare cenuşie. Abdomenul
prezintă câte un rând de pete pe părţile laterale şi câteva dungi
transversale, de culoare mai închisă. Antenele sunt verzui-
negricioase şi aproape tot atât de lungi ca şi corpul. Corniculele
sunt scurte şi umflate median. Coada este mai lungă decât
corniculele (Figura 46 b)
Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile
sau peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau
spontane. Într-un an poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura
optimă (18 – 20°C), o generaţie se dezvoltă în 10 – 14 zile.

Fig.46 Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-plantă cu colonie de păduchi;
d-cotor de varză cu ouă
(după Săvescu)

Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchii formează colonii

masive pe diferite crucifere: varză, conopidă, hrean, gulii, ridichi, etc.,
înţepând şi sugând seva din ţesuturi.
Datorită atacului, pe frunze apar pete galben-deschis sau rozii,
astfel că plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite sau se usucă.
97
Pot fi atacaţi şi semincerii, astfel că tulpinile florifere se colorează în
albastru-verzui, iar florile avortează sau se usucă. Sunt atacate şi
seminţele, care rămân nedezvoltate, astfel că producţia este redusă cu
30 – 40%.
Combatere. Adunarea şi disctrugerea tuturor resturilor de
plante rămase după recoltare, pe care se găsesc ouăle hibernante ale
păduchelui.
Distrugerea buruienilor din familia Cruciferae, ce constituie
gazde intermediare în dezvoltarea dăunătorului.
Efectuarea de tratamente chimice la apariţia primelor colonii de
păduchi, cu unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,05%,
Basudin 60 CE – 0,15%, Pirimor 25 WG – 0,1%, Sumithion 50 CE –
0,1 %, Fernos 50 PU –0,05%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Polytrin 200 EC
– 0,015 %, Sumicidin 20 EC –0,025%, Supersect 10 EC – 0,03% etc.

10.3. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pieridae

Este răspândit în Europa, Asia (Japonia) şi nordul Americii. În

ţara noastră se întâlneşte frecvent în toate regiunile de la şes şi până la
munte.
Descriere. Adulţii au anvergura aripilor de 50 – 65 mm,
masculii fiind mai mici decât femelele. Corpul este negru, acoperit cu
perişori albi-gălbui. Aripile anterioare şi posterioare sunt de culoare
albă, prevăzute cu macule negre.
La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful
superior, două macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe
marginea posterioară; aripile posterioare au câte o maculă punctiformă
numai pe marginea lor anterioară (Figura 47).
La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră
în unghiul extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă
punctiformă pe marginea anterioară.
Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare
galbenă, cu striaţii longitudinale.
Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar
larva matură are culoarea verde sau galbenă-verzuie, cu puncte negre.
Corpul este acoperit cu perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă
longitudinală, iar lateral două dungi mai late, de culoare galbenă.
Larva are 40 – 50 mm lungime.
Pupa este carenată, de culoare cenuşie sau galbenă-verzuie,
maculată cu negru.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă pe trunchiul arborilor sau
arbuştilor, pe pereţii caselor, pe garduri, pe stâlpi, etc. Are două

98
generaţii pe an, uneori şi a treia generaţie, care se dezvoltă pe varza de
toamnă.

Fig. 47. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae:

a-mascul; b-femelă; c-larvă; d-pupă (după Kirby, Muhle şi Boguleanu)

Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube mari în

culturile de crucifere, în special de varză şi conopidă. La apariţie,
larvele stau grupate, rozând numai epiderma inferioară şi parenchimul
frunzelor. Mai târziu, larvele se răspândesc pe plante şi rod toate
frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă numele de
scheletuirea frunzelor.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai
rezistente la atac.
Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei de
vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul.
Efectuarea arăturilor adânci după recoltare, pentru a diminua
rezerva biologică a dăunătorului.
La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din
următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE –
0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet 50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE-
0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE –
0,04%, Sumi-alpha 5 CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar
10 CE – 0,035%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP –
0,1%, Foray – 0,1 % etc.
Tratamentele trebuie executate, pe cât este posibil, împotriva
larvelor din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea
căpăţânii.

99
 10.4. Musca cepei – Delia antiqua Meig.,
ordinul Diptera, familia Anthomyidae

Este răspândită în toată Europa şi America de Nord. În ţara

noastră apare în unii ani, mai ales în regiunile din nordul Moldovei şi
Munteniei.
Descriere. Adultul are 6 – 7 mm lungime; corpul este de
culoare cenuşie-gălbuie, cu pete şi dungi negricioase. Pronotul este
gălbui, cu o dungă mediană mai închisă. Aripile sunt gălbui, iar
picioarele negre şi prevăzute pe marginea internă a tibiilor posterioare
cu numeroşi perişori scurţi, paraleli (Figura 48).

Fig. 48 Musca cepei – Delia antiqua:

a-adult; b-larvă; (după Săvescu)
c-pupă, d-bulb atacat (original)

Larva matură are 5 – 8 mm lungime, este de culoare albă-

gălbuie. Regiunea posterioară a abdomenului este prevăzută cu 12
mameloane digitiforme şi cu numeroşi spiculi.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10
– 20 cm. Prezintă 2 – 3 generaţii pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube în culturile
de ceapă, usturoi, praz şi alte liliacee. Larvele din prima generaţie
atacă frunzele, iar mai târziu pătrund în bulbii care încep să se
formeze, în care sapă galerii. Larvele din generaţia a II-a şi a III-a
atacă numai bulbii, în care rod galerii. În aceste galerii pătrund bacterii
şi ciuperci, care duc la putrezirea bulbilor. Plantele atacate au frunzele
îngălbenite, care se vestejesc şi se usucă.
Combatere. Strângerea după recoltare a tuturor resturilor
vegetale şi distrugerea lor prin ardere sau îngropare.
Însămânţarea sau plantarea arpagicului să se facă cât mai
timpuriu, în terenuri bine pregătite, asigurându-se în acest fel o

100
perişori albi-gălbui. Aripile anterioare şi posterioare sunt de culoare
albă, prevăzute cu macule negre.
La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful
superior, două macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe
marginea posterioară; aripile posterioare au câte o maculă punctiformă
numai pe marginea lor anterioară (Figura 67).
La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră
în unghiul extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă
punctiformă pe marginea anterioară.
Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare
galbenă, cu striaţii longitudinale.
Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar
larva matură are culoarea verde sau galben-verzuie, cu puncte negre.
Corpul este acoperit cu perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă
longitudinală, iar lateral două dungi mai late, de culoare galbenă.
Larva are 40 – 50 mm lungime.
Pupa este carenată, de culoare cenuşie sau galben-verzuie,
maculată cu negru.

