Olimpia MARCU

Gabriela ISAIA

ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ

2008 – 2009

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

 INTRODUCERE

Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul insectelor. Denumirea ştiinţei provine de la
grecescul entomon – insectă şi logos – vorbire, ştiinţă, iar cea a obiectului de studiu, de la latinescul
insectus – segmentat, tăiat.
În ceea ce priveşte Entomologia forestieră, ea studiază morfologia, biologia şi ecologia
insectelor din mediul forestier, în primul rând ale celor dăunătoare, în vederea aplicării măsurilor de
prevenire şi combatere, dar şi ale celor folositoare, în vederea utiliz ării lor în combaterea biologică.
Lucrarea începe cu prezentarea morfologiei externe a insectelor, capitol important deoarece
include şi numeroase precizări terminologice, fără de care nu ar fi posibilă înţelegerea facilă a
descrierilor speciilor din capitolele următoare. După tratarea unor aspecte sumare de anatomie,
reproducere, dezvoltarea insectelor şi clasificare se prezintă aspecte tehnice legate de depistarea,
insectelor daunătoare, de prognoza înmulţirilor în masă şi de combatere profilactică şi represivă. În
ultimul capitol sunt prezentate insectele dăunătoare. Acestea sunt prezentate în funcţie de felul şi
locul vătămării, în ordine sistematică, iar descrierea fiecărei specii cuprinde recunoaşterea insectei
(după adult, ouă, larvă şi pupă) şi caracteristicile vătămării pe care o produce.
Având în primul rând în vedere faptul că insectele prezintă cea mai mare diversitate de
specii şi de comportamente din întregul regn animal, că majoritatea insectelor sunt fitofage şi că
multe din ele sunt dăunătoare, nu putem neglija totuşi şi contribuţia lor în balanţa bioenergetică a
biocenozelor terestre şi de apă dulce şi numeroasele implicaţii pozitive în economie. Deşi se
adresează în primul rând studenţilor, venind în sprijinul pregătirii acestora, lucrarea poate fi utilă şi
celor care lucrează în cercetarea, proiectarea şi producţia silvică, cât şi celor pasionaţi de fascinanta
lume a insectelor.

Autorii

1
 Cap.1 Morfologia externă a insectelor

Insectele (clasa Insecta sau Hexapoda) sunt nevertebrate superioare, care aparţin, din
punct de vedere sistematic, la încrengătura Arthropoda. La artropode corpul este acoperit cu un
tegument tare, format preponderent din chitină care alcătuieşte scheletul exterior sau exoscheletul.
La insecte, spre deosebire de celelalte artropode, segmentele corpului se grupează în 3
regiuni distincte: cap, torace şi abdomen (fig.1). Pe fiecare din aceste regiuni se găseşte o serie de
apendice caracteristice.

Fig. 1 Părţile componente ale corpului insectei Melolontha melolontha L.:

a-capul; b-antenă; c-protoracele cu prima pereche de picioare; d-mezotoracele cu a doua pereche de picioare şi prima
pereche de aripi; e-metatoracele cu a treia pereche de picioare şi a doua pereche de aripi; f-elitrele; g-aripile
membranoase; h-picioarele(anterioare, mediane şi posterioare); i-abdomenul

1.1. Tegumentul insectelor

Tegumentul este învelişul care acoperă corpul insectelor şi care este alcătuit, de la exterior
spre interior, din 3 straturi: cuticula, epiderma şi membrana b azală.
Cuticula este stratul cel mai dezvoltat, cu structură acelulară, având rolul de a apăra
corpul insectelor de acţiunea factorilor din mediul înconjurător şi a opri pierderea apei din corp; este
alcătuită la rândul său din trei nivele:
– epicuticula, stratul exterior, divizat la rândul său în
– stratul de cuticulină, rezultat din condensarea oxidativă a unor lipide şi
proteine cu chinone, rezistent la acizi minerali şi solvenţi organici. Prezintă culoarea chihlimbarului
şi pori spiralaţi, care conţin în faza formării cuticulei prelungiri protoplasmatice;
– stratul de ceară, constituit din lipide şi substanţe de tipul cerii de albină cu
consistenţa unsuroasă şi
– stratul de ciment, compus probabil din proteoglicane sclerificate secretată
prin pori după formarea cuticulei;
– exocuticula, este un strat alcătuit din substanţe proteice şi chitină condensate într–o
structură spaţială rigidă;
– endocuticula, este stratul cel mai gros, care conţine, ca şi precedentul, substanţe
proteice şi chitină aşezate în plăci de microfibrile aşezate oblic, ceea ce conferă stratului o
elasticitate deosebită .
Chitina, substanţa de bază a cuticulei la insecte, este un polizaharid azotat
(poliacetilglucozamină), insolubil în apă, solvenţi organici şi acizi slabi. Prezenţa învelişului
chitinos condiţionează năpârlirea insectelor în procesul de creştere. Cuticula prezintă în zone expuse
unor solicitări regiuni îngroşate şi rigide numite sclerite şi în articulaţii regiuni subţiri, elastice.

2
 Epiderma sau hipoderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule vii care au, de
obicei, formă cilindrică şi rolul de a secreta spre exterior straturile cuticulei şi spre interior
membrana bazală.
Membrana bazală mărgineşte spre interior epiderma şi are aspectul unei foiţe subţiri cu
structură acelulară greu de pus în evidenţă.
La majoritatea insectelor pe suprafaţa tegumentului se găsesc diferite formaţiuni, unele cu
originea în exocuticulă (peri falşi, ţepi, spini, noduli, creste), altele cu originea în hipoderm (peri
adevăraţi sau sete produşi de unele celule din epidermă numite trichogene). Când pereţii părului
sunt foarte îngroşaţi se formează pintenii (situaţi la extremitatea tibiilor), iar când sunt foarte lăţiţi
se transformă în solzi (care acoperă aripile fluturilor). Unii peri sunt în legătură cu glande ale
tegumentului (folosind la eliminarea secreţiilor glandelor respective) sau cu sistemul nervos
periferic având în acest caz rol de organe de simţ (tactile, olfactive sau chemoreceptoare). În
tegument se găsesc însă şi glande ale căror secreţii sunt eliminate prin orificii (nu prin peri).
În ce priveşte coloraţia tegumentului ea poate fi pigmentară (datorită unor pigmenţi din
exocuticulă, hipoderm sau chiar din interiorul corpului), caz în care dispare după moartea insectelor
şi cuticulară (datorită structurii fizice a cuticulei) producând irizaţii sau coloraţii optice, care nu
dispar după moartea insectelor.
Tegumentul trimite în interiorul corpului o serie de invaginaţii numite apodeme care
alcătuiesc endoscheletul, pe care se inseră muşchii sau se prind diferite organe interne.

1.2. Capul şi apendicele sale

Capul insectelor (fig.2) este o capsulă chitinoasă formată din unirea a 6 segmente (vizibile
numai în stadiul embrionar). Pe suprafaţa capului se găsesc brazde denumite suturi, care delimitează
anumite regiuni ale capului:
- sutura metopică sau epicranială (ca un y răsturnat) între braţele căreia se găseşte fruntea
(frons) mărginită, în partea de sus, de creştetul (vertex)capului şi lateral de regiuni numite obraji
(gene);
- sutura clipeo-frontală, separă fruntea de zona numită clipeus;
- sutura clipeo-labrală separă clipeusul de labrum (buza superioară, una din piesele
aparatului bucal).
Capsula cefalică prezintă 2 deschideri: cea bucală (care adăposteşte piesele aparatului
bucal) şi cea occipitală (care face legătura cu toracele), înconjurată de scleritele occiput şi
postocciput.

Fig. 2 Capul insectelor văzut din faţă (stânga) şi din profil (dreapta):
a-vertex; b-ochi compuşi; c-oceli; d-antenă; e-frons d-antenă; f-genă; g-clipeus; h-labrum;
i-mandibulă; j-maxilă; k-labium; l-occiput; m-postocciput

3
 Dimensiunile capului sunt corelate cu modul de viaţa al insectelor: la insectele răpitoare
(Carabidae) capul este mare, la altele diferă după sex (la masculii de Lucanus cervus - rădaşcă,
capul este mai mare decât la femele), iar la trombari (Curculionidae), specii foarte importante
pentru sectorul forestier, capul se prelungeşte anterior sub forma unei trompe denumită rostrum. În
raport cu corpul capul insectelor prezintă 3 poziţii: cu piesele bucale îndreptate înainte este
prognat, îndreptate în jos este ortognat şi în jos şi înapoi este hipognat. Între aceste poziţii există o
gamă întreagă de treceri gradate.
Capul poartă la insectele adulte organe cefalice senzitive: o pereche de ochi compuşi
(faţetaţi), între 0–3 ochi simpli sau oceli şi o pereche de antene. Antenele şi piesele aparatului bucal
sunt mobile şi prezintă importanţă deosebită în descrierea şi respectiv recunoaşterea insectelor.
Antenele sunt apendice perechi, pluriarticulate şi mobile. O antenă este compusă din
următoarele părţi: scapus - articulul bazal, pedicel - articulul următor şi flagel, alcătuit dintr-un
număr variabil de articule. Antenele au dimensiuni diferite de la foarte mici (la Odonata şi
Homoptera) la foarte mari (la Cerambycidae). Ca formă (fig.3) pot fi drepte sau geniculate
(frânte). Cele drepte pot fi setiforme (Caelifera), filiforme (Carabidae, Meloidae), serate
(Elateridae), pectinate (masculii la Lymantriidae), aristate (Musca domestica) etc. La fel şi cele
geniculate pot fi: geniculat-lamelate (Scarabaeidae), geniculat-măciucate (Curculionidae, Ipidae),
geniculat-pectinate (Lucanus cervus).
Fiind foarte diferite ca formă antenele reprezintă un caracter sistematic important. La
unele insecte există un dimorfism sexual în privinţa antenelor masculii având antene mai mari decât
femelele (Lymantriidae, Scarabaeidae).

Fig.3 Tipuri de antene la insecte:

a-setiformă; b-filiformă; c-serată; d-pectinată; e-aristată;
f-geniculat-lamelată; gândacul-geniculat-măciucată; h-geniculat-pectinată

Pe antene se găsesc elemente senzoriale (olfactive, tactile), prehensoare şi pentru

menţinerea direcţiei de zbor (organe de echilibru).
Aparatul bucal. Aparatul bucal primitiv al insectelor este de tip masticator (pentru rupt
şi mestecat), adaptat pentru o hrană solidă, întâlnit la majoritatea insectelor forestiere, care rod
frunze, scoarţă, lemn, rădăcini, fructe şi seminţe. El este alcătuit din următoarele piese (fig. 4):

4
 Fig. 4 Aparatul bucal masticator:
a-labrum; b-mandibulă; c-maxilă (1-cardo; 2-stipes; 3-lacinia; 4-galea; 5-palp maxilar);
d-labium ( 6-submentum; 7-mentum; 8-palp labial; 9-paraglosă; 10-glosă)

- labrum sau buza superioară, articulat de clipeus, are suprafaţa dorsală puternic
chitinizată, iar cea ventrală moale;
- o pereche de mandibule, situate sub labrum, prinse pe cap în zona genelor; au marginea
internă dinţată şi servesc pentru apucat, rupt şi mestecat hrana;
- o pereche de maxile, situate sub mandibule, prinse pe cap în zona occipitală; au rolul de
mestecare şi împingere a hranei spre faringe. Sunt articulate şi alcătuite din: cardo (scleritul bazal),
stipes, lacinia (lobul intern), galea (lobul extern) şi palpul maxilar (alcătuit din 1-6 articule);
- labium sau buza inferioară, închide cavitatea bucală în partea inferioară şi este alcătuit
din: submentum, mentum, o pereche de palpi labiali (din 1-3 articule), o pereche de paraglose
(lobi exerni) şi o pereche de glose (lobi interni).
În procesul de adaptare la diferite feluri de hrană piesele bucale au suferit modificări şi au
apărut astfel şi alte tipuri de aparate bucale şi anume:
- pentru supt la fluturi (Lepidoptera);
- pentru supt şi lins la muşte (Diptera);
- pentru mestecat, supt şi lins la albină (Hymenoptera) ;
- pentru înţepat şi supt la păduchi (Homoptera) şi ploşniţe de plante (Heteroptera).
Dintre tipurile de aparaturi bucale prezintă importanţă practică tipul masticator şi cel de
înţepat şi supt, întrucât numeroşi dăunători forestieri se încadrează în aceste tipuri (fig. 5).

Fig. 5 Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la ploşniţă (Heteroptera):

a-labrum; b-mandibulă; c-maxilă; d-labium; e-canal alimentar; f-canal salivar

5
 În acest scop piesele bucale sunt alungite ca nişte stileţi cu care insectele perforează
ţesuturile. Un asemenea aparat bucal (de exemplu la ploşniţele de plante – Hemiptera) prezintă
următoarele modificări:
- labium–ul este articulat şi prezintă în lung cu un jgheab în care se găsesc mandibulele
şi maxilele, elementele perforante;
- labrum–ul este alungit, dar mai scurt decât celelalte piese (nu participă la perforarea
ţesuturilor), acoperă parţial jgheabul format de buza inferioară;
- mandibulele sunt alungite şi prezintă la vârf dinţişori cu care taie şi perforează ;
- maxilele sunt lungi cât mandibulele, subţiri, flexibile şi fiecare cu câte 2 adâncituri în
lung care, împreunându–se,formează împreună 2 canale: canalul alimentar mai mare, în partea de
sus prin care este suptă hrana (aspiraţie maxilară) şi canalul salivar, mai mic, în partea de jos.

1.3. Toracele şi apendicele sale

Toracele reprezintă partea mediană a corpului insectelor; este alcătuit întotdeauna din 3
segmente pro–, mezo– şi metatoracele, iar de o parte şi de alta se găsesc apendice locomotoare: 3
perechi de picioare articulate (câte o pereche de fiecare segment) şi 2 perechi de aripi (pe
segmentele 2 şi 3). Fiecare din cele 3 segmente toracale este compus din următoarele sclerite: dorsal
tergum–ul (sin. notum–ul), ventral sternum–ul şi lateral pleurele. Dezvoltarea segmentelor
toracice este în legătură directă cu locomoţia, respectiv cu dezvoltarea aripilor şi picioarelor. Astfel,
la insectele alergătoare (Carabidae) şi înotătoare, protoracele este mobil şi bine dezvoltat iar, la
cele bune zburătoare mezo şi metatoracele sunt mai dezvoltate.
Aripile sunt la insecte organe speciale de zbor, prinse lateral pe segmentele toracice (între
pleure şi tergum). La majoritatea insectelor aripile anterioare sunt mai mari. Se întâlnesc şi alte
situaţii, când aripile posterioare sunt mai mari (Ensifera) sau cele 2 perechi de aripi sunt aproape
egale (Odonata). La muşte şi ţânţari (Diptera) aripile posterioare s-au transformat în balansiere
(organe de echilibru), iar la unele coleoptere (Carabidae) aripile posterioare au dispărut prin
adaptarea insectelor la deplasare numai prin mers. Există şi insecte fără aripi (Apterygota), insecte
inferioare, cu un apterism primar (Collembola, Protura, Diplura ş.a.) sau la unele insecte cu aripi
(Pterygota) un apterism secundar, unde aripile au dispărut datorită modului lor de viaţă (Anoplura
şi Mallophaga, ectoparazite pe mamifere şi păsări).
Aripile sunt expansiuni tegumetare laterale susţinute de nervuri (formate de fapt din trahei
însoţite de lacune). Pe suprafaţa aripilor nervurile longitudinale şi anastomozările lor transversale
delimitează zone („câmpuri”), care poartă diferite denumiri şi care au un rol foarte important în
sistematica insectelor. Ca formă aripile sunt mai mult sau mai puţin triunghiulare. Din punct de
vedere al consistenţei, deosebim mai multe tipuri de aripi:
- membranoase, întâlnite la numeroase specii: ambele perechi de aripi membranoase şi
transparente la viespi, albine (Hymenoptera) ca şi aripile anterioare de la muşte (Diptera) şi cele
posterioare de la gândaci (Coleoptera); la fluturi (Lepidoptera) ambele perechi de aripi sunt
membranoase, dar acoperite cu solzi.
- elitre, aripile anterioare de la gândaci (Coleoptera), tari, puternic chitinizate, care nu
mai servesc la zbor ci au rol de protecţie a aripilor posterioare, membranoase, folosite pentru zbor;
- hemielitre, aripile anterioare de la ploşniţele de plante (Hemiptera) care au partea
bazală chitinizată şi vârful membranos;
- tegmine, aripi anterioare, pergamentoase, cu nervură reticulară, la unele insecte
(Odonata);
Zborul insectelor se realizează prin mişcarea separată a fiecărei perechi de aripi (la
insectele inferioare), sau prin mişcarea lor concomitentă; în acest ultim ca z există diferite sisteme de
cuplare a aripilor anterioare cu cele posterioare.
Picioarele insectelor sunt organe pentru mers. Insectele adulte prezintă 3 perechi, câte o
pereche de fiecare inel toracal, prinse lateral între pleure şi sternum. La larvele insectelor cu

6
metamorfoză completă situaţia este foarte diferită în ce priveşte conformaţia picioarelor. Picioarele
toracale la insecte sunt alcătuite din următoarele articule:
- coxa, primul articul cu care piciorul se prinde de torace;
- trochanterul, obişnuit o singură piesă;
- femurul şi tibia, în general alungite şi articulate mobil între ele; pe tibie se pot găsi
pinteni, dinţi, peri etc., iar la unele insecte şi organul auditiv sau timpanal ( Ensifera);
- tarsul, format din 1-5 articule (primul denumit metatars, iar ultimul pretars) care se
termină cu 1-2 gheare.
În general funcţia de bază a picioarelor este locomoţia. Ele îndeplinesc însă şi alte funcţii
în raport cu care s-au produs unele modificări. Deosebim astfel următoarele tipuri de picioare (fig.6)
adaptate pentru:
- alergat, picioare lungi şi subţiri, cu articulele proporţional dezvoltate, întâlnit la
insecte la care capacitatea de zbor este slabă sau lipseşte total (Carabidae - gândaci alergători);
- sărit, la care femurul este foarte dezvoltat iar tibia alungită şi cu spini (picioarele
posterioare de la Ensifera dar şi la unele specii din Coleoptera şi Homoptera);
- apucat, picioarele anterioare la care coxa este lungă cât femurul, iar femurul şi tibia cu
dinţi puternici şi când se apropie între ele prind insectele cu care se hrănesc ca într-un cleşte
(Mantis religiosa – călugăriţa);
-săpat, picioarele anterioare cu piesele late: coxa este mare, trochanterul cu un pinten,
tibia cu 4 dinţi puternici de săpat peste care alunecă tarsul ca o foarfecă (Gryllotalpa gryllotalpa –
coropişniţa);
- agăţat, picioarele anterioare la care tibia este lată şi cu o excrescenţă iar tarsul alcătuit
dintr-un singur articul dar cu o gheară puternică şi mobilă ( Anoplura).
Mai amintim şi alte tipuri de picioare: pentru curăţat antenele şi colectat polenul, la albine
(Hymenoptera) şi pentru fixare (la masculii de Dytiscidae).

Fig. 6 Tipuri de picioare la insecte, pentru:

a-mers şi alergat (1-coxă; 2-trochanter; 3-femur; 4-tibie; 5-tars); b-sărit;
c-apucat (prehensil); d-săpat

1.4. Abdomenul şi apendicele sale.

Abdomenul insectelor este sediul organelor interne. Deşi este alcătuit iniţial din 11
segmente, la adulţii a numeroase specii sunt vizibile doar 9-10 (sau mai puţine), datorită invaginării
ultimului segment în abdomen, fuzionării unor segmente sau transformării lor în organe accesorii
ale aparatului reproducător. Segmentele abdominale se mai numesc şi uromere.
După felul articulaţiei cu toracele, abdomenul poate fi:
- sesil, când se prinde de metatorace printr-o bază lată, întâlnit la majoritatea insectelor
(Coleoptera, Diptera etc.);
- suspendat, când primul segment abdominal este contopit cu metatoracele alcătuind un
segment comun numit propodeum şi al doilea segment este îngustat puternic în partea anterioară
(Hymenoptera - Vespidae);

7
 - peţiolat sau pedunculat, la care 1-2 segmente abdominale, după propodeum, sunt
îngustate ca un peţiol (Hymenoptera: Formicidae, Ichneumonidae ş.a.).
La insectele superioare, cu aripi (Pterygota) adulţii nu au picioare abdominale, pe când la
unele insecte primitive pe stermitele abdominale sunt prezente rudimente de picioare (stili) care
servesc pentru locomoţie sau pentru alte funcţii.
Pe segmentele abdominale 8 şi 9 se găsesc gonapofizele (armătura genitală externă). La
unele insecte ovipozitorul, organul cu care femelele depun ouăle pe sau în substrat, s-a transformat
în organ de apărare, în aşa numitul ac cu venin, la albine şi viespi (Hymenoptera: Apidae,
Vespidae). Pe ultimul inel abdominal unele insecte prezintă apendice perechi, articulate sau
nearticulate numite cerci, atât la insecte inferioare (Diplura) cât şi la unele insecte superioare la
care îndeplinesc rol de organe de simţ sau ajută în timpul copulaţiei (Blattaria), sau ca organe de
apărare (Dermaptera).

Întrebări:
1. Tipuri de antene la insecte dăunătoare speciilor forestiere.
2. Care sunt modificările pieselor bucale la aparatul bucal pentru
înţepat şi supt; la ce insecte se întâlneşte acest tip de aparat bucal.
3. Ce sunt elitrele, rolul lor şi exemple de insecte care prezintă elitre.
4. Prin ce se deosebesc aripile la insectele din ordinele: Hymenoptera, Diptera şi
Lepidoptera.
5. Câte perechi de picioare au insectele adulte şi unde sunt localizate pe corp.
6. Modalităţi de articulaţie a toracelui cu abdomenul (exemple).

Cap. 2 Reproducerea şi dezvoltarea la insecte

2.1. Reproducerea la insecte

De regulă insectele se înmulţesc sexuat. Pe lângă acest mod de înmulţire se mai întâlnesc
şi forme de înmulţire speciale, în parte agame, cum ar fi: partenogeneza, poliembrionia, pedogeneza
şi hermafroditismul.
Înmulţirea sexuată (amfigonică) presupune existenţa celor două sexe separate în urma
fecundării rezultând ouă din care va apare descendenţa speciei respective. Copulaţia se petrece
imediat ce adulţii s-au maturat sexual. Această maturaţie sexuală se produce într-o perioadă scurtă
şi obişnuit are loc o singură copulaţie (Lepidoptera), sau într-o perioadă mai lungă, cu mai multe
împerecheri (Curculionidae). După împerechere, prin contopirea gameţilor (fecundarea ovulelor de
către spermatozoizi) rezultă oul fecundat. În funcţie de specie, ouăle sunt foarte variate ca
dimensiuni, formă, culoare, număr, modalitate de depunere şi locul (mediul) în care sunt depuse.
Totalitatea ouălor depuse de o femelă se numeşte depunere, ouăle putând fi depuse izolat (la
Tortrix viridana câte două), în grupe mici (Lymantria monacha) sau toate într-o depunere
(Lymantria dispar, Malacosoma neustria).
Partenogeneza (înmulţirea agamă sau asexuată) este o reproducere fără fecundarea din
partea unui spermatozoid. Ea este de mai multe feluri:
- excepţională, când din ouă nefecundate rezultă o progenitură normală; se întâlneşte
la insecte care, de regulă, se înmulţesc sexuat (unele specii de Ensifera);
- facultativă la insecte care se înmulţesc atât sexuat cât şi din ouă nefecundate (unele
specii de Ensifera, Hymenoptera şi Lepidoptera);
- obligatorie la care nu mai există masculi sau aceştia apar foarte rar (unele specii de
Homoptera).
La unele insecte există o alternanţă de generaţii sexuate şi partenogenetice (Hymenoptera
- Cynipidae şi unele insecte din Homoptera).

8
 Poliembrionia este tipul de înmulţire la care dintr-un ou se dezvoltă un număr mare de
embrioni, larve şi apoi adulţi, întotdeauna de acelaşi sex (Hymenoptera – Encyrtidae, insecte
folositoare parazite).
Pedogeneza constă în formarea ovulelor şi apoi a larvelor în corpul larvei-mamă, pe
seama acesteia şi nu în corpul femelei adulte (Diptera - Cecidomyiidae).
Hermafroditismul este rar întâlnit la insecte şi se caracterizează prin prezenţa, pe acelaşi
individ, a ambelor feluri de organe sexuale (mascule şi femele).

2. 1. Dezvoltarea insectelor

Dezvoltarea insectelor reprezintă complexul proceselor de creştere şi transformare ce se

succed obligatoriu din momentul formării oului şi până la moartea adultului bătrân. În funcţie de
stadiul insectei dezvoltarea poate fi: embrionară, postembrionară şi postmetabolă.
Dezvoltarea embrionară ţine din momentul fecundării ovulului de către spermatozoid şi
până la ieşirea larvei din ou (ecloziune). Se mai numeşte şi perioadă de incubaţie care diferă ca
durată iar, după locul în care se petrece dezvoltarea embrionară insectele sunt:
- ovipare, majoritatea insectelor la care embriogeneza se petrece în mediul extern pentru
că femelele, după împerechere, depun imediat ouăle;
- ovovivipare, când femelele nu depun ouăle imediat după împerechere de aceea,
embriogeneza începe în corpul femelei şi se continuă în mediul extern, iar ecloziunea are loc la
scurt timp după depunerea ouălor (Homoptera);
- vivipare la care embriogeneza şi ecloziunea se petrec în corpul femelei care, în acest
caz, depune larve (Diptera).
Dezvoltarea postembrionară începe cu ieşirea larvelor din ou şi se termină cu ieşirea
adultului (din ultima cuticulă larvară, la insectele cu metamorfoză incompletă sau din învelişul
pupal, la cele cu metamorfoză completă).
Menţionăm faptul că insectele inferioare, fără aripi (Apterygota), sunt ametabole sau cu
dezvoltare directă, indivizii eclozaţi diferind foarte puţin de
adulţi prin: dimensiuni mai mici ale corpului, metamerie mai redusă şi un număr redus de apendice.
Creşterea dimensiunilor insectei se face prin năpârliri (schimbarea cuticulei vechi numită exuvie cu
o cuticulă nouă, mai mare).
Insectele superioare cu aripi (Pterygota) sunt metabole sau cu metamorfoză şi la rândul
lor se împart în două categorii:
- hemimetabole sau cu metamorfoză incompletă, la care larvele seamănă foarte mult
cu adulţii de care se deosebesc prin: dimensiuni mai mici ale corpului, număr mai mic de segmente
abdominale, absenţa aripilor şi slaba dezvoltare a organelor genitale (Gryllotalpa gryllotalpa).
- holometabole sau cu metamorfoză completă, la care larvele diferă de adulţi prin
morfologia externă, structura internă şi modul de viaţă (Lepidoptera, Hymenoptera, Coleoptera
ş.a.). De exemplu, o omidă adevărată (larva de Lepidoptera) diferă de fluture (adultul) prin: lipsa
ochilor compuşi şi a aripilor, prezenţa unor antene rudimentare şi a unui aparat bucal de tip
masticator iar, pe lângă picioarele toracice articulate prezintă şi picioare false, abdominale. În plus
omida se hrăneşte activ (este stadiul dăunător) iar fluturii la speciile forestiere în general nu se
hrănesc. De aceea trecerea de la stadiul larvar (omidă) la stadiul de adult (fluture) impune prezenţa
unui stadiu în plus, stadiul pupal, în care au loc transformări puternice, de trecere de la larvă la
adult.
Larva la insectele holometabole este un stadiu de hrănire intensă (organele ei sunt tipice
pentru prelucrarea şi înmagazinarea hranei). Pentru a creşte larva năpârleşte de mai multe ori (în
funcţie de specie). Înainte de năpârlire larva se opreşte din activitatea obişnuită, perioadă numită
„somn” iar timpul între două năpârliri se numeşte vârstă. În funcţie de prezenţa sau absenţa
picioarelor şi de numărul şi localizarea acestora se deosebesc mai multe tipuri de larve (fig. 7):

9
 Fig. 9 Tipuri de larve la insecte:
a-oligopodă; b-polipodă (omidă adevărată-sus şi omidă falsă-jos); c-apodă

- oligopode, care au (ca şi adulţii), numai cele trei perechi de picioare toracale,
articulate, iar capul şi aparatul bucal masticator sunt bine dezvoltate (Scarabaeidae - cărăbuşi,
Elateridae - larve „sârmă”);
- polipode, care pe lângă picioarele toracice au şi picioare false, abdominale
(excrescenţe ale tegumentului numite pedespuri); aceste larve se mai numesc şi omizi care în
funcţie de numărul picioarelor false sunt: omizi adevărate cu cel mult 5 perechi de picioare false şi
cu 2 inele libere între picioarele toracice şi cele abdominale (larvele de Lepidoptera) sau omizi
false cu un singur inel liber şi mai mult de 5 perechi de picioare false (unele larve de
Hymenoptera - Diprionidae);
- apode, larve lipsite total de picioare, cu un corp vermiform şi capul mai mult sau
mai puţin chitinizat(Coleoptera: Curculionidae, Ipidae) sau acefale (fără cap chitinizat: Diptera).
Pupa sau stadiul pupal este prezentă doar la insectele holometabole, stadiu în car e obişnuit
insectele nu se deplasează şi nu se hrănesc şi în care au loc transformări puternice prin procese de
histoliză (când organele larvei se disociază, cu excepţia sistemului nervos care coordonează aceste
transformări şi a altor sisteme vitale) şi de histogeneză (când se construiesc organe noi, de
înmulţire şi de zbor specifice insectei adulte). În general, larvele se retrag pentru împupare în locuri
adăpostite şi se prind de substrat cu câteva fire de mătase (Lymantria dispar) sau îşi construiesc un
cocon în care este protejată pupa folosind în acest scop, pe lângă fire de mătase şi alte materiale:
particule de sol (Drymonia ruficornis), nisip ((Myrmeleon formicarius), rumeguş (Cossus
cossus) etc. Sub aspect morfologic se cunosc trei tipuri de pupe ( fig.8):
- liberă, la care apendicele corpului (antene, palpi, picioare) nu sunt lipite de corp şi
se pot desprinde uşor; culoarea este albă-gălbuie iar ca formă se apropie de cea a adulţilor
(Coleoptera, Hymenoptera);
- obtectă, la care apendicele corpului sunt lipite de corp şi acoperite cu o membrană
(de aceea, nu se pot desprinde) iar culoarea în general este brun întunecată ( Lepidoptera);
- coarctată, este o pupă liberă, adăpostită în penultima exuvie larvară, care formează
un înveliş în formă de butoiaş numit puparium (sau cocon fals) care are culoare închisă (Diptera).
Pupariul poate fi cicloraf, când se deschide printr–un căpăcel sau ortoraf, când se deschide printr–o
crăpătură în lung.
Ultimul segment al pupei se numeşte cremaster, are o conformaţie diferită la diferitele
specii de insecte şi reprezintă un caracter sistematic foarte important.

