CAPITOLUL 1 - ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU Şl IMPORTANŢĂ

1.1. Definiţia şi obiectul Entomologiei

Entomologia este ştiinta care se ocupă cu studiul insectelor şi derivă de la cuvintele
greceşti: entoma= insectă şi logos= ştiintă, vorbire.
Numele de insectă vine de la cuvăntul latin insectum-intersectum = tăiat în segmente,
deci insectele sunt organisme ce au corpul segmentat, constituind clasa Insecta, din
încrengătura Arthropoda.
Entomologia, precum şi alte discipline ca Helmintologia (ştiinta care se ocupă cu studiul
viermilor), Ornitologia (ştiinţa care se ocupă cu studiul păsărilor), Acarologia (ştiinta care se
ocupă cu studiul acarienilor), Nematologia (ştiinta care se ocupă cu studiul nematozilor), au
derivat din Zoologie (zoon = animal şi logos vorbire).
Zoologia împreună cu Botanica alcătuiesc Biologia (bios = viată şi logos = ştiintă).
Dintre insectele cunoscute pe glob pănă astăzi (peste un milion şi jumătate de specii),
majoritatea lor au un regim de hrană fitofag, hrănindu-se cu diferite organe ale plantelor şi în
felul acesta produc daune la diferite culturi: cereale, plante tehnice, plante legumicole, pomi,
viţă de vie, flori, etc. Cu aceste specii de insecte dăunătoare, precum şi cu alte grupe de
animale nevertebrate ca nematozi, acarieni, moluşte, crustacei, miriapode, precum şi cu
unele animale vertebrate, ca de exemplu păsările şi mamiferele rozătoare, se ocupă
disciplina de Entomologie. În situaţia actuală se poate vorbi de o diversificare a
Entomologiei, cunoscăndu-se Entomologia agricolă, Entomologia horticolă, Entomoiogia
medicală şi Entomologia forestieră.
Entomologia este o disciplină agrobiologică, cu profund caracter aplicativ, ce studiază
relatiile ce se stabilesc între dăunători şi planta gazdă, cu analiza tuturor particularităţilor
biologice şi ecologice (factori abiotici şi biotici), care determină în mare măsură agresivitatea
dăunătorului şi reactia plantei gazdă, adică întensitatea daunelor. Entomologia studiază şi
stabileşte cele mai eficiente măsuri de combatere, care de fapt este scopul final al disciplinei
de Entomologie.
În sens larg, scopul Entomologiei este de a păstra sănătatea plantelor împotriva
dăunătorilor, asigurănd în legătură cu alte discipline agricole ca Agrotehnica, Fitotehnia,
Genetica şi Ameliorarea plantelor, Agrochimia, Legumicultura, Viticultura, Pomicultura,
Mecanizarea, Economia agrară, etc., productii constante şi de calitate.
Cursul de Entomologie este structurat pe două părţi şi anume:
Partea generală ce tratează probleme de morfologie, anatomie, fiziologie, biologie şi
ecologia insectelor; sistematica principalelor grupe de dăunători animali; aspecte de
prognoza aparitiei dăunătorilor, de avertizare a tratamentelor, de control fitosanitar al
culturilor şi estimare al pierderilor; măsuri generale de combatere a dăunătorilor.
Partea specială care studiază principalii dăunători animali ai plantelor de cultură, grupati
pe planta gazdă şi anume: dăunătorii pomilor, vitei de vie, a legumelor, a plantelor floricole,
etc. Pentru fiecare dăunător se face o descriere a stadiilor de dezvoltare (în special stadiul
de adult şi larvă), aspecte privind răspăndirea, biologia, factorii care influentează densitatea
numerică, plantele gazdă şi modul de dăunare, prognoza apariţiei dăunătorului şi avertizarea
tratamentelor chimice, măsuri de prevenire şi combatere.

1.2. Importanţa economică a entomologiei

Pierderile provocate de diferiti dăunători pot înregistra valori foarte mari. Din cauza
dăunătorilor, recolta a fost distrusă pe teritorii întinse. Este suficient să amintim dezastrul
provocat de filoxeră, după pătrunderea ei din America pe continentul european (1863), care
într-o perioadă relativ scurtă a distrus toate plantatiile de vită nobilă (pe rădăcini proprii).
Astfel, numai în Franta, după statisticile existente, filoxera a produs în perioada 1863 - 1895
pierderi care s-au cifrat la 20 miliarde franci aur. De asemenea, sunt cunoscute pagubele
produse în trecut, în diferite regiuni de către lăcuste, care în timpul invaziilor distrugeau toate
culturile provocănd foamete şi sărăcie.

1
 În prezent sunt multe specii de dăunători care în anii favorabili înmulţirii lor pot
produce pagube mari, dacă nu se aplică măsuri raţionale de combatere. Astfel de dăunători
sunt: găndacul din Colorado - Leptinotarsa decemlineata Say.; gărgăriţa cenuşie a sfeclei -
Bothynoderes punctiventris Germ.; viermele merelor - Cydia pomonella L, omida păroasă a
dudului - Hyphantria cunea Drury.; molia minieră a frunzelor de măr - Phyllonorycter
blancardella F.; musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw.; unii nematozi ai
rădăcinilor ca cei din genul Meloidogyne sau specii de acarieni ca Panonycus ulmi Koch. şi
Tetranycus urticae Koch.
După datele unor cercetători s-a ajuns la concluzia că pierderile anuale la diferite
culturi agricole din cauza dăunătorilor animali, variază între 25 - 30% din producţia
potentială, uneori şi mai mult. Pe lăngă pierderile în cămp trebuie luate în consideratie şi
pagubele produse de unele insecte în timpul depozitării, în special la grău, orz, porumb,
mazăre, fasole, etc. (exemplu molia cerealelor-Sitotroga cerealella Oliv.; gărgăriţa mazării -
Bruchus pisorum L; gărgărita fasolei - Achantoscelides obsoletus Say.). Din aceste căteva
exemple, rezultă importanta şi sarcinile care revin disciplinei de Entomologie pentru apărarea
sănătătii plantelor.
În ultimele decenii Entomologia a făcut progrese importante prin descoperirea şi
aplicarea de noi metode în combaterea dăunătorilor, avăndu-se în vedere diversificarea
pesticidelor (utilizarea insecticidelor selective pentru protejarea entomofaunei utile), folosirea
aparaturii rnodeme de aplicare a tratamentelor fitosanitare şi mai ales prin reconsiderarea
întregului sistem de combatere a bolilor şi dăunătorilor, cunoscut sub numele de luptă
integrată.
În cadrul acestui sistem, bazat pe o conceptie ecologică, se urmăreşte eliminarea în
cea mai mare măsură a efectelor negative ale combaterii chimice, prin aplicarea unui
complex de măsuri agrofitotehnice, fizico-mecanice, a luptei biologice, a luptei hormonale,
etc.

CAPITOLUL II CARACTERELE GENERALE ALE INSECTELOR

Insectele sunt artropode traheate şi reprezintă unitatea sistematică cea mai numeroasă
a regnului animal (peste 70%, respectiv 1,5 milioane specii).
Dimensiunile corpului insectelor variază în limite foarte largi, de la 0,21 mm (unele
himenoptere şi coleoptere) pănă la 150 - 280 mm (unele lepidoptere şi coleoptere).
Insectele prezintă următoarele particularităti de structură:
- au corpul format din 21 segmente împărţite în 3 regiuni bine distincte: cap torace şi
abdomen;
- capul este alcătuit din 6 segmente şi prezintă o pereche de antene, organele vizuale
şi piesele bucale;
- toracele este format din 3 segmente:protorace, mezotorace şi metatorace.
Pe fiecare segment toracic se găseşte căte o preche de picioare, inserate latero-
ventral. Pe mezotorace şi metatorace se inseră căte o pereche de aripi, articulate pe torace
latero-dorsal. Există insecte care au o singură pereche de aripi (diptere, strepsiptere) sau
sunt lipsite de aripi (apterygote, mallophage, aphaniptere, etc.);
insectele sunt singurele nevertebrate zburătoare;
abdomenul este alcătuit la adult în general din 6 - 7 segmente (la insectele superioare)
şi 12 segmente (la insectele inferioare). În general, abdomenul este lipsit de picioare, cu
exceptia unor insecte inferioare (Apterygota) şi a larvelor din ordinele Lepidoptera şi
Hymenoptera, ce prezintă apendici iocomotori;
-orificiul genital la femelă este situat la extremitatea segmentului VIII iar la mascul la
extremitatea segmentului IX;
-corpul insectelor este acoperit cu un înveliş chitinos, ce alcătuieşte scheletul extern
(exoscheletul);
-tubul digestiv este drept, aparatul circulator - lacunar deschis, iar sistemul nervos este
ganglionar scalariform ventral;
-la majoritatea insectelor respiraţia este traheană, completată uneori cu cea cutanată
sau branhială,

2
 CAPITOLUL III - MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Corpul insectelor este constituit din 21 segmente (în stadiul embrionar), număr ce se
reduce la adult, grupate în trei regiuni: cap, torace şi abdomen (Figura 1).

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte:

Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza superioară; Lb-buza inferioară;
Md-mandibule; Mx-maxile; Prn-protorace; Mzn-mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi; Pc-picioare; Stg-stigme;
Ce-cerci; An-anus; Ov-ovipozitor (după Keller)

3.1. Capul şi apendicii acestuia

Capul insectelor sau capsula cefalică este alcătuit din 6 segmente şi anume: acron, antenal,
intercalar, mandibular, maxilar şi labial. Aceste segmente ale capului sunt vizibile numai în
stadiul embrionar, în timp ce la adult sunt intim sudate între ele. Totuşi ele pot fi evidentiate
deoarece majoritatea posedă apendici şi anume:
-pe segmentul antenal se găseşte o pereche de antene;
-pe segmentul mandibular se găseşte o pereche de mandibule;
-pe segmentul maxilar se găseşte o pereche de maxile;
-pe segmentul labial se găseşte labium, format din cea de a doua pereche de maxile,
unite pe linia lor mediană.
Capul are în general dimensiuni mai reduse decăt celelalte părti ale corpului, Suprafaţa
capului poate fi netedă, uneori putănd avea excrescenţe, coarne, depresiuni, etc.
Forma capului insectelor este diferită: triunghiulară, alungită, ovală, conică (unele
coleoptere), lătită (unele himenoptere).
Pe suprafaţa capului se găsesc trei suturi şi anume: sutura occipitală, sutura coronară
şi suturile oculare.
La cap se deosebesc diferite regiuni, care în general poarta aceleaşi denumiri cu cele
ale capului animalelor superioare.
La insecte se găseşte o formatiune specială numită clipeus, situată în continuarea
frunţii mai mult sau mai puţin dezvoltată.
După pozitia capului faţă de axa corpului se deosebesc trei tipuri de cap (Figura 2);
-prognat - capul este în continuarea axei corpului, cu piesele bucale orientate înainte,
ca de exemplu la Forflcula aun'culan'a, Gryllotalpa gryllotalpa, etc.;
-ortognat - capul formează cu axa corpului un unghi drept iar piesele bucale sunt
îndreptate în jos, ca de exemplu la lăcuste, cosaşi, greieri, etc.
-hipognat - capul formează cu axa corpului un unghi mai mic de 90° iar piesele bucale
sunt orientate înapoi, ca la blatide şi cicadide.
La cap se întălneşte o pereche de ochi compuşi, o pereche de antene şi piesele bucale
ce formează aparatul bucal al insectelor.

3
 Fig.2. Forme de cap la insecte:
a-prognat; b.c-hipognat;
d-ortognat (după Webwr)

Insectele au căte o pereche de ochi compuşi sau fatetati aşezaţi în orbitele

epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităti anatomice numite omatidii. La unele insecte se
găsesc şi ochi simpli ce pot fi:
a) oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 - 3 situaţi pe creştetul capului, ca la unele viespi
din ordinul Hymenoptera;
b) stemata (ochi laterali) -situati pe laturile capului, ca de exemplu la larvele unor
insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea ochilor, în nişte gropite antenale (ordinul
Coleoptera)

Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv, tactil şi olfactiv,

deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului şi de pipait, sub forma unor plăci
membranoase, bastonaşe, peri speciali, etc. La unele insecte antenele servesc şi ca organe
prehensile în timpul împerecherii (pediculide), drept cărmă în timpul zborului (unele
himenoptere). Speciile de Hldrous şi Gyrinus se servesc de antene pentru a lua oxigenul din
apă, iar cele de Notonecta, ca organe de echilibru.
0 antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe care se găseşte un al doilea
articol numit pedicel, iar pe el se articulează flagelul sau funiculum, format dintr-un număr
variabil de articole (Figura 3). După forma articolelor flagelului, antenele pot fi:
antene regulate (aequalis), la care articolele flagelului sunt ± egale;

1) antene neregulate (inaequalis) alcătuite din articole diferite ca formă.

2) Antenele regulate sunt de mai multe tipuri şi anume:
a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe toată lungimea
antenei, ca de exemplu cele din familiile Carabidae, Chrysomelidae, etc.

4
 Fig.3. Tipuri de antene la insecte:
a-setiforma (tetigoniide); b-filiformă (carabide); c-moniliformă (termite); d-serată (elateride);
e,f-pectinate (unele lepidoptere); g-penata (culicide); h-clavată (pieride); i-genunchiata (curculionide); j.k-
măciucate (silfide); 1-lamelată (melolontine); m-antenă de cicadă; n-antenă de pauside;
(după Obenbergen şi Weber)

b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de la bază spre vărf,
luănd aspectul unui fir de păr, ca la insectele din familiile Blattidae, Tettigoniidae, etc.
c) antene monilifonne cu articolele flagelului asemănătoare unor mărgele, ca la
insectele din familia Tenebrionidae;
d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral căte o excrescentă sub
forma unui dinte, în ansamblu antena aminteşte de dintii unui fierăstrău. Excrescentele pot fi
pe o singură parte (uniserate) sau pe ambele părţi (biserate), sunt caracteristice pentru
insectele din familia Elateridae,
e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescente laterale mult mai
mari, amintind dinţii unui pieptene. Cănd excrescenţele sunt pe o singură parte sunt
monopectinate, dacă excrescentele sunt pe ambele părti sunt bipectinate. Se întălnesc la
unele lepidoptere;
f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi, dispuşi în formă de
pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae, Lymantriidae.

Antenele neregulate pot fi:

a) antene clavate, la care articolele de la vărful flagelului sunt îngroşate ca la insectele
din familia Pieridae;
b) antene măciucate, cu articolele de la vărful flagelului îngroşate în formă de măciucă,
ca de exemplu la familia Silphidae;
c) antene lamelate cu articolele terminale mobile şi mult dezvoltate lateral în formă de
lamele, ca la insectele din familia Scarabaeidae,
d) antene aristate, formate dintr-un număr de articole bazale dezvoltate, prezentănd
apical pe ultimul articol o setă, ca de exemplu la cicade.
La cap se întălneşte orificiul bucal care este înconjurat de piesele bucale ce
alcătuiesc la insecte aparatul bucal.
În general un aparat bucal este alcătuit din 6 piese şi anume:
labrum sau buza superioară o pereche de mandibule - fălci superioare o pereche de
maxile - fălci inferioare - labium sau buza inferioară
Labrum nu are valoare de apendice a capului, reprezentănd o răsfrăngere a
tegumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul Coleoptera şi Orthoptera), de formă
variabilă, executănd diferite mişcări cu ajutorul unor muşchi abductori. Pe partea sa ventrală
5
se găseşte epifaringele, ce ar reprezenta limba sau ligula insectelor, organ cu rol gustativ,
olfactiv şi tactil.
Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe mobile, puternic
chitinizate, prevăzute cu dinti sau suprafete cu striatiuni sau rugozităti, cu rol de a roade
hrana. Mandibulele sunt mai dezvoltate la insectele zoofage. Mişcările mandibulelor sunt
laterale, determinate de doi muşchi mandibulari, unul întinzător (abductor) şi altul îndoitor
(adductor).
Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului maxilar. O maxilă este
alcătuită din 5 piese şi anume:
-partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică;
-corpul maxilei numit stipes pe care se înseră un lob intern numit lacinia, un lob extern
numit galea şi palpul maxilar alcătuit din 4 - 6 articole;
In general maxilele au funcţie masticatorie dar şi functie senzorială, tactilă prin palpii
maxilari.
Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine din unirea pe linie
mediană a celei de a doua perechi de maxile. Este format din:
submentum (sub bărbie);
mentum (bărbie);
prementum (prebărbie).
Pe prementum se articulează cele două glose - lobi mediani, două paraglose- lobi
laterali şi doi palpi labiali alcătuiţi din 3 - 4 articole.
Numai submentum nu provine din unirea celor două maxile (el provine din sternitul
segmentului labial), celelalte piese provin din unirea pe linia mediană a celor două maxile
astfel:
mentum provine din unirea celor două cardo;
prementum provine din unirea celor două stipes;
glosele provin din unirea celor două lacinii;
paraglosele provin din unirea celor două galei;
palpii labiali provin din unirea celor doi palpi maxilari.

Mai există o formatiune hipofaringele, care reprezintă o piesă internă a labiului avănd
functie gustativă.
Labiul are rolul de a finisa triturarea hranei, de a forma bolul alimentar şi de a-1
împinge spre faringe,
Aparatul bucal la insecte este foarte variat constituit, reprezentănd adaptări ale
aparatului bucal în functie de consistenta hranei şi de locul unde se găseşte.