a b c

Fig. 67. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae:

a-mascul; b-femelă; c-larvă

Biologie. Iernează în stadiul de pupă pe trunchiul arborilor sau

arbuştilor, pe pereţii caselor, pe garduri, pe stâlpi, etc. Are două
generaţii pe an, uneori şi a treia generaţie, care se dezvoltă pe varza de
toamnă.
Fluturii apar primăvara în luna mai ; femelele după copulaţie
depun ouăle izolat sau în grupe (15-20 ouă) pe partea inferioară a
frunzelor. Incubaţia durează 6-14 zile. Larvele în primele vârste stau
grupate, iar la sfârşitul lunii iunie se retrag pentru transformarea în
pupă. Adulţii generaţiei de primăvară apar în luna iunie. Generaţia de
vară se eşalonează în lunile iulie şi august, iar generaţia de toamnă din
august până în luna mai, anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube mari în
culturile de crucifere, în special de varză şi conopidă. La apariţie,
larvele stau grupate, rozând numai epiderma inferioară şi parenchimul
frunzelor. Mai târziu, larvele se răspândesc pe plante şi rod toate

148
frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă numele de
scheletuirea frunzelor.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai
rezistente la atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei
de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul. Efectuarea arăturilor
adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a
dăunătorului.
La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din
următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE –
0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet 50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE-
0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%,Total 60 – 0,15%, Senthion 50EC –
0,1%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5
CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%,
Dimilin 25WP – 0,05%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP
– 0,1%, Foray – 0,1 % etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor
din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

14.5. Buha verzei – Mamestra brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Buha verzei este răspândită în toată Europa, în Asia, etc. La noi

în ţară, se întâlneşte în toate regiunile, de la şes şi până la munte.
Descriere. Fluturii prezintă dimorfism sexual, femela fiind mai
mare decât masculul. Femela are aripile anterioare brun-cenuşii,
prevăzute cu linii transversale mai închise la culoare. În mijlocul
câmpului, se află o pată reniformă bine distinctă, înconjurată cu dungi
alb-gălbui, sub forma literei “W”.
Aripile posterioare sunt cenuşii, cu marginile mai închise la
culoare. Anvergura aripilor este de 40,0 – 50,0 mm (Figura 68).
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,7 mm, de culoare alb-
gălbuie. Prezintă numeroase striuri, care se unesc în regiunea polului
exterior.
Larva este de culoare variabilă, de la verde-deschis până la
brun-cenuşiu. Capul şi protoracele sunt de culoare neagră. Pe toată
lungimea corpului, dorsal prezintă o dungă mediană deschisă, iar
lateral dungi oblice gălbui. Lungimea corpului, la maturitate este de
35,0 – 40,0 mm.
Biologie. Buha verzei are două generaţii pe an şi iernează în
stadiul de pupă în sol. Adulţii apar în mai-iunie şi au un zbor
crepuscular sau nocturn.
Ouăle sunt depuse în grupe, pe parte inferioară a frunzelor.
Larvele care apar se dezvoltă pe plantele care au apărut sau pe plantele
învecinate. La completa dezvoltare, părăsesc plantele şi se retrag în sol
149
pentru transformarea în pupă. Fluturii apar prin luna iulie şi dau
naştere la o nouă generaţie de larve, care se dezvoltă până în luna
septembrie.

a
c

Fig. 68. Buha verzei – Mamestra brassicae

a-adult; b,c-larvă şi mod de dăunare

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă.

Larvele, la început rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor
apoi perforează limbul frunzelor, sub forma unor orificii neregulate.
Pagube mai mari produc omizile din ultimele vârste care pătrund în
căpăţânile de varză şi rod galerii. În aceste galerii se adună resturile de
hrană şi excrementele larvelor, pe care se dezvoltă ciuperci şi bacterii
producând putrezirea acestora.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai
rezistente la atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei
de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul. Arături adânci după
recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a dăunătorului.
Tratamente chimice cu unul din produsele: Actellic– 0,15%,
Carbetox– 0,4%, Ekalux– 0,1%, Ekamet– 0,07%, Sinoratox -
0,15%,Zolone– 0,2%,Total-0,15%, Senthion – 0,1%, Decis– 0,04%,
Karate – 0,04%, Sumi-alpha – 0,03%, Sumicidin– 0,05%, Talstar–
0,035%, Dimilin – 0,05%, etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor
din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

150
 14.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche.,
ordinul Diptera, familia Anthomyidae

Este răspândită în Europa, America de Nord, etc. În ţara noastră

este frecventă în zonele cultivatoare de legume.
Descriere. Adulţii au corpul de 5-7 mm lungime şi prezintă
dimorfism sexual. Masculul este cenuşiu, pubescent, cu trei dungi
negre pe pronot şi una dorsală pe abdomen. Femela este mai mare,
mai deschisă la culoare şi slab pubescentă. Antenele şi picioarele sunt
de culoare neagră (Figura 69).