Fig. 8 Tipuri de pupe la insecte: a-liberă; b-obtectă; c-coarctată

10
 Dezvoltarea postmetabolă este perioada de la apariţia adultului şi până la moartea
fiziologică a acestuia. Adultul complet format iese din cuticula larvară (la insectele cu metamorfoză
incompletă) sau din învelişul pupal (la cele cu metamorfoză completă); se numeşte imago, nu creşte
şi deci nu năpârleşte. Ieşirea adultului se face prin modalităţi diferite: cu ajutorul unor dispozitive
speciale (mandibule etc.), prin presiunea corpului (în urma afluxului de sânge sau aer în anumite
zone ale corpului) sau prin desprinderea unui căpăcel. La eclozare corpul adultului este moale,
umed, aripile faldurate şi apendicele întinse în lungul corpului. Ele se vor întinde prin presiunea
sângelui şi aerului şi se întăresc în câteva ceasuri căpătând forma şi aspectul definitiv. Dacă din
lipsa de spaţiu insecta se usucă după eclozare într–o poziţie nefirească rămâne definitiv malformată.
Când are loc uscarea corpului insecta îşi curăţă tubul digestiv eliminând prin anus o substanţă, de
regulă, roşiatică. La unele insecte maturarea sexuală se face fără ca adultul tânăr să se hrănească
(Lepidoptera) iar la alte insecte adultul mai practică o hrănire de maturizare sexuală (Coleoptera-
Ipidae).
Viaţa postmetabolă cuprinde 3 perioade:
- preovipozitară sau de maturaţie sexuală, cu sau fără hrănire;
- ovipozitară, perioada în care are loc împerecherea şi depunerea ouălor;
- postovipozitară, de îmbătrânire, când substanţele de rezervă sunt epuizate şi în cele
din urmă insecta moare; în general masculii mor după împerechere, iar femelele după depunerea
ouălor. Sunt şi cazuri când adulţii trăiesc foarte puţin, uneori numai câteva ore (Ephemeroptera)
sau când adulţii trăiesc mai mulţi ani (Coleoptera – Curculionidae).

2.2. Generaţia şi ciclul biologic la insecte

Prin generaţie se înţelege întreaga descendenţă a unei populaţii adulte, de la stadiul de ou

şi până la moartea fiziologică a indivizilor (după ce au depus ouăle şi au asigurat perpetuarea
speciei). Timpul necesar unei generaţii este caracteristic fiecărei specii şi variază, în anumite limite,
sub influenţa condiţiilor de mediu. În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii şi raportat
la perioada unui an, insectele sunt:

- monovoltine, cu o singură generaţie pe an (multe specii de Lepidoptera şi

Coleoptera);
- bivoltine şi polivoltine, cu două sau mai multe generaţii pe an (Coleoptera: Ipidae,
Chrysomelidae);
- multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii se face în mai m ulţi ani (Coleoptera:
Scarabaeidae, Elateridae, Cerambycidae).

Ciclul biologic cuprinde succesiunea de stadii la capătul cărora insecta se găseşte într-un
stadiu identic cu cel de la care a pornit. De exemplu, la insectele holometabole, pornind de la stad iul
de ou urmează stadiile larvă, pupă şi adult. Sunt şi insecte la care în cadrul unui ciclu biologic
alternează generaţii sexuate cu asexuate (Hymenoptera – Cynipidae şi Homoptera). În
dezvoltarea unei insecte apar perioade de repaus, de încetinire a funcţiilor metabolice. Această
stagnare a dezvoltării într–o anumită fază se numeşte diapauză; ea poate fi facultativă sau
obligatorie. De exemplu, pentru insectele din zona temperată datorită temperaturilor scăzute din
timpul iernii este obligatorie diapauza hiemală reprezentând o adaptare (evolutivă) a acestor insecte
la condiţiile de mediu. Se observă şi diapauze estivale, facultative (determinate, în unii ani, de
temperaturile ridicate din timpul verii). Un fenomen interesant legat de diapauză este, la unele
insecte, rămânerea în diapauză prelungită a unui anumit număr de indivizii populaţiei, ceea ce
îngreunează lucrările de prognoză (larvele de Balaninus glandium, pupele de Phalera bucephala
ş.a.). Prin diapauza prelungită unele populaţii cantonate în zone cu calamităţi periodice (de exemplu
ani de secetă) îşi asigură supravieţuirea.

11
 Întrebări:

1. Ce tip de reproducere predomină la insecte ?

2. Care sunt diferenţele între larvă şi adult la insectele hemimetabole şi la cele
holometabole ?
3. La ce insecte se întâlnesc omizi adevărate şi omizi false şi cum se desosebesc aceste
omizi între ele ?
4. Cum se recunosc larvele de tip oligopod (exemple) ?
5. Ce reprezintă stadiul pupal şi la ce insecte se întâlneşte ?
6. Caracterele de recunoaştere ale pupelor de tip liber şi coarctat (exemple) ?
7. Care este cea mai importantă fază a dezvoltării postmetabole ?

Cap. 3. Înmulţirea în masă a insectelor dăunătoare.

În orice pădure în permanenţă se găsesc diferite specii de insecte dăunătoare, folositoare şi

indiferente pentru vegetaţia forestieră. În biocenozele stabile, în anii consideraţi obişnuiţi (de
latenţă) numărul de insecte fitofage variază, dar în limite în care prezenţa lor (şi a vătămărilor
produse) nu produce pagube. Acest număr de indivizi se mai numeşte număr sau contingent
normal (generaţia de „fier”). În anumite situaţii numărul indivizilor unei specii începe să crească
peste numărul din latenţă şi începe ceea ce se cheamă înmulţirea în masă, sau gradaţia în care
numărul de indivizi atinge un punct maxim după care are loc revenirea la numărul iniţial.
Factorii importanţi care influenţează dinamica populaţiilor de insecte sunt:
- factorii interni din care fac parte: fecunditatea (prolificitatea), numărul de
generaţii pe an, procentul de femele din populaţie şi
- factorii externi care sunt atât de natură abiotică (factori climatici) cât şi biotică
(paraziţi, prădători, microorganisme entomopatogene, hrana şi activitatea omului).
Printre cauzele care influenţează înmulţirile în masă ale insectelor sunt şi caracteristicile
arboretelor: compoziţia, structura, vârsta şi mai ales starea de vegetaţie. Arboretele de foioase sunt
mai rezistente la acţiunea insectelor defoliatoare decât cele de răşinoase, la fel arboretele amestecate
faţă de cele pure şi arboretele naturale faţă de cele instalate artificial. De aceea extinderea
arboretelor pure pe cale artificială (cazul molidişurilor), extinderea speciilor autohtone în afara
arealului (cazul răşinoaselor), introducerea în cultură a unor specii exotice (cazul duglasului)
precum şi conducerea greşită a arboretelor naturale duce la slăbirea fiziologică a arboretelor,
creîndu-se astfel condiţii pentru înmulţirea în masă a insectelor dăunătoare.
Stabilitatea biocenozelor se realizează prin echilibrul între tendinţa de creştere a numărului
de indivizi - potenţialul de înmulţire şi mortalitatea ca rezultantă a acţiunii factorilor de mediu
(biotici şi abiotici) sau rezistenţa mediului.

Fazele şi caracteristicile gradaţiei. Începutul unei gradaţii este marcat de creşterea

densităţii populaţiei peste numărul din perioada de latenţă până la un punct culminant, maxim, după
care are loc o scădere bruscă. De aceea în dezvoltarea unei gradaţii se disting două etape :
- progradaţia, de la începutul gradaţiei şi până la atingerea punctului maxim (partea
ascendentă a curbei gradaţiei) şi
- retrogradaţia, scăderea densităţii după punctul maxim până la numărul din latenţă
(partea descendentă a curbei gradaţiei).
Gradaţia este împărţită în patru faze distincte, primele trei fac parte din progradaţie şi
ultima din retrogradaţie. Pentru principalele insecte defoliatoare de la noi din ţară (Lepidoptera),
care în general au o generaţie pe an, gradaţia se desfăşoară în cca 6–7 generaţii. Aceste faze sunt
următoarele:
- faza incipientă este cea în care deşi numărul insectelor creşte de câteva ori (2-4)
nu se produc încă vătămări notabile; populaţia de insecte în această fază este deosebit de viguroasă;

12
 - faza creşterii numerice durează 2 ani; vigoarea populaţiei este în plină creştere,
numărul insectelor creşte, dar abia în anul al doilea apar unele vătămări (pe suprafeţe reduse); este
faza cea mai importantă pentru evoluţia ulterioară a gradaţiei în sensul că, o schimbare a condiţiilor
de mediu ar putea stopa evoluţia gradaţiei; altfel se impun măsuri de combatere pentru a se evita
producerea vătămărilor importante din anul următor. Spre sfârşitul acestei faze se observă şi
activitatea entomofagilor, care intră în gradaţie cu 2-3 ani mai târziu faţă de insectele dăunătoare;
- faza de erupţie durează 1-2 ani şi se caracterizează printr-o creştere explozivă a
densităţii dăunătorului şi ca urmare vătămările sunt foarte puternice (în multe cazuri totale). În
această fază apar fenomene de suprapopulare ca: lipsa de hrană (însoţite de o mortalitate ridicată şi
o migrare activă în căutarea hranei), care afectează mai ales omizile din care vor apărea femele,
deoarece acestea necesită, în general, o vârstă în plus având nevoie de un surplus de hrană. În lipsa
acesteia creşte mortalitatea şi se reduce fecunditatea femelelor. În această fază se constată şi o
apariţie în masă a entomofagilor (paraziţi, parazitoizi şi prădători) şi o îmbolnăvire în masă a
omizilor în ultimele vârste (datorită microorganismelor entomopatogene);
- faza de criză se caracterizează prin reducerea bruscă a numărului de indivizi; în
perioada de un an la insectele viguroase (Lymantria dispar, Malacosoma neustria, Euproctis
chrysorrhoea) şi mai lent, în 2 ani, la cele mai puţin viguroase (Tortrix viridana, Operophthera
brumata, Erannis defoliaria).
In condiţiile în care insecta dăunătoare are o generaţie de mai mulţi ani, durata gradaţiei va
fi de 6–7 înmulţit cu durata dezvoltării unei generaţii în ani. Fenomenul de gradaţie poate fi descris
prin intermediul mai multor parametrii cantitativi:
– densitatea populaţiei reprezintă numărul mediu de indivizi raportat la un arbore
sau la unitatea de suprafaţă; ea creşte continuu în progradaţie până la un nivel maxim şi scade brusc
în faza de criză, până la numărul generaţiei de fier. Nivelul maxim atins în erupţie depăşeşte, de cele
mai multe ori, numărul critic exprimat prin numărul de indivizi (pe arbore sau pe unitatea de
suprafaţă) capabil să producă o vătămare totală. Densitatea populaţiei este un element de bază în
stabilirea prognozei, respectiv intră în formula de calcul a procentului probabil de defoliere, pentru
anul următor, după următoarea formulă:

densitatea populatiei  % indivizilor viabili

Pd  ;
numãr critic

– coeficientul de înmulţire este raportul între densităţile populaţiei unei insecte

în 2 ani consecutivi şi arată dacă aceasta a crescut sau a scăzut (în progradaţie valoarea acestui
coeficient este supraunitară iar în retrogradaţie este subunitară);
– coeficientul de creştere a gradaţiei este raportul între densitatea populaţiei într-un
an al gradaţiei şi cea din perioada de latenţă; calculat pentru anul de densitate maximă (din erupţie)
indică amplitudinea absolută a densităţii pentru gradaţia respectivă. Acest coeficient se determină
mai greu, întrucât densitatea populaţiei din perioada de latenţă este greu de determinat. Pentru
insectele dăunătoare din pădure frecvent nu se cunoaşte exact limita dintre densitatea populaţiei din
perioada de latenţă şi cea de la începutul gradaţiei;
- fecunditatea reprezintă numărul mediu de ouă depus de o femelă. Are importanţă
pentru prognoză pentru că de fecunditate depinde viteza de înmulţire a populaţiei şi respectiv
volumul vătămărilor produse. Fecunditatea este foarte variabilă de la o specie la alta. În cadrul unei
specii fecunditatea variază în timpul gradaţiei fiind maximă la începutul gradaţiei şi scăzând
treptat, atingând valorile cele mai mici în faza de criză). Se determină direct la insectele care depun
toate ouăle într-o depunere (Lymantria dispar, Malacosoma neustria) şi indirect, de regulă, în
funcţie de greutatea medie a unei pupe femele, la insectele la care ouăle sunt depuse în grupe mici
sau în mal multe rânduri (Lymantria monacha, Tortrix viridana);
- raportul dintre sexe se determină în stadiul de pupă şi reprezintă raportul între
numărul femelelor şi cel al masculilor; în primele două faze ale gradaţiei acest raport este
supraunitar (predomină femelele), în erupţie devine aproape egal, iar în criză este subunitar; se mai

13
utilizează şi indicele sexual ca raport între numărul femelelor şi totalul pupelor controlate
(femele+masculi);
- activitatea duşmanilor naturali se referă în principal la insectele entomofage
(parazite, parazitoide şi prădătoare) şi microorganismele entomopatogene; devine mai evidentă în
anul al 2-lea al fazei creşterii numerice şi este deci mică în primele două faze ale gradaţiei. Creşte în
erupţie şi atinge valori maxime în faza de criză; mortalitatea produsă de duşmanii naturali se
determină pentru stadiile de ou, larvă şi pupă ale insectei-gazdă.
- aspectul exterior poate da unele indicaţii în sensul că femelele adulte (dar şi
pupele femele) sunt mai mari în primele faze ale gradaţiei şi coloritul insectelor este mai închis
(datorită unui metabolism mai intens la începutul gradaţiei).

Cap. 4 Depistarea şi prognoza insectelor dăunătoare

Depistarea insectelor dăunătoare este operaţiunea prin care se semnalează existenţa unei
insecte dăunătoare într–o pădure dată precum şi a suprafeţei afectate. Este o sarcină permanentă a
personalului silvic de teren, care însoţeşte toate celelalte activităţi. Depistarea se face atât după
prezenţa insectei, în toate stadiile (de la ou până la adult) cât şi după urmele lăsate şi starea
arborilor:
- în stadiul de ou se depistează convenabil la speciile la care femelele depun toate
ouăle într-o depunere, uşor vizibilă, de exemplu pe scoarţa trunchiurilor la Lymantria dispar sau
prin probe de ramuri la Malacosoma neustria şi Cnethocampa processionea ş.a. şi depunerea este
vizibilă o perioadă îndelungată de timp;
- în stadiul de larvă se poate face în funcţie de particularităţile speciilor: la
Lymantria dispar şi Lymantria monacha după „oglinzile de omizi” (omizile abia ieşite din ou
primăvara stau câteva zile pe depunere), la Hyphantria cunea şi Hyponomeuta rorella, după
cuiburile de omizi din coroană formate dintr-o ţesătură din fire de mătase, la Tortrix viridana şi
Lymantria monacha omizile din primele două vârste, deranjate, îşi dau drumul pe fire de mătase,
la cărăbuşi (Scarabaeidae) şi „larvele sârmă” (Elateridae) cu ocazia lucrărilor de întreţinere în
pepiniere etc.;
- în stadiul de pupă depistarea se face prin sondaje în sol pentru Geometridae, prin
observarea pupelor prinse cu câteva fire de mătase, pe scoarţa trunchiurilor la Lymantria dispar,
Lymantria monacha şi Malacosoma neustria, prin observarea cuiburilor mari la baza
trunchiurilor unde se adună mii de omizi pentru împupare, la Hyponomeuta rorella etc.;
- in stadiul de adult depistarea se face la fluturi prin atragerea masculilor la curse
cu feromoni sexuali sintetici (Lymantria dispar, Lymantria monacha, Tortrix viridana ş.a.),
prin captarea femelelor nearipate sau cu aripi reduse (Geometridae) pe inele de clei aplicate pe
tulpină, prin scuturarea insectelor pe prelate şi adunarea gândacilor (Scarabaeidae,
Chrysomelidae, Meloidae ş.a.
După prezenţa urmelor lăsate de insecte şi starea arborilor depistarea se poate face la
foioase în primul rând prin observarea defolierilor sau a excrementelor care cad în masă din
coronament şi la răşinoase după vârful uscat şi înroşit, orificiile de intrare şi de zbor pe scoarţă,
adesea cu rumeguş în jur, scurgeri de răşină şi, la atacuri intense, prin desprinderea scoarţei; la
insectele galigene (atât la foioase cât şi la răşinoase) depistarea se face după prezenţa galelor etc.
Semnalarea prezenţei dăunătorilor se face de organul de teren prin completarea unui
formular tip, în maximum 2 zile când depistarea se face într-un stadiu activ (chiar în 24 de ore
pentru insecte foarte periculoase – Lymantria monacha ş.a.) şi în termen de 7 zile când depistarea
s-a făcut într-un stadiu inactiv (ou, pupă). Semnalarea se verifică pe teren de organul ierarhic
superior cu care ocazie se stabileşte şi suprafaţa infestată şi se întocmeşte „Procesul-verbal de
verificare a apariţiei dăunătorilor”.
Pentru întocmirea prognozei pentru insectele defoliatoare (Lepidoptera), prin
operaţiunea de cercetare staţională se culeg după metode standardizate de ministerul de resort
datele pentru determinarea caracteristicilor gradaţiei (densitatea, indicele sexual, fecunditatea şi

14
gradul de parazitare). Culegerea datelor se face în suprafeţe de control de 0,1 ha (20 x 50 m),
materializate prin însemnarea cu vopsea a arborilor perimetrali (o suprafaţă de probă este suficientă
pentru 10 ha). Datele culese se înscriu în „Fişe ale suprafeţei de control” (pentru fiecare dăunător în
parte).
După determinarea densităţii se determină gradul probabil de defoliere prin raportarea
densităţii determinate la numărul critic (densitatea care poate produce o defoliere totală) şi se
încadrează suprafeţele respective în zonele de combatere (pentru primăvara următoare întocmirii
prognozei) sau în zonele de supraveghere (dacă nu se impun încă măsuri de combatere). Pentru
dăunătorii care nu vatămă prin defoliere metodele de calcul al vătămării probabile sunt de asemenea
standardizate prin instrucţiuni ale ministerului de resort.
Prognoza urmăreşte prevederea din timp a momentului în care s-ar produce vătămări
importante pentru a se aplica măsurile de combatere înainte de producerea acestora.
Ca o indicaţie foarte generală: când procentul de defoliere depăşeşte 50% în progradaţie
(numai pentru Lymantria monacha peste 10%) se aplică combateri chimice ale omizilor,
primăvara, obişnuit în primele 2 vârste ale omizilor (când omizile încă nu au produs pagube mari
prin roaderea frunzelor, pe de o parte, şi există certitudinea că au eclozat toate omizile, pe de altă
parte).
Pentru speciile care rod rădăcinile puieţilor în pepinieră (şi în terenurile de împădurit), în
principal fiind vorba de larvele de cărăbuşi (Scarabaeidae) culegerea datelor pentru prognoză se
face toamna, prin sondaje în sol (10 sondaje/ha în pepinieră şi 3 sondaje/ha în terenurile de
împădurit), de 1/1/0,5 m. Din aceste sondaje se toalizează insectele găsite şi se întocmeşte prognoza
vătămărilor probabile din primăvara următoare după numărul larvelor active/m2, pentru vătămările
produse de larve din sol şi după numărul larvelor retrase pentru împupare, pupelor şi eventual
gândacilor apăruţi, pentru vătămarea care va fi produsă de cărăbuşi în anul următor.
Pentru gândacii de scoarţă (Ipidae), care produc vătămări importante la răşinoase,
depistarea şi prognoza se face prin observarea zborului (apariţia unor roiuri de insecte), a orificiilor
pe scoarţă, a scurgerilor de răşină şi, prin cojiri parţiale ale scoarţei, după numărul galeriilor sub
scoarţă (specifice pentru fiecare specie în parte). Pentru cea mai importantă specie Ips typographus
se utilizează pentru depistare şi pentru culegerea datelor de prognoză metoda feromonală
apreciindu-se intensitatea infestării (în funcţie de numărul mediu de gândaci la o cursă feromonală)
şi respectiv necesarul de arbori cursă, de curse feromonale sau de arbori cursă cu curse feromonale,
pentru primăvara următoare.

Întrebări:
1. Ce reprezintă înmulţirea în masă a insectelor (gradaţia); etapele şi fazele acesteia.
2. Care sunt caracteristicile cantitative ale gradaţiei ?
3. Ce este densitatea populaţiei şi cum variază în timpul unei gradaţii ?
4. Ce reprezintă numărul critic şi cum se calculează defolierea probabilă?
5. Ce este fecunditatea, cum variază aceasta în timpul gradaţiei şi care sunt modalităţile de
determinare ?
6. Exemple de insecte la care depistarea se poate face uşor în stadiul larvar.
7. Ce reprezintă prognoza în cazul lepidopterelor defoliatoare ?

Cap. 5 Prevenirea înmulţirii şi combaterea insectelor

dăunătoare

Printre factorii care contribuie la micşorarea productivităţii pădurilor un rol important

revine insectelor dăunătoare care, prin vătămările produse, contribuie la debilitarea fiziologică a
arborilor (şi chiar uscarea lor), la reducerea creşterilor anuale şi a procentului lemnului de lucru şi la
distrugerea fructelor şi seminţelor (periclitând astfel regenerarea naturală) .

15
 De aceea se impune menţinerea unor arborete cu o vegetaţie activă, viguroasă (care sunt
rezistente la acţiunea insectelor dăunătoare), depistarea la timp a dăunătorilor (şi determinarea lor
corectă), cunoaşterea biologiei şi în raport cu aceasta, cunoaşterea măsurilor preventive şi de
combatere specifice, pentru a evita producerea unor vătămări importante.

5.1. Măsuri preventive

Măsurile preventive (profilactice) au scopul de a preîntâmpina apariţia şi înmulţirea în

masă a insectelor dăunătoare. Prin aplicarea lor se crează condiţii bune de vegetaţie arboretelor şi
culturilor forestiere, care devin astfel rezistente. Măsurile preventive cuprind o gamă largă de
lucrări care trebuie executate de la recoltarea, prelucrarea şi păstrarea seminţelor, instalarea şi
conducerea pepinierelor, instalarea culturilor şi până la exploatarea arboretelor. În această categorie
se includ: controlul fitosanitar permanent, măsurile de igienă fitosanitară, de carantină fitosanitară şi
de ocrotire a organismelor folositoare.
Controlul fitosanitar este obligatoriu a se face permanent, în toate arboretele şi în
culturile forestiere, pentru a depista şi semnala la timp prezenţa tuturor factorilor vătămători şi a
vătămărilor produse de aceştia. În mod special vor fi întocmite „Buletine fitosanitare” la orice
transfer de seminţe, material săditor, produse lemnoase etc.
Măsurile de igienă fitosanitară constau în: recoltarea seminţelor din rezervaţii şi arborete
sursă de seminţe de la arbori sănătoşi, prelucrarea şi păstrarea seminţelor în condiţii prescrise,
asigurarea unei igiene desăvârşite în pepiniere, respectarea condiţiilor de transfer al materialului
săditor, favorizarea provenienţei şi speciilor autohtone, întreţinerea culturilor cu eliminarea
exemplarelor cu defecte genetice, debilitate sau bolnave, aplicarea regimului şi tratamentului care să
asigure regenerarea pe cale naturală, evitarea, cu ocazia oricăror extrageri, a rănirii seminţişului
natural şi a arborilor rămaşi în picioare, evitarea tăierilor rase (mai ales în cazul molidişurilor), şi
cojirea arborilor (la răşinoase) după doborâre dacă materialul urmează să rămână mai mult timp în
pădure.
Măsurile de carantină fitosanitară urmăresc evitarea răspândirii dăunătorilor dintr-o ţară
în alta (sau dintr-un continent în altul) - carantina fitosanitară externă – sau dintr-o regiune în
alta, în aceeaşi ţară - carantina fitosanitară internă. Această carantină presupune un control
fitosanitar sever al produselor vegetale destinate schimburilor. Pentru carantina fitosanitară externă
este obligatoriu, ca la punctele de graniţă, să existe laboratoare de analiză a materialului vegetal de
import, export sau de tranzit şi, în cazul în care se constată specii periculoase, materialul este
returnat sau distrus. Pentru a înţelege importanţa unor asemenea măsuri să exemplifică cazul
speciilor Lymantria dispar introdusă din Europa în America de Nord şi Hyphantria cunea din
America de Nord în Europa, care au produs, în noile areale, adevărate dezastre, mai mari decât în
patria lor de origine, datorită lipsei duşmanilor naturali.
Măsuri pentru ocrotirea organismelor folositoare sunt măsuri silviculturale care trebuie
să protejeze organismele folositoare (mai ales entomofagii, paraziţi şi prădători) sau chiar să
stimuleze creşterea numerică a acestora, ştiut fiind faptul că aceste specii au un rol foarte important
în menţinerea insectelor dăunătoare sub pragul critic de vătămare. Dintre aceste măsuri menţionăm
interzicerea păşunatului şi a cositului plantelor erbacee în ochiuri şi la lizieră, menţinerea
subarboretului, menţinerea în stare bună a muşuroaielor de furnici şi aplicarea eventualelor
tratamente chimice primăvara timpuriu, când insectele folositoare nu au părăsit încă locurile de
iernare.

5.2. Metoda mecanică

Metoda mecanică constă în primul rând în distrugerea insectelor dăunătoare, în toate

stadiile (de la ou până la adult), în funcţie de posibilităţile pe care le oferă biologia fiecărei specii în
parte.

16
 În stadiul de ou, se poate face combaterea mecanică la Lymantria dispar (deoarece toate
ouăle sunt într-o depunere şi pe trunchi la înălţimi accesibile) prin adunarea şi arderea (sau
îngroparea) lor, din toamnă până primăvara următoare
În stadiul de larvă se combat numeroase specii. Acelea la care omizile rod frunzele în
interiorul unor cuiburi ţesute cu fire de mătase, uşor vizibile în coroană (Hyphantria cunea,
Hyponomeuta rorella) sau sunt retrase pentru iernare în asemenea cuiburi (Euproctis
chrysorrhoea), combaterea se face prin tăierea şi arderea acestor cuiburi.
La speciile la care larvele rod rădăcinile puieţilor (Scarabaeidae, Elateridae), cu ocazia
lucrărilor de întreţinere a culturilor larvele, care apar la suprafaţă, trebuie adunate şi distruse.
La insectele care rod între scoarţă şi lemn (Ipidae) combaterea se face prin cojirea
arborilor cursă, când majoritatea populaţiei de insecte se găseşte în stadiul larvar iar la speciile care
atacă fructele şi seminţele, de exemplu Balaninus glandium combaterea mecanică constă în
adunarea repetată şi distrugerea ghindelor căzute prematur, înainte ca acestea să fie părăsite de larve
(care se introduc în sol pentru iernare).
În stadiul de pupă insectele dăunătoare se combat mai greu pentru că acest stadiu
frecvent durează puţin, pupele sunt mai greu vizibile (fiind un stadiu inactiv, retras). La
Hyponomeuta rorella se poate face o combatere mecanică eficientă prin adunarea şi arderea
cuiburilor cu pupe (atât pentru faptul că se pot recolta uşor fiind la baza trunchiului, cât şi pentru
faptul că într-un cuib se adună pentru împupare omizile de la mai multe cuiburi de hrănire, uneori
zeci de mii de indivizi).
În stadiul de adult combaterea se poate face astfel: la speciile la care femelele sunt lipsite
de aripi (sau au numai rudimente de aripi) şi ca atare urcă pe trunchi pentru împerechere şi
depunerea ouălor (Geometridae), femelele sunt capturate pe inele de clei amplasate la 1,30
m/trunchi; la gândaci se poate face scuturarea pe prelate, dimineaţa, când aceştia sunt amorţiţi
urmând omorârea lor (Scarabaeidae, Meloidae, Chrysomelidae) sau, se pot atrage şi omorî
gândacii la scoarţe cursă (Hylobius abietis).
În categoria combaterii mecanice se înscriu şi: extragerea exemplarelor atacate (în cazul
gândacilor xilofagi cu atac pe trunchi) iar, în culturile tinere, toaletarea ramurilor cu gale (Saperda
populnea, Sacchiphantes viridis ş.a.) ca şi procedeele de alungat (pentru protejarea puieţilor
împotriva vătămărilor produse de vânat sau a semănăturilor împotriva păsărilor) şi procedee de
izolare sau împrejmuiri (care se practică pentru pepiniere, plantaje sau alte culturi speciale.

5.3. Metoda chimică

Combaterea chimică sau chimioterapia joacă un rol deosebit de important în complexul

măsurilor de combatere a insectelor dăunătoare şi va reprezenta şi în viitor o verigă importantă în
cadrul combaterii integrate, datorită eficacităţii ridicate, rapidităţii în intervenţii şi uşurinţei cu care
se aplică.
Combaterea chimică în protecţia plantelor se bazează pe utilizarea unor produse
fitofarmaceutice denumite pesticide. Pesticidele utilizate în combaterea insectelor dăunătoare se
numesc insecticide şi, ca toate pesticidele, sunt alcătuite din 2 componente: substanţa activă,
toxică pentru insecte şi substanţe auxiliare (diluante, adezive, colorante, odorifice), care contribuie
la o mai bună condiţionare, păstrare şi aplicare şi deci la îmbunătăţirea calităţii şi eficacităţii
tratamentelor chimice. Metoda chimică în combaterea insectelor dăunătoare a parcurs mai multe
etape.
Prima generaţie de insecticide a foste reprezentată de substanţe anorganice, compuşi ai
arsenului şi ai fluorului, cu acţiune de ingestie, care însă au implicat riscuri datorită toxicităţii
ridicate faţa de om, plante şi organisme folositoare.
A doua generaţie de insecticide este reprezentată de produsele organice de sinteză. În
această categorie primele au fost produsele pe bază de clor, pesticide organoclorurate (DTT,
HCH şi combinaţii ale acestora: Detox, Defotox, Foretox, Multanin, Cometox etc), care au fost
utilizate intens şi cu foarte bune rezultate mai multe decenii. În timp, s-au observat o serie de efecte

17
secundare negative: dezechilibre în biocenozele naturale (prin distrugerea faunei folositoare),
apariţia la insecte a rezistenţei la insecticide, acumularea de reziduuri toxice în plante şi animale
(care prin intermediul acestora au ajuns şi în organismul uman), producând poluarea generală a
mediului. Pentru eliminarea efectelor nedorite ale insecticidelor organoclorurate, în multe ţări
(inclusiv în ţara noastră) s-a interzis folosirea acestora.
A urmat etapa utilizării insecticidelor organofosforice, care au avantajul că nu se
acumulează în organismul animal şi uman şi se degradează biologic repede (au deci o remanenţă
redusă). În schimb sunt mult mai toxice, motiv pentru care şi utilizarea lor este restrânsă (în cazul
infestărilor foarte puternice, pentru lichidarea rapidă a focarelor). Au acţiune de şoc prin contact,
ingestie şi respiraţie. În sectorul forestier s–au utilizat următoarele produse organofosforice:
Silvetox, Carbetox, Sumithion, Sinolintox, Sinoratox. În ultimele 3-4 decenii s-au obţinut şi se
utilizează piretroizi de sinteză, substanţe organice care imită un principiu toxic conţinut de unele
plante (Pyrethrum cinerariaefolium) a cărui acţiune insecticidă este cunoscută de câteva secole.
Piretroizi de sinteză au o remanenţă redusă (sunt uşor biodegradabile) şi acţionează prin contact şi
ingestie. Din această categorie fac parte produsele: Decis, Karate, Sumi-Alpha şi Fastac. Aceste
produse se utilizează în prezent cu foarte bune rezultate. Un fenomen negativ constatat în urma
aplicării tratamentelor pe suprafeţe mari îl constituie fenomenul de rezistenţă, prin utilizarea
produsului Decis (în combaterea insectei Lymantria monacha şi a unor insecte dăunătoare din
răchitării). De aceea se recomandă alternarea cu alte insecticide.
În prezent, în sectorul forestier se utilizează şi insecticide de tipul regulatorilor de
creştere ai insectelor (RCI) sau inhibitori ai metamorfozei, insecticide care blochează formarea
chitinei şi procesul de năpârlire producând o mortalitate lentă a omizilor. Au avantajul că nu omoară
insectele adulte având prin aceasta un caracter selectiv important. Un astfel de insecticid este
Dimilina (substanţă chimică pe bază de diflubenzuron) în formulări diferite (pudră, suspe nsii,
granule etc).
În instrucţiunile de Protecţia pădurilor există tabele cu insecticidele omologate în România
(sau în curs de omologare), folosite în combaterea insectelor dăunătoare.
Pe lângă substanţele cu efect mortal combaterile se pot efectua şi cu substanţe atractante
combinate cu dispozitive de ucidere. Astfel de substanţe pot fi feromonii de sinteză. Feromonii
naturali sunt substanţe chimice care facilitează relaţiile intraspecifice. Sunt produşi de glande
exocrine (majoritatea localizate pe suprafaţa corpului) şi detectate cu ajutorul organelor olfactive
situate pe antene. Feromonii transmit informaţii legate de anumite activităţi biologice ale insectelor,
în funcţie de care se clasifică în:
- feromoni sexuali, emişi de indivizii unui sex (de obicei de femele), cu rol de atragere a
indivizilor de sex opus, în vederea împerecherii;
- feromoni de agregare, care dau semnalul de adunare, la găsirea unor surse de hrană (la
Ipidae pentru popularea unor arbori lâncezi) sau a unor locuri favorabile pentru depunerea ouălor
(la lăcuste);
- feromoni de alarmă, emişi la apariţia unui duşman (la păduchi şi viespi);
- feromoni de marcare a traseului (la furnici);
- feromoni necrofori pentru recunoaşterea indivizilor morţi şi elimina-rea lor dintr-o
colonie.
Iniţial s-au folosit în experienţe feromoni sexuali naturali obţinuţi în perioada zborului
chiar de la o insectă forestieră (Lymantria monacha). Metoda a fost foarte greoaie din mai multe
motive de aceea s-a trecut la identificarea structurii chimice a feromonilor naturali şi obţinerea de
feromoni sintetici utilizaţi în prezent pe scară largă în protecţia plantelor, atât pentru depistare
(mai ales la începutul gradaţiei, când numărul indivizilor este foarte mic), cât şi pentru combatere.
La noi în ţară feromonii utilizaţi în protecţia plantelor (atât în sectorul agricol, cât şi în sectorul
forestier) se produc la Institutul de Chimie din Cluj-Napoca. Pentru speciile din Lepidoptera
predomină feromonii sexuali (Atralym, Atralymon, Atravir etc.) iar pentru Ipidae cei de agregare
(Atratyp), feromoni utilizaţi în mod curent în producţie. Feromonii sunt furnizaţi sub formă de
nade feromonale care apoi se asociază cu diferite tipuri de curse. Deşi domeniu nou al cercetării

18
fundamentale şi aplicative, pe baza rezultatelor obţinute până în prezent se apreciază că importanţa
feromonilor va creşte şi sunt deja consideraţi „pesticide” ale viitorului.
În prezent sunt în curs de omologare pentru combaterea insectelor defoliatoare şi alte
insecticide biodegradabile din grupa Tebufenozidelor, substanţe care accelerează năpârlirea
larvelor (o năpârlire prematură) producând moartea acestora. Aceste insecticide acţionează rapid,
prin ingestie şi sunt foarte selective (distrug în special omizile defoliatoare).
După modul de acţiune, insecticidele sunt: de ingestie (acţionează după ce au pătruns în
corp odată cu hrana, în general asupra stadiului larvar), de contact (care pătrund prin tegument şi
acţionează asupra tuturor stadiilor, de la ou până la adult) şi de respiraţie (care acţionează sub
formă de vapori sau gaze toxice care pătrund prin stigmele aparatului respirator şi se utilizează, de
regulă, în spaţii închise - sere, depozite de seminţe). Un grup de insecticide, insecticidele sistemice,
pătrund după aplicarea tratamentelor în plantă şi sunt transportate prin sevă în tot corpul plantei
acţionând asupra insectelor care duc o viaţa „ascunsă” (miniere, xilofage, galigene) precum şi
asupra insectelor care se hrănesc prin înţepare şi sugerea sevei.
În ce priveşte formularea insecticidelor acestea pot fi: pulberi pentru prăfuit (PP), pulberi
umectabile (PU), soluţii concentrate (CS), concentrate emulsionabile (CE) etc. Cantitatea de
preparat care se foloseşte la unitatea de măsură (ar, ha, arbore) se numeşte normă de consum iar
cantitatea de substanţa activă, raportată de asemenea la unitatea de măsură, reprezintă doza.
Aplicarea tratamentelor cu insecticide se face prin mai multe procedee: prăfuiri, stropiri,
producerea de aerosoli (variantă a stropirilor când difuzarea insecticidului lichid se face sub formă
de picături foarte fine), gazări (insecticide sub formă de vapori, în spaţii închise), injectarea în sol
(desinfectarea pepinierelor), imersia (legăturilor de puieţi, seminţelor) etc.