Astfel, hrana poate fi:

I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe, seminte, în care caz
insectele prezintă aparat bucal pentru rupt şi mestecat sau de tip ortopteroid. Se întălneşte la
insectele adulte din 11 ordine (Coleoptera, Orthoptera, Odonata, Dermaptere, Btattoptera,
etc.), precum şi la larvele din 17 ordine (Lepidoptera, Coleoptera, etc.).
II. lichidă ce se poate găsi
1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar sau cu diferite
exudatii. în această situatie insectele pot prezenta:
a) aparat bucal pentru supt, ca la adultii de Lepidoptera,
b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul Hymenoptera familiile
Apidae şi Bombycidae;
2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau sănge. La aceste
insecte se pot întălni următoarele tipuri de aparate bucale:
a) aparat bucal pentru fntepat şi supt, caracteristic pentru insectele din ordinele
Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera şi unele insecte din ordinul Diptera (familia Culicidae
şi Anophylidae);
b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul Diptera (familia
Tabanidae);
c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întălnit la unele insecte din ordinul Diptera
(familia Muscidae);
6
 Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la Melolontha melolontha - cărăbuşul de
mai, prezintă următoarea alcătuire (Figura 4):
Labrum este bine dezvoltat avănd pe linia mediană un intrănd, ce dă aspectul unei
piese bilobate.
Mandibulele sunt piese mari puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi şi rugozităti pentru
ros.
Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo, pe care se articulează
stipesul, bine dezvoltat, ce constituie pivotul maxilei. Pe stipes se articulează lobul intern -
lacinia, lobul extern - galea şi palpul maxilar alcătuit din 4 articole.
Labium este format din submentum îngust, pe care se articulează mentum mai
dezvoltat şi prementum. Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au formă
triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc paraglosele bine dezvoltate şi
palpii labiali formaţi din 3 articole.

Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi

mestecat la Melolontha melolontha. Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile;
c-cardo; s-stipes; Pl.m-palp maxilar; g-galea;
1-lacinia; Lb-labium; sm-submentum;
m-mentum; prm-prementum; pg-paragloşe;
g-glose; pl-palp labial (original)

3.2. Toracele şi apendicii acestuia

Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace, mezotorace şi
metatorace. Fiecare segment toracic este alcatuit din mai multe plăci chitinoase numite
sclerite şi anume (Figura 5); un sclerit dorsal numit tergit sau notum, un sclerit ventral ce
poartă numele de sternit sau gastrum; două sclerite laterale numite pleure. În general
tergitele şi scleritele sunt mai mari şi mai groase, deoarece au rol de apărare şi sustinere, în
timp ce pleurele sunt mai mici şi mai subţiri, avănd funcţia de a lega tergitele şi sternitele.
Între pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc membrane de susţinere numite
"conjunctive" care permit toracelui să-şi mărească sau să-şi micşoreze volumul în timpul
respiratiei, circulatiei săngelui, etc.

7
 Fig.5. Alcătuirea unui segment toracic la insecte: Tg-tergit; St-sternit; Pl-pleure (origlnal)

Protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare şi săpătoare

(blatide, ortoptere, unele coleoptere), în timp ce mezotoracele şi metatoracele sunt mai
dezvoltate la speciile bune zburătoare (odonate, himenoptere, lepidoptere, etc.).
Pe torace se articulează organele de mers - picioarele şi organele de zbor - aripile.

Picioarele la insecte. Insectele prezintă trei perechi de picioare, căte o pereche pentru
fiecare segment toracic, articulăndu-se latero-ventral în nişte ca vităţi coxale.
Piciorul tipic al insectei este alcătuit din 5 articole şi anume: coxa, trohanter, femur,
tibia şi tarsul care se termină cu gheare (Figura 6).

Fig.6. Structura şl tipuri de picioare la insecte:

1. Construcţia piciorului la insecte; c-coxă; tr-trohanter; f-femur; t-tibie; ts-tars; mt-metatars; pr-pretars; 2. Picior
pentru mers (Melolontha melolontha); 3. Picior pentru sărit (Locusta migraforia);
4. Picior pentru săpat (Gryllotalpa gryllotalpa); 5. Picior pentru cules polen (Apis melifera); 6. Picior pentru apucat
(Manthis religiosa) (original)

Coxa formează baza piciorului şi este fixată de torace în cavitatea cotiloidă prin doi
condili.
Trohanterul este un articol mic ce permite articulatia dintre coxă şi femur. La unele
insecte trohanterul este format din două articole: trohanter şi trohanterel (mai ales la
himenoptere), permitănd o mai mare mobilitate a piciorului.
Femurul este un articol bine dezvoltat (ortoptere, blatoptere, coleoptere) de forme şi
mărimi variabile şi înzestrat uneori cu dinti, peri şi spini.
Tibia este bine dezvoltată, de mărimi şi forme diferite, prezentănd marginal spini,
pinteni, peri, etc. La unele insecte (grilide, tetigoniide) pe tibii este localizat organul auditiv-
timpanal.
Tarsul este alcătuit dintr-un articol la insectele inferioare şi 3 - 5 articole la majoritatea
insecteior superioare. Articolul tarsului situat lăngă tibie se numeşte metatars, iar ultimul
articol al tarsului - pretars, care adesea prezintă două gheare laterale, ce pot fi simple sau
despicate, dinţate sau pectinate. La unele insecte pretarsul se termină cu apedinci speciali
(cu funcţii adezive) ce poartă denumiri diferite:
-arolium - o prelungire în formă de lob;

8
 -pulvili- două prelungiri în formă de lobi;
-empodium- o prelungire în formă de păr.
În general picioarele insectelor sunt conformate pentru mers, alergat. La unele insecte
picioarele prezintă adaptări legate de modul de viată. Astfel se întălnesc picioare conformate
pentru sărit (ordinul Orthoptera- lăcuste, greieri, cosaşi), picioare confonnate pentru săpat
(coropişnita), picioare conformate pentru colectat polen (Apis mellifera), picioare pentru
apucat (Manthis religiosa), picioare pentru înot şi văslit (Hydrous, Dytiscus), etc.
Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni laterale ale
tegumentului în regiunea toracelui, articulăndu-se pe mezotorace şi metatorace latero-dorsal.
Din punct de vedere anatomic, aripile sunt formate din două membrane intim lipite una de
alta, sustinute de nervuri, care formează scheletul de sustinere al lor. Nervurile sunt tuburi
chitinoase, în interiorul lor pătrund nervii, traheele şi hemolimfa.
Forma aripilor este în general triunghiular alungită; unele insecte au aripile înguste şi
cu franjuri (ordinul Thysanoptera) sau aripile despicate în lungul nervurilor (la pteroforide).
Aripile variază şi ca mărime: la unele insecte aripile anterioare şi aripile posterioare sunt
egale (ordinul Odonata) iar la alte insecte aripile anterioare sunt mai mari decăt cele
posterioare (ordinul Lepidoptera).
În funcţie de numărul aripilor, insectele se împart în două mari grupe şi anume:
1. Apterigote- lipsite de aripi (insecte inferioare);
2. Pterigote - insecte cu aripi (majoritatea insectelor). La rândul lor insectele pterigote
pot fi:
a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera, Odonata, Lepidoptera,
etc.
b) cu o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind transformată în "haltere
sau balansiere", ca la insectele din ordinul Diptera;
c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vietii parazitare au
pierdut aripile - ordinul Aphaniptera, Mallophaga, Anoplura. La aripi se disting următoarele
regiuni (Figura 7):
-porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei;
-portiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă;
-portiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea anterioară sau costa, iar
porţiunea opusă acesteia se numeşte marginea posterioară sau dorsum;
-unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf sau apex;
-unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte tornus,

Fig.7.Regiunile unei aripi:

b-baza; me-marginea externă; ma-marginea anterioara; mp-marginea
posterioară; a-apex; t-tornus (original)

Nervatiunea aripilor este caracteristică şi constituie un criteriu important în taxonomie.

Aripile prezintă nervuri longitudinale şi nervuri transversale. Suprafata aripilor înconjurată de
nervuri se numeşte celulă iar portiunea dintre două nervuri, care se termină la marginea
externă a aripilor se numeşte cămp.
O schemă generală a nervurilor aripilor la insecte arată următoarele (Figura 8):
existenta nervurii costale, a nervurii subcostale, a trunchiului nervurilor radiale (1 - 5), a
trunchiului nervurilor mediale (1 - 4), a trunchiului nervurii cubitale (1 - 3) şi a trunchiului
nervurilor anale (1 - 5).

9
 Fig.8.Schema nervaţiunii unei aripi:
Co-costală; Sb-subcostală; Ra-radială; Cu-cubitală; An-anaia; Ju-jugală;
Me-medială; Mcu-medio-cubitala (după Weber)

Nervurile transversale fac legătura între nervurile principale de acelaşi fel, ca de

exemplu două nervuri radiale şi în acest caz se numeşte nervura transversal - radiaiă sau
nervurile transversale leagă două nervuri transversale diferite, de exemplu o nervură radială
cu una medială şi în acest caz se numeşte nervura transversal - medio - radială.
Din punct de vedere al consistenţei aripile pot fi (Figura 9):
1. aripi chitinoase numite elitre - sunt aripi tari, îngroşate (aripile anterioare de la
insectele din ordinul Coleoptera);
2. aripi pergamentoase numite tegmine - sunt aripi cu consistenţă intermediară între
cele chitinoase şi cele membranoase (aripile anterioare de la insectele din ordinul
Orthopteră);
3. aripi membranoase - sunt aripi fine, transparente (aripile anterioare şi posterioare de
la insectele din ordinul Hymenoptera, Odonata);
4. aripi hemielitre- sunt aripi care mai mult de jumătate sunt chitinoase iar la vărf sunt
membranoase (aripile anterioare de la insectele din ordinul Heteroptera);
5. aripi membranoase acoperite cu solzi- aripile anterioare şi posterioare de la
insectele din ordinul Lepidoptera;
6. aripi membranoase acoperite cu peri- aripile anterioare de la insectele din ordinul
Trechaptera;
7. aripi cu 1-2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini- aripile anterioare şi
posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.

Fig.9. Consistenţa aripilor la diferite ordine de insecte:

1. Orthoptera, 2. Thysanoptera; 'î.Heteroptera, A.Homoptera, 5. Coleoptera; G.Hymenopters,
7' .Lepldoptera, Q.Diptera (original)

Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele posterioare prin diferite
dispozitive de cuplare şi anume:
a) sub formă de cărlige sau hamuli ca de exemplu la unele himenoptere;
b) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit frenulum, ca la
insectele din ordinul Lepidoptera.
Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe de insecte, astfel la Pieris
brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28 bătăi/s; la unele specii de viespi =110 bătăi/s; la
albină = 190 - 250 bătăi/s.; la tănţar Culex pipiens = 594 bătăi/s.
3.3. Abdomenul la insecte
10
 Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte. Embrionar abdomenul
este constituit din 12 segmente iar la adult numărul segmentelor se poate reduce la 5 - 7
(exemplu la insectele din ordinul Coleoptera). Ultimul segment al abdomenului se numeşte
telson. La insectele la care abdomenul este format din 11 - 12 segmente se diferenţiază trei
regiuni şi anume:
a) regiunea pregenitală (segmentele 1 - 7);
b) regiunea genitală (segmentele 8 - 9);
c) regiunea postgenitală (segmentele 10-12).
În general segmentele abdomenului sunt la fel constituite ca şi segmentele din
regiunea toracelui şi anume din sclerite dorsale numite notum sau tergit, din sclerite ventrale
numite sternum sau gastrum şi din sclerite laterale numite pleure.
La abdomen se găsesc următoarele orificii:
-orificiul anal situat pe ultimul segment abdominal;
-orificiile genitaie situate pe segmentele 8 şi 9;
-orificiile respiratorii numite stigme, care sunt câte o pereche pentru fiecare segment
abdominal, cu excepţia ultimului segment şi sunt prezente încă pe mezo şi metatorace,
lipsind în regiunea capului.
Forma abdomenului poate fi diferită: cilindric, conic-cordiform, fusiform, etc., iar în
sectiune transversală apare triunghiular, oval, rotund, în general turtit dorso-ventral.
Abdomenul se leagă de torace în diferite moduri, deosebindu-se trei tipuri (Figura 10):
a) abdomen sesil - cănd este legat anterior direct de metatorace (ordinul Orthoptera,
Coleoptera);
b) abdomen suspendat - la care primul segment este foarte redus şi se contopeşte cu
metatoracele, fonnănd segmentul median sau propodeum, iar al doilea segment se
îngustează mult anterior formănd o gătuitură (familia Vespidae);
c) abdomen peţiolat sau pedicelat la care 1-2 segmente ce urrnează propodeum se
îngustează mult, alcătuind un peţiol (Formicidae, lchneumonidae).

Fig-10. Forme de abdomen la insecte: a,b-sesil (Atalis spp., Cossus cossus); c-suspendat
(Scotia segetunfj; d,e-peţiolat (Myrmica şi Formics) (original)

Abdomenul insectelor adulte este lipsit de apendici locomotori, care de altfel se

întălnesc la larvele polipode.
La insectele adulte se găsesc apendici cu alte funcţionalităti şi anume apendici genitali,
corniculele, cercii şi stiiii.
Apendicii genitali alcătuiesc armătura genitală la adulţi, fiind situaţi pe segmentele 8 şi
9. Un apendice genital principal este ovipozitorul numit şi oviscapt, talieră, organ ce serveşte
la depunerea ouălor. La albină şi viespi ovipozitorul este transformat în acul cu venin, în care
se scurge continutul rezervorului a două glande acide şi a unei glande alcaline. în jurul
orificiului genital se găsesc o serie de piese chitinoase articulate sau nearticulate, de diferite
structuri, care poartă numele de gonatofize la femelă şi ganopode la mascul, ce constituie
organui copulator.
Corniculele se întălnesc la păduchii de frunze, dorsal, pe al V-lea segment abdominal
şi apar ca două piese scurte, tubulare. Corniculele pot fi scurte, abia vizibile sau lungi,
cilindrice, conice, umflate sau turtite, orientate înapoi şi lateral,
Cercii sunt apendici mobili, articulaţi (ordinul Diplura) sau nearticulaţi (Forficula
auriculariă), care sunt fixati pe segmentul anal. Cercii sunt consideraţi ca organe olfactive
sau au rol în împerecherea unor insecte (Blatta).
Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situati de obicei pe abdomenul unor insecte
inferioare (Diplura, Thysanură) servind în locomotie sau cu rol imprecis la Blatta.
11
 CAPITOLUL IV - BIOLOGIA INSECTELOR
Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi transformărilor care au loc
de la ou şi pănă la moartea fiziologică a adultului.
În dezvoltarea unei insecte se disting trei etape: dezvoltarea embrionară, dezvoltarea
postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.
4.1. Dezvoltarea embrionară
Dezvoltarea embrionară sau embriogeneza se refera la dezvoltarea embrionului şi
începe imediat după fecundarea oului şi durează pănă la aparitia larvei.
În dezvoltarea embrionului se disting 4 faze:
a) faza de segmentaţie;
b) faza formării foitelor embrionare sau germinative;
c) faza formării organelor sau organogeneza;
d) faza diferentierii histologice.
Durata dezvoltării embrionare sau incubatia variază foarte mult în functie de specie şi
de conditiile de mediu, de la căteva ore la un an şi chiar mai mult. Astfel, la musca de casă
dezvoltarea embrionară este de 8 - 12 ore, la unele specii de lepidoptere ajunge la 9 luni, iar
la unii reprezentanti ai familiei Plasmidae (ordinul Orthoptera) incubaţia durează pănă la 2
ani.
În functie de locul unde are loc embriogeneza (în mediul extern sau în corpul femelei)
se disting trei grupe de insecte:
a) oviparia - dezvoltarea embrionului are loc în mediul extern, ca la majoritatea
insectelor;
b) ovoviparia- dezvoltarea embrionului începe în căile genitale materne şi se continuă
în mediul extern (Eriococcus spurius);
c) viviparia sau larviparia- dezvoltarea embrionului are loc numai în interiorul corpului
femelei şi insectele depun larve (Quadraspidiotus pemiciosus, insectele din familia
Aphididae).
4.2. Dezvoltarea postembrionară
Dezvoltarea postembrionară începe din momentul ieşirii larvei din ou şi se încheie cu
apariţia adultului.
Transformările suferite de insecte de la apariţia stadiului de larvă şi pănă la adult
poartă numele de metamorfoză iar fenomenul biologic se numeşte
metabolie. în functie de gradul de metabolie se deosebesc insecte fără metamorfoză
sau ametabole (Apterygota) şi insecte cu metamorfoză sau metabole (Pterygota).
În functie de transformările care au loc, la insecte se întălnesc două mari tipuri de
metamorfoză:
1. Metamorfoză incompleta sau hemimetabolă;
12
 2. Metamorfoză completă sau holometabola.
Metamorfoza incompletă sau hemimetabolă (heterometabolă) se caracterizează prin
aceia că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii: ou - larvă - nimfă -
adult (Figura 11).

Fig.11. Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Heteropteră) (după Bonnemaison)

Această metamorfoză se caracterizează prin aceia că larvele seamănă cu insectele

adulte, deosebindu-se de ele doar prin dimensiunile mai mici, lipsa sau incompleta
dezvoltare a aripilor şi incapacitatea lor de a se reproduce.
Această metamorfoză poate fi de mai multe tipuri:
-paleometabolă
-heterometabolă
-neometabolă fiind caracteristică insectelor din ordinul Heteroptera, Homoptera,
Orthoptera, Thysanoptera.
Metamorfoza completă sau holometabolă se caracterizează prin aceea ca insectele în
cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii: ou - larvă - pupă - adult (Figura 12). Larvele
insectelor holometabole se deosebesc de adulti, atăt prin forma externă, căt şi prin structura
internă. Metamorfoza holometabolă poate fi de mai multe tipuri: holometabola typica,
hypermetabola, polymetabola şi cryptometabola şi se întălneşte la insectele din ordinele
Coleoptera, Lepidoptera, Hymenoptera, Diptera.