a b c

Fig. 69. Musca verzei – Delia brassicae

a-adult; b-larvă şi mod de dăunare; c-plante atacate

Oul are 0,8-1,1 mm lungime, prezintă formă de butoiaş şi este

de culoare albă-lucioasă.
Larva are 7-8 mm lungime, corpul este fusiform, alb-gălbui.
Regiunea posterioară a abdomenului este trunchiată oblic şi prezintă 6
perechi de formaţiuni digitiforme, dintre care cele două mediane sunt
mai dezvoltate.
Pupa are 6-7 mm lungime, corpul este eliptic, de culoare
castanie. În regiunea posterioară are 1-2 formaţiuni digitiforme.
Biologie. Insecta prezintă 2-3 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de pupă în sol, la adâncimi de 5-10 cm, mai rar în cotoarele de
varză şi conopidă. Adulţii apar primăvara, la sfârşitul lunii aprilie,
când se plantează în câmp răsadurile de varză. După 2-3 zile de la
apariţie, au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau
grupat, în zona coletului. Incubaţia durează 7-10 zile. În luna iunie, are
loc transformarea larvelor în pupe. Stadiul de pupă durează 1-3
săptămâni, uneori şi mai mult. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii
iunie. Femelele, după împerechere, depun ouăle pe plantele de varză
de toamnă sau pe seminceri.
În zona de câmpie sau colinară, acest dăunător are trei generaţii
pe an : G1 în aprilie-iunie ; G2 în iunie-august şi G3 în august-aprilie
anul următor.
151
 În zona de dealuri, specia este bivoltină cu evoluţia generaţiilor
astfel : G1 în aprilie-iunie şi G2 iunie-aprilie anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca atacă cruciferele
cultivate şi spontane, varza, conopida, rapiţa, muştarul, etc. Larvele
apărute pătrund în colet şi în rădăcini, unde formează galerii
longitudinale. Plantele atacate au frunzele verde-închis, lăsate pe sol.
Acestea stagnează în creştere, rămân pipernicite, se îngălbenesc, se
usucă şi se smulg uşor. Larvele transmit şi unele bacterii (Erwinia
carotovora), care determină putrezirea rădăcinilor. Producţia poate fi
diminuată în unii ani cu până la 60 %.
Combatere. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale după
recoltare; însămânţarea şi plantarea cepei mult mai timpriu. În zonele
infestata, culturile se vor amplasa pe soluri cu pH mai ridicat. Pentru
colectarea pontelor se vor folosi benzi capcană din arpagic semănat de
timpuriu. Se vor face controale periodice, iar plantele atacate se vor
smulge şi distruge. Sămânţa şi arpagicul se vor trata înainte de
însămânţare sau plantare cu Etion 25 PU, 80-100 g/ Kg sămânţă sau
200 g/100 Kg arpagic. În perioada pontei sau la apariţia larvelor se vor
face tratamente cu : Sinoratox 35 CE-0,2 %, Basudin 60 CE- 0,08 %,
Birlane 50 CE- 0,1 % etc.

14.7. Musca cepei – Delia antiqua Meig.,

ordinul Diptera, familia Anthomyidae

Este răspândită în toată Europa şi America de Nord. În ţara

noastră apare în unii ani, mai ales în regiunile din nordul Moldovei şi
Munteniei.
Descriere. Adultul are 6,0–7,0 mm lungime; corpul este de
culoare cenuşie-gălbuie, cu pete şi dungi negricioase. Pronotul este
gălbui, cu o dungă mediană mai închisă. Aripile sunt gălbui, iar
picioarele negre şi prevăzute pe marginea internă a tibiilor posterioare
cu numeroşi perişori scurţi (Figura 70).

Fig. 70. Musca cepei – Delia antiqua:

a-adult; b-larvă; c-pupă; d-bulb atacat (după Săvescu)

152
 Larva matură are 5,0 – 8,0 mm lungime, este de culoare alb-
gălbuie. Regiunea posterioară a abdomenului este prevăzută cu 12
mameloane digitiforme şi cu numeroşi spiculi.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10
– 20 cm. Prezintă 2 – 3 generaţii pe an.
Primăvara, în lunile aprilie, mai apar adulţii care se hrănesc cu
nectar şi secreţii dulci de la salcie, plop, etc., după care migrează în
culturile de ceapă unde au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse
izolat sau în grupe mici pe sol, în apropierea coletului. Larvele care
apar se dezvoltă în bulbi, după care se retrag în sol, unde are loc
transformarea în pupă. Noii adulţi apar în prima jumătate a lunii iunie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube în culturile
de ceapă, usturoi, praz şi alte liliacee.
Larvele din prima generaţie atacă frunzele, iar mai târziu
pătrund în bulbii care încep să se formeze, în care sapă galerii.
Larvele din generaţia a II-a şi a III-a atacă numai bulbii, în care
rod galerii. În aceste galerii pătrund bacterii şi ciuperci, care duc la
putrezirea bulbilor. Plantele atacate au frunzele îngălbenite, care se
vestejesc şi se usucă.
În galeriile formate în bulbi se grefează microorganisme
(bacterii, ciuperci) care duc la putrezirea acestora în câmp sau în
depozite. Pagubele pot ajunge la 20-30%.
Combatere. Strângerea după recoltare a tuturor resturilor
vegetale şi distrugerea lor prin ardere sau îngropare.
Însămânţarea sau plantarea arpagicului să se facă cât mai
timpuriu, în terenuri bine pregătite, asigurându-se în acest fel o
dezvoltare mai viguroasă a plantelor. În zonele de invazii, unii autori
recomandă plantarea de benzi curse din arpagic pentru atragerea
adulţilor în timpul pontei; după depunerea ouălor, benzile se distrug.
Culturile de ceapă vor fi controlate periodic, iar plantele atacate vor fi
scoase şi distruse prin ardere sau îngropate.
Pentru combaterea adulţilor din prima generaţie se aplică
tratamente la avertizare cu produsul Sinolintox 10 G – 4 kg ş.a./ha., iar
pentru generaţia a II-a şi a III-a cu Diazol 60 EC – 0,15 %, Basudin 60
CE – 0,1%,etc.

153
 CAPITOLUL XV
PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI PLANTELOR
LEGUMICOLE DIN SERE

15.1. Musculiţa albă de seră – Trialeurodes vaporariorum Westw.,

ordinul Homoptera, familia Aleurodidae

Este originară din zonele tropicale ale Americii, de unde s-a

răspândit în toate regiunile globului. În ţara noastră se întâlneşte în
toate zonele pe diferite plante legumicole şi ornamentale din sere,
solarii, iar pe timp călduros şi în câmp.
Descriere. Femela are 1,46 – 1,53 mm lungime, iar masculul
1,15 – 1,43 mm. Corpul este alungit, de culoare albă-gălbuie, acoperit
cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, albă, cu aspect făinos.
Aripile sunt albe, iar ochii, tibiile, tarsele şi vârful abdomenului
brune. Antenele sunt alcătuite din 7 articole (Figura 71).
Oul este oval - alungit, de 0,22 – 0,24 mm lungime, prevăzut
cu un pedicel scurt. Oul are culoare variabilă, alb-gălbuie la depunere
şi negru-violet, cu luciu metalic, înainte de ecloziune.
Larva neonată are corpul oval, de culoare galbenă-pal, cu ochii
roşii. Larvele mature au corpul turtit dorso-ventral de 0,7 – 0,8 mm
lungime, de culoare verde-palid. Pe părţile laterale prezintă o bordură
de spini scurţi, iar dorsal 15 – 20 de perişori albicioşi.