5.4. Metoda biologică

În ultimele decenii au luat avânt cercetările de combatere biologice depăşindu-se în unele

cazuri stadiul experimental (cazul biopreparatelor pe bază de microorganisme entomopatogene).
Aşa cum îi spune numele combaterea biologică constă în folosirea organismelor, duşmani naturali
ai insectelor dăunătoare, cum sunt: microorganismele entomopatogene şi zoofagii.
Din categoria microorganismelor entomopatogene fac parte unele virusuri, bacterii,
ciuperci şi protozoare, care produc îmbolnăvirea şi moartea insectelor dăunătoare.
Virusurile sunt entităţi infecţioase, acelulare care se înmulţesc numai în ţesuturi vii
(paraziţi obligaţi intracelulari) şi care nu pot fi cultivate pe medii artificiale. Produc epizootii în
natură pe suprafeţe mari. Se cunosc 2 tipuri de boli virotice: poliedroze (când în celulele din corpul
insectelor apar incluziuni cu aspectul unor poliedre, de natură proteică, în care sunt concentrate
particulele virale) şi granuloze (când incluziunile sunt de formă ovală). Aceste incluziuni se pot
forma atât în nucleu cât şi în citoplasmă. Mai cunoscute sunt poliedrozele nucleare (VPN) produse
de virusuri din genul Borrelinavirus de exemplu, Borrelinavirus reprimans produce moartea
omizilor de Lymantria dispar. Boala se manifestă prin încetarea hrănirii, pierderea turgescenţei
corpului şi moartea omizilor într-o poziţie caracteristică (de „V răsturnat”) fixate pe scoarţă cu
picioarele abdominale mijlocii. Prin ruperea tegumentului se scurge un lichid cu miros fetid.
Produce epizootii la omizi în focare de Lymantria dispar, mai ales în salcâmete (unde nu se impun
măsuri de combatere pentru că gradaţiile se sting rapid pe cale naturală). Din aceste focare se
recoltează omizi bolnave pentru producerea de biopreparate virale. Recoltarea trebuie să se facă
după 1-3 zile de la moartea omizilor deoarece prin ruperea tegumentului şi scurgerea hemolimfei se
pierd cantităţi importante de material biologic. Aceste biopreparate sunt utilizate atât pentru
stropirea depunerilor de ouă cât şi pentru combaterea omizilor, prin stropiri fine avio sau cu
aparatură acţionată de la sol.
Bacteriile sunt microorganisme cu organizare celulară, lipsite de pigmenţi care ca atare se
hrănesc heterotrofic, saprofitic sau parazitic (foarte puţine sunt autotrofe). Multe dintre bacterii, ma i
ales cele sporogene, sunt entomopatogene acţionând asupra insectelor prin produsele toxice ale

19
activităţii lor metabolice. Odată cu sporularea produc incluziuni cristaline toxice, solubile în soluţii
alcaline.
Din categoria bacteriilor cristalogene face parte specia Bacillus thuringiensis de la care s-au
izolat mai multe tulpini cu un înalt grad de patogenitate. Bacteriile entomopatogene nu produc
epizootii în natură dar, pentru că pot fi cultivate uşor pe medii artificiale, s-au putut obţine
biopreparate utilizate deja în combaterea biologică (înaintea biopreparatelor bazate pe alte
microorganisme). În prezent există biopreparate pe bază de Bacillus thuringiensis utilizate curent
în combaterea insectelor defoliatoare cum sunt: Dipel-8L, Foray-48B, Foray-96B, Ecotech-Pro,
insecticide biologice selective fără nici un fel de acţiune asupra omului şi organismelor folositoare.
Ele se utilizează cu foarte bune rezultate în combaterea biologică a omizilor defoliatoare acţionând
prin ingestie. Stropirile se aplică, de regulă, când omizile sunt în vârsta a doua (la Tortrix viridana
şi Geometridae omizile au o sensibilitate ridicată în vârsta a patra).
Ciupercile sunt plante inferioare lipsite de pigmenţi asimilatori. Deşi există un număr
mare de ciuperci entomopatogene (peste 500) care produc epizootii în natură, foarte puţine sunt
utilizate pentru producerea de biopreparate. Infecţiile au loc prin tegument, stigme sau prin
ingerarea hranei. După moartea insectelor atacate are loc o creştere masivă a miceliului, care umple
cavitatea corpului şi care apoi iese la suprafaţă şi acoperă corpul. Insectele moarte (larve şi adulţi) la
început au corpul moale, dar în scurt timp acesta devine tare (se mumifică). Ciupercile
entomopatogene fac parte din familia Entomophthoraceae (Phycomycetes), genul
Entomophthora, şi produc îmbolnăviri ale omizilor multor specii dăunătoare şi din Fungi
Imperfecti (ciuperci imperfecte) care produc boli denumite muscardinoze (Beauveria bassiana
produce muscardina albă la omizi dar şi la larve de cărăbuşi şi Metharrhizium anisopliae care
produce muscardina verde la larvele de cărăbuşi). S-au obţinut şi biopreparate pe bază de ciuperci
entomopatogene: Boverin şi Muscardin.
Protozoarele sunt animale unicelulare. Unele specii de protozoare din clasa Sporozoa
ordinul Microsporidia (care produc spori) parazitează insectele. Infecţia se face prin ingerarea de
către insecte a sporilor (odată cu hrana) dar şi prin intermediul insectelor entomofage parazite care
le inoculează odată cu depunerea ouălor în insectele-gazdă. Se cunosc peste 200 specii de
protozoare care parazitează în special omizi (Lepidoptera) şi care se transmit de la o generaţie la
alta prin ouăle depuse de femelele infectate. Mai cunoscute sunt speciile din genul Nosema: N.
lymantriae, N. tortricis, N. typographi. Aceste microorganisme se caracterizează printr-un ciclu
vital scurt (de la infecţie până la formarea sporilor maturi trec numai 3-9 zile) şi prin formarea unui
număr mare de spori, ceea ce le conferă importanţă pentru o viitoare combatere biologică a
insectelor dăunătoare.
Zoofagii sunt specii de animale care trăiesc pe seama altor specii de animale dăunătoare,
în cazul de faţă pe seama insectelor fitofage dăunătoare. Zoofagii se împart în 2 categorii: paraziţi
şi parazitoizi care, de regulă, trăiesc în corpul gazdei (de aceea sunt de talie mai mică decât gazda)
şi prădători, care se hrănesc cu insecta-pradă. Zoofagii fac parte din grupe sistematice diferite: din
nevertebrate (nematode şi artropode-acarieni şi insecte) şi din vertebrate (reptile, păsări şi
mamifere). Nivelul populaţiilor de zoofagi este determinat de prezenţa insectelor-gazdă şi respectiv
pradă, faţă de care manifestă frecvent o specificitate ridicată.
Nematodele sunt viermi cilindrici cu corpul nesegmentat care parazitează insecte
dăunoare în corpul cărora se înmulţesc producând moartea gazdei sau sterilitatea acesteia prin
atrofierea organelor de reproducere. Reprezintă un grup de organisme mai puţin studiat. Pentru
gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata), dăunător al cartofului, se apreciază că
nematodele parazite ocupă primul loc printre duşmanii naturali.
Insectele entomofage au rol foarte important în menţinerea nivelului populaţiilor de
insecte dăunătoare (fitofage) sub pragul de vătămare. Ele sunt atât parazite cât şi prădătoare. Despre
rolul important al acestor insecte este de ajuns să amintim 2 exemple, din literatura de specialitate:
Lymantria dispar introdusă din Europa în America de Nord n-a putut fi stăvilită decât prin
importul (din ţările de origine) şi aclimatizarea duşmanilor săi naturali, în principal insecte
entomofage parazite.

20
 Insectele entomofage parazite fac parte din ordinele: Hymenoptera (care îşi încheie
ciclul biologic în corpul gazdei de unde ies adulţii) şi Diptera (la care larvele părăsesc obişnuit
gazda şi se împupează în afara acesteia). După gradul de specializare în raport cu gazda paraziţii
sunt: monofagi (adaptaţi la o singură specie-gazdă) şi polifagi (care se dezvoltă pe mai multe
specii-gazdă). Paraziţii pot prezenta specificitate faţă de diferite stadii de dezvoltare ale gazdelor,
dar uneori dezvoltarea lor se poate încheia în unul sau mai multe stadii (larvele de Diptera -
Tachinidae parazitează omizi în ultimile vârste însă unii indivizi îşi încheie dezvoltarea în larve iar
alţii în pupele-gazdă).
Paraziţii oofagi sunt viespi mici care prezintă mare importanţă practică deoarece reduc
numărul insectelor dăunătoare într-un stadiu inactiv şi înainte de producerea oricăror vătămări.
Pentru Lymantria dispar s–au descris două specii de paraziţi, care joacă un rol important în natură
şi care pot fi utilizate şi în combaterea biologică: Anastatus disparis (Eupelmidae) (fig.9) şi
Ooencyrtus cuwanae (Encyrtidae).

Fig. 9 Anastatus disparis Ruschka Fig.10 Apanteles glomeratus L.

a-larvă; b-adult; c-coconi pe omida gazdă

Paraziţii larvari fac parte atât din Hymenoptera cât şi din Diptera (mai ales
Tachinidae). Din Hymenoptera joacă rol important speciile din genul Apanteles (fig.10) care
parazitează omizi de diferite specii (Lymantria dispar, Lymantria monacha, Malacosoma
neustria). Speciile de Apanteles, de regulă, depun mai multe ouă într-o gazdă, larvele părăsesc
omida-gazdă moartă şi se împupează pe corpul acesteia, fiecare într-un cocon propriu. Multe specii
de Tachinidae (Exorista larvarum - fig.11, Exorista fasciata, Compsilura concinnata – fig.12)
parazitează frecvent omizi din ultimile vârste putând uneori distruge în totalitate populaţia -gazdă.

Fig. 11 Exorista larvarum L. Fig. 12 Compsilura concinnata Mg.

depunând ouă în omida -gazdă

Paraziţii pupali sunt în principal viespi, Ichneumonidae, din care se întâlnesc frecvent
următoarele specii: Pimpla instigator (fig.13) şi Theronia atalanthae (fig.14) specii polifage care
parazitează pupe de dimensiuni mari (Lymantria dispar, Leucoma salicis, Malacosoma
neustria), specii din genurile: Itoplectis şi Ephialtes care parazitează pupe mai mici (Tortrix
viridana).

21
 Fig. 13 Pimpla instigator F. Fig. 14 Theronia atalanthae Poda:

Insectele entomofage prădătoare. Pentru încheierea ciclului lor de dezvoltare aceste

insecte consumă mai mulţi indivizi (din una sau mai multe specii). Ele sunt prădătoare atât în
stadiul de adult cât şi de larvă. Din punct de vedere sistematic ele aparţi n la mai multe ordine.
Ordinul Coleoptera este după cum se ştie un ordin foarte numeros (peste 320.000 de specii) care
include multe specii dăunătoare dar şi multe folositoare, entomofage prădătoare. Cea mai
importantă familie Carabidae - gândaci alergători are multe specii prădătoare: Calosoma
sycophanta - „marele bandit” (fig.15), pentru care literatura de specialitate apreciază că o familie
consumă într-un an 6000 pupe şi omizi de Lymantria dispar, şi multe specii de Carabus. Mai
amintim şi alte familii: Cicindelidae, Cantharidae, Coccinellidae - buburuzele (fig.16) (care
consumă multe ouă, larve şi pupe de gândaci de frunză, precum şi păduchi de frunză), Cleridae
(care consumă larve şi gândaci de Ipidae), Dermestidae (specii care se concentrează în focare de
Lymantria dispar unde distrug mari cantităţi ouă).

Fig. 15 Calosoma sycophanta L.: Fig. 16 Coccinella septempunctata L.:

a-larvă; b-adult a-larvă; b-adult

Fig. 17 Dermestes lardarius L.: Fig. 18 Formica rufa L.

a-larvă; b-adult

22
 Ordinul Hymenoptera include multe specii parazite dar şi o familie importantă de
prădători, Formicidae-furnici, dintre care mai frecvent în păduri se întâlnesc: Formica rufa
(fig.18), Formica pratensis şi Formica polyctena. Trăiesc în colonii sub formă de muşuroaie (cu
indivizi diferenţiaţi funcţional şi morfologic). Sunt insecte monovoltine şi omnivore (la care cea mai
mare cantitate de hrană o reprezintă insectele, larvele şi pupele de Lepidoptera, larve, pupe şi
adulţi de Ipidae, etc. la care se adaugă şi excrementele dulci de Aphidae). În urma cercetărilor
făcute în focare de Tortrix viridana şi Geometridae s-a constatat că un număr de 4-5
muşuroaie/ha sunt suficiente pentru ca populaţiile acestor insecte defoliatoare să fie menţinute la un
nivel la care nu se produc pagube de importanţă economică.
Mai amintim şi alte ordine de insecte: Dermaptera (cu specia Forficula auricularia -
urechelniţă, cu o activitate intensă în focare de Tortrix viridana), (Mantodea cu specia Mantis
religiosa– călugăriţa, fig.19), Odonata (cu specii de Libellula – libelule), Planipennia (cu specia
Myrmeleon formicarius şi specii de Chrysopa - fig.20), Mecoptera şi Rhaphidioptera (fig.33).
Multe dintre aceste insecte sunt prezente în număr ridicat în păduri şi au o activitate intensă, de
primăvara până toamna târziu, în căutarea şi distrugerea insectelor fitofage dăunătoare.

Fig. 19 Mantis religiosa L.: a-adult; b-ootecă

Fig. 20 Chrysopa perla L.: a-ouă; b-larvă; c-cocon; d-adult

Chiar dacă puţine din speciile entomofage (parazite şi prădătoare) se pretează efectiv la o
combatere biologică organizată, activitatea lor în natură este o componentă importantă în cadrul
combaterii integrate.
Dintre vertebrate un rol important în distrugerea insectelor dăunătoare revine păsărilor
insectivore. Păsările din pădure consumă hrană extrem de variată, vegetală (muguri, fructe
suculente, cărnoase) şi animală, în special insecte. Este cunoscut faptul că gradaţiile de Lymantria
dispar, Tortrix viridana, Geometridae (mai ales în faza de erupţie) prin abundenţa hranei oferite,
favorizează păsările care se concentrează în număr mare în asemenea focare. Puţine păsări din
pădure nu trec obligatoriu printr-un stadiu de hrănire cu nevertebrate, măcar într-o perioadă din
viaţa lor. Majoritatea păsărilor din păduri hrănesc puii în mod obligatoriu cu diferite nevertebrate şi
mai ales insecte (deoarece, structura tubului digestiv al puilor, nu permite digerarea hranei vegetale
o bună perioadă de timp după eclozare). Hrana şi adăpostul păsărilor din pădure pot fi afectate
negativ prin diferite activităţi ale omului cum ar fi:
23
 - consumarea fructelor căzute pe sol (jir, ghindă) de către animale domestice prin
păşunat şi de către speciile de vânat (precum şi adunarea lor pentru hrănirea animale lor domestice);
- păşunatul şi suprapopularea cu vânat (mai ales cervide) duce la distrugerea cuiburilor
de la sol şi a subarboretului;
- distrugerea unor insecte dăunătoare prin tratamente chimice, duce la înfometarea
păsărilor (şi mai ales a puilor pentru că, aceste tratamente se fac când majoritatea păsărilor îşi
hrănesc puii în cuiburi şi au nevoie obilgatoriu de insecte pentru hrănirea acestora);
- extragerea, prin lucrările de igienă, a arborilor uscaţi, cu scorburi, duce la limitarea
locurilor pentru cuibărirea păsărilor.
Fără a avea importanţa păsărelelor, sunt şi mamifere (clasa Mammalia) care consumă
insecte (mamifere insectivore) care fac parte din ordinele: Insectivora (Soricidae - chiţcani,
Talpidae - cu specia Talpa europaea - cârtiţa şi Erinaceidae cu specia Erinaceus europaeus -
ariciul) şi Chiroptera - lilieci.

5. 5. Combaterea integrată

Prin aplicarea intensivă a tratamentelor chimice în ultimele 5 decenii s–au acumulat o

serie de efecte secundare negative, deoarece produsele chimice, în afară de organismele ţintă,
acţionează asupra multor altor organisme migrând prin lanţurile trofice şi ducând la acumularea
unor reziduuri toxice în întreaga biocenoză. Adevărul este însă că omenirea, cu toate aspectele
negative semnalate, nu poate deocamdată (şi nici într-un viitor apropiat) să renunţe la folosirea
substanţelor chimice în protecţia plantelor. Motivul este că, şi în prezent, producţia vegetală (în
special cea agricolă), este atacată anual de peste 10.000 de specii de insecte dăunătoare, agenţi
fitopatogeni şi buruieni care împreună distrug cca. 30% din recolta mondială. Pe baza rezultatelor
obţinute până în prezent, se apreciază că numai prin combaterea biologică nu se pot salva recoltele
de la distrugerea lor de către insectele dăunătoare. De aceea, în prezent se aplică aşa numita
combatere integrată (CI) care îmbină măsurile silviculturale (care urmăresc creearea şi menţinerea
unor arborete viguroase, rezistente la acţiunea factorilor biotici dăunători) cu metodele de
combatere mecanică, chimică, biologică punând un accent deosebit şi pe factorii naturali de
reglare a populaţiilor dăunătoare (mai ales pe acţiunea entomofagilor paraziţi şi prădători).
Combaterea integrată acceptă în anumite situaţii şi combaterea chimică, dar se impun anumite
măsuri pentru raţionalizarea tratamentelor chimice şi anume:
- utilizarea unor insecticide selective (toxice pe cât posibil numai pentru organismul ţintă)
şi uşor biodegradabile (pentru a se evita încărcărea lanţurilor trofice şi acumularea de reziduri toxice
în natură);
- aplicarea tratamentelor în momente optime, când numai insectele dăunătoare sunt în
stadii sensibile la acţiunea substanţelor chimice şi celelalte insecte nu;
- aplicarea tratamentelor chimice în benzi care alternează cu benzi netratate (în care
supravieţuiesc insectele entomofage);
- utilizarea în amestec a insecticidelor chimice (în doze subletale) cu insecticide biologice.
Faţă de cele arătate mai sus combaterea integrată mai presupune şi utilizarea soiurilor de
plante rezistente la atacul insectelor dăunătoare şi o depistare la timp (în faze incipiente ale
gradaţiei) a tuturor insectelor dăunătoare pentru ca măsurile de combatere să fie aplicate înainte de
producerea unor vătămări importante.
.
Întrebări:

1.Care sunt insectele la care se poate face o combatere în stadiul larvar ?

2. Ce reprezintă norma de consum şi doza ?
3. Ce sunt piretroizii de sinteză (şi exemple) ?
4. Care sunt procedeele de aplicare a produselor chimice ?

24
 5. Care din microorganismele entomopatogene se aplică curent în combaterea biologică a
insectelor dăunătoare ?
6. Exemple de insecte entomofage prădătoare din ordinul Coleoptera.
7 . Care sunt măsurile de protejare a păsărilor insectivore ?
8. Exemple de mamifere insectivore.
9. Ce sunt feromonii şi importanţa lor în protecţia pădurilor (exemple de feromoni) ?
10. În ce constă combaterea integrată şi ce este PED ?

Cap. 6 Clasificarea insectelor

Clasa Insecta este împărţită în două subclase care cuprind 33 de ordine.

Clasa Insecta tab. nr.1

Subclasa
Apterygota Pterygota
O r d i n u l
S. C. Hemimetabola S.C. Holometabola

Collembola Ephemeroptera Coleoptera

Protura Odonata Megaloptera
Diplura Plecoptera Raphidioptera
Archaeognatha Embioptera Planipennia
Zygentoma Notoptera Hymenoptera
Dermaptera Trichoptera
Mantodea Lepidoptera
Blattodea Mecoptera
Isoptera Siphonaptera
Ensifera Diptera
Caelifera Strepsiptera
Phasmida
Zoraptera
Psocoptera
Phthiraptera
Hemiptera
Thysanoptera

6.1. Subclasa Apterygota

Include insecte lipsite în mod primar de aripi, cu dezvoltare ametabolă (fig.21).

Ordinul Collembola include insecte mici (0,3-10 mm), cu aparat bucal masticator sau
pentru înţepat şi supt, cu corp lung sau globulos, abdomenul format din 6 segmente (pe partea
ventrală cu un aparat pentru sărit). Trăiesc în litieră, sub muşchi, în sere, în pivniţe, în ciupercării
fiind iubitoare de umezeală (în ciupercării uneori formează populaţii dense devenind păgubitoare).
Contribuie la procesele de pedogeneză.

25
 Fig. 21 Subclasa Apterygota:
a-Sminthurus viridis L. (Collembola); b- Acerentomon sp. (Protura);
c-Japyx solifugus Hallid. (Diplura); d-Machilis sp. (Thysanura)

Ordinul Protura include insecte mici (0,5-2 mm), incolore, cu corpul moale, aparat bucal
pentru înţepat şi supt, fără ochi compuşi şi antene şi cu prima pereche de picioare toracale mai lungi
(servesc pentru pipăit şi apucat). Trăiesc sub muşchi, sub scoarţă, în sol şi probabil sunt prădătoare.
Ordinul Diplura include insecte mici, cu antene lungi (multiarticulate), fără ochi şi cu
cerci lungi. Trăiesc în sol, lemn putred, sub pietre, în peşteri şi se hrănesc cu materii organice în
descompunere.
Ordinele Archaeognatha şi Zygentoma includ insecte mai mari (până la 2 cm), cu aparat
bucal masticator, antene setiforme, ochi compuşi şi simpli (care uneori lipsesc), cu apendici
rudimentari pe abdomen, iar la vârful abdomenului 2 cerci lungi între care mai există un apendice
median. Trăiesc în locuri umede, sub pietre, în muşchi şi litieră.

6.2. Subclasa Pterygota

Include insecte caracterizate prin prezenţa aripilor (unele specii au pierdut secundar
aripile datorită vieţii parazitare: Syphonaptera). Sunt insecte cu metamorfoză (metabole). În
funcţie de tipul de metamorfoză se împart în două diviziuni: Hemimetabola - insecte cu
metamorfoză incompletă şi Holometabola - cu metamorfoză completă, respectiv intercalarea unei
faze de pupă între faza larvară şi adult.
În cele ce urmează vor fi prezentate unele ordinele importante pentru domeniul silvic, în
general, şi protecţia pădurilor, în special.
La insectele din diviziunea Hemimetabola larvele seamănă cu adulţii atât ca structură cât
şi ca mod de viaţă (se deosebesc doar prin dimensiunile corpului, metamerie, număr de apendice şi
lipsa aripilor).
Ordinul Ephemeroptera (fig.22). Adulţii au antene scurte, setiforme, piesele bucale
rudimentare (nefuncţionale, pentru că nu se hrănesc), aripi membranoase (cele anterioare foarte
mari), străbătute de numeroase nervuri, prima pereche de picioare mai lungă (serveşte la pipăit); la
vârful abdomenului prezintă 2 cerci lungi şi subţiri şi un filament caudal median. Au o viaţă foarte
scurtă de unde şi denumirea de efemere sau „muşte de o zi” (trăiesc maxim câteva zile); după împe –
rechere femelele depun ouăle (în pachete) în apă. Larvele sunt acvatice (au branhii traheene pe
laturile abdomenului) şi prezintă aparat bucal bine dezvoltat şi în general o viaţa lungă (1-4 ani).
Sunt prădătoare sau fitofage şi au importanţă piscicolă servind ca hrană pentru peşti.

26
 Fig.22 Ephemera vulgata L. (Ephemeroptera): a-larvă; b-adult

Ordinul Odonata cuprinde specii denumite popular libelule (fig.24). Adulţii sunt de talie
mare sau mijlocie, au capul mare, rotund, mobil (se poate roti în toate direcţiile) cu 2 ochi compuşi
foarte mari (care uneori se ating), cu aparat bucal masticator şi antene slab dezvoltate; corpul este
lung, drept, colorat diferit (uneori cu irizaţii), aripile aproape egale, membranoase şi transparente
(nu sunt cuplate şi funcţionează separat, alternativ); picioarele sunt de aceeaşi mărime, îndreptate
înainte (cu primele 2 perechi prind şi reţin prada în timpul zborului); abdomenul este mai mult sau
mai puţin cilindric şi pe partea ventrală cu un şanţ. Sunt insecte răpitoare, foarte folositoare (trăiesc
în preajma apelor); au activitate diurnă şi un zbor foarte rapid. Împerecherea are loc în timpul
zborului, după care femelele depun ouăle în apă. Larvele sunt acvatice (respiră cutanat şi prin
branhii), carnivore (cu un organ special pentru prins prada, format din labium numit „mască”); s e
hrănesc cu protozoare, crustacei, insecte şi chiar puiet de peşte. Trăiesc mai mulţi ani (spre
deosebire de adulţi care trăiesc câteva luni).
Ordinul Plecoptera cuprinde specii denumite popular perle (fig.23). Adulţii au antene
lungi (filiforme sau setiforme), aripi membranoase, lungi, cele posterioare sunt mai mari (în repaus
îndreptate înapoi depăşind abdomenul) iar la vârful abdomenului cu 2 cerci articulaţi (fără filament
median). Trăiesc 3-25 săptămâni, în preajma apelor (în special curgătoare), se hrănesc cu alge,
muguri, flori (de pe arbori fructiferi). Femelele poartă ouăle la extremitatea abdomenului şi le depun
pe apă din zbor (în formă de pachet). Larvele sunt acvatice (respiră cutanat sau prin branhii traheale
dispuse pe partea ventrală a toracelui); sunt carnivore (se hrănesc cu viermi şi insecte), puţin mobile
(stau fixate pe pietre) şi sunt consumate frecvent de peşti (în special de păstrăvi).

Fig. 23 Perla abdominalis Burm. Fig. 24 Libellula depressa L. (Odonata)

(Plecoptera): a-larvă; b-adult

Ordinul Dermaptera cuprinde specii denumite popular urechelniţe din care exemplificăm,
Forficula auricularia – urechelniţa, o insectă cu activitate nocturnă, omnivoră, care se
concentrează în focarele unor insecte defoliatoare, unde consumă omizi şi pupe.

27
 Adulţii au capul alungit cu aparat bucal masticator, corp turtit dorso–vetral, aripile
anterioare cu aspcet de tegmine scurte şi cele posterioare membranoase, mari, în repaos strânse sub
tegmine (unele specii sunt aptere). Abdomenul este puternic chitinizat şi la vârf cu o pereche de
cerci chitinizaţi, curbaţi în formă de cleşte, cu rol de organ de apărare, care poate fi dus deasupra
capului şi toracelui prin îndoirea abdomenului. Larvele sunt foarte asemănătoare cu adulţii, dar fără
aripi. Insectele trăiesc în locuri umede, întunecoase, se hrănesc pe lângă insecte cu materii vegetale
în descompunere, dar uneori atacă şi plantele consumând porţiuni vegetale fragede.
Ordinul Blattaria cuprinde speciile denumite popular gândaci de bucătărie. Adulţii sunt de
talie mijlocie cu capul ascuns sub protorace, antene setiforme, lungi, şi aparat bucal masticator.
Corpul este turtit dorso–ventral iar la capătul abdomenului prezintă 2 cerci scurţi, articulaţi. Aripile
anterioare sunt tegmine iar cele posterioare sunt membranoase; picioarele sunt adaptate la mers.
Preferă locuri umbroase, în litiereă şi sub muşchi fiind activ nocturn. Femelele depun ouăle într–o
ootecă cornoasă care poate fi purtată câteva zile prinsă de abdomen. Sunt omnivore putând deveni
dăunători prin apartamente şi în depozite alimentare. Larvele neonate sunt albe. În păduri apare de
exemplu Ectobius lapponicus, fig.25.
Ordinele Ensifera şi Caelifera cuprind insecte de mărimi mijlocii şi mari, cu capul ortognat,
antenele setiforme sau filiforme, de regulă lungi la primele şi scurte la secundele, cu aparat bucal
masticator. Protoracele este mare, aripile anterioare sunt de tipul tegminelor, iar cele posterioare
membranoase şi se strâng în repaus în falduri în lungul corpului. Picioarele sunt lungi şi la
majoritatea speciilor picioarele posterioare sunt adaptate la sărit (fig. 30); la unele specii picioarele
anterioare sunt adaptate la săpat Gryllotapla gryllotalpa (fig. 50). Femelele prezintă un oviscapt
diferit conformat, iar masculii organe de stridulaţie, la fel variate. Sunt insecte fitofage, zoofage sau
omnivore.