13
 Fig.12. Dezvoltarea unei insecte holometabole (Lepidoptera) (după Bonnemaison)

Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară a insectelor, cănd ele

se hrănesc activ şi înmagazinează în corpul lor mari cantităti de substanţe hrănitoare.
Creşterea larvelor are loc prin năpărliri succesive. Cănd larva ajunge la o anumită limită de
dezvoltare, îşi schimbă cuticula veche (exuvia) cu alta nouă, fenomen cunoscut sub numele
de năpărlire. Numărul năpărlirilor în general este constant şi specific diferitelor grupe de
insecte, putând varia de la 1 la Campodea şi alte apterigote, pănă la 40 la ephemeroptere.
Perioada cuprinsă între două năpârliri se numeşte vârstă. Larva apărută din ou se numeşte
larvă neonată sau larvă de vărsta l-a iar după năpărlire trece în larvă de vârsta a ll-a şi aşa
mai departe.
Durata stadiului larvar este diferită fiind în funcţie de specie precum şi conditiile de
mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. De exemplu, la unele diptere dezvoltarea larvară
are loc în 3 - 4 zile, la Anisoplia segetum în 10-11 luni, la Cossus cossus 2 ani, la Agriotes
spp. în 3 - 4 ani, iar la unele cicade (Cicadina) şi buprestide (Coleoptera) în 10-17 ani.
Larvele insectelor holometabole sunt foarte variate ca formă, grupându-se în
următoarele tipuri (Figura 13).

Fig.13. Tipuri de larve la insectele holometabole: polipode (a,b);

oligopode de tip elaterid c); campodeiform (d); melolontoid (e);
apoda acefală (f) şi eucefală (g) (original)

a) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari, mandibulele fiind bine

dezvoltate (larvele unor specii parazite: chalcidile, ichneumonide, etc).
b) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de picioare
abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate (au 2 - 5 perechi de picioare
abdominale) iar larvele de tenthredinide (Hymenopfera) poartă denumirea de omizi false (au
7 - 8 perechi de picioare abdominale);
c) Larve oligopode au 3 perechi de picioare toracice (majoritatea insectelor din ordinul
Coleoptera) acestea pot fi de mai multe tipuri şi anume:
-tipul campodeiform sau carabid, au corpul viermiform, care se subtiază spre partea
posterioară; capul cu piesele bucale îndreptate înainte, cu mandibulele puternice; dorsal pe
fiecare segment prezintă căte un sclerit mai îngroşat şi mai intens colorat. Aceste larve sunt
caracteristice pentru insectele din familia Carabidae, ordinul Coleoptera;

14
 -tipul elateriform sau elaterid, care popular se numesc viermi sărmă. Prezintă corp
viermifonn, alungit, cu tegumentul tare, de culoare galbenă-arămie; terminatia ultimului
segment este caracteristică diferitelor genuri. Acest tip de larve se întâlneşte la insectele din
familia Elateridae, ordinul Coleoptera,
-tipul scaraberform sau melolontoid, popularse numescviermi albi. Larvele au corpul
înconvoiat sub forma literei C, puternic cutat transversal, de culoare albă, cu apendici cefalici
şi toracici castanii, stigmele brune. Capul este ortognat, mare, picioarele inegal dezvoltate;
cele anterioare sunt mai scurte, iar cele posterioare mai lungi. Ultimul segment abdominal
este voluminos, pe sternitul acestuia se găseşte un cămp de sete a căror dispoziţie este
caracteristică diferitelor specii. Larvele de tip melolontoid se întălnesc la insectele din familia
Scarabaeidae, ordinul Coleoptera.
d) Larvele apode sunt lipsite de picioare, având sau nu capsula cefalică distinctă.
Larvele apode pot fi:
-eucefale sau de tip curculionid. Capsula cefalică este vizibilă, iar aparatul bucal este
conformat pentru ros. Sunt caracteristice pentru insectele din familia Curculionidae, larvele
miniere de lepidoptere şi pentru unele specii din ordinul Diptera, hemicefale, la care capsula
cefalică este pe jumatate introdusă în torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt
(larvele unor specii de diptere);
-acefale, la care capul este complet învaginat, ca la insectele din ordinul Diptera şi la
cele din familia Buprestidae (ordinul Coleoptera).
e) Larvele postoligopode se caracterizează printr-o mare asemănare cu adulţii, atăt
morfologic căt şi biologic. După aspectul exterior sunt la fel ca adultii, avănd ochii faţetati,
rudimente de aripi în ultimele vărste şi părţile corpului bine delimitate. Din această grupă fac
parte larvele tuturor insectelor heterometabole (Heteroptera, Homoptera, Orthoptera,
Thysanoptera, efc.).
Larva în ultima vărstă, cu dezvoltarea încheiată, după ultima năpărlire se transformă în
nimfă (la insectele heterometabole) sau în pupă (la insectele holometabole).
Transformarea în pupă se face în locuri adăpostite. înainte de transformarea în pupă, larva
îşi confectionează din fire de mătase sau alte materiale (particule de sol, etc.) adăposturi ce
poartă numele de cocon, ce are rolul de a proteja pupa de acţiunea nefavorabilă a factorilor
mediului înconjurător. Mărimea, forma şi culoarea coconului variază în funcţie de specie. La
unele insecte, larvele se transformă în pupe în sol în loji pupale. La diptere, larvele se
transformă în pupe în ultima exuvie pupală, ce se numeşte puparium sau cocon fals. înainte
de a se transforma în pupă, larva trece prin stadiul de prepupă, în care larvele nu se mai
hrănesc, devin imobile, se scurtează, se îngroaşă şi năpărlind pentru ultima oară se
transformă în pupă.
Stadiul de pupă este un stadiu în care insecta nu se mişcă, corpul ei se îngroaşă şi se
scurtează. în interiorul corpului pupei au loc procese de reducere a unor organe (histoliză) şi
de formare a altora noi (histogeneză), caracteristice insectei adulte.
Din punct de vedere morfologic se deosebesc trei tipuri de pupe (Figura 14):

Fig.14. Tipuri de pupe la insecte 1. liberă; 2. obtectă; 3. coarctată (original)

a) pupă liberă, la care apendicii corpului sunt liberi şi pot executa mişcări (exemplu la
coleoptere, himenoptere, etc.);

15
 b) pupă obtectă, apendicii sunt lipiti de corp cu un lichid exuvial şi acoperite cu o
membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa avănd aspectul de mumie ce poartă
numele de crisalidă (la unele lepidoptere) sau se găseşte într-un înveliş format din fire de
mătase ce se numeşte cocon (lepidoptere);
c) pupă coarctată este o pupă liberă în interiorul ultimei exiivii larvare. care formează
un înveliş opac ca un butoiaş, ce se numeşte puparium (la majoritatea dipterelor). Stadiul de
pupă durează de la căteva zile până la câteva luni, fiind în funcţie de specia de insectă şi de
condiţiile de mediu.
4.3. Dezvoltarea postembrionară
Dezvoltarea postembrionară începe cu aparitia insectei adulte şi se încheie cu moartea
fiziologică a ei. Insecta adultă nu creşte şi nu năpărleşte, dar suferă profunde transformări de
maturatie si îmbătrănire. Astfel, în prima perioadă insecta se maturizează din punct de
vedere sexual iar în a doua perioadă intervine moartea fiziologică a adultului datorită
epuizării substanţelor de rezervă din organism.
Perioada dezvoltării postmetabole sau longevitatea insectelor este foarte diferită, de la
căteva minute la cătiva ani. De exemplu specia Psyche aplformis - Psychidae (Lepidoptera)
trăieşte 32 - 58 minute, în timp ce unele coleoptere şi lepidoptere au o viată de 1 - 2 ani. Cea
mai mare longevitate o au insectele sociale (matoa albinelor poate trăi pănă la 5 ani, iar
matca unor specii de termite pănă la 12 - 15 ani).
4.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte
Prin generaţie se înţelege totalitatea indivizilor care se dezvoltă din ouăle depuse de
femelele unei populatii adulte a unei specii, într-un timp determinat al perioadei de vegetaţie
şi în funcţie de condiţiile de mediu şi până la moartea indivizilor adulţi, ce au alcătuit
descendenţa respectivă.
Timpul necesar dezvoltării unei generatii variază în limite mari de la specie la specie.
La unele insecte dezvoltarea unei generatii are loc într-un timp foarte scurt (căteve zile sau
căteva săptămăni), iar la alte insecte dezvoltarea are loc într-un timp mult mai îndelungat (la
luni sau ani de zile).
În functie de timpul necesar dezvoltării unei generatii fată de durata unui an, insectele
se clasifică în următoarele grupe:
a) insecte monovoltine, care au o singură generatie pe an (exemplu la Zabrus
tenebrioides, Eurygaster spp., Tanymecus dilaticollis, Anthonomus pomorum, Rhagoletis
cerasi, etc.);
b) insecte bivoltine, care au două generatii pe an (exemplu la Eurydema ornata,
Mamestra brassicae, Hyphantria cunea, Laspeyresia pomonella, etc.);
c) insecte trivoltine, care prezintă trei generatii pe an (exemplu Lobesia botrană);
d) insecte polivoltine, care prezintă mai multe generatii în decursul unui an (exemplu
Lithocoletis blancardella, Brevicoryne brassicae, Trialeurodes vaporariorum, etc.);
e) insecte bienale, care prezintă o generatie la doi ani (exemplu Gryllotalpa gryllotalpa,
Anisoplia austriaca, etc.);
f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de mai
multi ani (exemplu 3 - 4 ani la Melolontha melolontha, Anoxia villosa, 3 - 5 ani la Agriotes
spp., etc.).
Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în strănsă legătură cu
conditiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. Astfel, la aceiaşi specie (Laspeyresia
pomonella, Leptinotarsa decemlineata, Mayetiola destructoi) în regiunile sudice au 3
generaţii în timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt însă insecte care indiferent de
răspăndirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi număr de generatii (exemplu la
Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o generatie pe an, iar Anisoplia austriaca o generatie la
doi ani).
La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta este eşalonată pe o
perioadă mai îndelungată, generatiile se suprapun, întălnindu-se în anumite perioade, diferite
stadii ale insectei (exemplu la Leptinotarsa decemlineata, Laspeyresia pomonellă).

16
Suprapunerea generatiilor îngreunează stabilirea momentului optim de aplicare a
tratamentelor.
Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se întelege succesiunea stadiilor
sau a generaţiilor unei specii, într-o anumită perioadă de timp.
Fiecare specie de insectă se caracterizeaza printr-un ciclu evolutiv propriu, care poate
fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.
Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat în diferite moduri prin
grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc semne convenţionale pentru fiecare stadiu al
dăunătorului sau se prezintă direct în succesiune evolutia stadiilor în raport cu planta gazdă
(Figura 15 şi 16).
Un ciclu deosebit se întălneşte la păduchii de frunze (ordinul Homoptera, familia
Aphididae) deoarece indivizii din generaţia F2 nu dau naştere la urmaşi identici generaţiei F1.

Fig.15. Schema ciclului evolutiv la ploşniţa roşie a verzei (Eurydema omatst)

(după Săvescu)

Fig.16. Ciclul biologic al viermelui mărului -Cydia pomonella L. (original)

La aceste insecte, numai după o succesiune a mai multor generatii de diferite forme
(Fn), se ajunge din nou la forma generatiei de la care s-a pornit.
Înmulţirea afidelor este holociclică deoarece unele generaţii se înmulţesc sexuat iar
alte generatii se reproduc partenogenetic. Afidele prezintă specii nemigratoare cu ciclu
evolutiv monoecic, care se desfăşoară pe o singură plantă gazda sau pe mai multe plante
gazdă din aceiaşi familie botanică şi specii migratoare care au ciclul evolutiv diecic.

17
 La speciile diecice ciclul biologic se desfăşoară pe două plante gazdă şi anume:
a) o gazdă primara sau initială, care este reprezentată prin specii lemnoase;
b) o gazdă secundară, reprezentată prin specii ierboase.
Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare (Aphis pomi, Schizaphis graminum, etc.) este
următorul (Figura 17).

Fig.17. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică,

monoecică (Aphis pomi):
1. Ou de iarnă; 2. fundatrix; 3. fundatrigene aptere şi aripate (3 -4 G); 4.virginogene aptere şi aripate (8-12 G); 5.
sexupare; 6-7. sexuaţi: masculi şi femele (original)

Insecta iernează sub formă de ou depus pe ramurile subtiri; In primăvară din oul de
iarnă apare femela apteră numită fundatrix sau matca. Femelele fundatrix pe cale
partenogenetică, dau naştere la căteva generatii de femele numite fundatrigene, aptere şi
aripate.
La rândul lor, fundatrigenele se înmulţesc partenogenetic şi dau naştere la femele
aripate numtte virginogene aripate şi femele nearipate, virginogene nearipate, care se
dezvoltă pe aceiaşi plantă-gazdă sau pe plante gazde înrudite, succedăndu-se 8-12 generatii
în cursul unei perioade de vegetaţie. Spre sfărşitul verii, apare ultima generatie de femele
partenogenetice aripate numite sexupare. Femelele sexupare depun două feluri de ouă din
care apar masculi şi femele, ce constituie forma sexuată, iar după copulatie femelele depun
oul de iarnă, încheindu-se astfel ciclul biologic.
Ciclul evolutiv al speciilor de afide migratoare (Myzus cerasi, Myzus persicae,
Hyalopterus pruni) este următorul (Figura 18).
Toamna, femelele din forma sexuată, depun ouă de iarnă (de rezistentă) pe ramurile
plantelor gazdă-primară (cireş, vişin). Primăvara din ouăle de iarnă apar femele fundatrix,
care se înmultesc pe cale partenogenetica şi dau naştere la căteva generatii de fundatrigene
(3 -4), femele aptere şi aripate, formănd colonii pe organele atacate (frunze); în sănul
coloniei respective, ultima generaţie de fundatrigene aripate numite migrans allata mută
colonia pe plantele gazdă secundare (colonicus exulens). Acestea se înmultesc
partenogenetic în tot cursul perioadei de vegetaţie dănd naştere la o serie de generatii
virginogene aptere şi aripate.

La sfârşitul verii în cadrul coloniei de virginogene apar sexuparele, care cuprind femele
aripate ce reăntorc colonia pe plantele gazdă primare.
Formele sexupare depun doua feluri de ouă, din care iau naştere formele sexuate,
masculi şi femele. După copulare femelele depun ouăle de iamă şi astfel ciclul biologic se
încheie.

18
 Fig.18. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclica,
diecica (Myzus cerasi); 1. ou de iarnă; 2. fundatrix;
S.fundatrigene; 4.migrante; 5-8. virginogene aptere şi aripate; 9. sexupares;
10-11. sexuaţi: masculi şi femele; gazda primara: cireş şi vişin; gazda secundară:
Galium sp. şi Asperula sp. (original)

4.5. Diapauza
Diapauza este o întrerupere temporară care intervine în timpul dezvoltării insectelor, constituind
o adaptare a acestora la conditiile neprielnice ale mediului (temperaturi scăzute sau prea ridicate,
uscăciune, lipsa hranei, etc.)
Diapauza este caracteristică diferitelor specii şi poate apare în orice stadiu de dezvoltare. Astfel,
diapauza poate să apară în stadiul de ou (Entomoscelis adonidis, Malacosoma neustria, diferite
insecte din familia Acridldae, Lymantria dispai), în stadiul de larvă (Zabrus tenebrioides, Oscinella frit,
Ostrinia nubilalis, Laspeyresia pomonella, etc.), în stadiul de pupă (Scotia segetum, Mamestra
brassicae, Eupoecilia ambiguella, Hyphantria cunea, Rhagoletis cerasi, etc.) sau în stadiul de adult
(Eurygaster spp, Leptinotarsa decemlineata, Tanymecus dilaticollis, Sitona lineata, et6).
După modul cum se manifestă, diapauza poate fi obiigatorie sau facultativă.
Diapauza obligatorie a apărut ca rezultat al tendintei de adaptare la conditiile nefavorabile de
dezvoltare şi în acest caz face parte integrantă din fondul genetic al speciei.
Diapauza facultativă apare ca rezultat al influenţei unuia sau mai multor factori nefavorabili ai
mediului.
În timpul diapauzei, procesele fiziologice din corpul insectei se reduc la minimum şi se
desfăşoară pe seama lipidelor şi a altor substante de rezervă acumulate anterior, Astfel, la larvele de
Osthnia nubilalis continutul în lipide scade de la 56,6% s.u. (la închiderea dezvoltării şi intrării în
diapauză) pănă la 31,8% s.u. (la sfărşitul diapauzei).
Diapauza este reglementată de glandele endocrine ale sistemului nervos, iar dintre factorii de
mediu, care determină intrarea în diapauză sau ieşirea din această stare sunt: temperatura, lumina,
umiditatea, hrana eto.;
Aceşti factori pot acţiona independent sau în complex.
Temperatura influentează atăt prin scăderea, căt şi prin ridicarea ei peste anumite limite. La
temperaturi scăzute, insectele se retrag în adăposturi, care le oferă o protectie mai mult sau mai putm
sigură împotriva temperaturilor joase, intrănd asttel într-o diapauză hiemală; în regiunile temperate,
diapauza hiemală face parte integrantă din ciclul biologic al insectelor. La marea majoritate a
insectelor, diapauza hiemală are loc întotdeauna în acelaşi stadiu şi obişnuit în aceleaşi locuri

19
(lăcustele acridide iernează în stadiu de ou în sol, găndacul ghebos şi buha semănăturilor hibernează
ca larve în sol, buha verzei şi musa cireşelor iernează ca pupe în sol iar adultii găndacului din
Colorado şi gărgăriţa cenuşie a sfeclei iemează ca adulti în sol).
Cunoaşterea stadiului de hibernare prezintă o importantă deosebită în aplicarea diferitelor
măsuri de combatere.
La temperaturi ridicate, peste limita optimă de dezvoltare, unele insecte intră într-o diapauză de
vară sau estivală (exemplu la gândacul roşu al rapitei, gărgărita florilor de măr, au diapauza estivală în
stadiul de adult iar la cotarul verde diapauza estivală este în stadiul de pupă).
Lumina constituie un factor determinant în apariţia sau evitarea diapauzei la unele insecte. Rolul
hotărător îl are lungimea zilei sau fotoperioada.
În funcţie de reactia fată de lumina zilei, insectele se clasifică în:
1. Insecte de zi lungă, la care dezvoltarea se desfăşoară normal, fără întrerupere, în conditiile
zilelor de vară, a căror perioadă de lumină este de 14-17 ore, în timp ce în condit'iile zilelor scurte de
toamnă, intervine diapauza (exemplu la Leptinotarsa decemlineata, Scotia segetum, Cydia pomonella,
Pieris brassicae, etc.);
2. Insecte de zi scurtă, dezvoltarea lor are loc numai în conditiile zilelor scurte, sub 13-16 ore,
în timp ce zilele lungi determină aparitia diapauzei (exemplu la Bombyx mori, Stenocarus fuliginosus,
etc.).
3. Insecte neutre sau intermed/are (Ostrinia nubilalis, Leucoma salicls, etc.) dezvoltarea
continuă se produce numai în limitele a 18 - 20 ore lumină din 24 ore, în timp ce în conditiile zilelor mai
scurte sau mai lungi se declanşează diapauza.
Umiditatea ridicată sau scăzută are un rol important în aparitia diapauzei la insecte. Astfel, vara
la umiditate relativă scăzută, pupariile muştei de Hessa (Mayetiola destructor) rămăn în diapauză
pănă în toamnă sau chiar în anul următor, cănd umiditatea este favorabilă evolutiei insectei. La
fluturele alb al verzei (Pieris brassicae) declanşarea diapauzei are loc la o umiditate atmosferică
ridicată.
Hrana, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, poate determina apariţia diapauzei la unele
insecte. Astfel, iarvele insectei Diatraea lineolata intră în diapauză atunci când ele sunt obligate să se
hrănească cu tulpini de porumb uscate.