Fig. 71. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum:

a-adult; b-frunză de tomate atacată; c-larvă (după Dobreanu Ecaterina şi Manolache)

154
 Biologie. În condiţii de seră, musculiţa albă are 3 – 4 generaţii
pe an, uneori şi mai multe, în funcţie de factorii ecologici. De regulă,
generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în acelaşi timp diferite stadii ale
insectei: ou, larvă, adult.
Depunerea ouălor are loc în grupe (10-50 ouă), pe partea
inferioară a frunzelor tinere, în formă de cerc. Incubaţia durează 5-10
zile, în funcţie de factorii climatici. Larvele apărute se deplasează pe
organele plantei, devin apode după câteva zile, rămâmând pe partea
inferioară a frunzelor până la transformarea în adulţi. O generaţie
completă se dezvoltă în 3-4 săptămâni. De regulă generaţiile se
suprapun, încât se pot întâlni în tot cursul anului diferite stadii ale
insectei.
În timpul verii, musculiţa poate migra din sere pe diferite plante
în câmp, unde se înmulţeşte până în toamnă. La scăderea temperaturii,
o parte din insecte se reântorc în sere, reinfestând culturile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, care
atacă numeroase specii de plante legumicole: tomate, ardei, pătlăgele
vinete, castraveţi, fasole, etc., precum şi plante ornamentale: garoafe,
crizanteme, begonii, gerbera, muşcate etc.
Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii,
înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Organele atacate sunt acoperite
de dejecţiile insectei, care favorizează dezvoltarea unor ciuperci
saprofite din genurile : Alternaria, Penicillium, Fusarium, etc.,
formându-se un miceliu de culoare închisă. Acest lucru duce la
debilitarea plantelor, reducându-se procesele fiziologice, prin
micşorarea suprafeţei de asimilaţie. Datorită atacului, frunzele se
îngălbenesc, se usucă şi cad.
Combatere. Distrugerea florei spontane din jurul serelor şi
solariilor, care contribuie la perpetuarea focarelor de infecţie. După
recoltare, toate plantele sau resturile de plante vor fi scoase în afara
serelor şi distruse prin ardere. Corpurile serelor, libere de plante, se
vor dezinfecta prin stropiri cu produse organofosforice sau carbamice,
în doze mărite sau prin fumigări cu aerosoli.
Se vor efectua tratamente chimice la apariţia focarelor de
infecţie, cu unul din următoarele produse: produse organofosforice:
Actellic 50 EC-0,1%, Ekamet 50 CE-0,05%, Divipan 100 EC-0,05%,
Nogos 50 CE-0,1%,Onevos 31,5 EC-0,15%, Tamaron 600 LC-0,1%,
Vapona 48 CE-0,1%; produse carbamice: Unden 50 PU-0,1%,
Lannate 90 WS-0,05%; produse piretroide: Decis 2,5 CE-0,05%,
Fastac 10 EC-0,02%, Karate 2,5 CE-0,04%,etc.; produse
organoclorurate: Thiodan 35 CE-0,2%, Thionex 35 CE-0,2%, Thionex
50 WP-0,15%; produse care inhibă formarea chitinei: Rimon 10 EC –
0,05%.
Se va stropi mai ales partea inferioară a frunzelor, unde se află
localizate coloniile de insecte.
155
 15.2. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita,
ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae

Acest dăunător se întâlneşte în toate regiunile globului. În

zonele calde se dezvoltă în câmp, iar în cele temperate numai în sere,
fiind o specie iubitoare de căldură. Este considerat cel mai păgubitor
dăunător al culturilor din sere.
Descriere. Prezintă un dimorfism sexual accentuat.
Femela are corpul de 0,47 mm lungime şi 0,32 mm lăţime.
Corpul este de culoare albă, în formă de pară, cu gâtul alungit. În
interiorul corpului se pot observa prin transparenţă, grupe de ouă, în
diferite faze de dezvoltare. În jurul orificiului anal prezintă striaţiuni
circulare, caracteristice (Figura 72).
Masculul are corpul cilindric (viermiform), de 1,2 – 2,0 mm
lungime, acoperit cu o cuticulă inelată transversal. Lateral prezintă 4
incizii, ce se întind aproape pe toată lungimea corpului. În jurul
orificiului genital se găsesc 2 spiculi chitinoşi, sub formă de cârlige.

a b c

Fig. 72. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita:

a-femelă (după Goodley); b-mascul(după Najakure); c-rădăcină atacată

Oul este elipsoidal, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă

netedă.
Larva are corpul viermiform de 0,36 – 0,44 mm lungime,
acoperit cu o cuticulă subţire, fin inelată.
Biologie. Iernează ca femelă sau larvă în inteiorul rădăcinilor
diferitelor plante sau în sol. Poate avea 4 – 8 generaţii pe an.
Durata unei generaţii variază în limite foarte largi, între 25 şi 90
zile, în funcţie de temperatura şi umiditatea solului, hrană, etc.
Ouăle sunt depuse într-o ootecă alcătuită dintr-o masă
mucilaginoasă ataşată de corpul femelei. Larvele părăsesc ouăle în
stadiul doi de dezvoltare, cînd se răspândesc în sol în căutarea
rădăcinii plantei, perforând ţesuturile în zona vârfului de creştere.
156
După o perioadă de hrănire, larvele devin imobile şi rămân în acelaşi
loc până la sfârşitul evoluţiei.
Odată cu hrănirea, larvele secretă enzime care determină
hipertrofierea celulelor sub forma unor gale (umflături caracteristice).
După ultima năpârlire, are loc diferenţierea sexelor, larvele mascule
devin viermiforme iar cele femele devin piriforme.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
ce atacă peste 1300 specii, aparţinând la peste 40 familii botanice.
În ţara noastră, nematodul produce pagube numai în sere,
îndeosebi la tomate şi pătlăgele vinete, mai puţin la castraveţi, salată
etc. Infestarea plantelor se face imediat după plantarea răsadului, iar
prezenţa galelor pe rădăcini se semnalează abia după 3 – 4 săptămâni.
Forma şi mărimea galelor variază după planta gazdă, densitatea
populaţiei şi condiţiile de mediu. În dreptul galelor se produce
astuparea vaselor libero-lemnoase şi circulaţia sevei se întrerupe, ceea
ce determină putrezirea şi pieirea plantei. Pe rădăcinile atacate se
instalează diferite ciuperci din genurile Fusarium, Verticillium, etc.,
care grăbesc procesul de pieire a plantelor. Din cauza atacului,
plantele nu se mai dezvoltă, se îngălbenesc şi se usucă, de la vârf la
bază.
Combatere. În serele neinfestate se va da o atenţie deosebită
măsurilor profilactice, privind împiedicarea pătrunderii nematozilor.
În acest scop se va supune unui control riguros tot materialul care se
introduce în sere (răsaduri, pământ, ghivece cu flori), ca să nu fie
infestate cu nematozi.
În serele infestate, prin toate lucrările care se aplică solului
trebuie să se urmărească să nu se favorizeze diseminarea nematozilor.
La defrişarea culturilor, se recomandă ca scoaterea plantelor să se facă
cu ajutorul cazmalei şi toate resturile vegetale cu particule de pământ,
să fie scoase din sere în saci de polietilenă, împiedicându-se astfel
împrăştierea particulelor de sol infestate. După efectuarea lucrărilor de
defrişare şi mobilizare, se recomandă ca solul să fie menţinut în stare
umedă timp de 2 – 3 săptămâni, pentru putrezirea rădăcinilor cu gale.
Cultivarea soiurilor şi hibrizilor de tomate rezistenţi la atacul
nematozilor.
Cea mai eficientă metodă de combatere a nematozilor este
tratarea solului cu nematocide. În ţara noastră sunt folosite
următoarele produse nematocide: Basamid granule – 500 kg/ha,
Dazomet 90 G – 500 kg/ha, Dozomet 10 PP – 600 kg/ha, Mocap 10 G
– 50 – 75 kg/ha, Vydate 10 G - 50 – 60 kg/ha.