Fig. 25 Ectobius lapponicus L. (Blattodea): a-mascul; b-femelă

Fig. 26 Reticulitermes lucifugus Rossi

(Isoptera): a- lucrătoare; b-soldat; c-individ aripat

28
 Ordinul Isoptera include insecte asemănoare cu furnicile numite termite sau „furnici
albe”, de talie mică şi mijlocie (5-20 mm) cu corpul de culoare albă gălbuie. Sunt insecte sociale cu
indivizi: aripaţi (sexuaţi), soldaţi şi lucrătoare, răspândite în regiuni calde, tropicale, în special în
Africa şi Australia (foarte puţine în regiuni temperate), cu viaţă subterană (lucifuge cu excepţia
indivizilor aripaţi în perioada de reproducere). Trăiesc în construcţii de formă conică (termitiere),
înalte de câţiva metri construite din pământ sau nisip cimentat. Matca este foarte prolifică (produce
zilnic până la 30.000 de ouă). În timpul zborului indivizii aripaţi părăsesc colonia sub formă de
roiuri (din sute de mii de indivizi). Se hrănesc cu lemn sănătos (au în intestinul posterior
microorganisme simbiotice: protozoare, flagelate şi bacterii, pentru digerarea particuleor de lemn),
cu lemn putred dar şi cu humus. Unele specii „cultivă” în cuib în camere speciale, ciuperci. La noi
numai două specii: Reticulitermes lucifugus - furnica albă (fig.26) şi Calotermes flavicollis.
Ordinul Phthiraptera, subordinele Amblycera şi Ischnocera- denumiţi impropriu
păduchi, sunt insecte ectoparazite pe păsări şi mamifere, de talie mică (1-7 mm), cu capul mai lat
decât toracele, aparatul bucal masticator, antene scurte (la mascul transformate în organe de prins),
uneori cu ochi compuşi (reduşi) şi fără oceli. Prezintă apterism secundar (au pierdut aripile datorită
vieţii parazitare). Nu sunt paraziţi veritabili, se hrănesc cu resturile epidermei, peri, puf, fulgi şi
sânge uscat producând cel mult iritaţii. Sunt specializate în raport cu specia-gazdă, de exemplu,
Philopterus passerinus (fig.27) parazitează pe Motacilla alba.

Fig. 27 Philopterus passerinus D. Fig. 28 Haematopinus suis L.

(Mallophaga) (Anoplura): a-adult; b-ou

Subordinul Anoplura – reprezintă păduchii adevăraţi. Sunt insecte mici (până la 5 mm),
cu aparat bucal pentru înţepat şi supt (în formă de trompă retractilă), lipsite de oceli şi de ochi
compuşi (uneori sunt prezenţi, dar reduşi), precum şi de aripi (apterism secundar). Sunt ec toparazite
pe mamifere (pe care depun ouăle izolat, câte unul lipit de firul de păr), unde se hrănesc prin
sugerea sângelui, de exemplu, Haematopinus suis (fig. 28) parazitează pe Sus scrofa - mistreţ.
Ordinul Thysanoptera denumite popular tripşi (fig.29). Include insecte mici, majoritatea
de 1 mm (uneori până la 5 mm), cu capul hipognat, aparatul bucal pentru înţepat şi supt, antenele
filiforme şi aripile înguste şi membranoase, cu peri lungi pe marginea lor (unele specii cu aripi
rudimentare sau aptere). Sunt insecte fitofage care-şi petrec întreaga viaţă pe plante (plantele
servesc atât ca sursă de hrană cât şi ca adăpost). Puţine specii sunt zoofage.

Fig. 29 Thrips tabaci Lind.

(Thysanoptera)
29
 Fig. 30 Ord. Orthoptera: a-Locusta migratoria L.;
b-Ephippiger ephippiger Fieb.; c-Calliptamus italicus L.

Ordinul Hemiptera, subordinul Heteroptera – cuprinde specii denumite popular ploşniţe.

Sunt insecte mici şi mijlocii cu corpul turtit dorso-ventral, aparatul bucal pentru înţepat şi supt (baza
rostrului îndepărtată de coxele anterioare), aripile anterioare hemielitre şi cele posterioare
membranoase (există şi specii aptere). Pronotul este mare. Multe specii au glande care secretă
substanţe cu miros neplăcut. Cele mai multe specii sunt fitofage; specii dăunătoare sunt
Pyrrchocoris apterus - fig.31, comună în pădurile de câmpie unde vatămă fructele producând
pagube mai ales la tei; Aradus cinnamomeus - fig. 32 care trăieşte pe pini lâncezi. Speciile
folositoare, prădătoare sau parazite (specii de Pentatoma) consumă omizi, pupe şi mai ales afide.

Fig. 31 Pyrrhocoris apterus L. Fig. 32 Aradus cinnamomeus Pant.

(Heteroptera) (Heteroptera) : a-femelă micropteră; b-mascul

Subordinul Homoptera include insecte foarte variate ca mărime, cu corpul de formă

convexă (rareori turtit dorso-ventral), capul hipognat sau ortognat cu aparat bucal pentru înţepat şi
supt (baza rostrului apropiată de coxele anterioare) şi antene filiforme (uneori reduse). Aripile sunt
asemănătoare şi membranoase (sunt şi cazuri de apterism), în repaus adunate ca un acoperiş de casă.
Prezintă glande ceriere a căror secreţie maschează uneori adevărata culoare a corpului. Se reproduc
atât sexuat cât şi partenogenetic. Sunt specii exclusiv fitofage (întreg ciclul biologic se petrece pe
plante). Dejecţiile zaharoase ale unor specii de păduchi favorizează dezvoltarea unor ciuperci.
Frecvent trăiesc în colonii. Subordinul Homoptera se împarte în 5 suprafamilii:
- Cicadina - cicade, insecte mari, bune zburătoare (Aphrophora salicina – fig.84);
- Psyllina - purici de plante, insecte mici de cca 2-3 mm (Psylla alni – fig.85);
- Aleyrodina - „musculiţe albe”, insecte mici, dăunătoare plantelor de seră;
- Aphidina - păduchi de plante, insecte mici (Phyllaphis fagi – fig.86 Sacchiphantes
abietis – fig.90, Pemphigus spirothecae - fig.88);

30
 - Coccina - păduchi ţestoşi, insecte cu corp globulos, protejat de un scut (Cryptococcus
fagi, Parthenolecanium corni - fig.92, Lepidosaphes ulmi – fig.93).
Insectele din diviziunea Holometabola au metamorfoză completă, larvele diferă de adulţi
atât prin structură cât şi prin modul de viaţă, iar între stadiul de larvă la adult se interpune un stadiu
pupal.
Ordinul Coleoptera, cuprinde insecte denumite popular gândaci (peste 320.000 de specii).
Adulţii au dimensiuni şi culori foarte variate, aparat bucal în general de tip masticator, aripile
anterioare elitre (cele posterioare membranoase servesc la zbor), picioarele pentru mers şi alergat
(dar şi cu alte adaptări). Larvele sunt oligopode sau apode cu aparatul bucal masticator (de obicei
cu alt mod de viaţă decât adultul). Pupele sunt de tip liber. Durata unei generaţii este foarte variată
(de la mai multe generaţii pe an – Chrysomelidae, până la mai mulţi ani pentru o generaţie -
Scarabaeidae, Cerambycidae). Regimul de hrană este extrem de variat (fitofage, zoofage,
necrofage), foarte multe specii sunt dăunătoare sectorului forestier (vătămarea fiind produsă mai
ales de larve, dar şi de adulţi: Ipidae, Chrysomelidae, Scarabaeidae). Ordinul Coleoptera se
împarte în 2 subordine:
Adephaga, în general specii zoofage, prădătoare (Carabidae - fig. 16 şi Cicindelidae);
unele specii sunt acvatice (Dytiscidae); larvele au la picioare 2 gheare;
Polyphaga, insecte la care larvele au o singură gheară la picioare. Sunt foarte multe specii
dăunătoare plantelor dar şi unele folositoare aşa cum s-a arătat la combaterea biologică.
Ordinul Rhaphidioptera cuprinde insecte în marea lor majoritate de talie mică. Adulţii au
capul hipognat şi prelungit posterior ca un gât cu care se uneşte de protorace şi el lung şi îngust;
antenele sunt filiforme. Femelele au un oviscapt lung şi subţire. Larvele sunt oligopode cu aparat
bucal masticator. Pupele sunt de tip liber. Sunt insecte folositoare prădătoare (atât adulţii cât şi
larvele). Specii din genul Rhaphidia (fig.33), sunt comune atât în pădurile de foioase cât şi în cele
de răşinoase.

Fig.33 Rhaphidia ophiopsis Schum.: a-larvă; b-adult

Ordinul Plannipenia include insecte de dimensiuni mari. Adulţii seamănă cu libelulele,

au antene lungi filiforme, aparat bucal masticator (uneori nefuncţional). Larvele sunt oligopode cu
aparat bucal pentru supt; ele injectează în pradă sucuri gastrice care lichefiază ţesuturile pe care
apoi le sug; au tubul digestiv închis, de aceea, excrementele sunt eliminate prin năpârlire, la
transformarea lor în adulţi. Pupele sunt de tip liber, adăpostite într-un cocon. Majoritatea speciilor
trăiesc în ţinuturi calde. Sunt insecte folositoare pădătoare atât în stadiul de adult cât şi de larvă.
Foarte folositoare, prădătoare, sunt speciile de Chrysopa (fig.20) şi Myrmeleon formicarius.
Ordinul Hymenoptera - cuprinde insecte denumite popular albine, furnici, viespi, bondari
(peste 100.000 specii). Adulţii sunt extrem de variaţi ca mărime (de la sub 1 mm pânâ la câţiva
cm), au ochi mari, antene de regulă filiforme, aparat bucal masticator (furnici) sau pentru lins
(albine), aripile membranoase, transparente (cele anterioare mai mari); abdomenul este la cele mai
multe specii mobil. Sunt şi forme aptere la speciile care trăiesc în colonii (furnici). La unele specii
ovipozitorul s-a transformat în organ de apărare – un ac în legătură cu o glandă cu venin. Larvele
sunt de tipuri diferite, în raport cu modul de viaţă: polipode (omizi false - Diprionidae), oligopode
(Siricidae) şi apode cu aspect viermiform la foarte multe specii mai ales cele entomofage parazite.
Pupele sunt de tip liber, la multe specii adăpostite într-un cocon (Diprionidae). Ciclul biologic este
extrem de variabil, de la câteva zile la câţiva ani. Speciile fitofage sunt dăunătoare în stadiul larvar

31
(rod ace, rod în lemn sau sunt producătoare de gale). Sunt foarte multe specii folositoare,
entomofage (mai ales parazite).Ordinul Hymenoptera se împarte în 2 subordine:
- Symphyta include insecte cu abdomen sesil, care se prinde de torace printr-o bază lată
(speciile dăunătoare aparţin la: Diprionidae, Tenthredinidae, Siricidae – fig.84);
- Apocrita insecte cu propodeum şi cu abdomenul separat de torace printr-o strangulare.
Puţine specii sunt fitofage dăunătoare (Cynipidae), cele mai multe sunt folositoare mai ales
entomofage parazite (Ichneumonidae, Chalcididae, Eupelmidae, Encyrtidae) dar şi prădătoare
(Formicidae – fig. 18).
Ordinul Lepidoptera cuprinde insecte la care adulţii sunt denumiţi popular fluturi. Este un
ordin foarte numeros (peste 140.000 de specii). Adulţii (fluturii) sunt variabili ca mărime (3 mm -
30 cm anvergura aripilor), au antenele în general mai dezvoltate la masculi (dimorfism sexual),
aparatul bucal pentru supt, aripile bine dezvoltate, membranoase şi acoperite cu solzi (care
formează desene şi culori diferite – un element taxonomic important), şi abdomenul de regulă mai
dezvoltat la femele. Larvele sunt polipode (omizi adevărate) şi cu aparat bucal masticator; cele mai
multe trăiesc liber pe plante producând mai ales vătămări ale frunzelor (unele rod însă şi în lemn –
Cossidae – fig.82). Pupa în general este obtectă şi cu cremasterul (partea posterioară a
abdomenului) conformat diferit (serveşte la determinarea speciilor). Cele mai multe sunt
monovoltine. Vătămările sunt produse în stadiul larvar (la speciile forestiere fluturii în general nu se
hrănesc, ci după împerechere şi depunerea ouălor mor). Ordinul Lepidoptera se împarte în 2
subordine:
- Homoneura (Jugata), lepidoptere primitive, caracterizate prin nervaţi-
unea asemănătoare a aripilor anterioare şi posterioare şi prin cuplarea aripilor printr -un lob (jugum);
- Heteroneura (Frenata), include fluturi cu nervaţiune diferită a aripilor anterioare şi
posterioare şi prin cuplarea aripilor printr-o prelungire a aripilor posterioare numită frenulum, care
se prinde de un dispozitiv al aripilor anterioare numit retinaculum.
Ordinul Mecoptera cuprinde insecte de talie mijlocie. Adulţii au capul ortognat,
prelungit cu o trompă (provenită din alungirea unor piese bucale), antenele lungi şi subţiri, aparatul
bucal masticator şi aripile membranoase mari. Larvele sunt polipode (asemănătoare omizilor) sau
oligopode. Pupele sunt de tip liber. Sunt insecte folositoare, pădătoare. Foarte comună Panorpa
communis - „musca scorpion” (fig.34) denumită aşa pentru că masculii au ultimul inel abdominal
umflat şi terminat cu un cârlig.

Fig. 34 Panorpa communis L.: a-larvă; b-adult, mascul; c-cap mărit

Ordinul Siphonaptera– insecte denumite popular purici. Adulţii sunt insecte mici cu
corpul comprimat lateral, parazite pe animale cu sânge cald (păsări, mamifere). Larvele sunt apode
(nu sunt parazite), se hrănesc cu micelii de ciuperci şi cu resturi organice animale inclusiv dejecţiile
adulţilor. Pupele sunt de tip liber şi adăpostite într-un cocon.
Ordinul Trichoptera – cuprinde insecte denumite popular frigane. Adulţii au aspect de
molii (seamănă cu lepidopterele de dimensiuni mici), au antene setiforme, lungi, aparat bucal pentru
lins şi supt, aripile membranoase (cele posterioare ceva mai late) şi acoperite cu peri mătăsoşi,
scurţi. Larvele sunt acvatice, eruciforme (trăiesc într-un „sac” construit din diferite materiale prinse
cu fire de mătase – fig. 35) sau oligopode care trăiesc liber, neadăpostite. Pupele sunt de tip liber şi
mobile. Aceste insecte prezintă importanţă, deoarece larvele lor constituie hrană pentru peşti (în
special pentru păstrăvi).

32
 Ordinul Diptera – cuprinde insecte denumite popular muşte şi ţânţari. Ordinul cuprinde
numeroase specii (peste 85.000). Adulţii sunt de talie mică şi mijlocie, au capul prognat, mobil, cu
ochi compuşi mari (uneori uniţi între ei) şi cu 3 oceli; antenele sunt scurte de tip aristat sau lungi
(din numeroase articule); aparatul bucal este de lins şi supt la mu şte şi înţepat şi supt la ţânţari; au

Fig 35 Limnophilus sp. (Trichoptera):

a-adult; b – larvă în „căsuţă”

numai aripi anterioare (de unde şi denumirea de diptera); cele posterioare s -au transformat în organe
de echilibru numite haltere sau balansiere, cu rol în coordonarea zborului. Ultimul articol tarsal
prezintă o pereche de gheare şi formaţiuni adezive sub formă de perniţe (pulvili). Larvele sunt
apode. Pupele sunt de tip coarctat sau de tip liber. În general se înmulţesc sexuat (sunt câteva cazuri
de partenogeneză sau de pedogeneză). Modul de nutriţie este extrem de variat, unele sunt fitofage şi
produc gale, altele sunt zoofage; unele specii sunt dăunătoare sectorului agricol, altele sunt
folositoare, entomofage (mai ales parazite). Unele specii consumă resturi organice de natură
vegetală sau animală. Ordinul Diptera se împarte în 2 subordine:
- Nematocera – ţânţari. Adulţii au antene lungi şi palpi maxilari lungi. Larvele au capul
vizibil sau parţial vizibil (eucefale sau hemicefale). Pupele sunt de tip liber şi de regulă mobile.
Sunt specii dăunătoare, fitofage (Tipulidae - specii vătămătoare în pepiniere şi Cecidomyiidae -
ţânţari producători de gale). Tot aici arţine şi familia Culicidae – ţânţarii, specii la care femelele se
hrănesc prin sugerea sângelui la om şi mamifere (larvele şi pupele lor sunt acvatice);
- Brachycera - muşte. Adulţii au antene scurte de tip aristat şi ochi compuşi dezvoltaţi (la
masculi se ating între ei). Larvele sunt acefale sau hemicefale. Pupele sunt coarctate, în general
imobile. Speciile entomofage parazite, foarte folositoare pentru sectorul forestier, fac parte mai ales
din familia Tachinidae (fig.9–10).
Ordinul Strepsiptera cuprinde insecte mici, cu masculi aripaţi (aripile anterioare sunt
reduse) care trăiesc liber şi femele larviforme (fără aripi), folositoare, endoparazite în diferite specii
de Hymenoptera şi Homoptera.

Întrebări:
1. Care sunt diferenţele esenţiale între insectele hemimetabole şi cele holometabole ?
2. Caracterizarea ordinului Homoptera (inclusiv clasificarea).
3. La ce ordine aparţin ectoparaziţii păsărilor şi mamiferelor) ?
4. La ce ordine de insecte larvele constituie hrană pentru peşti ?
5. Prin ce se deosebesc subordinele Nematocera şi Brachycera?

Cap. 7 Insecte vătămătoare

Insectele pot vătăma în principiu toate organele arborilor: frunzele, prin roadere, minare
şi răsucire, scoarţa, rădăcinile, lemnul proaspăt şi prelucrat şi fructificaţia. Pagubele produse pot fi
fiziologice, atunci când sunt afectate procesele biologice care se derulează în arbore cu rezultanta de
a micşora creşterea, a slăbi rezistenţa arborelui şi capacitatea reproductivă sau tehnice, când este
depreciat lemnul ca materie primă prelucrabilă. Din punct de vedere ecologic dăunătorii pot fi

33
primari, când atacă arbori sănătoşi, în picioare, secundari, când atacă arbori slăbiţi, debilitaţi, şi
terţiari, când atacă lemnul uscat şi chiar prelucrat.

7.1. Insecte care rod frunzele

7.1.1. Ordinul Lepidoptera

Familia Lymantriidae

Cuprinde fluturi mari şi mijlocii cu antenele la masculi dublu pectinate, iar la femele slab
pectinate sau filiforme, trompă redusă, aripile anterioare cu desene mai închise şi picioarele şi
corpul cu numeroşi peri. Omizile sunt păroase şi prezintă dorsal, pe inelele 9 şi 10 negi portocalii,
protractili.

Lymantria dispar L. - omida păroasă a stejarului sau omida cu puncte roşii şi albastre.

Insectă foarte polifagă; atacă peste 270 de specii lemnoase, mai ales cvercineele, sălciile,
plopii, carpenul şi chiar salcâmul. Este un dăunător periculos şi în livezile situate în apropierea
pădurilor. Produce gradaţii puternice în arborete bătrâne, rărite şi păşunate, mai ales în regiunile de
stepă.
Morfologie (fig.36). Adultul este un fluture cu dimorfism sexual evident. Femela are
deschiderea aripilor de 55-75 mm, aripile anterioare prezintă, pe fondul alb-gălbui, benzi în zigzag,
întunecate şi la fel petele de pe margini, abdomenul bombat şi acoperit cu perişori bruni-gălbui.
Masculul este mai mic, are aripile mai închise la culoare (brun-cenuşii până la cafenii-roşcate).
Ouăle sunt sferice, uşor turtite la poli, la început gălbui după 2-3 săptămâni devin cenuşii; toate se
găsesc într-o singură depunere de formă ovală şi sunt amestecate cu perişori gălbui. Omida neonată
este neagră şi cu peri lungi, după 4-5 năpârliri complet dezvoltată are capul galben cu 2 benzi negre
şi pe partea dorsală a corpului primele 5 segmente prezintă perechi de negi de culoare albastră şi
următoarele perechi de culoare roşie. Pupa este brună, mată, acoperită cu smocuri de peri ruginii,
cu cremasterul alungit în formă de măciucă şi cu numeroase cârlige; există deosebiri de mărime
după sexe.
Biologie. Este o insectă monovoltină, zborul fluturilor, respectiv al masculilor (femelele
de obicei urcă pe trunchi) are loc în iulie-august, ziua şi durează cca 4 săptămâni. După împerechere
femela depune ouăle pe scoarţa tulpinilor, aproape de locul de ieşire din pupă, într-o singură
depunere şi amestecate cu peri de pe abdomen. Majoritatea depunerilor sunt plasate spre baza
tulpinilor, până la 3-4 m înălţime (în cazul atacurilor puternice şi pe cioate, pietre sau în litieră).
Numărul de ouă într-o depunere (fecunditatea individuală), variază în limite foarte mari (20-1800
ouă). Dezvoltarea embrionară are loc în primele 3 săptămâni, dar ieşirea omizilor are loc în aprilie.
Insecta iernează deci în stadiul de ou. Primăvara, după ecloziune, omizile stau câteva zile împreună
pe depunere (în „oglindă’), după care urcă în coroană şi încep să roadă frunzele. Dezvoltarea
omizilor durează, în medie, 2 luni (cele mascule au 5 vârste, iar cele femele 6 vârste). Vârsta
omizilor se determină după lăţimea capsulei cefalice. Împuparea are loc în iunie-iulie, în 2-3 frunze
prinse cu câteva fire de mătase, în crăpăturile scoarţei, la inserţia ramurilor etc. Stadiul pupal
durează 12-18 zile.

34
 Fig.36 Lymantria dispar L.: a-femelă; b-mascul; c-depunere de ouă;

Caracteristicile vătămării. Deşi atacă un număr mare de specii lemnoase, se devoltă

normal pe un număr limitat de specii (mai ales pe stejari, plopi, sălcii, salcâm). Produce defolieri
puternice, uneori 2-3 ani la rând. După reînfrunzire frunzele sunt atacate puternic de făinare. Este
specia care a produs gradaţiile cele mai dese şi mai puternice din ţară. În ultimele 2 decenii, prin
interzicerea utilizării insecticidelor organoclorurate s-a înregistrat o evidentă reechilibrare a
biocenozelor respective, suprafeţele cu gradaţii s-au diminuat, iar în unele focare gradaţiile s-au
stins pe cale naturală.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face prin observarea „oglinzilor”
primăvara, apoi a pupelor şi exuviilor pupale (în iunie-iulie), a fluturilor în timpul zborului (iulie-
august) şi a depunerilor de ouă pe scoarţa trunchiului (din august până în primăvara următoare).
Densitatea populaţiilor se determină în stadiul de ou (numărul mediu de ouă/arbore). Fecunditatea
medie se determină direct, dar şi indirect (în funcţie de greutatea medie a unei pupe femele), iar
mortalitatea naturală în stadiul de ou şi de pupă (eventual şi în stadiul de omidă). Combaterea
omizilor se face prin stropiri cu insecticide chimice, biologice sau amestecuri ale acestora, în
primele vârste ale omizilor. Se poate face şi o combatere mecanică, prin adunarea şi distrugerea
depunerilor de ouă.

Lymantria monacha - omida păroasă a molidului

Specie polifagă; atacă răşinoasele (mai ales molidul). În ţara noastră a produs gradaţii
puternice în arborete de molid, în 1955-1957 mai ales în Carpaţii Orientali. Din 1974 este
obligatoriu controlul acestei insecte prin metoda feromonală.
Morfologie (fig. 37). Adultul prezintă dimorfism sexual ca mărime şi formă a antenelor.
Femela este mai mare, cu anvergura aripilor de 50-55 mm, iar masculul de 40-45 mm. Aripile
anterioare sunt albe cu desene negre în zigzag iar cele posterioare cenuşii. Abdomenul este cenuşiu
uneori şi roz cu pete negre. Oul este rotund, uşor turtit la poli, la început cu o culoare roşiatică apoi
devine cafeniu şi cu luciu. Omida neonată este albă cenuşiu şi foarte păroasă apoi cenuşiu
negricioasă, iar după vârsta a 4-a, dorsal, cu o bandă închisă, începând de pe segmentul 2 şi între –
– ruptă de o pată albă între inelele 7-9; pe inelul 2 prezintă o pată cordiformă, neagră. Omida
masculă are 5 vârste şi femela 6 vârste. Pupa proaspătă este verzuie apoi brun închisă, cu luciu
bronz şi cu smocuri de peri gălbui pe abdomen. Cremasterul este conic cu numeroase cârlige. Pupa
este adăpostită într-un cocon lax.

35
 Fig.37 Lymantria monacha L.: a-fluture; b-depunere de ouă; c-omidă;
d-cremaster; e-jumătatea anterioară a pupei

Biologie. Este o insectă monovoltină cu zborul în iulie-august (uneori până în septembrie)

crepuscular sau nocturn, în roiuri (ziua stau în repaus pe tulpini). După împerechere femelele depun
100-300 ouă (în câteva depuneri), în partea inferioară a trunchiului (sub solzi, în crăpăturile
scoarţei, în muşchii sau lichenii de pe tulpină) iar în cazul înmulţirilor în masă şi pe ramuri, rădăcini
superficiale, arbuşti şi chiar pe sol. După cca o lună de la depunerea ouălor apar omizile (care se
văd prin transparenţa corionului), dar ieşirea lor are loc numai în primăvara următoare insecta
iernând în stadiul de ou. Ouăle sunt rezistente la temperaturi scăzute (- 400 C) şi umezeală şi foarte
sensibile la căldură şi uscăciune. Primăvara (aprilie-mai) apar omizile care stau cca 1 săptămână în
”oglinzi” (timp în care se hrănesc cu corionul ouălor) şi apoi se răspândesc în coroană şi rod
mugurii şi acele lujerilor tineri. Deranjate (mai ales în primele vârste) se lasă în jos pe un fir de
mase. Omizile tinere fiind foarte păroase sunt uşor transportate de vânt. Dezvoltarea lor se petrece
în 7-11 săptămâni, când năpârlesc de 4-5 ori. Împuparea are loc în iunie-iulie, în coroană, între ace,
pe ramuri sau pe tulpină (în cazul înmulţirilor în masă şi pe sol).
Caracteristicile vătămării. Atacul începe primăvara timpuriu când mugurii abia desfăcuţi
sunt roşi în întregime iar acele roase total sau parţial, de la mijloc sau de la bază (porţiunile tăiate
cad pe sol, trădând prezenţa insectei). În cazul înmulţirilor în masă se produc defolieri puternice, pe
suprafeţe întinse. La molid o defoliere de 60% poate duce la uscarea arborelui respectiv, care nu îşi
mai reface aparatul foliar. Laricele şi pinul sunt mai rezistente.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face prin observarea omizilor în
„oglinzi” (primăvara), atragerea fluturilor la curse cu feromoni (în timpul zborului) sau la surse
luminoase vara şi după ouă (toamna). Metoda curselor feromonale cu Atralymon s-a generalizat în
producţie pentru controlul populaţiilor în toate pădurile de molid, brad şi de amestec, indiferent de
vârstă, pentru a surprinde orice tendinţă de ieşire din faza de latenţă. În funcţie de numărul de
masculi capturaţi se determină (cu date din tabele) numărul de omizi şi, în funcţie de acesta,
intensitatea de infestare. Densitatea populaţiei, exprimată prin numărul de omizi/arbore, se
determină şi prin procedeul tratamentului forte cu aerosoli (sau în stadiul de ou, toamna, prin
doborârea şi controlul arborilor de probă). Fecunditatea se determină indirect (în funcţie de
greutatea medie a unei pupe femele). Cu aceste elemente în final se determină faza gradaţiei.
Combaterea omizilor se face, ca şi la specia precedentă, prin stropiri sau cu aerosoli folosindu-se
piretrinoizi de sinteză, Dimilin sau biopreparate bacteriene.

Euproctis chrysorrhoea L. - fluturele cu coadă aurie

Specie polifagă întâlnită în arborete (mai ales de cvercinee) cât şi în livezi, în zona de
silvostepă şi de stepă. În ţară are un areal restrâns; formează gradaţii puternice mai ales în vestul
Transilvaniei.

36
 Morfologie (fig.38). Adultul prezintă dimorfism sexual. Femela are aripile albe cu luciu
mătăsos, anvergura aripilor de 30-40 mm şi abdomenul bombat şi la vârf cu un smoc de peri aurii.
Masculul este mai mic (26-32 mm) cu aripile asemănătoare (uneori pe cele anterioare cu câteva
puncte mici, negre). Oul este sferic, uşor turtit la poli, la început galben-verzui apoi galben-cenuşiu;
toate ouăle sunt depuse într-o singură depunere, (alungită, uşor şerpuită) şi amestecate cu peri
gălbui de pe abdomen. Omida neonată este neagră, devine apoi cenuşie-neagră (capul rămâne
negru) şi acoperită cu peri galbeni care produc la om iritaţii; dorsal cu 2 dungi roşii şi lateral cu câte
o dungă albă întreruptă. Omizile au 6-7 vârste şi complet dezvoltate ating 35 mm lungime. Pupa
este brună până la neagră, mată, acoperită cu perişori, se îngustează brusc spre vârful abdomenului
iar cremasterul cu numeroşi peri în formă de cârlige; este adăpostită într-un cocon transparent, din
fire de mătase, de culoare cenuşie.
Biologie. Este o insectă movoltină cu zborul în iunie-iulie, seara (ziua fluturii stau pe
frunze şi ramuri). Femelele depun ouăle pe dosul frunzelor. Fecunditatea individuală variază între
30-650 ouă. După 2-3 săptămâni de la depunere (în iulie) are loc ecloziunea. Omizile tinere sunt
gregare, scheletizează frunzele pe partea inferioară iar, după a 2-a năpârlire îşi ţes cuiburi (din
frunze uscate prinse cu fire de mătase) în care iernează mai multe la un loc (200-2000 omizi).
Primăvara, când temperatura medie zilnică este între 8-100 C, omizile părăsesc cuiburile şi încep să
se hrănească cu frunzuliţele abia ieşite din muguri. Omizile mai năpârlesc încă de 3 ori şi la
începutul lunii iunie încep să se împupeze în coroana arborilor (între frunze), într-un cocon
transparent, cenuşiu închis.

Fig. 38 Euproctis chrysorrhoea L.: a-fluture; b-femelă depunând ouă; c-omidă;

d-pupă; e-cremaster; f-cuib cu omizi adunate pentru iernare

Caracteristicile vătămării. Atacul produs de omizile tinere (la sfârşitul verii) înainte de
diapauza de iarnă, nu prezintă importanţă. În schimb, atacul produs primăvara, după iernarea
omizilor, este foarte periculos omizile consumând mai întâi mugurii şi apoi frunzele. Pot cauza
defolieri totale, mai întâi la rezervele de stejar şi la arbori izolaţi de la lizieră (defolierea este mai
pronunţată la vârful coroanei).
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face uşor în stadiul de omidă (în
septembrie-aprilie, după prezenţa cuiburilor cu omizi hibernante, situate la vârful ramurilor şi în
partea superioară a coroanei), iar în stadiul de adult (iunie-iulie) în perioada zborului, prin atragerea
fluturilor la surse luminoase. Fecunditatea se determină indirect (în funcţie de greutatea medie a
unei depuneri de ouă sau a unei pupe femele) sau direct (pentru cel puţin 10 depuneri), dar acest
lucru se evită în practică datorită iritanţi. Densitatea populaţiei se exprimă în număr de omizi/arbore
(determinat prin înmulţirea numărului mediu de cuiburi cu omizi/arbore cu numărul mediu de
omizi/cuib. Mortalitatea naturală se determină pentru omizile hibernante (octombrie-noiembrie) şi
pentru pupe. Combaterea chimică se face, ca la speciile precedente, primăvara după ieşirea omizilor

37
din cuiburile de iernare. Se poate face şi o combatere mecanică, prin tăierea şi arderea cuiburilor cu
omizi hibernante (pe suprafeţe reduse şi în arborete tinere, cu înălţimi reduse sub 10 m).