CAPITOLUL V - ECOLOGIA INSECTELOR

Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de factori care influenţează
modul de viaţă a unei specii de insectă sau a unei bioceneze de insecte, de pe un anumit
loc. Un astfel de studiu conduce la cunoaşterea cauzelor care influientează numărul
insectelor, stabileşte conditiile de variaţie numerică, adică dinamica înmulţirii în masă şi
răspăndirea insectelor.
În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite conditii de mediu, fiecare specie
dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile pentru ea. În concordantă cu condiţiile de
mediu în care s-au format, fiecare specie manifestă o selectivitate fată de conditiile locului de
trai, având un anumit standard ecologic, câştigat în decursul evoluţiei sale istorice şi care se
transmite la urmaşi, particularitate ce are un caracter conservator.
Diferitele specii de insecte se comportă diferit fată de influenta nefavorabilă a factorilor
de mediu avănd o anumită plasticitate ecologică ce reprezintă gradul de adaptabilitate a
speciei faţă de oscilaţiile factorilor de mediu şi are un caracter progresiv. Speciile care au o
mare plasticitate ecologică se adaptează mai uşor la noile condiţii de mediu, în care urmează
să se dezvolte. în felul acesta se pot crea conditii nefavorabile, care să depăşească limitele
plasticităţii ecologice, distrugăndu-se speciile dăunătoare.

5.1. Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor

Factorii care influenţează în general viaţa organismelor dintr-un ecosistem oarecare,
pot fi sistematizati în cinci grupe: climatici, edafici, biotici, tehnici şi antropoici.
5.1.1. Factori climatici
Factori climatici sau conditiile meteorologice cuprind influenta temperaturii, umidităţii,
luminii şi a curenţilor de aer asupra dezvoltării insectelor. În primul rând s-a studiat
20
temperatura şi umiditatea, întrucât aceşti factori influenţează răspăndirea geografică şi
intensitatea înmultirii în masă a insectelor. în ultimul timp se acordă o mare importantă
factorului lumină, care influenţează diapauza insectelor.

5.1.1.1. Temperatura
Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu temperatura mediului în care
trăiesc, fiind organisme heterotenne sau poikiloterme. În general insectele au temperatura
corpului mai mare cu 0,5 - 1°C faţă de mediul înconjurător. Cu cât temperatura corpului este
mai ridicată, cu atât şi procesele fiziologice se desfăşoară mai rapid, deci durata dezvoltării
diferitelor stadii depinde de condiţiile de mediu în care trăieşte insecta (Figura 19).

Fig.19. Zona biologică de dezvoltare a insectelor (original)

Activitatea vitală a insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 - 40°C. Fiecare
specie de insectă are limitele sale proprii de temperatură între care se dezvoltă. Astfel există
o limită inferioară de temperatură, denumită prag biologic inferior sau temperatură minimă
(to) şi o limită superioară, denumită prag biologic superior sau temperatură maximă de
dezvoltare (T). în afară de aceste două limite organismele mai au un prag de prolificitate (O)
- temperatura la care sexele devin fertile şi un prag termic optim (O1). Între limitele pragurilor
inferior şi superior are loc dezvoltarea mai mult sau mai puţin normală a speciei respective.
Zona cuprinsă între aceste două limite (pragul inferior şi superior de dezvoltare) se numeşte
zona blologică de dezvoltare. Sub pragul inferior şi deasupra pragului superior se găseşte
zona letală sau mortală, în care specia nu poate trăi (Figura 19).
La temperaturi scăzute, sub pragul inferior, insectele îşi pierd treptat mobilitatea şi în
cele din umnă cad într-o stare de amorteală. Moartea insectelor la temperaturi scăzute
survine datorită proceselor de deshidratare a protoplasmei, precum şi din cauza înghetării
apei libere şi a formării cristalelor de gheaţă. Moartea insectelor prin înghet survine numai
atunci cănd temperatura scade sub o anumită limită, denumită prag termic critic, la care
toată apa din corpul insectei îngheaţă. Pănă la atingerea acestei limite, procesele vitale
încetează şi intervine aşa numita stare de anabioză din care, în condiţiile creşterii treptate a
temperaturii mediului înconjurător, insecta poate fi readusă la viaţă. În perioada de iarnă,
unele insecte suportă temperaturi de pănă la - 21°C şi chiar mai scăzute. Rezistenta
insectelor la temperaturile scăzute depinde de conţinutul în grăsimi, precum şi de modul cum
apar temperaturile joase; dacă temperatura scade treptat, insectele pot suporta temperaturi
mai joase, fără a îngheţa.
La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea insectelor încetează treptat,
datorită coagulării substanţelor proteice. Coagularea poate fi partială (necroză), când
insectele îşi pot reveni şi totală (paranecroză), după care revenirea la viaţă nu mai poate avea loc.
Zona biologică de dezvoltare a insectelor se împarte în trei subzone:
rece, optimă şi caldă.

21
 a) Subzona rece este cuprinsă între pragul biologic inferior (to) şi pragul de prolificitate
(0). Insectele cresc încet, durata dezvoltării se prelungeşte mult, indivizii rămăn sterili. Viteza
reactiilor biochimice este redusă şi nu se sintetizează substante proteice.
b) Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (O) şi optimul termic (O 1).
Durata dezvoltării se scurtează, numărul generaţiilor şi prolificitatea cresc, lungimea corpului
rămăne constantă. Activitatea de hrănire, mişcare şi schimbul de substanţe este maximă.
Dezvoltarea insectei are loc într-un număr minim de zile. Temperatura optimă de dezvoltare a
insectelor este cuprinsă între 20 - 30°C.
c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul biologic superior (T).
Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor, prolificitatea şi lungimea corpului insectelor
descresc.
Pentru dezvoltarea unui stadiu, insectei îi este necesară o anumită cantitate de căldură
numită constantă termică (K).
Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează prin însumarea zilnică a
temperaturilor de deasupra pragului biologic, pe tot timpul de dezvoltare a stadiului respectiv,
iar constantele dezvoltării insectelor iau aspectul unei curbe hiperbolice (Figura 20).

Fig.20. Hiperbola dezvoltării gărgariţei fasolei (Acanthoscelides obsoletus):

0, 0, - temperatura optima;to -pragul biologic inferior; T-pragul biologic superior (după Săvescu)

Constantele de dezvoltare ale insectelor se calculează cu ajutorul ecuaţiei:

K= Xn(tn-to)
în care K - constanta termică;
Xn - durata dezvoltarii insectei;
tn - temperatura la care are loc dezvoltarea;
to - pragul inferior de dezvoltare;
tn - to - temperatura efectivă.

Cu ajutorul elementelor din această ecuatie se pot calcula: pragul inferior (to),
constanta termică (K), durata dezvoltării unei insecte (Xn) şi numărul de generatii (g).
Cunoaşterea constantelor dezvoltării insectelor prezintă o deosebită importantă în ceea
ce priveşte elaborarea bazelor teoretice a întocmirii schemei ciclului biologic şi a stabilirii
ariei de răspăndire, a perioadei de activitate biologică şi a caracteristicilor ecologice ale
speciei de insecte.
Temperatura are o influenţă hotărătoare asupra duratei de dezvoltare a stadiilor
embrionare şi postembrionare în condiţii normale. Cu căt temperatura este mai apropiată de
cea optimă, cu atăt durata de dezvoltare este mai scurtă şi invers.
Oscilatiile de temperatură pot fi utilizate în combaterea unor specii de dăunători. De
exemplu, temperaturi de - 3°C omoară larvele de Acanthoscelides obsoletus iar temperaturi
de peste 55°C omoară gărgăriţa grăului şi orezului (Sitophilus granarius şi Sitophilus
oryzae).
Insectele care se dezvoltă între limite mici de temperatură se numesc stenoterme
(Sitotroga cereallelă) iar insectele care se dezvoltă între limite largi de temperatură se
numesc euriterme şi au un areal de răspăndire foarte mare (Plusia gammă).
5.1.1.2. Umiditatea

22
 Umiditatea are un rol important în creşterea şi dezvoltarea insectelor, fiind
indispensabilă pentru procesele vitale ale insectelor. Apa din corpul insectelor poate fi
liberă, servind ca solvent al sărurilor minerale încorporate odată cu hrana şi apă de
constitutie ca suport al proceselor biologice (creşterea şi dezvoltarea) şi fiziologice (reglarea
temperaturii corpului). În corpul diferitelor specii de insecte, continutul în apă este diferit, la
unele depăşind 50% din greutatea totală a lor. Apa liberă din organism se pierde prin
evaporare, transpiratie sau dejectii.
Umiditatea relativă a aerului influentează direct conţinutul în apă al insectelor.
Oscilatiile umiditătii relative determină profunde schimbări în dezvoltarea insectelor. Astfel în
verile secetoase ouăle de Mayetiola destructor, Pyrausta nubilalis nu se dezvoltă. Larvele
de scarabeide şi elateride din sol, migrează pe verticală, urmărind stratul umed al solului;
vara se afundă în sol la umezeală, iar primăvara se ridică la suprafaţă pe măsură ce solul se
dezgheată. Reducerea umiditătii relative a aerului şi solului determină intrarea în diapauză a
multor specii de insecte. Există un optim al umiditătii relative a aerului, care la majoritatea
insectelor este cuprins între 45 - 85%. în afara limitelor optime de umiditate, activitatea
insectelor este încetinită sau întreruptă. De exemplu, sfredelitorul porumbului se dezvoltă
mai bine la o umiditate mai ridicată, în timp ce gărgărita grăului evoluează atunci cănd
umiditatea cerealelor scade sub 12%.
Precipitaţiile favorizează dezvoltarea insectelor, atunci cănd sunt în cantităţi mici,
contribuind la mărirea umiditătii atmosferice şi a solului. Căderea unor cantităti mai mari de
precipitatii are o influentă negativă asupra dezvoltării ouălor, adesea ele fiind spălate de pe
organele depuse, ca de exemplu în cazul lui Leptinotarsa decemlineata, Eurygaster spp,
Pyrausta nubilalis, etc.
Stratul relativ gros de zăpadă oferă un adăpost prielnic pentru hibernarea majorităţii
speciilorde insecte, în timp ce iernile lipsite de zăpadă şi cu geruri mari nu sunt favorabile
hibernării, o mare parte din formele de rezistenţă pier din cauza îngheţului.
După locurile pe care le preferă, insectele terestre se împart în:
-higrofile, care trăiesc în zone foarte umede (85 - 100%), mezofile, care trăiesc în zone
cu umiditate moderată (45 - 85%) şi xerofile, care preferă regiunile secetoase (umiditatea
sub 45%).

Lumina acţionează asupra metabolismului insectelor, influenţănd direct procesele

biologice şi fiziologice, precum şi comportamentul lor. Orientarea insectelor în functie de
lumină constituie o reacţie fotochimică, care determină mişcarea. Insectele pot fi: fototropice
pozitive, care sunt atrase de lumină şi fototropice negative, (insecte lucifuge), care fug de
lumină.
O mare parte din insecte sunt active numai ziua ca himenopterele, unele coleoptere,
majoritatea dipterelor etc., în timp ce alte insecte sunt active noaptea, ca fluturii din familia
Noctuidae, unele heteroptere, coleoptere, etc.
Lumina actionează împreună cu temperatura şi umiditatea în declanşarea diapauzei la
insecte. Astfel, omizile multor specii de lepidoptere, expuse zilnic la lumină peste 15 - 16 ore
nu mai intră în diapauză şi se transformă direct în pupă. Aparitia formelor sexuate a
păduchilor de frunze este dererminată de scăderea temperaturii şi a intensitătii luminii
(toamna).
Radiaţiile solare influenţează activitatea şi dezvoltarea insectelor. Prin energia
degajată, radiaţiile solare contribuie la ridicarea temperaturii mediului exterior şi la
declanşarea reacţiilor fotochimice ale organismelor. Astfel, unele insecte parazite
(Ichneumonidae) sunt mai active sub influenta razelor solare, copulaţia lor având loc numai
în zilele însorite.
Curenţii de aer (vântul) contribuie la intensificarea evaporării apei din corpul
insectelor, împiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi ponta insectelor, dar favorizează
răspăndirea lor la mari distanţe. De exemplu, omizile cu corpul păros (Hyphantria cunea,
Lymantria dispat) sunt răspândite cu uşurinţă prin vânt. Curenţii de aer de slabă intensitate,
dar de lungă durată, împiedică activitatea unor insecte (exemplu Ostrinia nubilalis, Mayetiola
destructor etc.).

23
 Corelarea factorilor climatici

Corelarea dintre doi sau mai mulţi factori climatici, cum sunt:
-temperatura, precipitatiile, umiditatea relativă a aerului etc., se redau prin grafice
numite climograme, iar legătura reciprocă dintre conditiile meteorologice şi constantele
dezvoltării speciilor sunt ilustrate prin bioclimograme.
Astfel, de exemplu constantele termice şi de umiditate ale găndacului din Colorado sunt
următoarele:
to = 11°; O =15,5°; O1 = 26,5°; T = 31°;
h = 15%; ho = 55%; ho1 = 75%; H = 95%.

Din aceste date rezultă următoarele intervale de conditii de dezvoltare:

Subzonele activităţii Intervale

biologice Termice t° Higrometrice H%
I - Mortală 11 tn 2:31,0 15 H 95
II - Nefavorabilă 11 -15,4 Indiferent de H
III - Puţin favorabilă 26,6-31,0 75 - 95
IV - Favorabilă (optimă) 15,4-26,6 55-75

Pe baza intervalelor subzonelor activitătii biologice se întocmeşte bioclimograma

dezvoltării gândacului din Colorado (Figura 21).

Fig.21. Bioclimograma dezvoltării gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlinesta) (după Săvescu)

Bioclimogramele ajută la înţelegerea procesului dezvoltării organismelor în funcţie de

conditiile climatice.
Cănd temperatura este sub pragul de prolificitate (O) şi peste pragul superior (T),
aceasta înseamnă că nu se va produce atac, indiferent de umiditatea relativă a aerului.
Dacă temperatura şi umiditatea relativă a ăerului se găsesc înscrise între pragul de
prolificitate (O) şi pragul superior (T), corespunzător limitelor de umiditate ho şi H%,
înseamnă că va fi atac mai mult sau mai puţin intens, în functie de încadrarea valorilor
conditiilor meteorologice în subzona optimă, favorabilă sau putin favorabilă.

24
 Dacă toti factorii se încadrează între limitele subzonei cu conditii optime, se prevede
înmultirea în masă a populatiei dăunătoare, cu conditia ca şi factorii de reglare (zoofagii) să
fie la minimum.