157
 CAPITOLUL XVI
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE
DE POMI

16.1. Păduchele ţestos al prunului – Parthenolecanium corni Bche.,

ordinul Homoptera, familia Lecaniidae

Dăunătorul se întâlneşte în America, Europa, Asia şi Africa. În

ţara noastră se întâlneşte pe pomii răzleţi, cultivaţi în zonele de
silvostepă şi în zona pădurilor. O densitate mai mare s-a înregistrat în
ultimii ani în unele parcele neângrijite de prun, piersic, cais, di
judeţele Constanţa şi Argeş.
Descriere. Femela are corpul globulos, de culoare brună, lipsit
de aripi şi picioare. Lungimea corpului este de 3,5 mm iar lăţimea
este de 1,5-4,0 mm. Antenele sunt formate din 6-7 articole. Masculul
are corpul alungit, ruginiu, prevăzut cu o pereche de aripi, cu antene şi
picioare. Aripile sunt transparente, având vârful acestora roşcat.
Antenele sunt formate din 10 articole. Lungimea corpului este de 1,5-
2,0 mm. Corpul masculului este acoperit de o carapace oval-alungită,
de culoare albă (Figura 73).
Larva de vârsta I-a, are corpul alungit, turtit dorso-ventral, de
culoare gălbuie, de 0,3-0,4 mm lungime.
Larva de vârsta a II-a are corpul eliptic, turtit dorso-ventral de
cca 1,0 mm lungime, de culoare castanie. Antenele sunt formate din 7
articule, al III-lea şi al V-lea fiind mai lungi şi păroase. Întreg corpul
este acoperit cu un strat de ceară, cu rol proptector.

a b

Fig. 73. Păduchele ţestos al prunului – Parthenolecanium corni

Adult, larvă şi mod de dăunare
158
 Biologie. Dăunătorul iernează în stadiul de larvă de vârsta a II-a
pe partea inferioară a ramurilor, în crăpăturile scoarţei tulpinilor,
ramurilor, la baza mugurilor sau în diferite alte adăposturi. Are o
singură generaţie pe an. În primăvară, larvele îşi încep activitatea
migrând spre ramurile subţiri, unde încep să se hrănească. După 18-25
de zile încep să se diferenţieze în masculi şi femele. La maturitate, are
loc împerecherea iar ouăle sunt depuse sub corpul femelei, care după
ce moare se constituie într-un scut protector. Incubaţia durează 20-30
zile, larvele încep să apară în a doua jumătate a lunii iunie. După
apariţie, acestea se fixează mai ales pe partea inferioară a frunzelor,
de-a lungul nervurilor. La densităţi mai mari ale acestora, se fixează şi
pe partea superioară a frunzelor, pe peţiol şi pe lăstari. Hrănirea
larvelor durează până în luna septembrie, când se produce năpârlirea şi
apar larvele de vârsta a doua, care pe măsură ce timpul se răceşte,
încep să se retragă în adăposturi, pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
care atacă specii lemnoase ca: prun, corcoduş, piersic, nuc, cireş,
vişin, agriş, corn, trandafir, salcâm, viţă de vie, precum şi o serie de
plante ierboase: sfeclă, mentă, pătlagină, păpădie, troscot etc. Odată cu
înţepăturile pe care le face dăunătorul sunt introduse enzime împreună
cu saliva, care produce necrozarea ţesuturilor scoarţei . Frunzele se
etiolează parţial sau total şi cad. Pe organele atacate se găsesc dejecţii
dulci ale păduchelui care favorizează dezvoltarea ciupercii Capnodium
salicinum, care produce înnegrirea oragnelor atacate.
Combatere. Se recomandă în general aplicarea aceloraşi măsuri
ca şi în cazul păduchelui ţestos din San Jose.

16.2. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus

ordinul Homoptera, familia Diaspididae

Este originar din China, de unde s-a răspândit prin comerţul de

material săditor şi fructe, în Japonia, America de Nord, Africa de Sud
şi Europa. În România a fost semnalat în anul 1933, în judeţele Bihor,
Arad şi Timiş, de unde s-a răspândit în toate bazinele pomicole ale
ţării. Este considerat ca unul din cei mai importanţi dăunători ai
pomilor şi a altor specii de plante, fiind menţinut pe lista dăunătorilor
de carantină.
Descriere. Prezintă dimorfism sexual.
Femela are corpul acoperit cu un scut oval circular, brun-
cenuşiu, cu exuvia larvară conică, centrală sau puţin excentrică, având
1,6 – 2,2 mm în diametru. Corpul femelei este cordiform, de 0,8 – 1,2
mm lungime, de culoare galben-portocalie. Femela este lipsită de ochi,
antene, picioare şi aripi având numai rostrul bine dezvoltat. Pigidiul
este prevăzut cu două perechi de palete. Pe o parte şi alta a paletelor
laterale există câte 3 perechi de piepteni laţi, scurţi şi dinţaţi la vârf .
159
Este o specie larvipară şi este lipsită de glande circumgenitale. Pe
partea dorsală a pigidiului există trei grupe de glande tubulare, lungi şi
subţiri, care secretă mătasea necesară confecţionării scutului.
Masculul are scutul de aceiaşi culoare, oval-alungit, de 1,2-1,5
mm lungime. Corpul masculului este alungit, de culoare galben-
portocaliu, de 0,8-0,9 mm lungime.
Masculul are antene păroase formate din 10 articole, picioare
bine dezvoltate şi o pereche de aripi membranoase (Figura 74).
Aparatul bucal este rudimentar deoarece masculul nu se hrăneşte.
Larva primară (vârsta I) este ovală, galben - portocalie, de 0,20
– 0,26 mm lungime; are ochi, antene, picioare şi două sete lungi.
Larva secundară (vârsta a II-a) este apodă şi asemănătoare cu
femela.