Leucoma salicis L. - fluturele alb al plopului

Insectă polifagă, preferă plopii şi sălciile, în arborete din zona de stepă şi silvostepă, mai
ales plopii euramericani din sud-estul ţării. Frecvent se întâlneşte şi în aliniamente şi în parcuri.
Morfologie (fig.39). Adultul este un fluture cu aripile albe cu luciu mătăsos, toracele şi
abdomenul acoperite cu peri albi, deşi, iar picioarele negre cu inele albe din perişori. Femelele au
anvergura aripilor de 50-60 mm iar masculii de 35-45 mm. Oul este sferic şi turtit la poli; ouăle
depuse de o femelă în mai multe depuneri (50-100 bucăţi) sunt acoperite cu o secreţie albă, care se
întăreşte. Omida neonată este neagră, apoi albă-cenuşie (capsula cefalică rămâne neagră), dorsal cu
un şir de pete albe-gălbui (care pe segmentele 4-5 sunt separate de 2 excrescenţe negre) şi pe corp
cu negi cu peri galbeni-roşcaţi. Complet dezvoltate omizile au 40-55 mm lungime. Pupa este
neagră, lucitoare, cu pete şi smocuri de peri albi-gălbui (de aceea apare pestriţă) şi cremasterul
prelungit (cu cute longitudinale şi peri în form ă de cârlige.
Biologie. De obicei este monovoltină, dar în ani favorabili poate avea două generaţii pe an.
Zborul are loc în iunie-iulie şi durează 3-4 săptămâni. Fluturii au o activitate crepusculară şi
nocturnă (ziua stau pe arbori). O femelă depune până la 1000 de ouă în câteva depuneri, frecvent pe
scoarţa trunchiului şi pe ramuri (dar şi pe dosul frunzelor). Iernează în stadiul de ou (uneori omizile
pot apărea toamna când, după a doua năpârlire, se retrag în crăpăturile scoarţei sau în litieră unde
iernează). Primăvara omizile rod frunzele până la mijlocul lunii iulie când se împupează (în
crăpăturile scoarţei, la bifurcarea ramurilor sau între frunze) într-un cocon lax, alb, din fire de
mătase. Stadiul pupal durează în medie 2 săptămâni.

Fig. 39 Leucoma salicis L.: a-fluture; b-depunere de ouă;

c-omidă; d-pupă; e-cremaster

Caracteristicile vătămării. Defolierea începe de la vârful arborilor, vizibilă în mai-iunie

pentru prima generaţie şi în august-septembrie pentru a doua generaţie.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face în tot cursul anului, în toate
stadiile de dezvoltare, după prezenţa depunerilor de ouă, a omizilor (în coroană), a pupelor şi a
fluturilor (atraşi la surse luminoase), precum şi după observarea vătămărilor. Densitatea populaţiei
se exprimă în număr mediu de ouă/ arbore (determinat prin înmulţirea numărului mediu de
depuneri/arbore cu numărul mediu de ouă/depunere) sau în număr de omizi/arbore. Fecunditatea
medie se determină indirect (în funcţie de greutatea medie a unei pupe femele), iar mortalitatea
naturală se determină pentru stadiul de pupă.

38
 Din această familie mai menţionăm speciile:
- Orgyia antiqua L. - omida cu smocuri de peri galbeni, specie foarte polifagă (atacă
atât foioasele cât şi răşinoasele, pomii fructiferi şi arborii ornamentali), bivoltină. În condiţiile ţării
noastre are o răspândire redusă. A produs înmulţiri în masă în arborete tinere de cvercinee din sudul
ţării (uneori şi în răchitării);
- Dasychira pudibunda L. - omida cu coadă roşie (are un smoc de peri lungi de culoare
roşie pe ultimul inel, ca o coadă). Este o insectă monovoltină cu iernarea în stadiul de pupă, polifagă
la foioase preferând fagul. În ţara noastră a produs ultima gradaţie în anul 1992 care s -a stins pe cale
naturală.

Familia Lasiocampidae

Cuprinde fluturi mijlocii şi mari cu capul mic, trompa scurtă (uneori lipseşte), în general,
cu o culoare cafenie şi pe aripi cu 1-2 dungi transversale, mai închise la culoare.

Malacosoma neustria L. - inelarul

Insectă polifagă; atacă aproape toate foioasele (preferă cvercineele, plopii şi sălciile)
inclusiv pomaceele. Formează gradaţii în arborete rărite, situate în zona de silvostepă, în special în
Câmpia Română şi în Câmpia de Vest a Transilvaniei.
Morfologie (fig.40). Adultul este un fluture cu aripile anterioare galbene-roşcate, cu 2
benzi transversale mai închise, iar cele posterioare mai deschise la culoare şi fâră dungi. Femela are
anvergura de 30-40 mm şi abdomenul bombat (este greoaie), iar masculul este mai mic, cu o
culoare mai deschisă şi abdomen mai suplu. Oul este cilindric, la început cenuşiu-închis apoi
cenuşiu-albicios; toate ouăle într-o depunere (lipite între ele cu o secreţie cenuşie), în formă de inel
în jurul ramurilor subţiri. Omida neonată este neagră, după prima năpârlire devine cenuşie-
albăstruie, iar la maturitate capul este albastru cu 2 pete negre; corpul este dungat (evidenţiindu-se
cele 2 benzi laterale de culoare albastră, cu aspect catifelat, mărginite cu linii, iar dorsal o linie
albă); pe corp prezintă peri scurţi, gălbui; după 4-5 năpârliri devine matură. Pupa este brună-
albăstruie cu vârful cremasterului rotund, acoperită cu o pulbere albă (pare pudrată) şi adăpsotită
într-un cocon alungit, alb.

Fig.40 Malacosoma neustria L.: a-fluture; b-inel cu ouă;

c-omidă; d-cocon
Biologie. Este o insectă monovoltină cu zborul în iulie, seara (ziua fluturii stau ascunşi sub
frunze). Femela depune ouăle de regulă în partea superioară a coroanei. Într-un inel sunt în medie
300-400 ouă (fecunditatea individuală variază între 30-450 ouă). Primăvara (aprilie-mai) omizile
eclozează; la început stau împreună în cuiburi ţesute din fire de mătase, iar după vârsta a patra se
răspândesc în coroana arborilor şi se hrănesc individual. În cazul atacurilor puternice, coboară din

39
arborii desfrunziţi şi migrează în căutarea hranei. Stadiul de omidă durează 30-35 zile după care are
loc împuparea (la începutul lunii iunie) într-un cocon lax, fixat între frunze sau în crăpăturile
scoarţei.
Caracteristicile vătămării. În regiunile cu gradaţii produce defolieri 2-3 ani la rând,
distrugând parţial şi a doua înfrunzire. Înainte de apariţia frunzelor omizile tinere pot roade mugurii
floriferi şi foliacei.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se poate face în toate stadiile: după
cuiburile cu omizi (primăvara), după coconi (vara, în iunie-iulie), prin atragerea fluturilor la surse
luminoase (vara) iar din august până în aprilie după prezenţa inelelor cu ouă (controlându-se probe
de ramuri recoltate din vârful coroanei). Pentru prognoză se determină: densitatea populaţiei
(exprimată prin numărul mediu de ouă/arbore), fecunditatea medie determinată direct sau indirect
(în funcţie de greutatea medie a unei pupe femele sau a unei depuneri de ouă), indicele sexual
(determinat în stadiul de pupă) şi mortalitatea naturală (determinată în stadiile de ou, omidă şi
pupă). Combaterea omizilor se face primăvara cu preparate chimice sau biologice.
Din această familie, mai ales în pădurile de cvercinee, fără să fi produs gradaţii, se mai
întâlnesc speciile: Eriogaster lanestris L. - omida cu puncte roşii şi Lasiocampa quercus L. iar în
arboretele de pini Dendrolimus pini - omida păroasă a pinului, de asemenea, fără tendinţe de a
produce înmulţiri în masă.

Familia Tortricidae

Cuprinde fluturi mici (molii), diurni sau nocturni, cu trompă dezvoltată, aripile diferit
colorate; la cele mai multe specii aripile anterioare sunt marmorate şi cele posterioare uniform
colorate şi cu franjuri. Omizile sunt glabre iar pupele prezintă în mod caracteristic şiruri de
ghimpişori în jurul inelelor abdominale. Sunt insecte monovoltine cu iernarea în stadii diferite.
Omizile produc vătămări nu numai la frunze ci şi în ramuri sau tulpini, precum şi în interiorul
fructelor şi seminţelor (cele mai vătămătoare specii sunt însă cele defoliatoare).

Tortrix viridana L. - molia verde a stejarului

Este o insectă foarte răspândită în arealul cvercineelor (Muntenia, Oltenia şi Podişul

Moldovei), unde produce frecvent gradaţii. Atacă toate speciile de Quercus producând defolieri
puternice mai ales în arborete cu consistenţă redusă, frecvent şi în păduri cu fenomene de uscare. Se
asociază cu specii din Geometridae .
Morfologie (fig.41). Adultul este un fluture cu anvergura de 18-25 mm, cu capul, toracele
şi aripile anterioare de un verde deschis, iar cele posterioare şi abdomenul cenuşii-argintii. Oul este
mic, rotund, turtit dorso-ventral, la început galben apoi brun cu corionul moale. Sunt depuse câte 2
ouă parţial suprapuse şi acoperite cu o secreţie cenuşie care se întăreşte formând o membrană
protectoare; fecunditatea medie este de cca 60 ouă. Omida este verde-cenuşie, cu capul negru, pe
primul inel toracal, dorsal, cu 2 pete negre şi pe corp cu negi mici, negri. Pupa este brună cu vârful
abdomenului teşit şi cu 4 dinţi rotunjiţi.

40
 Fig. 41 Tortrix viridana L.: a-fluture; b-ouă; c-omidă; d-pupă;
e-detaliu pe partea ventrală a pupei (masculă şi femelă)

Biologie. Este o insectă monovoltină cu zborul în iunie, ziua, pe vreme caldă, în roiuri
mici, deasupra coroanelor arborilor (în repaus stau pe faţa superioară frunzelor). Noaptea sunt atrase
la surse luminoase. Femela depune ouăle pe lujerii de 1-3 ani, în crăpăturile scoarţei, lângă muguri,
la cicatricea frunzelor, mai ales în partea superioară a coroanei. Iernează în stadiul de ou. Primăvara
(aprilie) apar omizile care produc vătămări până în iunie când are loc împuparea (stadiul pupal
durează 2-3 săptămâni).
Caracteristicile vătămării. Primăvara, omizile neonate rod mai întâi în interiorul
mugurilor (câte 8-10 omizi într-un mugure) apoi frunzele (începând cu cele din partea superioară a
coroanei). După vârsta a treia răsucesc frunzele şi rod în interiorul frunzelor răsucite (de unde şi o
altă denumire de răsucitorul frunzelor de stejar); tot în frunzele răsucite se împupează (mai rar în
crăpăturile scoarţei). În cazul atacurilor puternice arborii sunt defoliaţi complet. Datorită dezvoltării
relativ rapide a omizilor, a doua înfrunzire nu este distrusă, dar pe aceste frunze se instalează
frecvent făinarea stejarilor.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face în toate stadiile: pentru omizi şi
pupe după prezenţa frunzelor răsucite, iar pentru fluturi se utilizează curse feromonale cu feromonul
sexual Atravir. Densitatea populaţiei se exprimă în număr mediu de masculi capturaţi la o cursă
feromonală, în funcţie de care există o scară pentru aprecierea procentului probabil de defoliere.
Când numărul de fluturi/cursă feromonală este peste 50 se recomandă stabilirea elementelor de
prognoză în stadiul de ou (prin analiza probelor de ramuri cu depuneri de ouă, care este o metodă
mai precisă). Se stabileşte astfel coeficientul de infestare (număr ouă vii/număr muguri) şi în funcţie
de acesta procentul probabil de defoliere.Fecunditatea medie se poate determina numai indirect (în
funcţie de greutatea medie a unei pupe sau exuvii pupale, femele). Mortalitatea naturală se
determină numai pentru pupe. Combaterea se face primăvara, când omizile sunt în primele trei
vârste (când începe desfacerea mugurilor şi până când frunzele se individualizează şi ating 1/3 din
mărimea normală).
Însoţitor permanent al insectei Tortrix viridana în special în sudul ţării (dar cu o pondere
mult mai mică) este specia Cacoecia (Archips) xylosteana L. care se deosebeşte de Tortrix viridana
prin aripile anterioare (care au desene brune mărginite cu linii argintii) şi prin modul de depunere al
ouălor (în mai multe depuneri din câte 25-30 ouă).

Cacoecia murinana Hb. - tortricidul cu cap negru al bradului

Dăunător specific în arborete bătrâne de brad, rărite. A produs în câteva puncte din ţară
înmulţiri în masă (atacă şi molidul, când este în amestec cu bradul).

41
 Morfologie. Adultul este un fluture cu anvergura de 15-25 mm, aripile anterioare cu
aspect marmorat cele posterioare cenuşii, uniform colorate. Oul este plat, eliptic, la început verde
apoi mai închis la culoare; ouăle sunt depuse pe ace în 2 şiruri câte 10-30, suprapuse parţial. Omida
neonată este verde-gălbuie şi cu capul negru-lucitor, iar la maturitate pe protorace dorsal cu 2 pete
negre şi pe corp cu 2 şiruri de puncte negre. Pupa este brună închis, adăpostită într-un cocon de fire
de mătase.
Biologie. Este o insectă monovoltină cu zborul în iunie-iulie, când femelele depun ouăle
mai ales pe acele de la vârful coroanei; fecunditatea medie este de cca 100 ouă. După 2 săptămâni
de la depunerea ouălor apar omizile, care se retrag pentru iernare în solzii scoarţei sau în lujerii de
la vârful coroanei. Primăvara omizile părăsesc adăposturile şi rod până în iunie acele după care se
împupează în coroană (între ace) sau pe tulpină într-un cocon din fire de mătase.
Caracteristicile vătămării. Omizile rod după iernare în interiorul mugurilor în curs de
dezvoltare, apoi acele de pe lujerii anuali (spre vârful şi marginile coroanei) şi chiar lujerii tineri.
Acele sunt roase de la bază spre vârf, se înroşesc şi sunt prinse într-o pânză de mătase, într-un cuib,
care se măreşte treptat (caracter după care atacul este trădat de la distanţă). Ca urmare a atacului
creşterile lujerilor sunt anormale, lipsite de ace, strâmbe şi vârful brazilor apare pleşuv (în formă de
cuib de barză).
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face în toate stadiile de la ou până la
adult, în funcţie de biologia speciei. Pentru controlul fluturilor se utilizează curse feromonale (cu
feromonul Atramur), dar fluturii pot fi atraşi şi la surse luminoase. Pentru această specie sunt
determinate numerele critice după omizi şi pupe. La fel procentul probabil de defoliere se determină
după omizi şi pupe. Combaterea omizilor se face cu bune rezultate cu Decis (pe suprafeţe mici cu
aparate de la sol, iar pe suprafeţe mari se aplică aviostropiri).
Tot în brădete bătrâne, împreună cu specia precedentă şi foarte asemănătoare cu aceasta,
se întâlneşte şi Semasia rufimitrana H.S. - tortricidul cu cap roşu al bradului (omizile au capul
roşu-cărămiziu); depune ouăle câte 4-5 în mai multe grămăjoare, în crăpăturile scorţei, iar
împuparea omizilor are loc în litieră, într-un cocon din fire de mătase şi particule de sol.

Evetria buoliana Schiff. - molia minieră a lujerilor de pin

Se întâlneşte în plantaţii tinere de pin (până la 10-15 ani) în care a produs în unii ani (după
ani secetoşi şi ierni blânde) înmulţiri în masă. Este o insectă monovoltină cu zborul vara (iunie-
iulie), seara, în roiuri. Femelele depun ouăle izolat sau câte 2-4 pe ace, muguri sau lujeri. Omizile
apar după cca 3 săptămâni, se introduc în teaca acelor (distrugând cca 4-6 ace) iar după prima
năpârlire se introduc în mugurii laterali ai verticilului unde iernează. Primăvara rod în axul lujerilor
care se dezvoltă din mugurii infestaţi şi tot acolo se împupează. Lujerii atacaţi se curbează şi
frecvent se usucă, altfel se lignifică într–o formă nefirească. Depistarea se face cu curse feromonale
(cu feromonul specific Atrabuol), în perioada de zbor dar şi după vătămare (după prezenţa lujerilor
deformaţi). Se poate combate chimic (cu insecticide de contact în timpul perioadei de zbor) şi
mecanic, prin tăierea şi arderea lujerilor deformaţi.

Familia Geometridae

Cuprinde fluturi mici şi mijlocii, cu aripile în repaus întinse şi cu trompa bine dezvoltată.
Fluturii prezintă dimorfism sexual (masculii sunt aripaţi iar femelele prezită rudimente de aripi sau
sunt aptere). Zborul fluturilor este obişnuit crepuscular sau nocturn, la multe specii toamna târziu
sau primăvra timpuriu, de unde şi denumirea lor de „fluturi de gheaţă”. La aceste specii iernarea
este în stadiul de ou (sunt şi specii care zboară primăvara şi la care iernarea este în stadiul de pupă).
Omizile sunt glabre, cu corpul cilindric şi au numai 2 perechi de picioare false abdominale (de
aceea au mers caracteristic şi se numesc „cotari”). Împuparea are loc în sol. Aceste specii se
asociază frecvent în aceleaşi focare, cu Tortrix viridana, mai ales în arborete de cvercinee.

42
 Operophthera brumata L. - cotarul verde al stejarului

Defoliator polifag în arborete de foioase, dar şi în livezi. Produce frecvent gradaţii în

arborete de stejar şi de carpen (aproape permanent împreună cu Tortrix viridana).
Morfologie (fig.42). Adultul prezintă dimorfism sexual accentuat, femela are numai
rudimente de aripi (nu poate zbura); masculul este aripat, cu anvergura de 25-30 mm, aripile
anterioare slab rotunjite, albicioşi, cele posterioare mai deschise la culoare. Fluturii au antene
filiforme. Oul este la început albăstrui, apoi roşu-gălbui; obişnuit sunt depuse câte 1-2 ouă (mai rar
în grămezi). Omida este verde (inclusiv capul) dorsal, în lungul corpului, prezintă o linie mai
deschisă iar lateral, câte 3 dungi albe; la completa dezvoltare au 20-25 mm lungime. Pupa este
cafenie-gălbuie, slab lucitoare, îngustată spre vârful abdomenului, iar cremasterul terminat cu 2
spini scurţi, divergenţi; este adăpostită într-un cocon slab din particule de sol prinse cu fire de
mătase.
Biologie. Este o insectă monovoltină cu zborul toamna târziu, odată cu primele geruri.
Femelele apar din litieră, se urcă pe tulpina arborilor (nu zboară) unde are loc împerecherea şi apoi,
î coroană, depunerea ouălor câte 1-2 în apropierea mugurilor, pe muguri sau pe scoarţa ramurilor.
Fecunditatea variază între 250-350 ouă. Iernează în stadiul de ou. Primăvara (aprilie-mai) apar
omizile, care rod frunzele până în iunie, când se retrag în sol pentru împupare, într-o cămăruţă cu
pereţi netezi. Omizile au obiceiul să se lase pe fir de mătase.

Fig.42 Operophthera brumata L.: a-mascul; b-femelă;

c-omidă; d,e-detaliu al pupei mascule şi femele

Caracteristicile vătămării. Primăvara, omizile tinere pătrund în muguri (pe care îi rod
parţial sau total) iar după desfacerea mugurilor omizile rod frunzele. Atacul este neuniform în
suprafaţă pentru că omizile preferă porţiunile în care predomină stejarul şi gorunul.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face primăvara şi vara după prezenţa
omizilor, toamna după pupe (prin sondaje în sol) şi, odată cu primele geruri, după fluturi (cu
ajutorul inelelor de clei de pe tulpină pe care se prind femelele). Densitatea populaţiei se determină
în stadiul de pupă (prin sondaje în sol) şi de fluture (femele capturate la inelele de clei).
Fecunditatea se determină indirect (în funcţie de lungimea sau de lăţimea pupelor femele vii) iar
mortalitatea naturală se determină pentru omizi şi pupe. Combaterea omizilor se face cu insecticide
sau cu preparate bacteriene.

43
 Erannis defoliaria Cl. - cotarul brun

Insectă polifagă; se întâlenşte frecvent împreună cu specia precedentă.

Morfologie (fig.43). Adultul este un fluture cu dimorfism sexual accentuat; femela este
lipsită de aripi, are antene filiforme şi pe corpul gălbui-albicios, prezintă pete negre (aspect pestriţ),
iar masculul are antenele slab pectinate, anvergura de 40-45 mm, aripile anterioare gălbui cu 2 zone
transversale, late de culoare negicioasă şi cele posterioare gălbui cu puncte mai închise. Oul este
oval; la început gălbui apoi portocaliu. Femela depune câte 1-2 ouă pe ramuri (fecunditatea până la
300 ouă). Omizile sunt foarte variat colorate (de la galben-roşcată până la brun-negricioasă), dorsal
de culoare mai închisă şi lateral cu dungi gălbui; complet dezvoltată are 30-35 mm lungime. Pupa
este cafenie, lucitoare, cu 2 umflături la baza aripilor şi cu cremasterul alungit şi bifurcat.
Împuparea în sol, fără cocon.
Biologia, caracteristicile vătămării, depistarea prognoza şi combaterea sunt în general ca la
specia precedentă dar cu câteva particularităţi: zborul este mai timpuriu, fecunditatea se determină
indirect în funcţie de greutatea medie a unei pupelor femele, iar densitatea populaţiei se exprimă în
număr mediu de fluturi femeli/arbore care se multiplică cu 2,5 (în acest fel se transformă în fluturi
de Operophthera brumata pentru care sunt stabilite numerele critice). Se combat omizile, cu
menţiunea că în cazul unui atac asociat al mai multor specii de cotari, momentul optim pentru
aplicarea tratamentelor, se stabileşte în funcţie de gradul de dezvoltare al speciei majoritare.

Fig. 43 Erannis defoliaria Cl.: a-mascul; b-femelă; c-omidă;

d-partea anterioară a pupei; e-extremitatea pupei cu detaliul cremasterului

Familia Cnethocampidae

Cuprinde fluturi mici şi mijlocii. Omizile sunt acoperite cu peri foarte urticanţi (pentru om,
vânat şi animalele domestice); ziua stau în cuiburi ţesute din fire de mătase, iar noaptea se
deplasează (în procesiune), în căutarea hranei (în acelaşi arbore sau de la un arbore la altul).

Cnethocampa processionea L. - omida procesionară a stejarului

Se întâlneşte în arborete de cvercinee, bătrâne, rărite (şi la arbori izolaţi). Produce gradaţii
pe suprafeţe restrânse (în Dobrogea, Oltenia şi vestul Transilvaniei).
Morfologie (fig.44). Adultul este un fluture cu anvergura de 25-35 mm, aripile anterioare
sunt brune-cenuşii (uşor lucitoare) cu benzi transversale mai închise, cele posterioare cenuşii;
corpul este cenuşiu-închis şi foarte păros. Femela este mai mare decât masculul şi cu antene dublu

44
serate (la mascul dublu pectinate). Oul este alb, lucitor; femela depune între 26-300 ouă, pe ramuri,
într-o singură depunere de formă dreptunghiulară sau hexagonală în care ouăle sunt acoperite cu o
secreţie cenuşie, asemănătoare scoarţei. Omida are capul negru, lucitor, corpul cenuşiu, pe spate cu
o bandă roşiatică, iar pe tergitele 4-11 cu câte 4 negi brun-roşcaţi cu peri lungi, gălbui, foarte
urticanţi. Pupa este brună, în formă de butoiaş, cu cremasterul rotunjit şi cu 2 ghimpi mici;
împuparea are loc într-un cocon de culoare cenuşie.
Biologie . Este o insectă monovoltină cu zborul vara (iulie-august) când, mai ales
masculii, sunt atraşi la surse luminoase. Femelele depun ouăle pe ramuri subţiri de la vârful
coroanei; iernarea are loc în stadiul de ou. Primăvara (aprilie) apar omizile, care în primele trei
vârste stau pe dosul frunzelor, iar începând cu vârsta a patra îşi ţes cuiburi (la baza tulpinilor sau la
inserţia ramurilor groase), în care stau ziua şi pe care le părăsesc noaptea (pornind în procesiune în
căutarea hranei). Pe măsură ce omizile cresc aceste cuiburi se măresc şi în ele se adună excremente
şi exuvii de la năpârlire. În iunie-iulie omizile se împupează tot în aceste cuiburi, fiecare omidă într-
un cocon propriu de culoare cenuşie (coconii se separă greu între ei). Un procent de pupe (3-5%)
pot rămâne în diapauză 2-3 ani.

Fig.44 Cnethocampa processionea L.: a-fluture; b-ouă;

c-omizi în procesiune; d-cuib cu omizi; e-coconi

Caracteristicile vătămării. Omizile tinere rod mugurii şi apoi frunzele (din care rămân
numai nervurile principale). În urma atacurilor repetate vârful arborilor şi unele ramuri laterale se
usucă.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se poate face în toate stadiile: primăvara,
prin observarea cuiburilor cu omizi (cuiburi care uneori se desprind parţial şi atârnă de-alungul
tulpinii sau cad pe sol la baza tulpinii); mai târziu (vara) în aceste cuiburi se găsesc pupele, după
fluturi (în timpul zborului) iar de toamna până primăvara după ouă (prin controlul ramurilor de
probă). Densitatea populaţiei se exprimă în număr mediu de ouă/arbore, fecunditatea medie se
calculează direct sau indirect (în funcţie de lungimea medie a depunerilor de ouă sau de greutatea
medie a unei pupe femele) şi mortalitatea naturală se determină pentru stadiile de ou şi pupă.
Combaterea omizilor se recomandă să se facă seara sau, dacă este posibil, în timpul nopţii (când
omizile părăsesc cuiburile), cu insecticide sau biologic. Se poate face şi o combatere mecanică, prin
adunarea şi arderea cuiburilor cu omizi, folosindu-se obligatoriu măşti şi mănuşi, deoarece perii
omizilor sunt foarte urticanţi.

Familia Notodontidae

Cuprinde fluturi de dimensiuni variabile cu aripile alungite şi cu dungi transversale în

zigzag şi pe corp cu smocuri de peri. Zborul fluturilor este nocturn. Omizile sunt foarte variabile ca
aspect. Iernarea are loc în stadiul de pupă cu sau fără cocon. Un număr de pupe poate rămâne
uneori în diapauză mai mulţi ani.

45
 Drymonia ruficornis Hufn.

Insectă defoliatoare care în ultimile 2-3 decenii a produs gradaţii în multe arborete de cer
şi gârniţă, în sudul ţării (mai ales în arborete cu consistenţă redusă). Preferă exemplare tinere.
Morfologie (fig.45). Adultul este un fluture cu anvergura de 30-40 mm, aripile anterioare
cenuşii cu benzi transversale mai închise şi cele posterioare cenuşii; corpul este brun-negricios şi
păros. Oul este rotund, puţin turtit dorso-ventral, la început verde apoi se deschide la culoare;
femela depune între 100-350 ouă, izolat sau în grupe mici (câte 3-25 ouă). Omida este în întregime
verde (inclusiv capul); în lungul corpului, dorsal, prezintă 2 dungi galbene-albicioase şi pe laturi
câte o dungă galbenă (întreruptă în dreptul stigmelor); stigmele sunt ovale, negre, foarte evidente.
Pupa este la început verde apoi brună-negricioasă şi lucitoare, adăpostită într-un cocon dens, oval,
construit din resturi de frunze şi particule de sol, în interior neted.

Fig.45 Drymonia ruficornis Hufn.: a-fluture; b-omidă

Biologie. Este o insectă monovoltină cu zborul primăvara, devreme (martie-aprilie), în

amurg şi noaptea (ziua fluturii stau pe ramuri şi tulpini). Femela depune ouăle în grupe mici pe
muguri, frunze şi ramuri (mai ales spre vârful acestora). O mizile se dezvoltă până în iunie, rozând
izolat pe dosul frunzelor unde în repaus stau de-alungul nervurii principale. Împuparea are loc vara,
în sol şi iernarea în stadiul de pupă adăpostită într-un cocon (un procent variabil de pupe pot rămâne
în diapauză unul sau mai mulţi ani).
Caracteristicile vătămării. Frunzele sunt roase incomplet, la început de-alungul unei
nervuri şi apoi de la marginea limbului. În pădure defolierea este neuniformă fiind atacaţi mai
puternic arborii luminaţi.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face în stadiile de ou, omidă şi mai
uşor în stadiul de pupă (prin sondaje în sol). Densitatea populaţiei se exprimă în număr mediu de
ouă/arbore (prin controlul ramurilor de probă, din partea superioară a coroanei). La aceast ă specie
nu se poate determina mersul gradaţiei, pentru că proporţia pupelor femele şi fecunditatea
(determinată indirect) nu dau indicaţii reale, deoarece pupele din sol pot aparţin unor populaţii din
ani diferiţi, în diapauză. Mortalitatea naturală se determină pentru omizi în ultimile vârste.
Combaterea se face, ca la celelalte specii defoliatoare, asupra omizilor.
Din această familie mai amintim speciile:
- Phalera bucephala L - omida cu dungi galbene şi negre, specie polifagă la foioase;
preferă stejarii şi plopii, iar în răchitării produce înmulţiri în masă;
- Pygaera anastamosis L., care produce defolieri la plopi. Insecta este polivoltină (2-3
generaţii pe an); omizile din primele 2 vârste sunt gregare şi apoi se răspândesc în coroană şi rod
individual; vătămările importante sunt produse de omizile din generaţiile 2 -3;
46
 - Dicranura vinula L. - omida cu coadă înfurcită; în ţară se întâlneşte pe plopi şi sălcii, în
pepiniere şi plantaţii, dar nu a produs gradaţii;

7.1.2. Ordinul Coleoptera

Din acest ordin fac parte mai puţine specii defoliatoare şi vătămările produse frunzelor nu
au poderea şi gravitatea celor din ordinul Lepidoptera. Vătămările produse frunzelor se deosebesc
de roaderile omizilor, care pornesc de la marginea limbului foliar şi au un contur neted, prin aceea
că apar, de regulă, insular şi au margini neregulate

Familia Chrysomelidae – gândaci de frunză

Cuprinde gândaci mici cu corpul scurt, masiv, la multe specii oval şi bombat, variat
colorat (adesea cu irizaţii), cu antene filiforme (puţin îngroşate la vârf). Ouăle viu colorate sunt
depuse unele lângă altele în grămezi mici pe faţa inferioară a frunzelor. Larvele sunt oligopode,
fusiforme, cu negi negri şi cu perişori, iar pupele de tip liber. Cele mai multe specii sunt polivoltin e
şi iernează în stadiul de adult (din ultima generaţie). Vătămările sunt produse atât de larve (care
scheletizează frunzele), cât şi de adulţi, care rod frunzele insular, perforându-le. Speciile se
deosebesc între ele uşor în stadiul de adult, după speciile gazdă şi după caracteristicile vătămării.
Toate speciile din această familie sunt fitofage, majoritatea pe frunze (de unde şi denumirea
populară a acestor gândaci).