5.1.2. Factorii edafici

Factorii edafici sau solul constituie un factor ecologic important în dezvoltarea şi
răspăndirea insectelor. Solul influentează fie direct, prin proprietătile sale fizice şi chimice, fie
indirect, prin conditionarea vegetatiei. Pe diferite tipuri de sol se dezvoltă anumite specii de
insecte. în general, solurile umede şi cu reactje acidă sunt mai putin populate decăt solurile
cu reacţie neutră sau bazică. În solurile sărace, cu un conţinut ridicat de humus brut şi cu
aciditate, se dezvoltă numeroase specii de viermi sărmă, larveie unor diptere şi diferite specii
de nematozi, ce constituie 85% din fauna solului. În solurile argiio-nisipoase, cu reacţie uşor
alcalină sau neutră se întâlnesc larve de cărăbuşi şi coropişniţe; speciile de acridide
(Locusta migratoria) preferă locurile nisipoase iar Phylloxera vastatrix se întălneşte în solurile
luto-argiloase.
În funcţie de preferinţa insectelor faţă de natura solului, se deosebesc:
a) insecte pietrofile, care trăiesc în soluri pietroase sau cele provenite din degradarea
rocilor;
b) insecte psamofile, care populează locurile nisipoase (afide, formicide, etc.);
c) insecte halofile, care preferă soluri sărăturoase, (Cicindela elegans, etc.);
d) insecte indiferente, care populează diferite tipuri de sol indiferent de structura şi
compoziţia lor.

5.1.3. Factori biotici

În categoria factorilor biotici se vor lua în considerare: hrana, zoofagii şi epizootiile.
Hrana este unul din factorii biotici importanti în viaţa insectelor, constituind sursa din
care insectele îşi procură energia necesară pentru desfăşurarea activităţii biologice:
creşterea, dezvoltarea, înmulţirea, etc.
După regimul de hrană, insectele se împart în trei grupe: fitofage, zoofage şi
pantofage.
1. Insectele fitofage sau vegetariene se hrănesc cu diferite organe verzi sau uscate
ale plantelor cum sunt: rădăcini, tulpini, ramuri, frunze, flori, fructe, seminte.
După organele pe care le consumă, insectele fitofage se împart în:
a) insecte xilofage, care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (carii de lemn şi de scoarţă);
b) insecte fitofage, care se hrănesc cu frunze (gândacul din Colorado, omizi
defoliatoare);
c) insecte florifage, care se hranesc cu flori (găndacul păros, găndacul lucios al rapitei);
d) insecte seminifage sau cletrofage, care se hrănesc cu seminte (gărgăriţele grăului,
gărgărita mazării);
e) insecte micofage sau micetofage care se hrănesc cu ciuperci (musca ciupercilor);
f) insecte saprofage, care se hrănesc cu materii organice în descompunere
(larvele tinere de melolontine).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectete se împart în:
a) monofage, care se hranesc cu plante apartinănd unei singure specii (gărgăriţa
mazării, gărgăriţa florilor de măr, viespea neagră a prunului);
b) oligofage, care se hrănesc cu plante care apartin unei familii sau câtorva familii
înrudite (gândacul ovăzului, gărgăriţa frunzelor de leguminoase);
KC) polifage, care se hranesc cu specii de plante ce aparţin diferitelor familii botanice
(viermi sărmă, viermi albi, omida păroasă a dudului, etc.).
2. Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme animale vii sau moarte.
Insectele zoofage se împart în:
a) insecte harpactofage sau prădătoare, care se hrănesc cu hrană vie (specii de
carabide, de coccinelide);
b) insecte parazite, care se hrănesc parazitănd organisme vii, la exteriorul sau în
corpul acestora (specii de vespi, Trlchogramma spp., Prospaltela spp., sau de muşte,
Tachina spp.);

25
 c) insecte necrofage, care se hrănesc cu cadavrele animalelor (Silpha spp.,
Necrophorus spp.);
d) insecte caprofage, care se hrănesc cu excrementele diferitelor specii de animale
(Capris spp., Scarabaeus spp.).
3. Insectele pantofage sau omnivore au un regim de hrană mixt, ele se hrănesc atăt
cu hrană vegetală căt şi animală (unele specii de ortoptere, dermaptere, coleoptere).
Cantitatea şi calitatea hranei influentează dezvoltarea insectelor. Aşa de exemplu,
substantele proteice din hrană scurtează timpul de dezvoltare, iar hidraţii de carbon îl
prelungesc.
Hrana are un rol deosebit în combinatie cu temperatura şi umiditatea, asupra
prolificitătii şi longevitătii. Cănd hrana se află din abundentă şi conditiile de temperatură şi
umiditate se află la optimum fluturii trăiesc de trei ori mai mult, iar prolificitatea creşte
considerabil.
Cunoaşterea regimului de hrană a fiecărei specii de insecte prezintă o importanţă
practică deosebită, în ceea ce priveşte aplicarea unor măsuri profilactice de combatere ca:
rotatia culturilor, cultivarea soiurilor rezistente sau nepreferate de dăunători, etc.
Între diferitele organisme coexistente într-un biotop pot să se stabilească diferite feluri
de conveţuire ca: prădătorismul, canibalismul, mutualismul, simbioza, comensalismul şi
parazitismul.
Prădătorismul este un fenomen biologic natural, întălnit atăt la nevertebrate (insecte,
păianjeni), căt şi la vertebrate (batracieni, reptile, păsări şi mamifere). Prădătorismul
presupune convetuirea dintre două organisme, din care un organism numit prădător, care se
hrăneşte pe seama altui organism numit pradă sau victimă. între prădător şi pradă există un
anumit raport de mărime; în general prădătorul este mai mare decăt prada (de exemplu
Coccinella septempunctata şi Aphis fabae).
Parazitismul este un fenomen biologic natural prin care speciile parazite trăiesc pe
seama altor specii numite gazde. După locul unde se dezvoltă, se deosebesc specii:
ectoparazite, care se dezvoltă la exteriorul corpului gazdei şi specii endoparazite care se
dezvoltă în interiorul corpului gazdei.
Paraziţii sunt întotdeauna mai mici decăt gazda lor.

Majoritatea insectelor parazite fac parte din ordinele Hymenoptera şi Diptera,

care depun ouăle lor în ouăle, larvele, pupele sau adultii altor insecte şi tinerele larve
apărute se hrănesc pe seama gazdei, care în cele din urmă moare.
La răndul lor prădătorii şi paraziţii pot fi parazitati de alte specii. Paraziţii
speciilor de insecte dăunătoare (fitofage) se numesc paraziti primari, iar cei care
paraziteaza parazitii primari, se numesc paraziţi secundari sau hiperparaziti.
Hiperparazitismul joacă un rol negativ în mentinerea unui echilibru dorit între speciile
fitofage şi cele zoofage.
Cea mai mare importantă pentru mentinerea echilibrului natural, o au speciile
oligofage de paraziti deoarece, de la un an la altul, densitatea lor numerică se
mentine pe o gazdă principală, iar în cazul cănd numărul acesteia scade, ei se
înmultesc pe căteva gazde secundare. Speciile monofage, specializate şi cele
polifage, întălnite pe diferite gazde, în condiţii naturale, au un rol mai scăzut.
Insectele parazite au o mare importantă practică atăt în mentinerea echilibrului
biologic natural, căt şi în combaterea biologică a dăunătorilor.

Epizootiile sunt boli la animale cauzate de organisme animale (protozoare) sau

vegetale (virusuri, bacterii, ciuperci). Bolile produse de virusuri se numesc viroze,
poliedroze sau boli virotice, cele produse de bacterii se numesc bacterioze sau
flaserii iar cele produse de ciuperci se numesc micoze sau muscardinii. Se cunosc
numeroase epizootii la insecte şi alte animale dăunătoare. Epizootiile cele mai
răspăndite sunt poliedrozele speciilor de omizi (Mamestra brassicae, Chloridea
obsoleta), flaseriile unor specii de omizi (Pieris brassicae, Hyphantria cunea),
26
muscardiniile larvelor de coleoptere (Melolontha melolontha, Bothynoderes
punctiventris, etc.). În condiţii favorabile de dezvoltare epizootiile pot provoca
îmbolnăviri în masă ale dăunătorilor.

5.1.4. Factorii tehnici

Utilizarea unor tehnici moderne în cultura plantelor, modifică permanent şi
radical corelatiile naturale stabilite între organisme şi mediul înconjurător. Astfel, prin
lucrările de defrişare, desecare şi irigare, luarea în cultură a unor noi terenuri, se
schimbă componenta floristică şi faunistică a regiunii respective. Se crează noi
conditii, caracteristice unui mediu artificial de dezvoltare a organismelor. În acest
mediu artificial numărul speciilor de plante şi animale este mai redus, înmulţindu-se
speciile monofage şi oligofage de insecte, ce devin dăunători de primă importantă.

5.1.5. Factorii antropoici

Factorii antropoici se referă la activitatea desfăşurată de om pentru crearea
unui mediu favorabil dezvoltării plantelor şi nefavorabil dezvoltării dăunătorilor.
Cunoscănd complexul de relatii dintre plante, dăunători şi organismele utile, omul
dirijează factorii care influentează înmultirea dăunătorilor, în sensul menţinerii
densitătii numerice a populaţiilor de dăunători, sub limitele pragurilor economice de
dăunare.

CAPITOLUL VI - ESTIMAREA DAUNELOR Şl PAGUBELOR PRODUSE DE

DĂUNĂTORI
6.1. Controlul fitosanitar

Combaterea ratională a dăunătorilor nu poate fi concepută fără cunoaşterea

exactă a speciilor, a locului unde se găsesc, aria lor de răspăndire. Cunoaşterea
acestor elemente se poate realiza printr-un control fitosanitar efectuat periodic.
Controlul fitosanitar urmăreşte:
a) punerea în evidenţă a prezentei dăiinătorilor comuni sau de carantină de pe
un teritoriu;
b) stabilirea densitătii numerice a dăunătorilor;
c) determinarea gradului de dăunare, respectiv a frecvenţei, intensităţii şi a
pagubelor produse.
Controlul fitosanitar al culturilor sau al produselor vegetale depozitate se poate
realiza prin mai multe metode şi anume:
1. Controlul vizual prin luarea de probe de analiză (adulti, larve, organe atacate,
etc.), numărul probelor fiind în funcţie de mărimea livezii sau suprafeţei cercetate.
Probele se pot lua de pe una sau ambele diagonale ale parcelei, în zig-zag, şah,
chincons.
2. Controlul prin scuturare sau frapaj, se face prin lovirea ramurii cu ajutorul
unui baston de lemn cu vărful îmbrăcat în cauciuc şi colectarea insectelor în pungi,
saci sau umbrele.

27
 3. Controlul cu capcane aspiratoare, cu care se aspiră insectele din coroana
pomului.
4. Controlul prin curse luminoase ce se utilizează la captarea insectelor
fototropic pozitive. Ca surse luminoase se folosesc lămpile cu mercur, lămpile cu
lumină ultravioletă sau alte tipuri de capcane cu lumină obişnuită sau colorată.
5. Controlul cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici, de diferite tipuri
(Atrapom, Atrafun, Atrabot, etc.).
6. Controlul cu capcane (momeli) alimentare prin utilizarea momelilor alimentare
ce atrag diferite specii de dăunători (coropişnite, rozătoare, tortricide, etc.).
7. Controlul cu ajutorul fileului entomologic pentru studii de sistematică. Se fac
cosiri cu fileul pe o suprafată de 20 m2.
8. Sondaje efectuate în sol, toamna şi primăvara devreme pentru stabilirea
densitătii numerice a unor specii care se găsesc în sol (viermi sărmă,
viermi albi, rătişoara porumbului, etc.).
Pe baza datelor obţinute în urma efectuării controalelor se stabilesc măsurile de
combatere.
6.2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură

Dăunarea sau vătămarea este rezultatul acţiunii agresive a dăunătorului asupra

plantei indiferent dacă dauna apare în urma hrănirii sau în urma altor activităţi
(depunerea ouălor, construirea de adăposturi pentru hibernare, etc.).
Dăunarea are un caracter fiziologic şi indică o distrugere în structura organelor
plantelor atacate.
În general, daunele produse la plante, depind atăt de modul de hrănire al
dăunătorului (conformatia aparatului bucal), căt şi de planta atacată. Astfel, insectele
rozătoare (au aparat bucal pentru rupt şi mestecat), produc dislocări ale ţesuturilor
plantelor (a mugurilor, frunzelor, fructelor), iar insectele sugătoare (au aparat bucal
pentru înţepat şi supt) provoacă decolorări şi răsuciri ale frunzelor (pseudocecidii),
deformări sub formă de hipertrofieri (gale sau cecidii), necrozări, etc. în urma atacului
dăunătorilor se produc modificări profunde în metabolismul plantelor atacate, atăt în
ceea ce priveşte functiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, etc.) căt şi procesul de
fotosinteză, determinănd reducerea rezervelor de hrană (hidraţi de carbon, etc.). Din
cauza atacului plantele se dezvoltă slab, sunt debilitate, productiile sunt mici şi de
calitate slabă. La pomi, arbuşti fructiferi, etc., distrugerea aparatului foliar, determină
o rezistentă mai slabă la temperaturile din timpul iernii şi aparitia fenomenului de
periodicitate de rodire.
Atacul reprezintă acţiunea dăunătorului asupra plantelor şi se exprimă prin
daune şi pagube.
Dauna sau vătămarea este rezultatul atacului în urma căruia planta manifestă
simptome de suferintă, care se caracterizează prin reducerea recoltei, fără ca
aceasta să se poată evalua în greutate.
Paguba sau pierderea este expresia cantitativă, economică a atacului.
După modul cum actionează insectele asupra plantelor, se disting trei categorii
de dăunători:
a) dăunători principali care atacă plantele şi produsele agricole depozitate
(majoritatea insectelor);
b) dăunători secundari care atacă plantele ce sunt debilitate din diferite cauze
(insectele din familiile Scolytidae, Buprestidae, etc.);
c) dăunători vectori care alături de daunele produse direct, transmit unii agenţl
patogeni (virusuri, bacterii, ciuperci).
Dăunătorii pot ataca toate organele plantei, atăt pe cele vegetative cât şi pe
cele generative. Unele insecte atacă numai organele aeriene (larvele miniere, omizile
28
defoliatoare, etc.), iar alte insecte atacă organele subterane (viermii sărmă, etc.). Alti
dăunători produc daune atăt organelor aeriene căt şi celor subterane (Melolontha
melolontha, Phylloxera vastatrix).
În general, formele de dăunare sunt foarte variate, mai frecvente fiind
următoarele (Figura 22, 23):
a) la rădăcini şi alte organe subterane: rosături la puieti şi pomi (larvele de
Melolontha melolontha), gale (Ceutorrhynchus pleurostigmă), nodozităti şi
tuberozităti (Phylloxera vastatrix); galerii superficiale sau interne (Agriotes lineatus);
retezări (Gryllotalpa gryllotalpa), etc.
b) la tuplini şi ramuri: galerii (larvele de Ostrinia nubilali); galerii cu orificii
(Anisandrus dispai); deformări cancerigene (Eriosoma lanigerum); sfredeliri (Cossus
cossus); pete colorate (Quadraspidiotus perniciosus);
c) la frunze: roaderea partială sau totală a limbului (Leptinotarsa decemlineata);
scheletuirea frunzelor (Pieris brassicae); consumarea limbului pe margini în formă de
trepte (Tanymecus dilaticollis) sau crenelat (Sitona lineafus); ciuruirea frunzelor
(Phyllotreta nemorosum); răsuciri sau pseudocecidii (Aphis fabae); gale sau cecidii
(Tetraneura ulmi); minarea parenchimului dintre epiderme (Pegonyia betae); răsuciri
în formă de tigară (Byctiscus betulae); pete divers colorate (Quadraspidiotus
perniciosus);etc.
d) la muguri: rosături la exterior (Sciaphobus squalicius), deformări şi decolorări
(Psylla mali), etc.
e) la bobocii florali: consumarea organelor interne (Anthonomus pomorum);
f) la flori: zdrenţuirea petalelor (Epicometis hirta);
g) la fructe: orificii (Ceuthorrhynchus macula-albă); deformarea fructelor
(Rhynchites bacchus); galerii în fructe (Cydia pomonella);
h) la seminţe: distrugerea endospermului (Acanthoscelides obsoletus); şi
şistăvirea boabelor (Haplotrips tritice).