a
b c

d e

Fig. 74. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus:

a- mascul; b-larvă de vârsta a I-a; c-nimfă de mascul; d,e-atac pe ramură, frunză şi fructe

Biologie. Iernează în stadiul de larvă de vârsta I sub scut, pe

tulpinile şi ramurile pomilor. Are 2 – 3 generaţii pe an, frecvent două
generaţii, care evoluează astfel: GI = mai – iunie şi GII = iulie –
august.
La începutul lunii aprilie, după o perioadă de hrănire, larvele
năpârlesc şi trec în vârsta a II-a, diferenţiindu-se în masculi şi femele.
La sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, apar adulţii, care se
împerechează, iar femela depune larve, eşalonat, pe o perioadă de 6-7
săptămâni. Larvele neonate se răspândesc pe tulpini, ramuri, frunze,
160
unde îşi introduc rostrul în ţesuturi şi se hrănesc cu sucul celular. În
acest timp se formează scutul protector din fire de mătase şi ceară,
care este mai puţin dens astfel încât poate fi străbătut mai uşor de
diferite substanţe chimice, după care se îngroaşă, se întăreşte şi devine
mai rezistent. Larvele se hrănesc, năpârlesc şi are loc diferenţierea în
masculi şi femele. După împerechere, la sfârşitul lunii iulie, începutul
lunii august, femela depune larvele generaţiei a II-a, a cărei apariţie se
prelungeşte până în lunile septembrie, octombrie. Acestea hibernează
până în primăvara anului următor.
Păduchele ţestos din San José are numeroase specii de paraziţi
şi prădători. Ca specii parazite mai importante sunt: Prospaltella
perniciosi, Prospaltella fasciata, etc. (ordinul Hymenoptera), iar ca
specii prădătoare: Chilocorus bipustulatus şi Chilocorus
renipustulatus (ordinul Coleoptera).
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
ce atacă peste 200 specii de arbori, arbuşti, pomi şi plante ierboase,
dar preferă speciile lemnoase. Dintre speciile pomicole atacă mărul,
părul, piersicul, cireşul, etc. Dintre arbori, arbuşti ornamentali şi
forestieri atacă teiul, plopul, ulmul, salcâmul, salcia etc. Preferă
păducelul, lemnul câinesc şi gutuiul japonez. Nu s-a semnalat atac pe
conifere.
Adulţii se găsesc atât pe părţile lemnoase, precum şi pe frunzele
şi fructele pomilor atacaţi, înţepând şi sugând sucul celular din
ţesuturi. Odată cu înţepătura este introdusă şi saliva, care conţine un
complex enzimatic, din care cauză ţesuturile se necrozează şi se
înroşesc în jurul locurilor de fixare, formându-se pete roşii,
caracteristice.
Pomii atacaţi vegetează slab, frunzele sunt etiolate, fructele sunt
mici şi deformate. La un atac puternic, pomii tineri se pot usca în 2 – 3
ani, iar pomii în vârstă se usucă în 7 – 10 ani.
Combatere. La înfiinţarea livezilor se va folosi numai material
săditor neinfestat, procurat din pepiniere autorizate.
Efectuarea de tratamente chimice în timpul repausului vegetativ
şi al perioadei de vegetaţie.
În timpul repausului vegetativ se va folosi unul din produsele:
Ulei Cosmol – 2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%,
Ulei Oleocarbetox – 3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE –
1%, Polisulfură de bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.
În perioada de vegetaţie tratamentele se fac la avertizare cu unul
din produsele: Actellic 50 CE – 0,2%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux
S – 0,1%, Imidan 50 CE – 0,1%, Murfotox 68 CE – 0,1%, Sinoratox
35 CE – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%,
Ultracid 40 PU – 0,1%, Fyfanon 50SC – 0,6%, Lannate 25WP – 0,2%,
Admiral 0,05%, Pallas 0,3%, etc.

161
 16.3. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm.,
ordinul Homoptera, familia Eriosomatidae

Este originar din America de Nord, de unde a fost introdus în

Europa(Anglia), în anul 1787 odată cu materialul săditor. La noi în
ţară este frecvent în livezile de măr din toate regiunile pomicole.
Descriere. Femela apteră, are corpul oviform, bombat, de
culoare brun-închis, acoperit cu o secreţie ceroasă abundentă, care
formează un înveliş filamentos, de culoare albă. Lungimea
filamentelor ajunge la 3-4 mm. Antenele sunt formate din 5-6 articole.
Corniculele sunt reduse şi prevăzute pe părţile lor laterale cu 10-15
peri. Lungimea corpului este de 1,9-2,1 mm (Figura 75).
Femela aripată, are corpul oval-alungit, de culoare brun-închis.
Aripile sunt mai lungi decât corpul. Lungimea corpului este de 1,8-2,3
mm.

a b c

Fig. 75. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum

a-adult; mod de dăunare: b-pe rădăcini; c- pe lăstari

Biologie. Specia are un ciclu biologic complet numai în ţara de

origine (America de Nord), unde are ca plantă gazdă primară, ulmul
american, iar ca plantă gazdă secundară, mărul. În Europa, evoluţia lui
este incompletă şi are loc numai pe măr, în cazuri foarte rare pe păr
sau gutui (evoluţie holociclică, monoecică sau anholociclică). Se
dezvoltă doar forma asexuată. Chiar dacă apare şi forma sexuată,
larvele de fundatrix, care apar în primăvară, mor înainte de a se
reproduce. Iernează ca larve pe rădăcini sau pe părţile aerine ale
pomilor. Poate avea 8-12 generaţii pe an. Răspândirea de la un pom la
altul se face cu ajutorul curenţilor de aer.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă mărul, mai rar şi alte
specii: gutuiul, părul etc. Păduchii se localizează pe frunze, pe lăstari,
pe tulpini şi rădăcini, înţepând şi sugând sucul celular. Părţile atacate
se hipertrofiază şi apar umflături, sub formă de nodozităţi sau tumori
canceroase.
Combatere. Respectarea măsurilor de carantină fitosanitară;
folosirea de material săditor sănătos; înfiinţarea de noi plantaţii cu
soiuri rezistente; Tratamente chimice:
162
- în timpul repausului vegetativ cu unul din produsele: Ulei Cosmol
– 2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei
Oleocarbetox – 3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE –
1%, Polisulfură de bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.
- în perioada de vegetaţie tratamentele se fac utilizând produsele:
Thiodan, Thionex – 0,15%; Reldan – 0,2%; etc.