Melasoma populi L. - gândacul roşu de frunză a plopului

Produce atacuri importante în culturile de plopi şi sălcii, mai ales în plantaţiile tinere, bine
luminate.
Morfologie (fig.45). Adultul, este un gândac lung de 10-12 mm cu corpul oval, bombat,
negru-albăstrui, elitrele brune-roşcate şi la vârf (lângă sutură) cu o pată mică neagră. Oul este oval,
alungit, galben; ouăle sunt depuse pe dosul frunzelor în grămezi (câte 10-60), lipite între ele şi de
substrat. Larva de tip oligopod, este î tinereţe negricioasă, apoi albă cu capul, picioarele şi plăcile de
pe corp de culoare neagră, lucitoare. Pupa este la început albă, apoi brună şi cu pete negre; este
prinsă cu extremitatea abdomenului pe dosul frunzelor.

Fig. 45 Melasoma populi L.:

a-gândac; b-ouă; c,d-larve; e,f-porţiune Fig. 46 Galerucella luteola Müll.
de frunză scheletizată şi respectiv roasă

Biologie. Este o insectă bivoltină la care iernează (în litieră) gândacii din generaţia a 2-a
(în ani favorabili cu primăveri timpurii, călduroase şi cu toamne lungi, se pot întâlni şi 3 generaţii pe

47
an şi în acest caz generaţiile se suprapun). Primăvara (aprilie-mai) apar gândacii din locurile de
iernare, se hrănesc câteva zile şi după împerechere are loc depunerea ouălor. Zborul gener aţiei de vară
are loc în iulie-august.
Caracteristicile vătămării. Larvele scheletizează frunzele (le „dantelează”), iar adulţii le
rod. Spre sfârşitul verii se pot produce defolieri foarte puternice.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se poate face în tot sezonul de vegetaţie
după prezenţa adulţilor şi a larvelor şi defolierile produse. Se determină defolierea medie (la 50 de
puieţi sau de la 50 de mlădiţe de la plante-mamă) prin analiza frunzelor, fiind exprimată ca raport
între suma procentelor de defoliere, pentru fiecare frunză analizată şi numărul total al acestora. În
funcţie de defolierea medie există o scară pentru aprecierea gradului de vătămare. Primăvara se
practică o combatere chimică a adulţilor hibernanţi, care are un caracter preventiv iar în timpul verii
se face o combatere chimică (prin stropire) a adulţilor şi a larvelor, în funcţie de nivelul de infestare.
Din acelaşi gen mai amintim: Melasoma tremulae L. şi Melasoma
saliceti Ws., tot pe plopi şi sălcii şi Melasoma aenea L. - gândacul de frunză al aninului.

Familia Curculionidae – trombari

Cuprinde gândaci de dimensiuni mici şi mijlocii la care capul este prelungit anterior cu o
trompă de diferite dimensiuni pe care se fixează antenele şi la vârf piesele bucale. Forma corpului
este variabilă; culoarea este în general închisă, iar elitrele acoperă în întregime abdomenul. Ouăle
sunt depuse în mici răni (făcute cu ajutorul trompei) în scoarţă, rădăcini, lemn, frunze, flori şi
fructe, în funcţie de biologia speciei. Larvele sunt albe, apode şi curbate (numai capul este cafeniu
şi puternic chitinizat) şi cu corpul moale. Pupele sunt albe şi de tip liber. Este una din cele mai
importante familii de dăunători forestieri. Atât adultul cât şi larvele sunt fitofagi, vatămă diferite
organe ale plantelor (frunze, rădăcini, scoarţa ramurilor şi tulpinilor, fructe).

Orchestes fagi L.- trombarul frunzelor de fag sau trombarul jirului

Specie o specie monofagă, vătămătoare atât prin defolierile produse cât şi prin reducerea
fructificaţiei la fag. După anul 1985 a invadat toate făgetele din ţară.
Morfologie. Gândacul este mic (2-3 mm lungime), negru, pe corp cu peri cenuşii-gălbui,
cu trompa uşor curbată, antenele galbene-roşcate, elitrele punctate şi cu o pubescenţă fină;
picioarele posterioare au femurul puternic îngroşat, fiind adaptate la sărit.
Biologie. Este o insectă monovoltină cu iernarea în stadiul de adult. Primăvara (aprilie-
mai) apar gândacii din locurile de iernare şi se hrănesc prin perforarea frunzelor. După împerecher e
femelele depun ouăle, câte unul, izolat, pe dosul frunzelor, lângă nervura principală; o femelă
depune 30-35 de ouă. Larva pătrunde în parenchimul frunzei, unde roade mai întâi o „mină” sub
formă de galerie (ca o linie în dreptul căreia frunza se crapă) şi apoi o „mină” lăţită în vecinătatea
marginii frunzei. În mina lăţită larva se împupează într-un cocon rotund. Gândacii tineri apar în
iunie şi se hrănesc rozând găurele mici, rotunde în frunze sau în peţiol (pot ataca şi jirul şi mai rar
fructele de cireş, păr, prun). Toamna gândacii se retrag pentru iernare în crăpăturile scoarţei sau în
litieră. Ca urmare a atacului frunzele se usucă şi cad prematur. În foarte multe cazuri gradaţiile
acestui gândac s-au stins pe cale naturală.
Depistarea ca şi determinarea elementelor de prognoză se face analizând probe de frunze
cu perforări şi mine şi după numărul de gândaci hibernanţi, capturaţi la panouri cu clei (în funcţie de
care se determină defolierea probabilă.
Din acelaşi gen mai amintim specia şi Orchestes quercus L. – trombarul frunzelor de
stejari, foarte asemănător cu specia precedentă.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face tot anul.
Din această familie face parte şi specia Stereonychus fraxini Degeer - trombarul
frunzelor de frasin, care a produs, în ultimele 2 decenii vătămări importante la diferite specii de
frasin.

48
 7. 2. Insecte care minează frunzele şi acele

7.2.1 Ordinul Lepidoptera

Familia Tischeriidae – molii

Cuprinde fluturi de talie mică (molii), cu tromp ă lungă, antene lungi, pe cap cu un smoc de
peri şi cu aripi înguste şi cu franjuri. Omizile minează frunzele (rod între cele două epiderme), la
specii de foioase şi în special la stejar. Majoritatea speciilor sunt monovoltine.

Tischeria complanella Hb.- molia minieră a frunzelor de stejar

Atacă stejarii, în special exemplarele de talie mică şi semiumbrite, (mai rar şi castanul).
Cele mai importante atacuri se înregistrează în pepiniere şi plantaţii. Este răspândită în toată ţara,
mai ales la câmpie. Uneori produce înmulţiri în masă.
Morfologie (fig.47) şi biologie. Adultul este un fluture cu deschiderea aripilor de 9-10
mm; aripile anterioare sunt galbene, cele posterioare înguste şi cu franjuri. Omida este galbenă,
turtită dorso-ventral, cu capul şi inelul anal mai închise, picioarele toracale sunt reduse, iar ultima
pereche de picioare abdominale (pe ultimul inel) apar ca nişte umflături. Pupa este brună şi cu ţepi
pe corp.

Fig. 47 Tischeria complanella Hb.:

a-adult; b-omidă; c-frunză cu mină

Este obişnuit insectă monovoltină (uneori şi 2 generaţii pe an), cu iernarea în stadiul de

omidă. Zborul are loc în mai-iunie. Femela depune câte un ou pe frunză. Omida rămâne şi după
căderea frunzelor în parenchimul frunzei iar în primăvara următoare se împupează. Prin
transparenţa frunzei, în interior, se vede omida şi mai târziu, în primăvara următoare, pupa. Pupa
rupe prin mişcări ale corpului epiderma şi iese parţial din mină pentru a uşura ieşirea adulţilor.
Caracteristicile vătămării. Omida sapă în parenchimul frunzei o mină neregulată de
culoare albă-gălbuie pe suprafaţa căreia apare vizibilă o pată albă, centrală, mai mult sau mai puţin
rotundă, locul unde se găseşte omida. La un atac puternic, pe o frunză, sunt numeroase asemenea
pete. A produs în unii ani gradaţii pe suprafeţe restrânse.

Familia Coleophoridae

Cuprinde fluturi mici (molii) cu aripi lungi, înguste şi mărginite cu franjuri. Caracteristic
pentru această familie este faptul că omizile îşi fac din porţiuni de ace minate şi retezate săculeţi în
care se adăpostesc în timpul hrănirii şi în care iernează.
Coleophora laricella Hb.- molia minieră a acelor de larice

49
 Atacă preferenţial exemplare izolate de larice sau pe cele de la liziera însorită a pădurii
(mai ales exemplarele între 10-40 de ani).
Morfologie şi biologie. (fig.48). Adultul este un fluture cu deschiderea aripilor de 9-10
mm, cu aripile anterioare cenuşii-cafenii, cele posterioare mai închise şi înguste (ambele perechi de
aripi cu franjuri). Oul este gălbui, semisferic şi cu creste longitudinale; înainte de ieşirea larvei
devine cenuşiu. Omida este mică, cafenie-gălbuie, cu capul de culoare închisă, cu plăci chitinoase
pe primele 2 segmente şi cu ultima pereche de picioare abdominale mai dezvoltă. Pupa este
cafenie-negricioasă, subţire şi adăpostită într-un săculeţ. Este o insectă monovoltină.

Fig.48 Coleophora laricella Hb.: a-fluture; b-omidă;

c,d-săculeţi din ace minate; e-săculeţi fixaţi pe ace

Zborul are loc la sfârşitul lunii mai, în timpul zilei. Femela depune cca 50 de ouă, izolat, pe partea
inferioară a acelor. Omida pătrunde din ou direct în ac, îl minează şi îl retează construindu-şi un
săculeţ din care iese parţial (capul şi toracele) în timpul deplasării. În acest săculeţ, fixat în dreptul
microblastelor, în crăpăturile scoarţei sau sub licheni, omida iernează. Primăvara omida continuă
atacul; săculeţul devenind (după a patra năpârlire) neîncăpător este mărit prin ataşarea unei noi
porţiuni de ac minat. În săculeţul mărit, la sfârşitul lui aprilie omida se fixează pe ramuri pentru
împupare. Înainte de apariţia fluturilor pupa iese prin mişcări ale corpului din săculeţ, pentru a
uşura ieşirea fluturilor. Insecta rezistă la gerul din timpul iernii, dar este sensibilă la îngheţurile
târzii şi la ploile reci din timpul dezvoltării omizilor şi mai ales din timpul zborului.
Caracteristicile vătămării. Atacul începe din partea superioară a coroanei fiind preferate
acele microblastelor. Acele vătămate se ofilesc şi atacul are aspectul vătămărilor cauzate de ger.
Vătămarea este importantă, pentru că laricele nu reînfrunzeşte (ca foioasele).
Depistare şi combatere. Depistarea se face cel mai uşor după vătămare (prin observarea
acelor minate şi a săculeţilor). Combaterea este posibilă numai în timpul zborului prin tratamente
chimice cu insecticide de contact.

Întrebări:

1. Care sunt tipurile de vătămări ale frunzelor şi la ce unităţi sistematice (ordine) aparţin
insectele respective ?
2. Care sunt caracterele de recunoaştere ale omizilor de: Lymantria dispar, Lymantria
monacha, Euproctis chrysorrhoea şi Leucoma salicis şi ce caracter morfologic comun au aceste
omizi ?
3. Care sunt speciile de lepidoptere la care omizile rod frunzele în interiorul unor cuiburi
ţesute din fire de mătase ?
4. Enumeraţi speciile de lepidoptere defoliatoare care iernează în stadiul de omidă şi
speciile care iernează în stadiul de pupă.

50
 5. La ce specii de lepidoptere femelele au numai rudimente de aripi sau sunt aptere şi cum
sunt depistate uşor aceste insecte ?
6. La ce specii de lepidoptere defoliatoare fecunditatea medie se poate determina direct ?
7. Care sunt insectele la care şi aduţii şi larvele vatămă frunzele şi care este ciclul biologic
(general) la aceste insecte ?
8. Cum pot fi determinate speciile de insecte care minează frunzele ?
9. În ce stadiu se combat, de regulă, omizile defoliatoare şi care este momentul optim
pentru aplicarea tratamentelor chimice.
10. Cum se pot combate, în pepiniere şi în culturile tinere, gândacii defoliatori.

7. 3. Insecte care rod scoarţa tânără

7.3.1. Ordinul Coleoptera

Familia Curculionidae - trombari

Hylobius abietis L.- trombarul puieţilor de molid

Atacă puieţii de răşinoase şi în special de molid, în pepiniere şi în plantaţii.
Morfologie şi biologie. (fig.49). Adultul este un gândac de 8-13 mm lungime, brun-
închis, aproape negru, cu o trompă lungă, uşor curbată, pe care sunt inserate antenele geniculat-
măciucate; pe corp se găsesc pete din peri şi solzi gălbui, care pe elitre formează 2 benzi întrerupte;
elitrele, în lung, sunt punctate, iar femurele şi tibiile, poartă câte un dinte curbatcrăpăturile scoarţei)
şi încep roaderea scoarţei puieţilor; gândacii pot trăi mai mulţi ani. După împerecherea, care poate
avea loc în tot cursul sezonului de vegetaţie, are loc depunerea ouălor (din mai până în septembrie),
în scoarţa rădăcinilor molizilor lâncezi şi a rădăcinilor cioatelor proaspete din pachete. O femelă
poate depune între 80-150 de ouă, rozând în acest scop mici adâncituri în scoarţă. După 2-3
săptămâni apar larvele, care rod galerii în sens descendent, între scoarţă şi lemnul rădăcinilor, dând
suprafeţei lemnului un aspect canelat. Insecta are o generaţie de cca 6 luni, dar din ouăle depuse
spre toamnă se vor naşte adulţi abia în anul calendaristic următor întrucât larva intră în diapauza.
Primăvara apar gândacii din locurile unde au iernat (muşchi, litieră), respectiv se împupează larvele
care au hibernat din care ies după 2–3 săptămâni adulţii.

Fig. 49 Hylobius abietis L.: a-gândac; b-inserţia antenelor pe trompă;

c-larvă; d-roaderi pe scoarţa puieţilor; e-atac produs de larve

Caracteristicile vătămării. Gândacii rod insular scoaţa tulpinilor puieţilor şi din aceste
răni are loc o scurgere abundentă de răşină. Când atacul este foarte puternic, puieţii sunt roşi de jur
împrejur (inelaţi), se ofilesc şi se usucă. Atacul intens se manifestă primăvara, durează tot sezonul

51
de vegetaţie şi scade în intensitate spre toamnă. Atacă în special molidul şi pinul, mai ales în
plantaţiile instalate pe suprafeţe recent tăiate. Hrănirea larvelor nu prezintă importanţă.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face prin observarea gândacilor (pe tulpina
puieţilor ofiliţi sau uscaţi) sau a roaderilor de pe scoarţă. Pentru depistare se utilizează şi scoarţe
cursă (20-30/ ha), care se controlează săptămânal. Pentru prognoză se stabileşte intensitatea şi
frecvenţa atacului prin controlul a 100 puieţi (dintr-o suprafaţă de probă), iar gradul de vătămare se
stabileşte în funcţie de frecvenţa atacului. Ca măsuri preventive se recomandă: evitarea tăierilor rase
pe suprafeţe mari, cojirea cioatelor după exploatare, utilizarea la plantare a puieţilor repicaţi (care
sunt mai rezistenţi), îmbăierea coroanei şi tulpinilor puieţilor înainte de plantare într-o soluţie cu
insecticide de contact şi de ingestie. Combaterea se face mecanic, prin adunarea gândacilor de pe
tulpina puieţilor sau capturarea lor la scoarţe-cursă şi chimic prin stropirea puieţilor cu aerosoli şi
utilizarea scoarţelor-cursă.

Cryptorrhynchus lapathi L.- trombarul plopilor şi sălciilor

Atacă aninii plopii, sălciile, în răchitării şi în arborete tinere. În răchitării produce frecvent
înmulţiri în masă, fiind dăunătorul cel mai important al acestora. Vătămările sunt produse atât de
gândaci, care rod insular scoarţa fragedă, cât şi de larve, care rod între scoarţă şi lemn şi în lemn.
Morfologie. Adultul este un gândac de 5-9 mm lungime, negru, numai în treimea
posterioară a elitrelor prezintă perişori, deşi, de culoare albă -cenuşie.
Biologie. Este o insectă monovoltină (un procent din indivizi poate avea o generaţie la 2
ani), cu iernarea în stadiul de larvă. Adulţii apar la începutul lunii iunie şi zborul durează cca o lună.
După perioada de hrănire (de 10-15 zile), are loc împerecherea. Femelele depun ouăle din august
până în septembrie pe scoarţă, în crăpături, la inserţia ramurilor sau pe răni. Într-o perioadă de 2-4
săptămâni, apar larvele, care rod galerii în scoarţă şi, după năpârlire, intră în diapauză pentru iernare
(rareori iernează în stadiul de ou sau adult). Primăvara larvele hibernante îşi reiau activitatea, sapă
galerii între scoarţă şi lemn şi apoi în lemn, unde se împupează. Stadiul pupal durează 12 -15 zile, iar
adultul părăseşte galeria prin unul din orificiile de eliminare a rumeguşului.
Caracteristicile vătămării. În răchitări gândacii perforează scoarţa mlădiţelor, se hrănesc
cu ţesuturile fragede, din zona cambială (uneori retează vârfurile mlădiţelor). În locurile respective,
scoarţa se usucă şi capătă o culoare brună-roşcată. Nuielele devin casante, se rup uşor sub acţiunea
vântului şi sunt improprii pentru împletituri. Larvele produc prin vătămarea în scoarţă, între scoarţă
şi lemn şi apoi în lemn, devitalizarea cioatelor, diminuarea puterii lor de lăstărire şi compromiterea
culturilor. Această insectă produce vătămări şi în arboretele tinere de plop (până la 8 ani), unde (ca
şi în cioatele din răchitării), larvele rod în scoarţă, între scoarţă şi lemn şi apoi în lemn, galerii (pline
cu rumeguş) care pot atinge lungimea de 5-20 cm.
Depistare, prevenire şi combatere. Depistarea se face prin observarea rumeguşului de pe
cioate (în iunie-iulie), a gândacilor pe tulpini sau ramuri (din iunie până în septembrie), precum şi
după vătămările produse de adulţi pe mlădiţe (foarte asemănătoare cu înţepăturile produse de cicada
Aphrophora salicina). În culturile din pepiniere, cele de plante-mamă, în răchitării şi plantaţii
tinere, se recomandă supravegehrea speciei prin plantarea unor exemplare izolate de anin, care îi
atrag în mod deosebit. Ca măsuri preventive se recomandă: recoltarea mlădiţelor (în răchitării), încă
din primul an de exploatare a culturii, de la nivelul solului pentru evitarea formării de cioate aeriene
preferate de femele pentru depunerea ouălor, menţinerea culturilor într-o permanentă stare de
vegetaţie activă şi respectarea regulilor de carantină fitosanitară internă (cu ocazia transferului de
puieţi şi butaşi). Combaterea se face prin stropirea cioatelor, primăvara, o dată cu apariţia primilor
lăstari, când se observă rumeguşul pe cioate şi prin tratamente chimice, împotriva gândacilor, în
perioada de zbor (iunie-iulie) prin 2-3 tratamente, la intervale de 2 săptămâni. Se recomandă, de
asemenea, o combatere mecanică prin retezarea de la sol (în perioada repausului vegetativ) a
cioatelor puternic atacate, în culturile de 1-3 ani. În pepiniere şi în plantaţiile tinere de plop,
măsurile de combatere se aplică primăvara, odată cu pornirea vegetaţiei: atât tratamente chimice (cu

52
insecticide sistemice), cât şi o combatere mecanică (prin extragerea şi cojirea exemplarelor puternic
atacate).
Mai amintim aici şi specii din familia Ipidae (caracterele generale ale acestei familii se
vor prezenta în capitolul destinat vătămărilor între scoarţă şi lemn) Hylastes cunicularius Er. şi
Hylastes ater Payk. - la Hylastes cunicularius vătămările sunt produse la puieţii de molid numai
de gândaci, în zona coletului şi pe rădăcini, unde atacul este mai greu de sesizat, pe când roaderile
făcute de femele pentru depunerea ouălor, au forma unor galerii verticale pe arborii tăiaţi sau
doborâţi, pe cioatele proaspete (şi rădăcinile acestora) şi pe resturile de la exploatare, necojite.
- la Hylastes ater roaderile pentru depunerea ouălor sunt sub scoarţa puieţilor de pin (rar
pe molid).

Întrebări:
1. Cum se recunoaşte gândacul de Hylobius abietis, precum şi vătămările produse de
acesta la puieţii de molid ?
2. Ce sunt şi la ce se utilizează scoarţele cursă ?
3. Cum este atacul produs de larvele şi gândacii de Cryptorrhychus lapathi în răchitării ?
4. Ce specii de Ipidae rod scoarţa puieţilor ?
5. Care este deosebirea între vătămările produse de Hylobius abietis la puieţii de molid şi
cele produse de Hylastes cunicularius ?

7.4. Insecte care rod rădăcinile

7.4.1.Ordinul Orthoptera

Familia Gryllotalpidae

Cuprinde insecte de talie mare, cu antene lungi, setiforme şi cu cerci; picioarele anterioare
sunt adaptate pentru săpat. Sunt insecte cu metamorfoză incompletă.

Gryllotalpa gryllotalpa L. - coropişniţa

Este răspândită în toată ţara, în solul pepinierelor forestiere fiind una din cele mai
vătămătoare insecte. Se întâlneşte frecvent împreună cu larvele de cărăbuşi.

Fig. 50 Gryllotalpa gryllotalpa L.

53
 Morfologie. Adultul (fig.50) are corpul alungit, de 40-60 mm lungime, cu o culoare
castanie (mai deschisă, aproape galbenă, pe partea ventrală); capul este aproape rotund, antenele
lungi, setiforme, aparatul bucal masticator şi foarte puternic; protoracele mare, oval, acoperit cu peri
scurţi, care îi dau aspect catifelat; aripile anterioare sunt scurte, pergamentoase (tegmine), în repaus
acoperă numai baza abdomenului, iar cele posterioare mai mari, transparente (în repaus se strâng în
formă de evantai, în lungul corpului). Picioarele anterioare sunt adaptate la săpat, iar cele
posterioare la sărit; abdomenul este umflat la mijloc, şi la extremitatea posterioară prezintă 2 cerci
lungi, articulaţi şi cu peri. Masculul, prezintă pe aripile anterioare organe de stridulaţie. Ouăle sunt
mari, ovale, la început albicioase, apoi galbene-cafenii. Larva seamănă cu adultul (insectă cu
metamorfoză incompletă); după ecloziune este albă-gălbuie, iar începând cu vârsta a patra prezintă
rudimente de aripi.
Biologie. Ciclul de viaţă cuprinde frecvent 2 ani. Adulţii apar noaptea la suprafaţa solului,
rar (în mai-iunie) şi numai pentru împerechere (în perioada zborului masculii ţârâie ca greierii).
După împerechere (care poate avea loc şi în galerii), femelele sapă în sol (până la 50 cm adâncime)
cuiburi cu pereţi netezi în care depun 300-500 de ouă. După 2-3 săptămâni apar coropişniţele tinere
(larvele), care sar (ca greierii) şi după 2 năpârliri iernează (preferabil în gropile de bălegar). Femela
păzeşte depunerea şi larvele în primele vârste. Primăvara, îşi reiau activitatea şi până toamna mai
năpârlesc de câteva ori şi se transformă în adulţi care iernează.
Caracteristicile vătămării. Coropişniţa, este o specie polifagă, care produce vătămări
importante în pepiniere (atât la speciile de foioase, cât şi la cele de răşinoase). Vătămările, constau
în roaderea rădăcinilor puieţilor, dar şi în deranjarea şi răvăşirea rădăcinilor puieţilor, datorită
sistemului de galerii din sol. Uneori este zoofagă consumând râmele şi larvele altor insecte.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face după prezenţa galeriilor săpate în
sol (superficiale, ca o dâră, cu pământul uşor ridicat şi afânat), după găurile de ieşire din sol, după
cuiburile cu ouă sau larve tinere (care se observă uşor, după pământul ridicat), precum şi după
sunetele emise de masculi în timpul împerecherii (asemănătoare cu ale greierilor, dar mai prelungi).
Prognoza constă în stabilirea gradului de vătămare, în funcţie de intensitatea infestării (exprimată în
cuiburi/unitatea de suprafaţă) şi frecvenţa atacului (exprimată prin procentul puieţilor atacaţi).
Pentru prevenire se recomandă să nu se instaleze pepinierele în terenuri populate cu coropişniţe sau
în terenuri fertile (din apropierea apelor), iar gunoiul de grajd, folosit ca îngrăşământ, să fie în
prealabil trecut printr-o sită sau dezinfectat. Combaterea se face, ori de câte ori este semnalat
dăunătorul, în pepiniere, prin următoarele procedee: distrugerea cuiburilor cu ouă sau cu larve
tinere, distrugerea coropişniţelor în timpul iernii, când este ger foarte puternic (prin răv ăşirea
grămezilor de bălegar şi gunoi, unde sunt concentrate coropişniţele atrase de căldura produsă prin
descompunerea substanţelor organice), prinderea adulţilor în timpul împerecherii cu ajutorul unor
capcane şi prin combateri chimice (tratarea solului cu insecticide sau folosirea momelilor otrăvite).

7.4.2. Ordinul Coleoptera

Familia Scarabaeidae – cărăbuşi

Cuprinde gândaci de talie mijlocie şi mare, cu antene geniculat-lamelate, aparat bucal de

tip masticator, corpul masiv; elitrele de obicei, nu acoperă în întregime abdomenul (care se
prelungeşte cu un pigidium), picioarele sunt lungi şi cu tibiile anterioare lăţite(o adaptare la săpat).
Larvele sunt de tip oligopod, obişnuit cu corpul curbat, de culoare albă-gălbuie (numai capul este
cafeniu, puternic chitinizat) şi cu aparatul bucal masticator puternic dezvoltat. Adesea prin
transparenţă se vede conţinutul tubului digestiv. Pe partea ventrală a ultimului inel abdominal (care
este mai dezvoltat), larvele prezintă un desen caracteristic format din orificiul anal şi o zonă de peri
şi ţepi, desen care serveşte la determinarea speciilor în stadiul larvar (fig. 51).

54
 Fig. 51 Detaliul ultimului inel abdominal al larvelor de Scarabaeidae :
a-Melolontha melolontha; b-Polyphylla fullo; c-Amphimallon sostitiale;
d-Rhizotrogus aequinoctialis; e-Phyllopertha horticola; f-Anoxia pilosa;
g-Anomala dubia; h-Pentodon idiota

Pupele sunt de tip liber, albe-gălbui, situate în sol (într-o cămăruţă cu pereţi netezi). La cele mai
multe specii o generaţie se dezvoltă în mai mulţi ani. Gândacii (cărăbuşii) se hrănesc în perioada de
zbor rozând frunzele (cca o lună), iar larvele trăiesc în sol mai mulţi ani şi rod rădăcinile fine sau
cojesc cele lignificate.

Melolontha melolontha L. - cărăbuşul de mai

Este cea mai comună specie din această familie şi totodată cea mai vătămătoare fiind
răspândită în toată ţara, atât în pepinierele de foaioase cât şi în cele de răşinoase. Produce frecvent
înmulţiri în masă.
Morfologia. Adultul este un gândac cu lungimea corpului de 20-30 mm; elitrele,
picioarele şi antenele sunt de culoare cafenie-roşcată, iar capul, pronotul şi abdomenul sunt negre;
pe marginea abdomenului prezintă câte 5 pete albe, triunghiulare; sexele se deosebesc după
mărimea antenelor şi după numărul lamelelor (la mascul antenele sunt mai mari şi în număr de 7,
iar la femelă numai de 6); pigidiul se îngustează treptat spre vârf. Oul este alb. Larva are orificiul
anal orientat transversal, cu 2 şiruri paralele de ţepi (fiecare din 25-30 ţepi), dispuse longitudinal
(perpendicular pe orificiul anal), care nu depăşesc limitele câmpului anal (ocupat cu perişorii în
formă de cârlige). Prima pereche de stigme este mai mare; larvele au trei vârste (care se deosebesc
după lăţimea capsulei cefalice) şi la completa dezvoltare ating până la 6,5 cm lungime.
Biologie. Insecta necesită pentru dezvoltarea unei generaţii 3-5 ani (în funcţie de condiţiile
climatice). Zborul cărăbuşilor are loc primăvara (aprilie-mai), în serile călduroase şi pe distanţe
relativ mari (2 km şi mai mult) şi durează 4-6 săptămâni, timp în care gândacii se hrănesc cu
frunzele tinere. După împerechere femelele depun ouăle în sol afânat (la 15-60 cm adâncime) în 2-3
depuneri a câte 10-40 de ouă. Între depuneri au loc reîmperecheri şi roaderi de refacere. Ouăle sunt
depuse în pepiniere, plantaţii, poieni sau la liziera pădurilor, în ternuri cu sol reavăn (nu prea
compact) şi acoperit cu vegetaţie rară (evită terenurile fără vegetaţie şi interiorul pădurilor). După 3 -
4 săptămâni apar larvele care la început se hrănesc cu corionul ouălor, apoi se răspândesc în sol şi
rod rădăcinile. Larvele iernează de 2-3 ori, iar în ultimul an (în iunie) coboară în sol, la 40-50 cm
adâncime şi se împupează într-o cămăruţă cu pereţi netezi. Toamna (în septembrie), apar deja
gândacii, care spre primăvară se apropie de suprafaţa solului. .
Caracteristicile vătămării. Speciile din această familie, produc vătămări în stadiul de
adult (în perioada de zbor), prin roaderea frunzelor, în special în pepiniere şi plantaţii. Larvele (de
regulă multianuale) sunt principalii dăunători ai rădăcinilor în pepiniere şi în plantaţii.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea larvelor de cărăbuşi (şi în general a
insectelor care se dezvoltă în sol) se face după prezenţa larvelor, pupelor sau gândacilor, ce se
găsesc cu ocazia mobilizării solului (în perioada de vegetaţie) sau în sondajele efectuate toamna,
după zborul gândacilor (în mai-iunie, în funcţie de specie), precum şi după puieţii care încep să se
55
usuce (ca urmare a atacului la rădăcini). Sondajele se execută în fiecare an (în august), în toate
pepinierele şi suprafeţele ce urmează să fie împădurite în toamna curentă sau în primăvara
următoare. Sondajele sunt reprezentate de gropi de 1/1/1 m, în număr de 10 la hectar, în pepiniere,
şi 3 la hectar, în terenurile ce urmează a fi împădurite. Prognoza se face atât pentru vătămările
probabile (în primăvara următoare), cât şi pentru zborul probabil. În acest scop, materialul din
sondaje se separă în larve active şi larvele retrase pentru împupare, pupe şi eventual gândaci.
Larvele se separă pe specii (după detaliul ultimului inel abdominal) şi pe vârste (după lăţimea
capsulei cefalice). Speciile Melolontha melolontha, Melolontha hippocastani şi Polyphylla fullo
au 3 vârste, iar Amphimallon solstitiale are numai 2 vârste. În cadrul aceleaşi specii, larvele se
transformă în aceeaşi vârstă (1 sau 3) iar larvele diferitelor specii se transformă în larve de
Melolontha melolontha. Se calculează apoi numărul mediu de larve active pe metru pătrat, care
reprezintă densitatea populaţiei. Gradul de infestare a solului, şi respectiv de vătămare probabilă, se
stabileşte în funcţie de densitatea populaţiei şi de numerele critice (stabilite prin cercetări).
Prognoza zborului de cărăbuşi (intensitatea probabilă a zborului) se stabileşte în funcţie de numărul
mediu de larve retrase pentru împupare, pupe sau adulţi/sondaj (avându-se în vedere numai
sondajele executate în terenurile destinate împăduririlor, nu şi cele din pepiniere unde, prin
culegerea larvelor şi în urma tratării solului, datele nu sunt concludente). Măsurile preventive se
aplică în anii de zbor, pentru a se evita depunerea ouălor în terenurile respective. Ele constau din
următoarele procede: ararea terenurilor înainte de zbor şi curăţarea acestora de resturile vegetale,
acoperirea solului (în timpul zborului), atât în terenul necultivat, cât şi în cel cultivat (printre
rânduri), cu un strat de frunze, paie sau muşchi, tratarea solului (o dată cu desfundarea) cu
insecticide de contact precum şi folosirea fumului, când vremea este liniştită, pentru alungarea
femelelor. Dacă în urma sondajelor rezultă o infestare medie (cel mult egală cu numerele critice), se
iau măsuri de combatere (tratarea solului sau a puieţilor cu insecticide, după care se execută
culturile). Dacă gradul de infestare depăşeşte numerele critice, nu se face culturi în anul respectiv ci
se iau numai măsuri de combatere. În pepiniere, în cazul terenurilor necultivate, odată cu
desfundarea solului, se face preventiv tratarea chimică a solului, precum şi culegerea larvelor şi
distrugerea lor, iar în cazul suprafeţelor cultivate, tratarea chimică a solului se face printre rândurile
de puieţi. În şantierele de împădurit se face tratarea chimică a solului şi a rădăcinilor puieţilor
(înainte plantare). Împotriva gândacilor se face în timpul zborului o combatere mecanică (prin
scuturarea ramurilor, adunarea şi distrugerea gândacilor, dimineaţa între orele 4 -9, când aceştia sunt
amorţiţi).