Fig.22.Tipuri de dăunari produse plantelor Fig.23. Tipuri de dăunărl produse plantelor

29
de dăunătorii animali -la rădăcini: a-rosături;
b-gale; c-nodozitătl; -la tulpină: d-galerii;
e-orificii; f-tuberozitătl; -la frunze:
g-distrugerea limbului foliar; h-rosături
în trepte; i-rosături dantelate (original)
de daunătorii animali-la frunze: a-pseudocecidii;
b-gale; c-mine; d-ciuruiri; e-ţigări; -la muguri:
f-rosaturi; -la flori: g-cuişoare;
-la fructe: hj-orificii; i-galerii (original)

6.3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor

Prin densitatea numerică (Dn) se întelege numărul de indivizi dintr-o specie oarecare
raportat la unitatea de suprafată, lungime, volum sau greutate. De obicei se calculează
densitatea numerică la m2, prin raportarea numărului total al indivizilor unei specii, găsit în
urma sondajelor făcute, la numărul sondajelor.
Densitatea numerică a unei populaţii precum şi gradul de dăunare al culturilor, se poate
estima cu ajutorul unor scări de estimare.
Prin scară de estimare se înţelege gradatia densităţii numerice, a gradului de dăunare
sau a pagubelor, pe intervale de dasă, în funcţie de limitele critice de dăunare.
Scările de estimare se împart în intervale de clase a căror limite au valori ale densităţii
numerice, a gradului de atac sau a pagubelor şi sunt specifice fiecărui dăunător. Valorile
intervalelor de clase sunt specifice fiecărei insecte şi depinde de gradul de dăunare şi de
particularităţile culturii.
Densitatea numerică a dăunătorilor dă indicatii asupra necesitătii aplicării măsurilor de
combatere. Astfel, practic se iau măsuri de combatere numai atunci cănd densitatea
numerică este mijlocie şi mare, ceea ce corespunde cu un atac mijlociu sau puternic.
Densitatea numerică, gradul de dăunare şi pagubele produse de dăunător se exprimă
prin 4 intervale de clasă, cu următoarele semnificaţii:
1. Atacul lipseşte - nu există dăunători, nu există risc;
2. Atac slab - densitatea numerică este mică, riscul este tolerabil dar se poate agrava
însă nu se intervine;
3. Atac mijlociu - densitatea numerică este mijlocie şi poate deveni mare, atacul este
intolerabil şi se intervine cu tratamente chimice;
4. Atac puternic - densitatea numerică este mare şi poate deveni foarte mare, riscul
fiind foarte mare se intervine cu tratamente chimice.
Dauna se exprimă prin gradul de dăunare (Gd%), iar paguba prin pierderi de recoltă la
unitatea de suprafată (P%).
Dăunarea sau vătămarea se soldează prin diminuarea recoltei, fără ca aceasta să se
poată evalua în greutate.
Gradul de dăunare se calculează după formulele:
Gd% = F% x I% în care F% = frecvenţa atacului
100 1% = intensitatea atacului
Frecventa atacului (F%) reprezintă valoarea relativă a numărului de plante sau de
organe atacate (n) faţă de numărul de plante sau de organe analizate (N), deci:
F% = n x100
N
Intensitatea atacului (1%) reprezintă procentul în care o plantă sau un organ este
atacat sau pierderea de recoltă înregistrată de o plantă sau o cultură pe o unitate de
suprafafă (m2, ha).
Intensitatea atacului se poate calcula după formulele:
a) expresia calitativă sau relativă a intensitătii atacului este dată de relatia:

I% = (f x I)
n
în care: 1 = procentul de dăunare al plantelor sau al organelor atacate;
f = numărul de plante sau organe atacate cu o anumita intensitate;
n = numărul total al plantelor sau organelor atacate
b) expresia cantitativă a intensitătii atacului se calculează după formula:

I% = a-b x 100
30
 a
în care: a - productia la hectar a plantei sau culturii neatacate;
b - productia la hectar a plantei sau culturii atacate.

Pentru intensitate s-a stabilit o scară conventională de apreciere a intensitătii atacului,

cu 6 intervale de clasă, aşa cum se specifică în tabelul de mai jos:

Procentul de atac al plantei

Nr.crt Nota intensitătii atacului
sau organului analizat %
1 1-3 1
2 4-10 2
3 11-25 3
4 26-50 4
5 51 - 75 5
6 76-100 6

Paguba sau pierderea este rezultatul unui atac putemic în urma căruia se înregistrează
pierderi evaluabile de recoltă.
Paguba (P%) reprezintă produsul dintre frecvenţa (F%) şi intensitatea atacului (l%) în
expresia cantitativă şi se calculează dupa formula:
P% = Fx (1 - b) x 100
a
Când o cultură este atacată de mai mulţi dăunători, paguba finală este rezultatul
însumării tuturor pagubelor de diferiţi dăunători în timpul perioadei de vegetatie, calculăndu-
se după formula:
În care: Pt% = P1 + P2 + P3 + Pn
Pt - paguba totală PI – paguba produsă de un dăunător

CAPITOLUL VII
PROGNOZA 81 AVERTIZAREA TRATAMENTELOR PENTRU
COMBATEREA DAUNATORILOR
Prin prognoză, în protecţia plantelor, se întelege determinarea anticipată a momentului
aparitiei probabile a unui dăunător, a înmulţirii şi densităţii numerice a acestuia, într-un
anumit areal.
Prin avertizare se întelege stabilirea perioadelor optime de aplicare a tratamentelor de
prevenire şi combatere a dăunătorilor, în funcţie de biologia acestora, în corelaţie cu
fenologia plantei gazdă şi conditiile climatice locale. Pentru dăunători, criteriul de bază în
elaborarea avertizărilor este densitatea numerică, respectiv pragul economic de dăunare
(PED).
Primele staţii de prognoză şi avertizare au luat fiintă în anul 1927 la Valea
Calugărească, Odobeşti şi Nicoreşti din iniţiativa academicianului Tr. Săvulescu, cu scopul
de a combate mai rational mana vitei de vie. Cu timpul numărul statiilor de prognoză şi
avertizare s-a extins şi sfera lor de activitate a cuprins şi alte boli şi dăunători împotriva
cărora se emiteau avertizări.
În anul 1963 reteaua de prognoză şi avertizare a fost complet reorganizată. în prezent
sunt 188 de staţii de prognoză şi avertizare, amplasate pe întreg teritoriul ţării (câte 3 - 7
statii în fiecare judeţ), care stabilesc prognoza apariţiei termenelor optime de aplicare a
tratamentelor pentru un număr de peste 50 specii de agenti patogeni şi dăunători ai culturilor
agricole.
În prezent reteaua de prognoză şi avertizare este coordonată din punct de vedere
administrativ de Laboratorul central de carantină fitosanitară din cadrul Ministerului
Agriculturii, iar din punct de vedere meteorologic este îndrumată de Sectia de prognoză şi
avertizare din cadrul Institutului de Cercetări pentru Protecţia plantelor Bucureşti.

31
 Elaborarea prognozelor
Obiectivele urmărite prin prognoză sunt:
a) prevenirea la timp a aparitiei dăunătorilor pe un teritoriu dat prin aplicarea
tratamentelor chimice la momentul oportun, înainte de a se pcoduce pagube;
b) economicitatea lucrărilor fitosanitare.
Pentru elaborarea prognozelor se folosesc mai multe metode, dintre care cele mai
utilizate sunt:
1) Prognoza aparitiei în masă a dăunătorilor;
2) întocmirea hărţilor de răspăndire şi prognoză:
3) Prognoza înmultirii daunatorilor.

7.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor

Prognoza aparitiei în masă a dăunătorilor se redă prin hărti în care se înscrie
densitatea numerică a populatiei şi poate fi:
a) Prognoza de lungă durată, prevede cu mult timp înainte (căteva luni sau chiar ani)
aparitia în masă a speciilor de dăunători, în conditii ecologice cunoscute;
b) Prognoza de scurtă durată, este o estimare reală care se elaborează pe baza
prognozei de lungă durată şi prevede aparitia populatiilor cu căteva zile înainte.
La elaboratea prognozelor este necesară cunoaşterea densitătii numerice a populatiilor
dăunătorilor. În funcţie de scara de estimare a densitătii numerice, teritoriul pentru care se
prevede aparitia în masă a unui dăunător se împarte în zone de densitate numerică sau
zone de atac. în practică, pentru realizarea acestui scop, este folosită scara de estimare a
densităţii numerice (D) a dăunătorului, care cuprinde 4 clase, cu următoarele semnificatii:
1. atacul lipseşte = 0 indivizi/m2; nu există risc;
2. atac slab = un număr redus/m2; risc tolerabil (nu se planifică tratamente);
3. atac mijlociu = număr mijlociu de indivizi/m2 (se planifică tratamente);
4. atac puternic = număr mare şi foarte mare de indivizi/m 2; risc mare (se planifică
tratamente).
Există pentru speciile de dăunători de importantă majoră anumite limite sau praguri
economice ale densitătii populaţiei (PEDP) de la care volumul pagubelor produse depăşeşte
limita daunei economice şi impune aplicarea de tratamente. Pentru anumite insecte aceste
limite sunt stabilite (Tabelul 1):
Tabelul 1
Limitele critice de densitate numerică a unor specii de insecte (PEDP)

Densitatea numerică
Specia
Mică mijlocie mare
Peste 10% fructe
Cydia pomonella Sub 5% fructe atacate 5-10% fructe atacate
atacate

Sub 20% flori atacate 20-30% flori atacate Peste 30% flori atacate
Anthonomus pomorum
Sub 10adulti/pom 10-20adulti/pom Peste 20 adulţi/pom

Peste 10% fructe

Rhagoletis cerasi
Tanymecus dilaticollis
Tetranychus spp. Bryobia spp.
Hyphantria cunea
Leptinotarsa decemlineata
Sub 5% fructe atacate 5-10% fructe atacate
atacate
1 adult/m2 1-3adulţi/m2 Peste 3 adulti/m2
2 acarieni/frunză 2-6 acarieni/frunza Peste 6 acarieni/frunză
Sub 1 cuib/pom 1-2cuiburi/pom Peste 2 cuiburi/pom
Sub 0,5 adulţi/m2 0,5-1 adulţi/m2 Peste 1 adult/m2

Densitatea numerică a dăunătorilor se mai poate exprima prin scări de estimare

divizate în intervale de clasă diferite care sunt adoptate de unele tări, organizaţii
internationale sau institute de cercetări.
7.1. întocmirea hărţilor de răspăndire şi prognoză

32
 Fiecare specie de insectă dăunătoare îşi are limitele sale bioecologice (care corespund
intervalelor de clasă) şi cunoscându-se aceste limite, se pot elabora hărţile de răspăndire şi
prognoză. În zonele cu atacuri mijlocii şi puternice se va executa în timp ce în zonele cu
atacuri slabe, nu se aplică tratamente.
Harta de răspăndire a dăunătorilor reprezintă harta unui teritoriu dat, realizata pe baza
densitătii numerice sau a gradului de atac, deci este o hartă a arealului de dăunare.
Harta de prognoză (Figura 24) arată densitatea numerică modificată, în raport cu
conditiile climatice şi de activitatea zoofagilor din timpul perioadei de vegetatie. Hârtile se
întocmesc obişnuit în urma sondajelor efectuate în primăvară.

Fig.24. Harta prognozei probabile a aparitiei răţişoarei porumbului

Tanymecus dilaticollis Gyll. (după Săvescu)

Hartile de răspăndire cu arealul de dăunare reflectă prognoza probabilă, care poate fi

modificată de actiunea conditiilor de mediu, în timp ce hărtile de prognoză reflectă prognoza
reală.
Factorii meteorologici (ca factori de mediu) şi zoofagii (ca factori de reglare)
influenţează densitatea numerică a speciilor dăunătoare.
În raport de efectul acestori factori se pot stabili trei grupe de dăunători şi anume:
1. Dăunători a căror prognoză se face după ciclul biologic, respectiv la aparitia adultilor
(exemplu la Melolontha melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.). La aceşti dăunători
harta arealului de dăunare corespunde în general cu harta pentru prognoza reală.
2. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după echilibru biologic, la care data
aparitiei dăunătorului corespunde cu anul în care efectivul populatiei speciei dăunătoare
ajunge maxim, în comparaţie cu cel al zoofagilor. Densitatea numerică a dăunătorului este
reglată de fauna utila. De exemplu densitatea ploşnitelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia
spp.) este dirijată de zoofagii Trissolcus spp., Telenomus spp., iar unele specii de lepidoptere
(Scotia segetum, Mamestra brassicae, Ostrinia nubilalis, etc.) sunt limitate în dezvoltare de
viespile din genul Trichogramma.
3. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după efectul comun al factorilor de mediu.
Dintre factorii ecologici, în special temperaturile ridicate şi lipsa de precipitatii favorizează
dezvoltarea şi reproducerea majoritătii dăunătorilor. În felul acesta se explică că cele mai
mari pagube se înregistrează în anii şi perioadele de secetă.
În ciclul său evolutiv fiecare specie are anumite etape critice, când este mai sensibilă şi
mai uşor de distrus (mai ales ponta şi larvele în primele vârste). De asemenea prezintă
importantă cunoaşterea fenofazelor plantei cultivate şi perioadele lor de sensibilitate la atacul
dăunatorilor. Astfel, perioada critică pentru porumb şi sfeclă la atacul gărgăriţelor
(Ţanymecus Bothynoderes) este în faza răsăririi plantelor, la in şi cânepă la atacul puricilor
33
(Aphthona, Phyllodes) de la răsărire şi pănă cănd plantele depăşesc faza de brădut.
Perioada de atac a muştelor cerealelor (Oscinella) se eşalonează pe un interval de 10 - 17
zile de la răsărire pănă la faza cănd plantele au 3 - 4 frunze.
În figura 24 se prezintă harta prognozei probabile a apariţiei gărgăritei porumbului -
Tanymecus dilaticollis.
7.3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor
Gradul de înmultire reprezintă numărul de generaţii pe care o specie heterotermă îl
poate realiza în conditii determinante ale mediului, grad ce se poate stabili prin termogramele
înmultirii.
Termograma înmulţirii este o cartogramă care exprimă grafic răspăndirea şi gradul de
înmultire al unei specii prin efectul temperaturii efective. Termogramele se întocmesc plecănd
de la temperaturile medii lunare absolute (tn) care, prin calcul, se reduce la echivalentul
temperaturilor medii constante corespunzătoare (t'n). Temperaturile constante din diferite
localitătii unite între ele, dacă au valori egale, se numesc bioizoterme (t'n).
Bioizotermele se calculează după relatia:
t'n = t0 +  (tn + t0) în care
n
t'n = cuantumul de temperatură;
to = pragul biologia
tn = temperatura medie lunară
n = 12 (lunile dintr-un an)
Termogramele înmulţirii unei specii reprezintă deci o hartă în care sunt înscrise
izotermele (t'n) determinate prin calcul în functie de temperatură (tn) şi de pragul biologic
(to). Izotermele stabilite pe hartă pentru un teritoriu dat, delimitează zonele în care populatia
unei specii este răspăndită sau în care răspăndirea ei este posibilă, indicănd în acelaşi timp
şi numărul de generatii anuale. Izotermele sunt proprii fiecărei specii şi pentru anumite
localităti.
Termogramele înmulţirii prezintă o deosebită importantă în aprecierea gradului de
înmultire al unei specii, în functie de conditiile meteorologice locale şi sunt adesea folosite ca
mijloace de prognoză a înmultirii şi de avertizare a termenelor de aparitie.
Elaborarea prognozelor comportă întocmirea în prealabil a hărţilor de răspăndire şi
apoi analiza conditiilor pedoclimatice, ca factori de fluctuatie şi a celor biocenotici, ca factori
de reglare.
Activitatea insectelor dăunătoare depinde de o serie de constante de dezvoltare (prag
biologic, prag de prolificitate, etc.), a căror cunoaştere permite posibilitatea prevederii
atacului. Dezvoltarea cea mai favorabilă a insectelor are loc numai în anumite limite de
temperatură, care reprezintă temperatura optimă şi este caracteristică fiecărei specii (de
exemplu pentru buha semănăturilor temperatura optimă de dezvoltare este de 18 - 25°C,
pentru gărgărita grăului 20 - 23°C, pentru cărăbuşelul viţei de vie 16 - 23°C, etc.).
Pentru dezvoltarea unui stadiu sau a unei generatii, fiecare specie are nevoie de o
anumită cantitate de temperatură efectivă exprimată prin constanta termică (K). În raport de
constanta termică se poate prevedea apariţia probabilă a stadiilor dăunatoare ale unei specii
şi se poate determina numărul de generatii dintr-o zonă dată, elemente deosebit de
importante în prognoză pe termen scurt a dăunătorilor. De exemplu, găndacul din Colorado
(Leptinotarsa decemlineata) are constanta termică K = 387°, care pe stadii este repartizată
astfel: pentru stadiul de ou 45°, de larvă 182°, de pupă 100° şi pentru adult 60°. Pe baza
acestor valori se poate prevedea evoluţia primei generatii în orice localitate din tară, prin
calculul temperaturilor efective zilnice pornind de la to = 11°C.
Prognoza aparitiei dăunătorilor se poate face şi după fazele de dezvoltare ale plantelor
(fenologia plantelor) şi dezvoltarea stadiilor dăunătorului. De exemplu, adulţii de Scotia
segetum apar în fenofaza înfloririi ridichii salbatice iar larvele de Scotia segetum cănd
înspică secara; zborul fluturilor de Mamestra brassicae corespunde cu fenofaza de înflorire a
mărului iar aparitia larvelor cu cea de înflorit a teiului; Hoplocampa minuta apare la începutul
înfloririi mirobolanului, etc. Aceste observatii legate de fenofazele plantelor se pot efectua
pentru toate stadiile de dezvoltare ale dăunătorului, specificăndu-se perioada de atac şi
astfel se întocmesc calendare biofenologice pe zone geografice limitate. Pe baza
34
observatiilor biofenologice şi a datelor climatice se poate face prognoza din timp a aparitiei
stadiilor mai periculoase ale dăunătorilor dintr-o zonă dată.
7.4. Avertizarea aplicării tratamentelor
Prin avertizare se întelege stabilirea termenelor de aparitie a unui dăunător pe un
anumit teritoriu, în vederea aplicării tratamentelor de combatere. De fapt avertizarea este o
prognoză de scurtă durată.
Pe baza datelor de aparitie, a densitătii numerice a dăunătorilor şi condiţiile climatice,
specialiştii de la staţiile de prognoză şi avertizare emit buletine de avertizare către unitătile
agricole asupra necesităţii şi termenelor optime de aplicare a tratamentelor chimice,
indicăndu-se pesticidele ce se vor folosi şi concentratiile acestora.
În tabelul 2 sunt specificaţi daunătorii pentru care se emit avertizări.
Avertizarea aplicării tratamentelor împotriva dăunătorilor se face după următoarele
criterii: criteriul biologic, fenologic şi ecologic.
a) Criteriul biologic, constă în stabilirea termenelor optime de combatere după anumite
caracteristici biologice ale dăunătorilor (aparitia şi zborul adulţilor), stabilindu-se curba de
zbor. La principalele specii de lepidoptere şi diptere dăunătoare pomilor şi vitei de vie, curba
de zbor se stabileşte în functie de numărul adultilor capturati zilnic, fie la cuştile de
avertizare, la cursele luminoase sau la capcanele cu feromoni sexuali specifici. Termenele
optime de combatere se consideră în general la 2 - 3 zile de la înregistrarea curbei maxime
de zbor.
b) Criteriul fenologic, constă în stabilirea datei avertizării după o anumită fază
fenologică a plantei atacate sau a anumitor plante de cultură sau din flora spontană, luate ca
indicator. Acest criteriu se bazează pe corelatia care există între aparitia stadiului biologic
păgubitor şi fenofaza plantei gazdă. Astfel, tratamentele pentru gărgăriţa mazării (Bruchus
pisorum) se vor avertiza la formarea primelor păstăi; tratamentele pentru viespea neagră a
prunelor (Hoplocampa minută), cănd 15 - 20% din petalele soiurilor D'Agen şi Tuleu gras s-
au scuturat; la gărgărita florilor de măr {Anthonomus pomoruni) tratamentele se fac cănd
soiurile Jonathan, Parmen auriu şi Creţesc au început să înfloreasca; pentru molia verde a
strugurilor (Lobesia botrana), combaterea larvelor primei generatii se face cănd lăstarii vitei
de vie au 17 - 18 frunze, iar pentru larvele generatiei a doua, cănd soiul Perlă de Csaba intră
în părgă.
c) Criteriul ecologic, se bazează pe anumite particularităti ale daunătorului ca: durata
dezvoltării stadiilor dăunătoare, suma de temperaturi efectiv realizate, umiditatea relativă a
aerului, etc.
Metodicile folosite în avertizarea tratamentelor sunt specifice pentru fiecare specie. în
practica avertizării tratamentelor se tine seama de cel putin 2 criterii, dintre care cel biologic
este obligatoriu.
Datele celor 3 criterii se înscriu într-un grafic şi prin corelarea lor se emit avertizările.
Prin aplicarea tratamentelor la avertizare se reduce numărul acestora ceea ce
contribuie în mare măsură la scăderea reziduurilor toxice şi la mentinerea echilibrului
biocenotic.