16.4. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae

Este răspândit în regiunile mediteraniene ale Europei, precum şi

în S.U.A. În ţara noastră este prezent în toate regiunile pomicole.
Descriere. Prezintă două forme şi anume:
Femela apteră are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime,
de culoare verde sau verde gălbui, cu capul galben sau negru.
Antenele sunt mai scurte decât corpul, articolul al III-lea mai lung
decât al IV-lea. Corniculele sunt negre, iar coada este brună şi
aproximativ ½ din lungimea corniculelor.
Picioarele sunt verzi, în afară de vârful femurelor, tibiilor şi tarselor,
care sunt negre (Figura 76).
Femela aripată are corpul de 2,0 – 2,5 mm lungime, de culoare
verde; capul, mezotoracele, metatoracele, corniculele, segmentul anal,
tarsele, baza tibiilor, a femurelor şi articolele antenale I, II, V şi VI
negre sau fumurii. Articolele III şi IV antenale sunt galbene, iar ochii
roşii.

Fig. 76. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-lăstar atacat
(după Manolache şi Boguleanu)

163
 Biologie. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă depus pe
ramurile subţiri, obişnuit la baza mugurilor. Este un afid cu dezvoltare
holociclică, monoecică, prezentând 8 – 12 generaţii pe an.
În primăvară, în fenofaza de dezmugurire a pomilor, din ouăle
de rezistenţă apar larvele din care vor lua naştere femelele fondatoare
(fundatrix), care ajunse la completa dezvoltare dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară, la fundatrigenele nearipate şi aripate.
Acestea continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar.
În ultima decadă a lunii septembrie în coloniile de virginogene
apar sexuparele, care dau naştere la forma sexuată : masculi şi femele.
După împerechere, femelele depun ouăle de iarnă (de rezistenţă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă frecvent mărul,
precum şi alte rosacee. Insectele înţeapă şi sug sucul celular din
ţesuturi. Frunzele se răsucesc, începând de la vârf spre peţiol şi de la
margini spre nervura principală, rezultând pseudocecidii. Datorită
atacului frunzele se îngălbenesc şi se usucă.
Organele atacate sunt acoperite cu dejecţiile păduchilor, care
formează aşa numita “rouă de miere”, pe care se dezvoltă filamentele
ciupercii Capnodium salicinum.
Combatere.Efectuarea tratamentelor de iarnă utilizând
produsele: Polibar 6% sau Carbetox 37 CE – 1%.
Primăvara, la apariţia primelor colonii de păduchi se vor
executa tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 0,4%,
Sinoratox 35 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1,
Sumithion 50 CE – 0,1%, Chess 25WP – 0,1%, Fernos 50 PU –
0,05%, Ambush 25 CE – 0,025%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5
CE – 0,01%, Mavrik 2F – 0,05%, etc.

15.5. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae

Dăunătorul este răspândit în toate plantaţiile de prun din

Europa, Asia şi Africa de Nord. În ţara noastră se întâlneşte în zonele
de stepă, silvostepă şi în subzona pădurilor de stejar.
Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 2,0-2,4 mm, de
culoare verde-gălbuie şi acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă,
pulverulentă, de culoare cenuşie. Antenele sunt galben-verzui, cu
articulele de la bază şi de la vârf, mai închise. Corniculele sunt de
culoare neagră, dilatate la vârf şi uşor curbate. Coada este mai lungă
decât corniculele (Figura 77).
Femela aripată are corpul de 2,0-2,1 mm lungime. Capul şi
lobii toracici sunt de culoare brun-închisă, iar abdomenul este verde
palid. Corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, pulverulentă, albastră
cenuşie.

164
 a b

Fig. 77. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-mod de dăunare

Biologie. Este o specie migratoare, cu dezvoltare holociclică,

dioecică. Planta gazdă primară este prunul iar gazdele secundare sunt
diferite specii de graminee: Phragmites, Calamagrostis, Agrostis etc.
Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor
de prun sau alte specii ale genului Prunus.
Primăvara la dezmugurirea prunului, din ouăle de rezistenţă
apar larvele din care vor lua naştere femele fondatoare (fundatrixul),
care la maturitate, vivipar dau naştere la fundatrigene nearipate.
Acestea se înmulţesc, tot partenogenetic şi vivipar, dând naştere la mai
multe generaţii (3-5)de fundatrigene, până în luna iulie. După primele
3-4 generaţii apar pe lângă formele nearipate şi forme aripate. Acestea
migrează pe plante gazde secundare, unde dau naştere pe cale
partenogenetică şi vivipar la mai multe generaţii de virginogene
nearipate şi aripate. În ultima decadă a lunii septembrie, în coloniile
de virginogene apar sexuparele, care se reântorc pe prun, unde dau
naştere la forma sexuată, masculi şi femele. După împerechere,
femelele depun oul de iarnă (hibernant), pe planta gazdă primară,
urmând ca ciclul biologic să se reia în anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă prunul, piersicul,
caisul, uneori şi migdalul. Păduchii se localizează spre vârful lăstarilor
şi pe partea inferioară a frunzelor. Datorită atacului creşterea lăstarilor
este stânjenită, vârful lor se deformează, iar frunzele se etiolează şi nu
mai asimilează normal. Nu formează pseudocecidii. Pomii atacaţi nu
mai vegetează normal.
165
 Combatere. Se recomandă efectuarea unui tratament în
perioada repausului vegetativ utilizând: Carbetox-1,0 %, Ulei cosmol-
2,0 % etc. În perioada de vegetaţie se vor executa tratamente chimice
cu produsele: Carbetox 37 CE- 0,3 %, Novadim 40 EC- 0,075-0,1
%(1,125- 1,5 l/ha), Lannate 90 0,05 %, Mavrik 2 F 0,05 %, Sinoratox
plus 0,07-0,1 % etc.