Familia Elateridae - gândaci pocnitori sau „larve sârmă”

Cuprinde gândaci de talie mijlocie, cu corpul alungit, foarte bombat, care se îngustează
spre extremitatea posterioară; culoarea este foarte variabilă; capul este mic, cu antene variabile
(setiforme, filiforme, serate sau pectinate); protoracele este mare, uşor bombat în partea dorsală şi
cu colţurile posterioare ascuţite; pe partea ventrală a toracelui, între pro– şi mezotorace, prezintă un
dispozitiv cu ajutorul căruia gândacii, care cad pe spate, revin la poziţia normală printr-o săritură,
însoţită de o pocnitură. Larvele sunt oligopode, galbene (sau galbene-brune), cu corpul îngust şi
lung, de formă cilindrică sau turtite dorso-ventral, fără labrum şi cu tegumentul puternic chitinizat.
După forma corpului şi mai ales a ultimului inel abdominal, se deosebesc 2 tipuri de larve: larve de
tip I, cu corpul cilindric şi ultimul segment abdominal conic (mai mult sau mai puţin ascuţit),
răspândite în soluri afânate, uşoare (Agriotes, Elater) şi larve de tip II, cu corpul turtit dorso-
ventral, ultimul segment abdominal lăţit, la vârf cu o invaginaţie, lateral cu excrescenţe, dorsal cu
dinţişori sau creste; acest segment abdominal, prin conformaţia sa diferită, reprezintă un caracter
important pentru determinare (Corymbites, Athous); trăiesc în soluri grele. Pupele sunt albe-gălbui
şi de tip liber. Insectele din această familie au ciclul biologic multianual (dezvoltarea larvară
durează 3-5 ani), iar larvele pot fi şi zoofage.

56
 Din familia Tenebrionidae - gândaci de întuneric sau gândaci pământii sunt specii care
produc vătămări în pepinieră, în zonele de silvostepă şi stepă, unde larvele şi adulţii rod mai întâi
seminţele şi plantulele şi apoi rădăcinile puieţilor. Gândacii de obicei nu zboară, iar larvele au
ultimul inel abdominal conic şi se numesc „larve sârmă-false” (pentru că seamănă cu cele de
Elateridae, de care se deosebesc prin picioarele anterioare, care sunt mai mari decât cele medii şi
posterioare). Deosebirea esenţială, este aceea că sunt insecte monovoltine cu iernarea în stadiu de
gândaci tineri. Mai frecvent se întâlneşte specia Opatrum sabulosum L.(fig.52).

Fig.52 Opatrum sabulosum L.: a-gândac; b-larvă; c-pupă;

d,e-ultimele segmente abdominale ale larvei (dorsal şi din profil)

Întrebări:
1.Care insecte produc vătămările cele mai importante la rădăcinile puieţilor (în pepiniere şi
în plantaţii) ?
2. Ce tip de antenă au cărăbuşii (Scarabaeidae) ?
3.Care este criteriul morfologic pentru deosebirea larvelor la diferite specii de
Scarabaeidae ?
4. Care este criteriul morfologic pentru deosebirea larvelor la diferite specii de Elateridae ?
5. Care este durata unei generaţii la Scarabaeidae şi Elateridae ?
6. Când şi cum se face depistarea insectelor care rod rădăcinile ?

7. 5. Insecte care rod între scoarţă şi lemn

7.5.1.Ordinul Coleoptera

Familia Ipidae - gândaci de scoarţă

Cuprinde gândaci de talie foarte mică (până la 9 mm lungime), cu corpul cilindric,

cafeniu-negru, mat sau lucitor; capul este ascuns sub scutul bombat şi dezvoltat (care are o treime
din lungimea corpului); aparatul bucal este masticator, cu mandibule puternice; antenele sunt
geniculat-măciucate; elitrele acoperă totdeauna abdomenul, în lung prezintă dungi punctate care
delimitează spaţii, iar la partea posterioară (la multe specii) prezintă o teşitură sau „roabă”,
prevăzută pe margini cu dinţi variabili ca număr, mărime şi orientare (caracter taxonomic important,
care serveşte pentru determinarea speciilor şi uneori chiar a sexelor) şi cu care gândacii elimină
rumeguşul din galerii; aripile posterioare sunt membranoase, bine dezvoltate. Gândacii tineri (la
ieşirea din pupe), sunt gălbui, iar după ce fac „roaderea de maturare” se închid la culoare şi se
maturizează sexual. Ouăle sunt mici, albe şi rotunde. Larvele sunt apode şi eucefale, albe-gălbui şi
uşor curbate, capsula cefalică brună şi cu mandibule puternice (aparat bucal de tip masticator).
Pupele sunt albe-gălbui şi de tip liber (seamănă ca formă cu adulţii). Obişnuit au 1-2 generaţii pe an
(rar o generaţie la 2 ani, Dendroctonus micans). Împerecherea, la cele monogame, se face pe
scoarţă, iar la cele poligame sub scoarţă, într-o roadere lăţită, executată de masculi, numită „cameră

57
nupţială”. Ouăle sunt depuse într-un interval lung de timp, de aceea, la un moment dat, sub scoarţă,
se pot găsi toate stadiile (de la ou până la adult).Gândacii ies de sub scoarţă numai în perioada
zborului, în zile senine, însorite. În arborete cu înmulţiri în masă, zborurile se fac în „roiuri”.
Zborul, în general, are loc primăvara, la unele specii mai timpuriu (martie-aprilie la Cryphalus), la
altele mai târziu, uneori chiar vara (iunie-iulie la Dendroctonus). Gândacii pătrund sub scoarţă prin
orificii rotunde (trădate de rumeguşul din jurul lor şi de scurgeri de răşină). După pătrunderea sub
scoarţă fiecare femelă roade câte o galerie-mamă (la speciile poligame aceste galerii pornesc din
camera nupţială). Galeriile-mamă sunt lungi, au aceeaşi lăţime pe toată lungimea lor (fiind roase de
insectele adulte, care nu mai cresc) şi orientate foarte diferit (adesea la speciile poligame sunt
dispuse stelat); de o parte şi alta a galeriei-mamă sunt depuse ouăle, câte unul, în nişte mici nişe.
După ecloziune larvele rod galerii larvare, individuale, care se lărgesc treptat, pe măsură ce larvele
cresc şi se îndepărtează de galeria-mamă. La început sunt perpendiculare pe galeria mamă, apoi îşi
schimbă direcţia, iar la capătul lor rod „leagănul de împupare” (adâncit în scoarţă, pe lemn sau la
unele specii chiar în lemn în funcţie de specie, dar şi de grosimea sortimentului). Orificiile de zbor
ca şi cele de intrare au formă rotundă. La unele specii un anumit procent de femele din populaţie
practică după depunerea ouălor o „roadere de regenerare” pentru revitalizarea organelor sexuale şi
mai depune o serie de ouă din care rezultă o „generaţie soră sau paralelă” (cu un decalaj faţă de
generaţia propriu-zisă). Aspectul atacului este foarte caracteristic pentru diferitele specii, permiţând
o determinare mai uşoară decât cea după caracterele adulţilor. În general, gândacii de scoarţă sunt
dăunători secundari (se instalează pe arbori slăbiţi) şi numai în cazul înmulţirilor în masă (la unele
specii), devin dăunători primari. Deşi sunt insecte de dimensiuni mici, au o mare capacitate de
înmulţire putând provoca vătămări importante în arborete de răşinoase, care pot duce la uscarea
arborilor sau arboretelor pe suprafeţe mari. Puţine specii din această familie fac vătămări în lemn.
Înmulţirea în masă a acestor insecte este favorizată de un complex de factori de natură abiotică
(climatici, edafici) şi biotică (insecte defoliatoare, prezenţa unor ciuperci care produc putrezirea
rădăcinilor) precum şi modul de gospodărire a pădurilor.

Ips typographus - gândacul mare de scoarţă al molidului

Este specia cea mai răspândită şi vătămătoare care pe lângă molid atacă şi alte specii de
răşinoase (pinii şi laricele). Preferă arbori de 80 -100 ani localizându-se pe trunchi.
Morfologie (fig.53). Adultul este un gândac de 4-5,5 mm lungime, brun-lucitor şi pe corp
cu perişori brun-gălbui; teşitura începe de la jumătatea elitrelor, are înclinare mică, este mată, iar
lateral prezintă câte 4 dinţi (al treilea de sus fiind mai mare şi măciucat); măciuca antenelor prezintă
2 dungi, cea de sus cu o invaginare spre vârf.
Biologie. Obişnuit, este o insectă bivoltină, uneori chiar trivoltină, dar are şi o generaţii–
soră. Zborul are loc în aprilie-mai şi respectiv, în iunie-iulie. Iernarea are loc în mod obişnuit,
în stadiul de adult (dar şi în alte stadii). Este o insectă poligamă, la un mascul revenind 2 -3 femele.
Caracteristicile vătămării. Camera nupţială este situată în grosimea scoarţei, frecvent
vizibilă şi pe faţa internă a acesteia. Cele 2-3 galerii-mamă, sunt la început uşor curbate, apoi
verticale şi opuse; au 6-15 cm în lungime; în lungul lor sunt depuse 20-100 ouă în firide mici,
distanţate, vizibile cu ochiul liber. Galeriile larvare sunt la început perpendiculare pe galeriile-
mamă, apoi au mers şerpuit şi ating 5-10 cm lungime. Roaderile de maturare şi de regenrare au loc
tot sub scoarţă, sub forma unor galerii cu aspect de coarne de cerb, împrimate uşor pe alburn. Este
un dăunător secundar (poate deveni dăunător primar în perioada de supraînmulţire) care vatămă
fiziologic prin distrugerea cambiului.

58
 Fig.53 Ips typographus L.: Fig.54 Ips amitinus Eich.:
a-gândac; b-teşitura elitrelor; c-antenă; a-teşitura elitrelor; b-antena;
d-larva; e-pupa f-aspectul vătămării; c-aspectul vătămării
(1- camera nuptiala; 2- galerie-mamă; 3 - galerii larvare)

Tot la molid se întâlneşte şi specia Ips amitinus (fig.54) Eich., cu o biologie asemănoare
cu a speciei precedente, de care se deosebeşte prin: teşitura elitrelor evident punctată şi lucitoare, a
2-a dungă de pe măciuca antenei aproape dreaptă, mai multe galerii-mamă (3-7) şi localizarea
atacului pe ramurile groase, în partea superioară a tulpinii.

Ips sexdentatus Boern. - gândacul mare de scoarţă al pinilor

Atacă în principal pinii (mai rar molidul şi alte răşinoase).

Morfologie şi biologie (fig.55). Adultul este un gândac de 5,5-7,5 mm lungime la care
teşitura elitrelor poartă câte 6 dinţi (al 4-lea de mai sus este mai mare). Este o insectă poligamă, cu
1-2 generaţii pe an (zborurile au loc în aprilie-mai şi în iulie-august).
Caracteristicile vătămării. Din camera nupţială, pornesc longitudinal 2-5 galerii-mamă
(în sus şi în jos), care pot atinge pănă la 50 cm lungime (uneori şi mai mult prezentând pe suprafaţa
scoarţei orificii care servesc la împerecheri suplimentare). Galeriile larvare sunt scurte (30-60).
Preferă arborii bătrâni (peste 80 de ani), iar atacul este localizat pe tulpină (spre bază). Camera
nupţială şi galeriile-mamă se imprimă pe lemn. Poate fi dăunător primar.

Fig.55 Ips sexdentatus Boern.: Fig.56 Ips acuminatus Gyll.:

teşitura elitrelor a-adult; b,c-teşitura elitrelor (la mascul şi femelă);
d-aspectul vătămării

59
 Ips acuminatus Gyll. - gândacul mic de scoarţa al pinului

Ca şi specia precedentă atacă pinii (rar pe molid şi larice).

Morfologie şi biologie (fig.56). Adultul este un gândac mic, de 2,2-3,5 mm lungime, la
care teşitura elitrelor prezintă câte 3 dinţi de o parte şi de alta (la mascul primul de jos este bifurcat,
iar la femelă simplu). Este o insectă poligamă şi monovoltină (cu zborul în mai -iunie).
Caracteristicile vătămării. Din camera nupţială pornesc mai multe galerii-mamă (de
regulă 4) în sens radiar, lungi până la 40 cm iar galeriile larvare sunt scurte şi distanţate. Pe arborii
bătrâni se localizează la vârful tulpinii şi pe ramuri subţiri, iar la exemplare tinere şi pe tulpină.
Mai amintim şi specia Ips cembrae Heer., care atacă îndeosebi laricele (mai rar alte
răşinoase).

Pityogenes chalcographus L - gândacul mic de scoarţă al molidului

Insectă polifagă la răşinoase, frecventă pe molid.

Morfologie şi biologie (fig.57). Adultul este gândac mic de 2,0-2,3 mm lungime, cu
teşitura elitrelor îngustă, oblică, lungă până la jumătatea elitrelor, cu câte 3 dinţi (egali între ei, dar
mai mari la masculi decât la femele). Este o insectă bivoltină (zborul în aprilie şi respectiv în iulie).
În unii ani, indivizii din generaţia a 2-a, nu ajung să se dezvolte complet până toamna, atunci insecta
iernează în diferite stadii (larvă, pupă şi adult). Insecta este poligamă.
Caracteristicile vătămării. Atacul este format din 3-6 galerii-mamă, de 2-8 cm lungime,
care pornesc radiar din camera nupţială (localizată în grosimea scoarţei); galeriile larvare sunt
foarte scurte şi slab imprimate pe alburn. Preferă scoarţa subţire, de aceea se localizează pe ramuri,
în coroană (uneori coboară şi pe tulpină). Dăunător secundar (rar poate ataca şi arborii sănătoşi).

Pityophthorus micrographus L.

Atacă frecvent molidul.

Morfologie şi biologie (fig.58). Adultul are 1,1,-1,5 mm lungime, este negru, slab-lucitor
şi păros, iar pe teşitura elitrelor sunt 2 brazde longitudinale, care coboară brusc ca şi sutura elitrelor
(văzute lateral, sunt la acelaşi nivel spre deosebire de Pityophthorus macrographus la care sunt mai
înalte decât sutura elitrelor); la vârf elitrele sunt uşor îndepărtate. Insectă bivoltină şi poligamă.
Caracteristicile vătămării. Din camera nupţială (imprimată pe lemn), pornesc, în sens
radiar, 4-7 galerii-mamă (de asemenea, imprimate pe lemn); leagănele de împupare sunt în scoarţă.
Preferă sortimente subţiri.

Fig 57 Pityoganes chalcographus L.: Fig. 58 Pityophthorus micrographus L.:

a,b-teşitura elitrelor (la mascul şi femelă); a-adult; b-teşitura elitrelor;
c-aspectul vătămării c-aspectul vătămării

60
 Polygraphus poligraphus L.

Atacă frecvent molidul preferând arbori de 20-40 ani.

Morfologie şi biologie (fig.59). Adultul este un gândac de 2,2-3,0 mm lungime, brun-
închis, cu antenele şi picioarele gălbui; protoracele este lucitor şi se îngustează spre cap; măciuca
antenelor este ascuţită, iar ochii compuşi sunt divizaţi; pe corp prezintă solzi cenuşii, iar pe elitre
dungi longitudinale; teşitura elitrelor este foarte îngustă şi fără dinţi. De obicei este monovoltin, cu
zborul în aprilie-mai (rar 2 generaţii pe an) şi poligam.

Fig. 59 Polygraphus poligraphus L.:

a-detaliu cap; b-antena; c-aspectul vătămării

Caracteristicile vătămării. Din camera nupţială pornesc (în sens radiar), 3-8 galerii-
mamă, roase mai ales în grosimea scoarţei, adesea cu schimbări de direcţie, motiv pentru care apar
imprimate pe lemn numai sub formă de frânturi de braţe aparent neregulate. Galeriile larvare au şi
ele mers neregulat, de aceea pe faţa internă a scoarţei nu se poate distinge un desen clar, specific
unei insecte poligame. Atacul este localizat atât pe tulpină cât şi pe ramuri.

Hylurgops glabratus Zett.

Atacă frecvent molidul.

Morfologie şi biologie (fig.60). Adultul este un gândac de 4,5-5,5 mm lungime, brun, cu
antenele şi picioarele brune-roşcate; protoracele mai lat decât lung, îngustat anterior, mai îngust
decât baza elitrelor şi cu o linie mediană în lung; elitrele prezintă dungi longitudinale formate din
şiruri de puncte. Este o insectă monogamă şi monovoltină (dar şi cu o generaţie soră).
Caracteristicile vătămării. Galeria-mamă este orientată longitudinal (cu un pinten la
bază) şi are 4-7 cm lungime. Larvele la început (lângă galeria-mamă) rod în comun, apoi galeriile
larvare se individualizează, iar spre capătul lor se orientează longitudinal (în sus şi în jos).
Foarte asemănător, este Hylurgops palliatus Gyll., dar ceva mai mic (2,3-3,4 mm).

Fig. 60 Hylurgops glabratus Zett.:

a-adult; b-antană; c-aspectul vătămării

Mai menţionăm speciile Cryphalus abietis Ratz.- gândacul mic de scoarţă al molidului şi
Cryphalus piceae Ratz. - gândacul mic de scoarţă al bradului (fig. 61) deosebite între ele după
aspectul pronotului (la gândaci). Sunt insecte monogame (galeria-mamă neregulată, seamănă cu o
cameră nupţială) şi bivoltine (cu primul zbor foarte timpuriu, în martie -aprilie).
61
 Fig. 61 Cryphalus piceae Ratz.:
a-adult; b-aspectul vătămării; c-adult de
Cryphalus abietis Ratz.
Fig. 62 Dendroctonus micans Kug.
aspectul vătămării: a-orificiu de intrare;
b-dop de rumeguş; c-galeria mamă; d-orificiu de
aerisire; e- depunerile de ouă; f-galeria larvară
(comună); g-larve asociate

Dendroctonus micans Kug.

Atacă molidul. În cazul înmulţirilor în masă este un dăunător primar foarte periculos.
Morfologie şi biologie. Adultul este un gândac lung de 7-9 mm, negru, cu elitre lucioase
şi cu rânduri de puncte şi de peri gălbui. Este o insectă monogamă la care, de regulă, o generaţie
durează 1-2 ani. Zborul are loc târziu, în iulie. Larvele iernează după prima sau a doua năpârlire.
Caracteristicile vătămării. Femela roade o galerie neregulată (uneori frântă), de 6-15 cm
lungime, lăţită lateral; femela depune până la 150 ouă într-o perioadă de mai multe săptămâni; în
lungul galeriei-mamă sunt orificii de aerisire. Larvele rod în comun lărgind galeria-mamă în formă
de pungă (fig.62). Atacul este localizat în partea inferioară a trunchiului (rar până la 8 m înălţime) şi
pe rădăcinile groase. Pe arborii debilitaţi de această specie se instalează ulterior alte specii de
gândaci de scoarţă ducând la uscarea exemplarelor respective. Atacul este trădat în zona coletului
de rumeguşul eliminat din galerii amestecat cu răşină şi de pâlniile de răşină, când atacul este mai
sus de colet.

Pityokteines curvides Germ. - gândacul mare de scoarţă al bradului

Atacă frecvent bradul (rar alte răşinoase). Preferă arborii bătrâni, de 70 -80 de ani.
Morfologie şi biologie. Adultul are lungimea corpului de 2,5-3,5 mm, este negru-cafeniu,
slab-lucitor; teşitura elitrelor este ovală, lucitoare şi pe margini, la mascul, cu câte 5 dinţi inegali ca
mărime şi orientaţi diferit, iar la femelă cu numai 3 dinţi de aceeaşi mărime (fig.63); femela are pe
frunte un smoc de peri aurii. Este o insectă poligamă, obişnuit bivoltină (primul zbor are loc
primăvara în aprilie, iar al 2-lea vara iunie-iulie), cu o generaţie soră. Iernează în stadiul de adult.
Caracteristicile vătămării. Femela roade în scoarţă o galerie scurtă (de intrare), apoi o
cameră nupţială imprimată pe lemn. Galeriile-mamă, de regulă câte 2, au forma unor acolade
orizontale asociate dând atacului forma literei H „culcată”. Galeriile larvare sunt dese,
perpendiculare pe cele mamă şi la capătul lor prezintă orificii de intrare în lemn pentru împupare
(cu adâncimea de 3-4 mm). Roaderea de maturare şi de regenerare, are aspectul unor coarne de
cerb. Este un dăunător specific bradului atacând arborii debilitaţi, iar în cazul înmulţirilor în masă,
devine dăunător primar. Se instalează pe porţiunile de tulpină cu scoarţa groasă.

62
 Fig. 63 Pityokteines curvides Germ. Fig. 64 Pityokteines vorontzovi Jakobs.
a,b-teşitura elitrelor la mascul şi femelă c-aspectul vătămării; a-teşitura elitrelor; b-aspectul vătămării
d-găurile de intrare în lemn pentru împupare

Pityokteines vorontzovi Jakobs. - cariul cu dinţi groşi

Ca şi specia precedentă preferă bradul.

Morfologie şi biologie (fig.64). Adultul are 2,0-5 mm în lungime, teşitura elitrelor cu câte
5 dinţi de mărimi diferite (al 2-lea de sus este uşor curbat în jos ca la masculul speciei precedente).
Este o insectă bivoltină şi poligamă.
Caracteristicile vătămării. Camera nupţială este bine imprimată pe lemn şi din ea
pornesc, stelat, 3-9 galerii-mamă, care apoi se orientează transversal. Galeriile larvare sunt dese şi
au mers longitudinal. Preferă sortimente subţiri, de aceea se localizează în partea superioară a
coroanei.

Blastophagus piniperda L.- gândacul mare de scoarţă a pinului

Atacă obişnuit pinul de 30-40 de ani cu ritidom. A fost semnalat şi pe brad şi larice.
Morfologie şi biologie (fig.65). Adultul are 3,5-4,8 mm în lungime, este negru, cu
protoracele mai lat decât lung, îngustat anterior şi cu marginea dreaptă; antenele şi picioarele sunt
galbene-roşcate; elitrele prezintă în lungul lor şiruri de puncte şi pe interspaţii proeminenţe păroase
(în afară de spaţiul al 2-lea de la vârful elitrelor, care este neted şi adâncit). Este o insectă
monogamă şi monovoltină cu zborul primăvara, devreme (martie-aprilie), în zile călduroase
(frecvent şi cu o generaţie soră). Până în august apar adulţii, care iernează.
Caracteristicile vătămării. Femela roade o galerie scurtă de intrare sub scoarţă în jurul
orificului de intrare formându-se adesea o pâlnie de răşină. Galeria-mamă este verticală (la locul de
pornire, cu o roadere lăţită) şi căptuşită cu răşină întărită. Galeriile larvare pornesc perpendicular de
pe galeria-mamă, apoi (mai ales cele de la extremităţi), se orientează în sus şi în jos şi uneori se
întretaie. Leagănul de împupare se găseşte în scoarţă. Gândacii tineri ies de sub scoarţă şi practică în
coroană, în axul lujerilor din anul în curs sau din anul precedent, o roadere de maturare până sub
mugurele terminal, cu orificiul de intrare în lujer înconjurat de răşină. Gândacii trăiesc 2 -3 ani şi fac
o roadere de regenerare tot în axul lujerilor. Lujerii atacaţi cad la un atac intens, coroana pare a fi
tunsă (un gândac poate distruge 6-7 lujeri). Pentru iernare, gândacii rod galerii scurte, la baza
tulpinii sau se retrag în în litieră. Roaderea de maturare şi de regenerare este mai importantă decât
cea de sub scoarţă. Prin atacul de sub scoarţă este un dăunător secundar, iar prin cel din lujeri are un
caracter primar.

63
 Fig.65 Blastophagus piniperda L.: a-gândac; b-aspectul vătămării

Din acelaşi gen, specia Blastophagus minor Hart. – gândacul mic de scoarţă al pinului
(fig.96) este un gândac cu lungimea corpului de 3,2-4,0 mm, galeria-mamă în formă de acoladă
orizontală, galeriile larvare foarte scurte (până la 3 cm) şi împuparea la câţiva mm adâncime în
lemn (la capătul galeriilor larvare se văd orificiile rotunde de intrare în lemn pentru împupare).
Preferă sortimente cu scoarţă subţire.

Fig. 66 Blastophagus minor Hart.: a-partea posterioară a elitrelor; b-aspectul vătămării

Scolytus scolytus F.- gândacul mare al scoarţei ulmului

Obişnuit atacă ulmii (uneori poate fi întâlnit şi pe plopi, sălcii, frasin şi carpen).
Morfologie şi biologie. Adultul (fig.67) este un gândac de 3,2-5,5 mm lungime, cafeniu
închis până la negru şi slab lucitor; antenele şi picioarele sunt cafenii-roşcate, iar elitrele castanii şi
cu şiruri de puncte lucitoare; abdomenul se subţiază spre partea posterioară. Este o insectă
monogamă şi monovoltină cu zborul în mai-iunie (uneori apare şi a 2-a generaţie, cu zborul în
august).
Caracteristicile vătămării. Galeria-mamă este scurtă (3-10 cm), relativ lată şi orientată
vertical; galeriile larvare (cca 40) au 10-15 cm în lungime, sunt perpendiculare pe galeria-mamă
(cele de la extremităţi orientate longitudinal); leagănele de împupare se găsesc în scoarţă (numai pe
sortimentele subţiri sunt imprimate şi pe alburn). Pentru maturare, gândacii rod scoarţa (la baza
peţiolului frunzelor şi la bifurcarea ramurilor tinere) şi chiar mugurii.
Foarte asemănător este şi Scolytus multistriatus Marsh. - gândacul mic al scoarţei
ulmului, la care gândacii au 2,2-2,4 mm în lungime, al 2-lea segment abdominal cu o prelungire
îndreptată înapoi (fig.68), galeria-mamă mai scurtă (2-6 cm) , mai îngustă şi cu galerii larvare mai

64
multe (până la 150); atacă frecvent împreună cu Scolytus scolytus, pe sortimente groase (a 2-a
specie şi pe sortimente subţiri). Gândacii vehiculează sporii ciupercilor din genul Ophiostoma.

Fig. 67 Scolytus scolytus F. Fig. 68 Scolytus multistriatus Marsh.

a-partea posterioară a corpului; b-aspectul vătămării

Scolytus intricatus Ratz. - gândacul de scoarţă al stejarului

Insectă polifagă; pe lângă stejari mai atacă plopii, sălciile, carpenul, mesteacănul şi fagul.
Morfologie şi biologie. Adultul are 2,5-3,5 mm, este negru şi acoperit cu perişori fini,
albi; elitrele au (în lung) şiruri de puncte slab vizibile; masculul are pe frunte 2 smocuri de perişori
gălbui; abdomenul se subţiază oblic spre partea posterioară începând de la al 2-lea segment
abdominal. Este o insectă monogamă cu 1-2 generaţii pe an (cu zborurile în mai-iunie şi în august).
Caracteristicile vătămării. Femela roade, sub scoarţa ramurilor, o galerie orizontală,
dreaptă, scurtă (de 1-3 cm) şi puternic imprimată pe lemn; galeriile larvare au 10-15 cm lungime şi
sunt perpendiculare pe galeria-mamă (fig.69). Roaderea de maturare apare la baza lujerilor tineri,
care în urma acestui atac se usucă şi cad.

Fig.69 Scolytus intricatus Ratz.:

aspectul vătămării

Pteleobius vittatus F. - gândacul pestriţ al scoarţei ulmului

Atacă ulmii (excepţional şi jugastrul şi frasinul).

Morfologie şi biologie. Adultul are 1,8-2,3 mm în lungime, protoracele este mai lat decât
lung, iar dorsal, pe fondul închis al corpului, prezintă solzi galbeni, care îi dau un aspect pestriţ.
Este o insectă monogamă şi monovoltină cu zborul primăvara, în aprilie-mai (uneori apare şi a 2-a
generaţie, cu zborul în august).

65
 Caracteristicile vătămării. Galeria-mamă are forma unei mici acolade orizontale şi până
la 4 cm în lungime; galeriile larvare sunt puţine şi foarte scurte (1-2 cm). De regulă, atacul este
localizat în grosimea scoarţei şi nu se vede pe lemn şi pe partea internă a scoarţei. În urma roaderii
de maturare pe scoarţa tulpinilor se formează excrescenţe denumite „trandafiri de scoarţă” (fig. 70).

Fig. 70 Pteleobius vittatus F

a- aspectul vătămării; b-„trandafiri de scoarţă”

Hylesinus fraxini Panz. - gândacul mic al scoarţei frasinului

Insectă polifagă, care atacă obişnuit frasinul (pe exemplare de toate vârstele), dar şi
liliacul, salcâmul, stejarii şi alte specii de foioase.
Morfologie şi biologie (fig.71). Adultul este un gândac de 2,5-3,5 mm lungime, cafeniu-
negricios şi cu aspect pestriţ (ca specia precedentă), datorită solzilor cenuşii-gălbui; protoracele se
îngustează anterior şi prezintă dorsal 2 benzi longitudinale de culoare neagră. Insectă este
monogamă şi monovoltină cu zborul primăvara (în aprilie-mai), dar şi cu o generaţie soră la care
ouăle sunt depuse în august.
Caracteristicile vătămării. Galeria-mamă are forma unei acolade obişnut cu orientare
transversală sau înclinată când sortimentele sunt subţiri, lungă de 6-10 cm. Galeriile larvare sunt
scurte (de 2-3 cm lungime), dese şi bine imprimate în lemn (ca şi leagănele de împupare). Roaderea
de maturare şi de regenerare are loc pe scoarţa netedă pe care se formează „trandafiri de frasin”.