Tabelul 2

Lista dăunătorilor pentru care se emit avertizări

Nr Denumirea dăunătoruiui
crt ştiintifică populară
1 Scotia segetum Schiff. Buha semănăturilor
2 Zabrus tenebrioides Goeze. Gândacul ghebos
3 Eurygaster spp şl Aelia spp. Ploşniţele cerealelor
4 Agriotes spp. Gândacii pocnitori
5 Tanymecus dilaticollis Gyll. Rătişoara porumbului

35
 6 Bothynoderes punctiventris G.
7 Aphthona euphorbiae Sch.
8 Citellus citellus L.
9 Cricetus cricetus L.
10 Microtus arvalis Pall.
11 Contarinia medicaginis Kieff.
12 Apion apricans Herbst.
13 Phylloxera vastatrix Planch.
14 Lobesia botrana Schiff.
15 Pulvinaria vitis L.
16 Tetranychus urticae Koch.
17 Eriophyes vitis Nal.
18 Quadraspidiotus perniciosus C.
19 Hoplocampa minuta Christ.
20 Laspeyresia pomonella L.
21 Anarsia lineatella Zell.
22 Laspeyresia funebrana Tr.
23 Anthonomus pomorum L.
24 Hyphantria cunea Drury.
25 Bruchus pisorum L.
26 Mamestra brassicae L.
27 Leptinotarsa decemlineata Say.
28 Delia antiqua Meig.
29 Bryobia rubioculus Sch.
30 Panonychus ulmi Koch.
31 Operophtera brumata L.
32 Lithocolletis blancardella F.
33 Stigmela malella Stt.
34 Eulecanium corni Bche.
Gărgăriţa sfeclei
Puricele inului
Popândăul
Hâreiogul
Şoarecele de cămp
Musculita galicola a florilor de lucernă
Gărgăriţa florilor de trifoi
Filoxera viţei de vie
Molia verde a strugurilor
Păduchele lânos al vitei
Acarianul comun al viţei
Erinoza vitei de vie
Paduchele din San Jose
Vespea neagră a punelor
Viermele merelor
Molia vărgată a piersicului
Viermele prunelor
Gargarita florilor de mar
Omida păroasa a dudului
Gărgărita mazărei
Buha verzei
Găndacul din Colorado
Musca cepei
Acarianul brun al pomilor
Acarianul roşu al pomilor
Cotarul verde
Molia miniera a frunzelor de măr
Minierul linear
Paduchele ţestos al prunului

CAPITOLUL VIII - MĂSURILE DE PREVENIRE Şl

COMBATERE A DĂUNĂTORILOR

Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza numai prin aplicarea

ratională a unui complex de măsuri, care după caracterul lor se pot grupa în:
a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac parte: măsuri de
carantină fitosanitară, măsuri agrofitotehnice;
b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte măsurile fizice,
mecanice, chimice şi biologice.
8.1. Măsuri de carantină fitosanitară
Prin carantină fitosanitară se întelege un complex de măsuri care se aplică pentru a
preăntămpina pătrunderea în tară a unor dăunători periculoşi care nu au fost încă semnalati,
pentru limitarea arealului de răspăndire a unor specii existente, sau pentru lichidarea unor
focare izolate.
După obiectivul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi internă şi externă.
Carantlna internă are ca scop împiedicarea răspăndirii unor specii dăunătoare
periculoase (de carantină) în interiorul tării în zonele în care nu au fost semnalate prezenţa
lor. Pe plan intern măsurile de carantină sunt asigurate de inspectoratele teritoriale de
carantină, care organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor pentru depistarea
eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de răspăndire şi măsurile de limitare a
extinderii sau de lichidare a lor.

36
 Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale care se importă, se
exportă sau sunt în tranzit, în vederea împiedicării pătrunderii în ţară a dăunătorilor care
figurează pe lista de carantină. Controlul se efectuează la vămile feroviare, maritime, în
aeroporturi. Produsele care se exporta sau se împortă trebuie să fie însotite de certificate
fitosanitare, în care se specifică originea produsului şi dacă este lipsit de dăunători de
carantină. Cănd se depistează dăunători de carantină se iau măsuri prin care, fie că marfa
se returnează, fie că se supune unor tratamente (gazare, refrigerare, etc.), care să asigure
distrugerea lor.
Pe plan international, problemele de carantină fitosanitară sunt reglementate prin
conventii bi sau multilaterale de protectie a plantelor şi de carantină fitosanitară, precum şi
prin conditii contractuale.
Lista dăunătorilor de carantină diferă de la o ţară la alta după specificul faunei
dăunătoare. În România, în prezent sunt în vigoare listele cu dăunătorii din tabelele 3 şi 4.

Tabelul 3
Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă inexistenţi în Europa

Denumirea
Nr.Crt Denumirea populară Ordinul - Familia
ştiinţifică
1 Tripul palmierului Trips palmi Thysanoptera, Thripidae
2 Aleurodidul negru al citricelor Aleurocanthus woglumi Homoptera, Aleurodidae
3 Aphidul tropjcal al citricelor Toxoptera citricidus Homoptera Aphididae
4 Paduchele fals testos negru Parasaissetia nigra Homoptera Lecaniidae
5 Păduchele testos lung japonez Lepholeucaspis japonica Homoptera Diaspididae
6 Carabuşul japonez Popillia japonica Coleoptera Scarabaeidae
7 Cărăbuşelul oriental Blitopertha orientalis Coleoptera Scarabaeidae
8 Puricele cartofului Epithrix tuberis Coleoptera Halticidae
9 Gărgărita căpşunelor Anthonomus bisignifer Coleoptera Curculionidae
10 Gărgărita americană a capsulelor Anthonomus grandis Coleoptera Curculionidae
11 Gargărita fragilor Anthonomus signatus Coleoptera Curculionidae
12 Gărgărita prunelor Conotrachelus nenuphar Coleoptera Curculionidae
13 Gărgărita andină a cartofului Premnotrypes spp. Coleoptera Curculionidae
14 Cerambicidul rădăcinilor de citrice Anoplophora chinensis Coteoptera Cerambicidae
15 Molia fructelor Cydia inopinata Lepidoptera, Tortricidae
16 Vermele cireşelor Cydia packardi Lepidoptera, Tortricidae
17 Molia prunelor Cydia prunivora Lepidoptera, Tortricidae
18 Vermele tomatelor Helicoverpa zea Lepidoptera, Noctuidae
19 Vermele sudic Spodoptera eridania Lepidoptera, Noctuidae
20 Vermele frunzelor de cereale Spodoptera frugiperda Lepidoptera, Noctuidae
21 Vermele frunzelor de bumbac Spodoptera litura Lepidoptera, Noctuidae
22 Molia fructelor de piersic Carposina niponensis Lepidoptera.Carposinidae
23 Musca mediteraneană a fructelor Ceratitis cosyra Diptera, Trypetidae
24 Molia cucurbitaceelor Dacus ciliatus Diptera, Trypetidae
25 Musca stafidelor Epochra canadensis Diptera, Trypetidae
26 Muştele fructelor Rhagoletis spp. Diptera, Trypetidae
27 Muştele fructelor Anastrepha spp. Diptera, Trypetidae
28 Muştele fructelor Bacrocera spp. Diptera, Trypetidae
29 Minierul frunzelor de legume Liriomyza sativae Diptera, Agromyzidae
30 Listronotus bonariensis Diptera, Agromyzidae
31 Minierul frunzelor de crisanteme Amauromyza maculosa Diptera, Cordiluridae
32 Musca japoneză a cireşelor Euphranta japonica Diptera,
33 Heterodera glycines Tylenchidae, Heteroderidae
34 Nacobbus aberans Tylenchidae, Pratylenchidae
35 Nematodul declinului citricelor Radopholus citrophilus Tylenchidae, Pratylenchidae
36 Acarianul galicol al cerceluşului Aculops fuschsiae Acari, Eriophyidae

Tabelul 4
Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă existenţi în Europa

Nr crt Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia

1 Tripsul californian Frankliniella occidentalis Thysanoptera, Tripidae
2 Parabemisia myricae Homoptera, Aleurodidae
3 Aleurodidul bumbacului Bemisia tabaci Momoptera, Aleurodidae
4 Paduchele lănos al mărului Eriosoma lanigerum Homoptera, Eriosomatidae
37
 5 Păduchele din San Jose Quadraspidiotus perniciosus Momoptera, Dlaspididae
6 Gândacul gănelor Trogoderma granarium Coleoptera, Dermestidae
7 Viermele vestic al rădacinilor de Diabrotica virgifera virgifera Coleoptera, Chrysomelidae
porumb
8 Gărgărita egipteană Bruchidius incarnatus Coleoptera, Bruchidae
9 Gărgărita pătată a năutului Callosobruchus maculatus Coleoptera, Bruchidae
10 Gărgărita chinezească Callosobruchus chinensis Coleoptera, Bruchidae
11 Gargăriţa cu ciocul lat Caulophilus latinatus Coleoptera, Bruchidae
12 Gărgarita braziliană Zabrotes subfasciatus Coleoptera, Bruchidae
13 Molia cartofului Gnorimoschema operculella Lepidoptera, Gelechiidae
14 Molia bananului Opogona sacchari Lepidoptera, Gelechiidae
15 Torticidul mediteranean al garoafelor Cacoecimorpha pronubana Lepidoptera, Tortricidae
16 Tortricidul sud-african al garoafelor Epichoristodes acerbella Lepidoptera, Tortricidae
17 Viermele egiptean al bumbacului Spodoptera littoralis Lepidoptera, Noctuidae
18 Musca mediteraniană a fructelor Ceratitis capitata Diptera, Thrypetidae
19 Minierul sinuos al frunzelor Liriomyza huidobrensis Diptera, Agromyzidae
20 Nematodul sfeclei Heterodera schachtii Tylenchidae, Heteroderidae
21 Nematodul auriu al cartofului Globodera rostochiensis Tylenchidae, Heteroderidae
22 Nematodul alb al cartofului Globodera pallida Tylenchidae, Heteroderidae
23 Nematozii galicoli ai rădăcinilor Meloidogyne spp. Tylenchidae, Heteroderidae
24 Nematodul orezului Aphelenchoides besseyi Tylenchidae, Aphelenchidae
25 Nematodul căpşunilor Aphelenchoides fragariae Tylenchldae, Aphelenchidae

8.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere

Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol important în prevenirea şi
combaterea dăunătorilor sunt:
a) alegerea terenului;
b) asolamentul;
c) lucrările solului: arătura de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul, prăşitul, etc.
d) aplicarea ratională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor;
e) stabilirea epocii de semănat, folosirea unei seminţe şi material săditor sănătos,
neinfestat;
f) recoltatul la timp al culturilor;
g) cultivarea speciilor, soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toieranti la atacul dăunătorilor;
h) destelenitul;
i) irigarea sau desecarea terenurilor, etc.
8.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor
În general, metodele mecanice au o aplicabilitate limitată, deoarece necesită un volum
mare de muncă şi nu asigură o combatere eficientă în timp utii, comparativ cu alte metode.
Din grupa măsurilor mecanice mai importante sunt:
a) adunarea insectelor cu diferite aparate;
b) şanturi capcană;
c) inele cu clei;
d) brăie capcană;
e) omizitul;
f) momeli capcană pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor;
g) scuturarea pomilor şi distrugerea dăunătorilor prin diferite procedee;
h) însăcuitul fructelor;
i) igiena culturală;
j) răzuirea scoarţei şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate.
8.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor
În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice în combaterea insectelor şi altor
animale dăunătoare şi anume:
a) folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute (temperaturi letale) pentru combaterea
dăunătorilor din depozite, magazii şi sere;
b) focul se foloseşte pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi vegetale, în care
se găsesc unele insecte dăunătoare;

38
 c) lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv (diferite specii de
noctuide, tortricide, carabide, etc.), cu ajutorul curselor luminoase;
d) capcanele vizuale, reprezentate de vase, plăci, etc., diferit colorate. se folosesc mai
ales în avertizare şi mai putin în combaterea insectelor;
e) pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului insectelor din
depozite;
f) razele X şl Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecţia plantelor. Razele X se
folosesc în depistarea infestărilor ascunse la diferite specii de insecte. Razele Y se utilizează
la distrugerea directă a insectelor prin metoda autocidiei (sterilizarea masculilor).
8.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor
Metoda chimică sau chimioterapia constă în combaterea daunătorilor, agentilor
patogeni şi buruienilor cu ajutorul poduselor fitofarmaceutice sau pesticide.
Avantajele utilizării metodelor chimice de combatere a dăunătorilor sunt:
a) în caz de invazie a unui daunător sau lichidarea unui focar este singura metodă care
asigură distrugerea dăunătorului într-un interval scurt;
b) posibilitatea aplicării mecanizate a tratamentelor, utilizăndu-se mijloace moderne cu
aparatură terestră de mare capacitate, generatoare de aerosoli, elicoptere şi aviatia utilitară
în locuri în general inaccesibile;
c) reducerea numărului de tratamente datorită posibilitătii de combinare a diferitelor
pesticide (compatibile din punct de vedere chimic şi biologic).

8.5.1. Condiţionarea produselor pesticide

Produsele fitofarmaceutice nu se aplică sub formă de substante pure, şi diluate cu
diferiţi ingredienti inerti (apă, solventi organici, uleiuri minerale, etc.), pentru realizarea unei
repartizări uniforme pe organele tratate, cu cantităţi reduse de substantă activă.
Produsele fitofarmaceutice sunt conditionate sub diferite forme şi anume: pulberi de
prăfuit (PP); pulberi umectabile (PU), utilizate pentru pregătirea suspensiilor; pulberi solubile
(PS) şi concentrate solubile (CS), folosite pentru prepararea solutiilor; concentrate
emulsionabile (CE) pentru emulsii; soluţii concentrate (SC), care în loc de solvenţi petrolieri,
utilizează apa şi alti ingredienti; produse pentru tratamente cu volum ultra redus (VUR),
condiţionate în mod special pentru a putea fi aplicate fără diluare cu apă, granule (G) utilizate
în combaterea unor dăunători prin tratamente la sol şi la plantă; produse pentru tratarea
semintelor (PTS), conditionate special pentru seminte. Există şi alte forme de conditionare ca
aerosoli (A), tablete (T), pastile (P), momeli (M), etc.
8.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

Produsele fitofarmaceutice pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume: după
actiunea pe care o manifestă, după grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se
utilizează, după grupa chimică din care fac parte, după starea lor fizică, etc.
În funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se folosesc, produsele
toxice se clasifică în: insecticide folosite în combaterea insectelor; acaricide utilizate în
combaterea acarienilor; nematocide pentru combaterea nematozilor; moluscocide pentru
combaterea melcilor; raticide (rodenticide), pentru combaterea rozătoarelor; substante
repelente (corvidee, iepurifuge şi cervidee); substanţe atractante (atractanti de nutritie şi
sexuali); substanţe adjuvante.
Insecticidele, după modul lor de acţiune, se clasifică în:
a) insecticide de contact, care actionează direct asupra dăunătorului;
b) insecticide de ingestie, care actionează asupra insectelor după ce sunt introduse în
tubul digestiv, o dată cu hrana;
c) insecticide asfixiante (gazoase sau fumigante), care produc asfixierea insectelor prin
aparatul respirator.
Unele insecticide au acţiune complexă: de ingestie, de contact şi chiar asfixiantă.
Aceste produse sunt cunoscute sub denumirea de pesticide mixte.
După natura chimică, pesticidele pot fi: anorganice, organo-minerale, organice de
sinteză, biologice.
39
 În functie de valoarea DL50, pesticidele se împart în:
a) grupa I-a - produse foarte toxice, când DL50 este sub 50 mg/kg corp;
b) grupa a II-a - produse puternic toxice, când DL50 = 50-200 mg/kg corp;
c) grupa a III-a - produse moderat toxice, când DL50 = 200-1000 mg/kg corp;
d) grupa a IV-a - produse cu toxicitate redusă, când DL50 > 1000 mg/kg corp.