16.6. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch,

ordinul Acari, familia Tetranychidae

Este originar din Europa şi este răspândit pe tot globul. În ţara

noastră se întâlneşte în toate zonele pomicole.
Descriere. Femela are corpul de 0,32 – 0,54 mm lungime, oval,
bombat dorsal, de culoare brun roşietic. Dorsal se găsesc 26 perişori
inseraţi pe 7 rânduri de tuberculi albicioşi, dispuşi perpendicular
(Figura 78).

Fig. 78. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi:

Femelă (după Bagdasarian)

Masculul are 0,24 – 0,30 mm lungime, corpul este alungit şi

îngustat posterior, de culoare variabilă, de la galben-portocaliu la
galben-verzui.
Oul de iarnă are 0,13 – 0,17 mm lungime, de culoare roşietică,
striat dorsal şi pedicelat.
Oul de vară are 0,11 – 0,14 mm lungime, de culoare gălbui la
început, apoi devine brun-roşcat.
Larva are corpul de 0,12 – 0,21 mm lungime. La ecloziune este
galben-portocalie, apoi devine galben-brunie.
Protonimfa şi deutonimfa au corpul brun.
Biologie. Iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, obişnuit
în crăpăturile scoarţei sau pe solzii mugurilor şi are 5 – 6 generaţii pe
an. Durata unei generaţii variază între 20 – 36 zile.
166
 Apariţia larvelor are loc în prima jumătate a lunii aprilie şi se
eşalonează pe o perioadă de 15 – 20 zile. Larvele colonizează mugurii,
frunzele şi florile, înţepând şi sugând seva.
Adulţii apar în luna mai, se împerechează şi depun ponta pe
diferite specii de pomi. Dezvoltarea embrionară durează 10-20 zile,
într-un an evoluează 5-6 generaţii. Prezenţa ouălor de iarnă se observă
din lunile iulie, august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă mărul, părul, gutuiul, prunul, piersicul, cireşul, migdalul, nucul,
coacăzul, agrişul, viţa de vie, trandafirul, etc.
Daunele cele mai mari se înregistrează în plantaţiile de măr,
prun, piersic, când densitatea acarienilor pe o frunză poate fi de 140 –
160. În urma înţepăturilor şi sugerii sucului celular se produc în frunze
rupturi şi dislocări ale epidermei şi a ţesutului lacunar.
Simptomele atacului variază după sezon. La început apar pe
frunze pete albe-brunii, care cu timpul confluează iar coloritul se
schimbă de la alb-argintiu până la alb-roşietic. În urma atacului,
frunzele se usucă şi cad.
Combatere. Se aplică tratamente de iarnă şi în timpul perioadei
de vegetaţie. Pentru tratamentul de iarnă se foloseşte produsul Polibar
6%.
Tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie se aplică la
avertizare, astfel:
- primul tratament se aplică la 3 – 5 zile după apariţia larvelor din
pontele hibernante;
- tratamentul al doilea se execută la căderea petalelor;
- tratamentul al treilea şi următoarele se execută în funcţie de gradul
de infestare, când densitatea este de 3 – 5 acarieni/frunză.
Se utilizează unul din următoarele acaricide: Kelthane 18,5 EC
– 0,2%, Mitac 20 EC – 0,2%, Omite 57 E – 0,2%, Torque 50 WP –
0,05%, Neoron 500 EC – 0,1%, Nissorum 10 WP – 0,05%, Danirun
11 EC – 0,06%, Apollo 50 SC – 0,04%, Cascade 5 EC – 0,05%, Bye
Bye 20EC – 0,03%, Sanmite 20 WP – 0,05%, etc.

16.7. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi în ţară se

întâlneşte des în Moldova, Banat, Timişoara şi Lunca Dunării.
Descriere. Adultul are corpul oviform, de culoare neagră,
acoperit cu solzi de culoare brun-cenuşie sau cafenii roşcaţi. Antenele
sunt roşcate cu măciucă neagră. Picioarele sunt brun-roşcate lipsite de
spini. Elitrele sunt ovale mai late decât pronotul şi prevăzute cu striuri
longitudinale. Interstriurile laterale sunt prevăzute cu solzi deşi albicioşi

167
(Figura 79). Aripile posterioare lipsesc, iar lungimea corpului este de
5,0 - 6,5 mm.
Oul este oval alungit, albicios, puţin lucios, de circa 1,0 mm
lungime.
Larva are corpul de culoare alb-gălbuie, capul galben-brun,
acoperit cu peri rari şi scurţi. Lungimea corpului este de 10 - 12 mm.

b c

Fig. 79. Gărgăriţia mugurilor - Sciaphobus squalidus;

a - adult; b, c - muguri şi flori atacate de adulţi, la nuc şi măr (după Săvescu)

Biologie. Gărgăriţa mugurilor iernează în stadiul de adult sau

de larvă în sol şi are o generaţie pe an sau o generaţie la doi ani.
La sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie adulţii
părăsesc locurile de iernare şi se urcă în pomi, unde se hrănesc cu
muguri, cu frunzele apărute sau cu flori. După o săptămână de hrănire
are loc împerecherea şi depunerea pontei.
Femela depune eşalonat 20 - 30 de ouă, pe frunze, pe scoarţa
exfoliată sau pe ramuri, de obicei lipindu-le cu o frunză. Incubaţia
durează 16 - 18 zile, iar larvele apar eşalonat şi migrează în sol unde
se hrănesc cu rădăcinile subţiri ale diferitelor plante ierboase.
Transformarea în pupe are loc în luna august. Larvele apărute
mai târziu se împupează în al doilea an, iar stadiul de pupă durează în
mod normal 20 - 30 de zile. Adulţii apar în luna septembrie şi rămân
în aceleaşi locuri până în anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii rod mugurii
vegetativi şi floriferi la diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr,
prun, cais, etc.) şi arbuşti fructiferi. La atacuri puternice recolta poate
fi compromisă.
Combatere. Se recomandă aplicarea de inele cu clei primăvara
devreme, pentru capturarea adulţilor, scuturarea repetată a pomilor,
prăfuirea solului în jurul trunchiurilor, tratamente cu produse
organofosforice la depunerea ouălor.
168