8.5.3. Insecticide organice şi de origine vegetală

Din această grupă fac parte:

a) compuşi ai arseniului: arseniati şi arseniti. Sunt produse foarte toxice cu DL.50 = 2
mg/kg corp, folosite în prepararea momelilor toxice pentru combaterea unor insecte
(coropişnite, lăcuste) şi a rozătoarelor;
b) compuşi ai bariului - polisulfura de bariu - pulbere de culoare cenuşie -verzuie, cu
miros neplăcut. Se foloseşte în tratamentele de iarnă (6 - 8%), în plantaţiile de pomi şi vită de
vie, precum şi în tratamentele din timpul perioadei de vegetatie (în concentraţie de 1%). Are
eficacitate împotriva păduchilor ţestoşi, afidelor, puricilor meliferi, etc. precum şi pentru unii
agenţi patogeni (făinare, rapăn). Are mai multe denumiri comerciale, între care cele mai
uzitate sunt: Polybar, Polybaril, Selebar, Solbar, etc.;
c) compuşi ai sulfului: zeama sulfocalcică sau zeama californiană de 28 - 30°Be
(pentru 10 litri de zeamă sulfocalcică concentrată este nevoie de 2,8 kg sulf şi 1,5 kg var
nestins). Este un lichid de culoare roşie -săngerie, cu miros de hidrogen sulfurat. Zeama
sulfocalcică are o puternică actiune insecticidă, acaricidă şi fungicidă, are o toxicitate redusă
faţă de om şi animale. În tratamentele de iarna se foloseşte în concentratie de 20% iar în
tratamentele din timpul perioadei de vegetaiie 2 - 3%.
Proprietătile insecticide ale unor specii de plante au fost cunoscute din cele mai vechi
timpuri. Insecticidele de origine vegetală nu prezintă toxicitate pentru om şi animalele
folositoare, deci nu se pune problema reziduurilor pe produsele tratate. Deşi insecticidele
vegetale sunt scumpe, unii autori (Beratlief, 1989) consideră că în viitor aceste produse vor
ocupa un rol important în combaterea insectelor dăunătoare.
Principiile active ale insecticidelor vegetale sunt reprezentate prin diferiti alcaloizi, ce
au actiune de contact sau de ingestie asupra insecticidelor. Principalii alcaloizi cu acţiune
insecticidă sunt:
Nicotina - alcaloid prezent în plantele de tutun cultivat (Nicotiana tabacum), dar mai
ales în tutunul sălbatic (Nicotiana rustica). Nicotina în stare gazoasă pătrunde prin cuticula
insectelor, actionănd prin paralizia aparatului locomotor. Se recomandă sub formă de stropiri
pentru: păduchii de frunze, puricii meliferi, tripşi, larve defoliatoare în primele vârste, molia
verzei, puricii de pămănt, viermele mărului, molia strugurilor, musculita albă de seră.
Anabazina extrasă din Anabasis aphylla, folosită în combaterea afidelor.
Sabadella conţine un complex de alcaloizi (veratrina, sabadillina, sabadina şi cevadina)
ce se găseşte în endospermul, embrionul şi pericarpul semintei de Veratrum album. Se
utilizează împotriva muştelor şi a insectelor animalelor de productie.
Rotenona este un principiu insecticid conţinut de unele leguminoase ca Derris elliptica,
Tephrosla, Millettia, plante ce trăiesc în regiunile tropicale.
De asemenea şi alte plante contin principii toxice fată de insecte:
Amorpha fruticosa, Dryopteris felix-max, Quassia amara, Rhodendrom molle,
Juniperus virginiana, Piper nigrum, Beratlief, 1989).
În prezent, cea mai largă folosire o au produsele pe bază de "piretrum" extrase din
plantele de Pyrethrum cinerariefolium, Pyrethrum rosoeum, Pyrethrum carneum. Substanţele
active din piretru numite Piretrina l şi Piretrina II sunt lichide văscoase, nevolatile, insolubile
în apă, care se descompun uşor sub influenta aerului, luminii şi umiditătii. Acţionează asupra
sistemului nervos al insectelor pe cale de ingestie şi respiraţie, avănd o puternică acţiune de
şoc. Se folosesc în combaterea insectelor din serele de legume, a insectelor din depozite şi
din sectorul zootehnic.

8.5.4. Piretroizi de sinteză

Piretroizii de sinteză sunt produse obtinute pe cale sintetică, a căror substanţe active
sunt asemănătoare cu a piretroizilor naturali. Au stabilitate 7-15 zile. Actionează asupra
40
sistemului nervos al insectelor pe cale de contact, ingestie şi respiratie, avănd o puternică
actiune de şoc. Unele produse au şi actiune acaricidă. Fac parte din grupa a lll-a şi a IV-a de
toxicitate. Timpul de pauză variază de la 1 - 3 zile pănă la 3 săptămăni. Au un spectru larg de
acţiune, selectivitate scăzuta şi pot forma rase rezistente de dăunători.
În Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în Romănia
(1999) şi omologările ulterioare sunt prezentaţi următorii piretroizi de sinteză: Agrothrin 10
EC - 0,2 l/ha; Cypermethrin 25 EC - 0,1 l/ha; Cypermethrin 10 EC - 0,02%; Cypersan 200 EC
- 0,02%; Polytrin 200 CE -0,015%; Sherpa 25 CE - 0,02%; Supersect 10 CE - 0,03%;
Alphaguard 10 CE - 0,015%; Decis 25 Flow - 0,0125% - 0,05%; Decis ULV - 2 l/ha; Decis 2,5
CE - 0,0125 - 0,05%; Efenal 20 EC - 0,03%; Sanvalerat 200 CE - 0,02 -0,05%; Sumicidin 20
CE - 0,02 - 0,1%; Sumialpha 2,5 CE - 0,015 - 0,04%; Fury 10 CE - 0,02%; Isathrine 0,05%;
Chinmix 5 EC - 0,03%; Buldock 025 EC - 0,05%; Fastac 10 CE - 0,015 - 0,02%; Karate 2,5
CE - 0,01 - 0,04%; Mavrik 2 E - 0,03 - 0,05%; Meotrin 20 CE - 0,025%; Talstar 10 CE - 0,035
- 0,05%.
8.5.5. Insecticide organoclorurate
Sunt produse pe bază de hidrocarburi clorurate, care acţionează asupra insectelor prin
contact şi ingestie, mai rar prin respiratie. Afectează sistemul nervos şi produce moartea prin
paralizie. Toxicitatea variază între moderat toxice şi puternic toxic. Au remanentă mare şi
persistentă în sol (6-10 ani), precum şi posibilitatea de a cumula în organismele vegetale şi
animale de pe toate nivelele trofice.
În prezent se utilizează preparatele pe bază de lindan şi endosulfan şi anume: Lindan
400 SC - 2,5 l/t sămăntă; Lindan 75 TS - 1,3 l/t sămăntă; Thiodan 35 EC - 0,15 - 0,2%;
Thionex 35 CE - 0,2%; Thionex 25 ULV - 3 l/ha; Thionex 50WP-0,15%.

8.5.6. Insecticide organofosforice

Aceste insecticide au la bază esteri ai acidului fosforic, esterii acizilor tiofosforici, esterii
acidului ditianoperofosforic, derivati ai acidului pirofosforic. Se caracterizează printr-un
spectru larg de actiune, nu se cumulează în organismul omului, al animalelor şi al plantelor.
Au o persistentă redusă în sol, plante şi apă. Prin descompunere formează de regulă
substante mai putin toxice. Actionează prin contact, ingestie şi respiratie asupra sistemului
nervos, ca inhibitori ai colinesterazei, producănd moartea prin paralizie. Unele produse sunt
sistemice. Au toxicitate variată, de la foarte toxice pănă la produse cu toxicitate redusă.
Timpul de pauză la majoritatea produselor este de 12 - 15 zile; la unele produse poate
ajunge pănă la 40 zile iar la altele este numai de 5-7 zile.
Sunt avizate a fi utilizate următoarele produse organofosforice: Actellic 50 CE - 0,05 -
0,2%; Carbetox 50 CE - 1,5 - 4,5 l/ha; Carbetox 37 CE 0,3 - 0,5%; Onefon 90 - 0,15%;
Diazinon 60 EC - 0,15%; Diazol 60 EC -0,15%; Basudin 60 EC - 0,15%; Dursban 480 CE -
0,2%; Reldan 40 CE -0,1 - 0,15%; Marfotox 68 EC - 0,1%; Nogos 50 EC - 0,1%; Onevos 35
CE -0,15%; Sumithion 50 CE - 0,1 - 0,2%; Ultracid 20 CE - 0,15 - 0,2%; Zolone 25 WP - 0,25
- 0,3%; Zolone 35 CE - 0,15 - 0,2%; Sinoratox 35 CE - 0,1 -0,2%; Sinoratox 10 G - 25 - 30
kg/ha; Sinoratox 5 G - 50 - 60 kg/ha; Perfection40EC-0,1%.
8.5.7. Insecticide carbamice
Produsele carbamice sunt esteri ai acidului carbamic. Au acţiune rapidă de şoc,
acţionănd în principal pe cale de contact şi ingestie, iar unele produse au acţiune sistemică.
Produc moartea prin paralizie, actionănd asupra sistemului nervos. Cu unele exceptii
(Carbaril din grupa a lll-a şi Victenon din grupa a IV-a), majoritatea insecticidelor carbamice
au o toxicitate mare, făcănd parte din grupele l şi a ll-a. Timpul de pauză variază între 7-60
zile. Produse pe pe bază de carbofuran, furatiocarb, etc., au o bună persistentă în sol şi sunt
eficace în combaterea viermilor sărmă, viermilor albi, viermilor cenuşii.
Sunt avizate următoarele insecticide carbamice: Sevin 85 WP - 0,15%; Lannate 90 WS
- 0,05%; Metomex 90 SP - 0,05%; Larvin 375 - 0,15%; Insegar 25 WP - 0,03 - 0,04%;
41
Furadan 35 ST - 28 l/t sămăntă; Carbodan 35 ST - 28 l/t sămăntă; Diafuran 35 ST - 28 l/t
sămăntă; Furadan 5 G - 40 kg/ha; Furadan 10 G - 20 kg/ha; Marshal 25 EC - 0,1%; Padan
50 DP - 0,1%; Pirimor 25 WG - 0,1%; Promet 400 CS - 25 l/t sămăntă; Victenon WP - 0,05 -
0,075%.
8.5.8. Produse acaricide
Acaricidele sunt produse folosite pentru combaterea acarienilor fitofagi. Unele produse
organofosforice (Sinoratox, Carbetox, etc.) şi piretroizi de sinteză (Karate, Meotrin, Talstar)
au efect şi pentru acarieni. Acţionează pe cale de contact şi mai rar prin asfixiere. Toxicitatea
lor faţă de om şi animale variază de la redusă pănă la puternică. Cele mai folosite acaricide
sunt următoarele: Kelthane 18,5 EC - 0,2%; Mitigan 18,5 EC - 0,2%; Sintox 40 EC - 0,1 -
0,2%; Pennstyl 25 WP - 0,05 - 0,1%; Torque 550 SC - 0,05%; Apollo 50 SC -0,04%; Demitan
200 SC - 0,05 - 0,07%; Nissorun 10 WP - 0,05%; Nissorun 5 CE - 0,08%; Omite 570 EW -
0,1%; Ortus 5 SC - 0,1%; Pyranica 20 WP -0,025%; Rufast 15 EC - 0,04%; Sanmite 20 WP -
0,05 - 0,075%; Danirun 11 CE - 0,06%; Neoron 500 EC - 0,05 - 0,1%.
8.5.9. Produse nematocide
Combaterea nematozilor plantelor de cultură constituie o problemă importantă,
deoarece ei sunt larg răspănditi şi produc pierderi mari de productie. Pe lăngă atacul direct,
unele specii de nematozi sunt vectori ai virusurilor determinănd boli virotice grave, iar alte
specii trăiesc parazit în corpul omului şi animalelor. Pentru combaterea nematozilor s-au
sintetizat produse specifice numite nematocide, care au o eficacitate ridicată mai ales pe
suprafete restrănse (sere, solarii).
Produsele nematocide recomandate a fi folosite în fara noastră sunt următoarele:
Basamid granule - 500 kg/ha, Mocap 10 G - 50 - 75 kg/ha; Vydate 10 G - 30 - 150 kg/ha;
Vydate 24 L - 0,2%.

8.6. Metode biologice de combatere

Bioterapia sau metoda biologica constă în folosirea paraziţilor, prădătorilor, a agenţilor
patogeni, precum şi a altor duşmani naturaii în vederea combaterii diferitilor dăunători ai
plantelor de cultură.
După Săvescu (1968), lupta biologică are drept scop restructurarea agrobiocenozelor
în vederea reducerii densitătii numerice a populatiilor dăunătoare sub pragul economic de
dăunare. Lupta biologică poate fi definită şi ca luptă biocenotică, întrucăt se bazează pe
utilizarea dăunătorilor şi agentilor patogeni ca mijloc de îmbunătăţire a condiţiilor de mediu în
care aceştia cresc şi se dezvoltă.
Combaterea biologică a dăunătorilor din agroecosisteme se bazează pe cunoaşterea şi
stăpănirea principalelor trei direcţii de activitate în acest domeniu:
a) introducerea şi colonizarea speciilor prădătoare şi parazite pentru dăunătorii din
cultura mare;
b) creşterea în masă şi lansarea zoofagilor (prădători şi paraziţi) în agroecosisteme;
c) crearea conditiilor pentru înmultirea zoofagilor.
Combaterea biologică se poate realiza prin următoarele mijloace:
a) folosirea microorganismelor patogene;
b) folosirea zoofagilor (prădători şi paraziţi);
c) luptă autocidă;
d) luptă hormonală;
e) luptă genetică;
f) luptă fiziologică, etc.
8.7. Lupta integrată
Lupta integrată reprezintă un procedeu relativ nou de combatere a agenţilor patogeni şi
dăunătorilor plantelor de cultură. Acest program a fost elaborat ca o reacţie a folosirii
excesive a pesticidelor organosistemice şi mai ales a celor cloroderivate.

42
 Lupta integrată reprezintă un concept care utilizează un asamblu de metode, care
satisface în acelaşi timp exigentele economice, ecologice şi sociologice, acordăndu-se
prioritate utilizării organismelor naturale de limitare, respectăndu-se pragurile de tolerantă
(Brader, 1974).
Lupta integrată poate fi definită ca o formă de ecologie aplicată (Grison, 1969), de luptă
biocenotică, în sensul dirijării populaţiilor de dăunători şi a dăunătorilor lor naturali din cadrul
agroecosistemelor reprezentate de diferite culturi, prin influentarea factorilor de mediu
asupra organismelor vegetale şi animaie.

Obiectivele principale ale luptei integrate sunt:

1. Diminuarea riscurilor de aparifie a rezistenţei la pesticide a dăunătorilor.

2. Evitarea creşterii progresive a numărului de tratamente fitosanitare.
3. Reducerea reziduurilor de pesticide din produsele agricole.
4. Mentinerea unei stabilităţi a entomofaunei din agroecosistem.
Principiile luptei integrate sunt:
1. Folosirea în complex a celor 6 categorii de măsuri de combatere şi anume:
prognoză şi avertizare, carantină fitosanitară, măsuri agrofitotehnice, fizico-mecanice,
chimice şi biologice.
2. Veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu se urmăreşte
eradicarea torală a dăunătorilor, ci menţinerea lor la un anumit nivei la care să nu producă
pagube (sub pragul de dăunare economică), prin aşa zisa "metodă a cămpului murdar".
3. Tratamentele chimice se efectuează la avertizare pentru reducerea la minimum a
numărului lor.
4. Folosirea măsurilor chimice numai după ce s-au aplicat măsurile fizico-mecanice
(tăierile de întreţinere şi de rodire în pomicultură şi viticultură).
5. Utilizarea pesticidelor selective şi cu remanentă mică pentru protejarea
entomofaunei folositoare.
6. Executarea tratamentelor la avertizare pentru reducerea numărului acestora.
7. Limitarea suprafeţei de tratat la un minim necesar. De exemplu se tratează numai
jumătate din pom sau lanul se tratează numai pe margini.
8. Reducerea la minimum a folosirii insecticidelor organoclorurate care au remanentă
mare şi se descompun greu.
9. Folosirea pe scară largă a substanţelor piretroide şi a preparatelor biologice ce nu
lasă reziduuri pe produsele tratate.
10. Alternarea substanţelor fitofarmaceutice sistemice cu cele de contact pentru a se
evita aparitia de noi rase fiziologice de agenţi patogeni şi dăunători, rezistenti la pesticide.
11. Folosirea produselor fitofarmaceutice cu toxicitate căt mai mică fată de om şi
animale.
12. Cultivarea hibrizilor şi soiurilor de plante imune sau rezistente la atacul agenţilor
patogeni şi dăunătorilor.

Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate. Pentru a se putea introduce

şi folosi cu succes combaterea integrată este necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de
elemente şi în primul rănd mecanismele naturale ce contribuie la reglarea densităţii numerice
a speciilor cu importanţă economică, cum sunt:
a) evidenta speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărtilor de răspăndire a
dăunătorilor);
b) dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste (paraziţi şi
prădători); raportul numeric optim în favoarea duşmanilor naturali, exclude folosirea
tratamentelor chimice;
c) ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în strănsă corelaţie cu
factorii ecologici;
d) densitatea numerică la speciile cheie, cu importantă economică mai mare.

43
44