Fig.71 Hylesinus fraxini Panz.: Fig.72 Ernoporus fagi F.:

a-gândac; b-aspectul vătămării; c-„trandafiri de scoarţă” aspectul vătămării

Ernoporus fagi F.- gândacul de scoarţă al ramurilor de fag (mai rar pe carpen, stejari şi
mesteacăn). Aspectul atacului este foarte neregulat (fig.72); galeria-mamă este neregulată (uneori
ramificată), are tendinţă de verticalitate şi este localizată mai ales în grosimea scoarţei; galeriile
larvare sunt scurte, ondulate şi puţine; leagănele de împupare sunt imprimate în lemn (nu se poate
face o deosebire clară între galeriile-mamă şi cele larvare).
Depistarea, prognoza şi combaterea gândacilor de scoarţă din familia Ipidae. Cele
mai importante vătămări sunt la răşinoase, cea mai frecventă şi mai păgubitoare specie fiind Ips

66
typographus. Depistarea acestor insecte se poate face în tot cursul anului, după diferite stadii ale
insectei şi după vătămare. Depistarea în stadiul de adult se face în timpul zborului (primăvara şi
vara, când zborul are loc în roiuri sau prin observarea gândacilor pe trunchiul arborilor, înainte de
intrarea sub scoarţă). Pentru celelalte stadii depistarea se face prin decojiri parţiale şi observarea
insectelor sub scoarţă (ouă, larve, pupe). Prezenţa acestor insecte este trădată şi de orificiile de
intrare ale gândacilor sub scoarţă (în jurul cărora se găseşte rumeguş fin de culoare gălbuie),
scurgerile de răşină pe scoarţă, frunzişul roşiatic (începând de la vârful arborilor) şi sistemul de
galerii de sub scoarţă.
În ultimul deceniu s-a generalizat în producţie procedeul curselor feromonale cu
feromonul agregativ Atratyp atât pentru depistare, cât şi pentru combatere. Se consideră că o cursă
feromonală (sau o baterie de curse) este suficientă pentru a controla o suprafaţă de 2 -4 ha.
Frecvenţa infestării se determină în suprafeţe de probă. Intensitatea infestării se determină
după densitatea populaţiei (numărul mediu de găuri de intrare, care reprezintă numărul de familii/m 2
de scoarţă). În cazul curselor feromonale, intensitatea atacului se determină în funcţie de numărul
gândacilor capturaţi la o cursă (determinat pentru 10-20 % din numărul curselor instalate în puncte
caracteristice la care controlul şi recoltarea gândacilor se face la 2 -3 zile).
Prognoza constă în stabilirea numărului de arbori-cursă sau curse feromonale ce trebuie
instalate pentru anul următor.
Măsurile de prevenire a înmulţirii în masă a gândacilor de scoarţă, urmăresc să confere o
rezistenţă sporită arboretelor şi depind de modul de gospodărire a acestor păduri (pe întregul ciclu
de producţie). În categoria măsurilor preventive se menţionează: aplicarea tratamentului codrului
grădinărit pentru realizarea unor arborete pluriene cu structură neregulată, crearea arboretelor de
molid în amestec cu alte specii de răşinoase şi foioase (cu înrădăcinare profundă), executarea la
timp a tăierilor de îngrijire, aplicarea măsurilor de igienă care trebuie să aibă un caracter permanent
(prin extragerea arborilor rău conformaţi, rupţi de zăpadă şi de vânt, cu răni de la exploatare sau de
la rezinaj, cu putregai), evitarea vătămării arborilor rămaşi după diferitele intervenţii silviculturale şi
a seminţişului natural instalat.
Supravegherea pădurilor pentru semnalarea la timp a prezenţei acestor insecte în fazele
incipiente când se poate interveni mai uşor, se face prin arbori de control sau cu ajutorul curselor
feromonale, atât în pădurile limitrofe zonelor infestate, cât şi în restul arboretelor de răşinoase care
depăşesc 40 de ani. Arborii de control (aleşi din cei cu o vegetaţie lâncedă) se invetariază şi se ţine
evidenţa lor pentru a se marca intrările sub scoarţă şi pentru a se urmări dezvoltarea insectelor sub
scoarţă (prin decojiri parţiale). După aceste observaţii se stabileşte şi momentul cojirii arborilor-
cursă din zona respectivă (începerea împupării). Combaterea gândacilor de scoarţă se poate face atât
mecanic cât şi chimic (inclusiv cu ajutorul feromonilor).
Combaterea mecanică se face cu ajutorul arborilor-cursă, arbori lâncezi care prin mirosul
specific atrag gândacii de scoarţă. Numărul arborilor-cursă (ca şi cel al curselor feromonale) se
stabileşte în funcţie de 2 categorii de arbori: cei infestaţi în anul anterior şi necojiţi la timp
(categoria I) şi cei infestaţi, dar cojiţi la momentul optim (categoria a II-a). Arborii-cursă se
eşalonează în 3 serii: seria I, până la 1 aprilie (40% din totalul arborilor-cursă); seria a II-a, când se
observă primele intrări în arborii din serial (40%) şi seria a III-a după cca o lună (restul de 20%).
Dacă este posibil, arborii-cursă se pun pe suport pentru a mări suprafaţa de atragere. Această
metodă prezintă dezavantajul că necesită un volum mare de forţa de muncă pentru doborârea şi
cojirea arborilor-cursă şi că arborii nu întotdeauna pot fi valorificaţi.
Combaterea chimică se recomandă în cazul întârzierii cojirii arborilor-cursă pentru tratarea
scoarţei şi distrugerea pupelor şi eventual a gândacilor. În ultimul timp se practică şi tratarea
chimică a arborilor-cursă, înainte de zbor (cu insecticide de contact) şi după zbor (cu insecticide
care au capacitate de pătrundere prin scoarţă, pentru distrugerea insectelor în galerii). Combaterea
cu feromoni s-a generalizat în prezent în producţie datorită avantajelor pe care le prezintă. Iniţial s-
au folosit feromoni din import Pheroprax şi Typolur. În prezent se foloseşte feromonul Atratyp
produs la Cluj. Nadele cu feromoni se asociază cu 2 tipuri de curse: de zbor (barieră), care
capturează insectele în zbor, şi curse de repaus. Primele au formă de panouri fixate pe stâlpi şi

67
deasupra unui vas cu apă (pentru prinderea gândacilor atraşi). Cele de repaus sunt tubulare, din
plastic sau din scoarţă de molid, sub care se montează o pâlnie şi un borcan colector. O cursă
feromonală poate înlocui 2 arbori-cursă.
Rezultate bune s-au obţinut şi printr-o combatere integrată: arbori-cursă trataţi chimic (cu
Decis) şi prevăzuţi la mijlocul trunchiului cu nade feromonale (sub trunchi se pun folii de
polietilenă pentru recoltarea gândacilor). Cercetările au arătat că sunt suficiente şi porţiuni de
trunchi de 6-10 m.

Familia Curculionidae – trombari

Din această familie, speciile din genul Pissodes atacă aproape în totalitate între scoarţă şi
lemn. Gândacii au antenele inserate la mijlocul trompei. Sunt insecte monovoltine cu un zbor
prelungit (din primăvara până toamna). Dezvoltarea este rapidă; până toamna apar gândacii, care
iernează în crăpăturile scoarţei sau în litieră (uneori iernează şi larvele). Sunt insecte cu caracter
secundar. Vătămarea este produsă de larve care rod galerii între scoarţă şi lemn; galeriile au mers
ondulat iar la capătul lor leagănele de împupare sunt imprimate

Întrebări:
1. Care sunt caracterele morfologice pentru identificar ea gândacilor din familia Ipidae ?
2. Exemplificaţi specii de Ipidae care prezintă teşitură a elitrelor.
3. Cum este larva la insectele din familia Ipidae ?
4. Care este diferenţa între roaderea produsă de adulţi şi cea produsă de larve la insectele
din familia Ipidae ?
5. Ce este roaderea de maturare şi de regenerare (unde este produsă această vătămare la
speciile din genul Blastophagus) ?
6. Ce este generaţia „soră” sau paralelă ?
7. Prin ce se deosebeşte vătămarea ipidelor monogame de cea a ipidelor po ligame ?
8. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre speciile genului Ips (după adulţi şi după
vătămare) ?
9. Prin ce se caracterizează speciile din familia Ipidae care atacă între scoarţă şi lemn la
foioase ?
10. Ce sunt „arborii cursă”.
11. Care este feromonul specific insectei Ips typographus şi modul de utilizare al acestuia
(pentru depistare şi pentru combatere) ?

7. 6. Insecte care rod în lemn

7. 6.1.Ordinul Coleoptera

Familia Cerambycidae – croitori

Este o familie bogată în specii xilofage. Gândacii sunt de dimensiuni variabile (de la mici
până la mari, unele specii sunt printre cele mai mari din ţara noastră, de exemplu Cerambyx
cerdo), cu corpul lung, turtit dorso-ventral şi cu culori variate; antenele sunt lungi, (frecvent mai
lungi decât corpul şi mai lungi la masculi decât la femele); de obicei sunt setiforme; protoracele este
mai îngust decât elitrele şi la multe specii prevăzut lateral cu câte un ghimpe; elitrele acoperă
abdomenul în întregime; gândacii au organe de stridulaţie producând un „scârţâit” asemănător cu
cel al foarfecelor (de unde şi denumirea lor populară). Larvele sunt albe-gălbui, turtite dorso-
ventral, cu capsula cefalică cafenie, chitinizată şi ascunsă în protorace; inelele toracale sunt mai
dezvoltate decât cele abdominale; dorsal prezintă plăci chitinoase, care servesc la deplasarea în
galerii, iar lateral stigme ovale. Larvele, după prezenţa sau lipsa picioarele toracale sunt de 2 tipuri:
cerambicin, tipul predominant (oligopod, cu cele 3 perechi de picioare toracale reduse, dar vizibile,

68
şi cu capsula cefalică mai lată decât lungă) şi lamiin (apode şi cu capsula cefalică mai lungă decât
lată) mai puţin frecvent (genurile Saperda, Monochamus, Morimus). Pupele sunt de tip liber, alb-
gălbui, seamănă cu adulţii şi se recunosc uşor după antenele lungi, strânse în jurul corpului. Durata
unei generaţii variază între 1-4 ani şi iernarea are loc în stadiul de larvă. Adulţii se întâlnesc pe flori
(unde se hrănesc cu polen) sau scoarţa arborilor (unde se hrănesc cu sevă din răni), fără să producă
vătămări. Femelele depun ouăle în crăpăturile scoarţei, sub solzi sau în răni. Vătămările sunt
produse numai de larve, care la început rod între scoarţă şi lemn producând o vătămare fiziologică
şi apoi în lemn, unde produc o vătămare tehnică (numai la Rhagium atacul rămâne între scoarţă şi
lemn); galeriile larvare sunt cu secţiune ovală şi pline cu rumeguş (care nu este dispus vălurat ca la
Buprestidae). Gândacii rod, pentru zbor, orificii numai în scoarţă (de formă ovală sau rotundă).
Sunt insecte cu caracter secundar, care de obicei nu produc înmulţiri în masă (mai rar cu caracter
primar: Saperda, Monochamus, Cerambyx cerdo). Cele mai multe specii atacă arborii în picioare
sau proaspăt doborâţi.

Tetropium castaneum L . - croitorul mic al scoarţei de molid

Atacă frecvent molidul, în special pe sortimente groase (rar pe larice şi pini).

Morfologie şi biologie (fig.73). Gândacii au 10-16 mm în lungime, o culoare cafenie-
neagră, exceptând antenele, picioarele şi elitrele, care sunt gălbui-roşcate (există şi forme cu elitre
negre); protoracele are lăţimea egală cu lungimea, este punctat şi cu marginile rotunjite, lucitor.
Larvele sunt de tip cerambicin, cu capul cordiform, cu un şanţ median longitudinal, iar la vârful
abdomenului cu 2 prelungiri scurte şi chitinizate. Este monovoltin, cu zborul în iulie-august, în
timpul zilei. Femelele depun ouăle sub solzii ritidomului, pe partea mai umedă a bazei trunchiului.
Larvele rod între scoarţă şi lemn galerii pline cu rumeguş brun; la capătul lor se imprimă şi pe
alburn (de aceea rumeguşul este pestriţ). Complet dezvoltate larvele intră în lemn pentru împupare,
într-un leagăn în formă de „cuib de ciocănitoare” (format dintr-o galerie scurtă de 2-3 cm, în sens
radiar şi uşor ascendentă şi apoi îndreptată în jos, pe o lungime de 2-4 cm); intrarea în leagăn este
astupată cu un dop de rumeguş. Adultul roade, pentru zbor, un orificiu oval.

Fig.73 Tetropium castaneum L.: Fig.74 Monochamus sartor F.

a-gândac; b-leagăn de împupare a-gândac; b-larvă; c,d-aspectul vătămării

Monochamus sartor F.- croitorul mare al lemnului de răşinoase

Atacă de preferinţă molidul, dar se întâlneşte şi pe pini.

Morfologie şi biologie (fig.74). Adultul este un gândac de 26-32 mm lungime, negru-
lucitor, cu antenele mai lungi decât corpul şi între ele cu fruntea profund brăzdată; pronotul prezintă
lateral câte un ghimpe; elitrele sunt dens punctate, cu pete din perişori cenuşii şi în treimea de bază
au o brazdă transversală (uşor oblică) adâncită; scutişorul este acoperit cu peri albi-gălbui. Larva
este de tip lamiin, albă-lucitoare şi lateral cu smocuri de perişori gălbui; la completa dezvoltare

69
atinge 36-42 cm lungime. Pupa este de tip liber, dorsal cu negi mici, roşcaţi (cu câte o aristă) şi cu
vârful abdomenului foarte ascuţit. Este o insectă monovoltină cu zborul întins pe o perioadă lungă
(mai-septembrie).
Caracteristicile vătămării. Galeriile larvare sunt, la început, sub scoarţă, apoi larvele
pătrund în lemn printr-un orificiu oval, unde rod o galerie, la început în sens radiar, apoi ascendent.
Se consideră, că galeria ar servi numai ca loc de refugiu larvele hrănindu–se doar în zona cambială.
Gândacii rod orificii de zbor rotunde, mari.

Callidium aeneum Deg.

Se întâlneşte pe molid, larice, pini, pe exemplare uscate, cu scoarţă (rar la foioase).

Morfologie şi biologie. Adultul este un gândac de 10-13 mm lungime, cu corpul puternic
turit dorso-ventral, verde-albăstrui şi cu luciu metalic pe spate şi de culoare brună pe partea
ventrală; protoracele este mai lat decât lung şi pe margini rotunjit şi elitrele glabre, grosier punctate
pe laturi cu o margine evidentă. Larva este de tip cerambicin. Este o insectă monovoltină. Galeriile
larvare sunt foarte late, la început sub scoarţă, apoi bine imprimate pe alburn. Pentru împupare
larvele pătrund adânc în lemn, printr-un orificiu oval (cu axul mare paralel cu fibra lemnoasă).

Plagionotus arcuatus L. - croitorul viespe

Dăunător polifag la foioase (preferă stejarii).

Morfologie şi biologie (fig.75). Adultul este un gândac de 9-19 mm lungime, negru, pe
pronotum şi elitre cu dungi galbene, arcuite, dispuse transversal; antenele şi picioarele sunt gălbui-
roşcate. Larva este de tip cerambicin. Este o insectă monovoltină cu zborul în mai-iunie (uneori o
generaţie se întinde pe 2 ani). Galeriile larvare sunt foarte lungi (1-2 m), la început între scoarţă şi
lemn, însă leagănul de împupare cu aspect de cuib de ciocănitoare intră profund în lemn. Orificiul
de zbor este oval (cu axul mare perpendicular pe fibra lemnoasă).

Fig. 75 Plagionotus arcuatus L.: Fig.76 Cerambyx cerdo L.

a-gândac; b-aspectul vătămării a-gândac; b-larvă

Cerambyx cerdo L. - croitorul mare al lemnului de stejar

Atacă prefenţial stejarii bătrâni (de peste 80 de ani), din arborete rărite şi însorite fiind cel
mai important dăunător tehnic la stejari (mai rar pe alte foioase).
Morfologie şi biologie (fig.76).Adultul este un gândac de 30-50 mm lungime, negru-
lucitor, în afară de vârful elitrelor care este brun–roşcat; la vârful elitrelor, spre sutură, prezintă o
mică prelungire ca un dinte; articulele de la baza antenelor sunt noduroase, pronotul este lucitor,
dorsal cu nodozităţi, iar lateral cu câte un ghimpe. Larva este de tip cerambicin, albă-gălbuie şi

70
dorsal cu plăci chitinoase, ovale (străbătute de brazde longitudinale şi transversale); la completa
dezvoltare atinge 80 mm lungime. Durata unei generaţiii este de 3 ani (uneori până la 5 ani), cu
zborul în iunie-iulie, în serile călduroase şi la înălţimi mici. Ziua gândacii stau pe tulpini sau în
galerii, în ultimul caz numai cu capul şi antenele afară. Femela depune ouăle izolat (până la 150
ouă), în crăpăturile scoarţei, pe trunchi până la 3-4 m înălţime, în porţiuni însorite şi cu ritidom
puternic dezvoltat. În anul premergător zborului, apar gândacii tineri care iernează şi care părăsesc
lemnul prin orificii ovale produse anterior de larve.
Caracteristicile vătămării. Galeriile larvare se găsesc în primul an între scoarţă şi lemn,
iar în al 2-lea an pătrund adânc în lemn (până la 50 cm lungime) fiind pline cu rumeguş; cu timpul
se înnegresc (datorită unor ciuperci care se dezvoltă în galerii); leagănele de împupare au aspect de
cârlig în continuarea galeriei larvare şi sunt izolate de galerie printr-un dop de rumeguş impregnat
cu o secreţie calcaroasă. Când galeriile ating cambiul, pe tulpini se observă scurgeri de sevă brună-
negricioasă. La un atac intens se desprind plăci de scoarţă şi lemnul rămâne descoperit.
Mai rar se întâlneşte şi specia Cerambyx scopolii Fűssl., care atacă preferenţial fagul;
găndacul este mai mic (17-28 mm lungime).

Saperda populnea L. - croitorul mic al ramurilor de plop

Atacă ramurile diferitelor specii de plopi (mai rar de salcie). În ţară produce înmulţiri în
masă mai des pe plopii euramericani.
Morfologie şi biologie (fig.77). Adultul este un gândac de 9-15 mm lungime, negru,
acoperit cu o pubescenţă deasă (gălbuie sau cenuşie), pe pronotum cu 2 benzi longitudinale gălbui
(uneori şi una mediană, mai puţin vizibilă), iar pe elitre, 4-5 pete gălbui aranjate într-un şir
longitudinal (cea mediană uşor lăţită transversal). Larva este de tip lamiin. Generaţia se dezvoltă în
2 ani (uneori piate fi monovoltină). Zborul are loc primăvara, când adulţii rod pentru maturare,
frunzele şi scoarţa lujerilor tineri. Femelele depun pe lujerii din anul precedent sau pe cei anuali,
câte un ou, într-o incizie în sens transversal până la cambiu, pe care apoi o delimitează printr-o
roadere în formă de potcoavă. Larva rămâne în primul an între scoarţă şi lemn, iar în al 2-lea
pătrunde în axul lujerului. Împuparea are loc în primăvara anului al 3-lea, insecta părăsind gala
printr-un orificiu rotund situat la baza galeriei.

Fig. 77 Saperda populnea L.: Fig. 78 Saperda carcharias L.:

a-gândac; b-larvă; c,d-aspectul vătămării a-gândac; b-larvă; c,d-aspectul vătămării

Caracteristicile vătămării. Atacul este localizat în coroană (în plantaţii tinere de un an şi

în axul tulpinii, către vârful acesteia). La ieşirea din ou larva pătrunde între scoartă şi lemn şi
înconjoară lujerul, eliminând rumeguşul şi excrementele printr–un orificiu rotund. În dreptul acestei
roaderi, lujerii se deformează, formând gale fusiforme, simetrice, care devin mai evidente în al
doilea an. În al doilea an, larvele rod, în axul lujerilor o galerie de 3-5 cm lungime. Lujerii atacaţi
sunt rupţi uşor de vânt. Exemplarele atacate mai mulţi ani consecutiv au creşteri reduse în înălţime,
iar tulpinile sunt deformate şi infurcite.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face prin observarea adulţilor în
perioada zborului sau scuturarea coroanelor (dimineaţa, când gândacii sunt amorţiţi), precum şi
după prezenţa galelor, care se observă uşor toamna. Pentru determinarea intensităţii infestării, se
71
analizează arbori de control (numărul acestora variind în raport cu înălţimea culturilor),
determinându-se numărul mediu de larve vii pe arbore (prin analiza galelor la arborii de control).
Preventiv, se recomandă: folosirea în cultură a unor puieţi viguroşi din clone selecţionate,
stimularea vegetaţiei prin lucrări de îngrijire corespunzătoare, evitarea cultivării plopilor în staţiuni
improprii şi măsuri de carantină fitosanitară cu ocazia transferului de puieţi.
Combaterea se aplică împotriva gândacilor (care în general sunt sensibili la insecticide),
aplicându-se un singur tratament la cca o săptămână de la apariţia primilor gândaci cu insecticide cu
o remanenţă de cel puţin 15 zile. Se poate face şi o combatere mecanică, prin recoltarea şi arderea
galelor înainte de zbor, însă doar pe suprafeţe mici, în culturi tinere, cu înălţime redusă şi cu
infestare slabă. Culturile compromise se recepează.

Saperda carcharias L. - croitorul mare al plopului

Atacă plopii şi sălciile, mai ales exemplarele tinere.

Morfologie şi biologie (fig.78). Adultul este un gândac de 24-30 mm lungime, cenuşiu-
gălbui (pe fondul negru cu o pilozitate densă, din peri cenuşii-gălbui); dorsal prezintă pete negre,
glabre; fruntea este adânc brăzdată între antene, iar articulele antenale au vârful negru; protoracele
este lateral rotunjit. Larva este de tip lamiin, dorsal puternic chitinizată; la completa dezvoltare
atinge 40 mm lungime. Generaţia este de 2 ani. Zborul are loc vara (iunie-august), când gândacii
rod (pentru maturare), frunzele şi scoarţa lujerilor. Femelele depun ouăle pe exemplarele de 5-20 de
ani, în partea bazală a tulpinii. Larvele rod întâi în comun între scoarţă şi lemn, apoi în lemn galerii
individuale, ascendente, până la 25 cm lungime, eliminând parţial rumeguşul grosier din galerii.
Orificiile de zbor sunt aproape rotunde. Arborii atacaţi reacţionează prin umflarea părţii bazale şî
scurgeri nergricioase.

Aromia moschata L.

Atacă, ca şi specia precedentă, plopii şi sălciile (mai ales pe sortimente groase).

Morfologie şi biologie. Adultul este un gândac de 15-35 mm lungime, verde-închis sau
albăstru-verzui, cu luciu metalic; protoracele prezintă câte un ghimpe lateral şi este gâtuit la
extremităţi. Larva este de tip cerambicin. Generaţia este de 2 ani (uneori de 3). Larvele practică la
început o roadere lăţită în apropierea suprafeţei lemnului şi apoi în lemn, în sens longitudinal (în
tulpină şi în ramurile groase).
Faţă de speciile de mai sus, cele din genul Rhagium sunt croitori ai scoarţei, deoarece
atacul larvelor are loc numai între scoarţă şi lemn, inclusiv leagănele de împupare mari, rotunde sau
uşor ovale, mărginite cu fibre lemnoase). La răşinoase se întâlneşte specia Rhagium inquisitor L.,
(fig.79) şi la foioase Rhagium mordax Deg.,

Fig. 79 Rhagium inquisitor L.:

gândac în leagăn de împupare

72
 Depistarea şi combaterea insectelor din familia Cerambycidae. Depistarea se face
după: observarea orificiilor de zbor (pe suprafaţa scoarţei), desprinderea scoarţei, prezenţa
ciocănitorilor, ofilirea frunzelor, rupturi de vânt, precum şi după prezenţa gândacilor în perioada de
zbor. Măsurile profilactice constau în menţinerea unei consistenţe pline (majoritatea speciilor
preferă arborete rărite) şi extragerea exemplarelor deperisate, rupte (insectele au un puternic
caracter secundar). Pentru combatere se recomandă, cojirea şi prelucrarea rapidă a arborilor
doborâţi sau exploataţi (înainte de zborul gândacilor). Mai rar, în cazul înmulţirilor în masă, se
poate face şi o combatere chimică, în timpul zborului. Arborii izolaţi, de importanţă deosebită, pot
fi trataţi chimic prin injectarea (prin orificiile existente), unor insecticide chimice volatile.

Familia Lymexylonidae

Cuprinde gândaci de talie mijlocie, cu corpul mai puţin chitinizat şi cu un pronunţat

dimorfism sexual. Larvele sunt oligopode (cu picioare reduse), albe-gălbui, cu capsula cefalică
brună, ascunsă parţial în protorace, cu aspect de glugă, iar pe ultimul segment abdominal cu o
apofiză caracteristică. Pupa este alb-gălbuie şi de tip liber. Generaţia este de 1-3 ani. Galeriile
larvarese găsesc atât la suprafaţa cât şi în adâncimea lemnului, în toate direcţiile având secţiunea
rotundă.

Fig. 80 Hylecoetus dermestoides L.:

a-gândac; b-apendicele palpului maxilar; c–apofiză; d,e–vătămare

Hylecoetus dermestoides L.

Specie întâlnită atât la foioase cât şi la răşinoase, pe arbori în picioare, doborâţi sau pe
cioate.
Morfologie şi biologie (fig.80). Adultul este un gândac de 8-13 mm lungime, cu corpul
brun-negricios şi elitrele gălbui; antenele sunt serate; masculul este mai mic şi pe al doilea articul al
palpului maxilar cu un apendice penat. Obişnuit, este insectă monovoltină cu zborul primăvara
(aprilie-iunie); gândacii trăiesc foarte puţin (2-4 zile) şi nu se hrănesc. Ouăle sunt depuse în
crăpărutile scoarţei. Larva are apofiza (de pe ultimul inel abdominal), lungă, bifurcată şi lateral cu
dinţişori; cu ea elimină rumeguşul din galerii (simptom care trădează prezenţa insectei). Galeriile
larvare sunt lungi, neramificate (până la 26 cm lungime), dispuse orizontal (în grosimea scoarţei şi
la suprafaţa lemnului) sau în lemn, în toate direcţiile; galeriile larvare au secţiune circulară şi sunt
libere de rumeguş. Larvele se hrănesc exclusiv cu hifele ciupercii Endomyces hylecoeti ale cărei
spori sunt inoculaţi de insectă. După încetarea roaderii pereţii galeriei se înnegresc. Iernarea are loc
în stadiul larvar. Pentru împupare larvele se întorc spre suprafaţa lemnului şi măresc orificiul de
intrare în lemn pentru a uşura ieşirea gândacilor.

73
 Familia Ipidae

Printre Ipidae se găseşte şi un grup biologic ale cărui larve rod în lemn. Biologia acestui
grup se caracterizează prin:
– frecvenţa monogamiei;
- femelele rod în scoarţă un orificiu rotund şi apoi în lemn o galerie scurtă în sens radiar,
care se ramifică şi în care sunt depuse ouăle; galeriile larvare sunt scurte, la unele specii lipsesc,
pentru că larvele nu se hrănesc cu lemn ci cu hifele unor ciuperci, care se dezvoltă în galerii. Din
acest motiv galeriile cu timpul se înnegresc;
- gândacii tineri părăsesc galeriile prin orificiul de intrare în lemn şî nu rod un orificiu
propriu.

Xyloterus lineatus Oliv. - cariul lemnului de răşinoase

Atacă răşinoasele, mai ales molidul, preferând arborii bătrâni.

Morfologie şi biologie (fig.81). Adultul este un gândac de 3-3,5 mm lungime, negru, cu
corpul slab păros, cu elitre gălbui cu 3 dungi negre, longitudinale, şi cu şiruri de puncte; măciuca
antenelor este rotundă; la mascul fruntea este adâncită, iar la femelă este bombată. Este o insectă
monogamă şi monovoltină (uneori apare şi o generaţie soră) cu zborul primăvara devreme
(martie-aprilie), când gândacii părăsesc locurile de iernare. Femelele depun ouăle pe materialul
doborât, parţial uscat, cu sau fără scoarţă (rar pe arborii în picioare), mai ales în locuri cu exces de
umiditate. Arborii doborâţi în februarie (încă cu sevă) nu sunti atacaţi în anul respectiv. Toamna
apar gândacii tineri şi se retrag în litieră pentru iernare. Galeria-mamă porneşte radiar (4-8 cm) şi
apoi se ramifică în braţe în direcţia inelelor anuale, de regulă în acelaşi plan orizontal. Ouăle sunt
depuse în lungul galeriilor-mamă, în nişe mici, iar galeriile larvare sunt scurte. Atacul are aspect
scalariform. Galeriile au la început culoarea lemnului, apoi se înnegresc datorită hifelor care se
usucă.

Fig.81 Xyloterus lineatus Oliv.: a-gândac; b-aspectul vătămării

Depistarea şi combaterea. Depistarea se face prin observarea gândacilor primăvara, când

părăsesc locurile de iernare, şi toamna, când ies din galerii şi se retrag în litieră pentru iernare şi a
orificiilor de intrare în lemn în jurul cărora se observă rumeguş alb, fin.

Xyloterus domesticus L. - cariul lemnului de foioase, este o specie polifagă la foioase;

gândacul are 3,1-3,8 mm lungime, corpul este dens-păros şi elitrele brune-gălbui cu şiruri de puncte
longitudinale, scutul este negru şi măciuca antenelor este ascuţită la vârf. Biologia şi vătămarea sunt
ca la specia precedentă cu menţiunea că gândacii tineri iernează în galerii sau sub solzii scoarţei (nu
în litieră).

74
 Familia Anobiidae (cari)

Reuneşte gândaci mici de culoare întunecată, brună–neagră; protoracele acoperă ca o

glugă capul şi antenele sunt filiforme sau pectinate, nemăciucate. Larvele sunt oligopode, eucefale,
curbe, de culoare albă.
Atacă lemnul uscat, chiar prelucrat, producând pagube tehnice prin roaderea unor galerii
neregulate, pline cu un rumeguş alb, fin, care se scurge din piesele atacate, care cu timpul se
transformă într–o masă sfârămicioasă din care doar stratul extern rămâne intact.

Anobium punctatum DeGeer

Atacă lemnul de răşinoase şi foioase din construcţii, mobilier şi piese de artă.

Morfologie şi biologie. Adulţii au 3–5 mm în lungime, sunt de culoare brună, sericeu
păroşi cu o proeminenţă pe protorace. Ouăle sunt albe, ovale, depuse izolat sau în grămezi mici în
crăpăturile lemnului sau în galerii existente. Larva este albă şi prezintă pe ultimele segmente
perişori. Leagănul de împupare este orientat paralel cu suprafaţa lemnului, iar orificiul de zbor este
ros de adulţii tineri având secţiunea rotundă şi diametrul de 1,5 –2 mm.
Caracteristicile vătămării. Galeriile au un mers neregulat, frecvent în lungul fibrei
lemnoase, şi sunt pline cu rumeguş. Suprafaţa piesei atacate rămâne intactă, însă cu timpul apar
numeroase orificii de zbor. Atacul distruge structura lemnului astfel încât piesa atacată se destramă
cu timpul.
Depistarea şi combaterea. Atacul este depistat prin scurgerile de rumeguş din lemn,
apariţia orificiilor de zbor şi uneori de sunetele produse de masculi prin lovirea pereţilor galeriilor
cu protoracele. Atacul poate fi combătut prin supraîncălzirea pieselor atacate la 55–60o C, prin
pensularea cherestelei sau bazei mobilierului (unde atacul se instalează, de regulă, prima dată) cu o
pastă din cremă de parchet diluată, cu adaus de insecticid.
În lemnul de răşinoase se poate instala un atac de Coelostethus pertinax, cu orificii de
zbor de cca 3 mm, în lemnul de foioase tari atacul de Xestobium rufovillosum, cu orificii de zbor
de 4 mm, iar în lemnul de foioase atacul de Ptilinus pectinicornis (foioase tari) şi Ptilinus fuscus
(foioase moi), ambele cu orificii de zbor de cca 1mm.

7.6.2. Ordinul Lepidoptera

Familia Cossidae

Cuprinde fluturi în general mari, cu capul mic, antenele de regulă serate şi trompa scurtă;
abdomenul este lung (depăşeşte cu mult aripile posterioare), iar picioarele sunt scurte. Omizile sunt
uşor turtite dorso-ventral; pupele prezintă pe inelele abdominale cordoane de ţepi, care le ajută la
tăierea coconului uşurând astfel ieşirea adultului din cocon, de obicei solid. Generaţia este de 2 ani.
Vătămarea este produsă de omizi, care la început rod galerii între scoarţă şi lemn şi apoi în lemn;
din galerii este eliminat prin numeroase orificii la nivelul scorţei rumeguş amestecat cu excremente.

Cossus cossus L. - sfredelitorul tulpinilor de salcie

Insectă polifagă la foioase (preferă plopii şi sălciile). Excepţional apare şi pe răşinoase

unde, se pare, că se refugiază numai pentru împupare.
Morfologie şi biologie (fig 82). Adultul este un fluture cu anvergura de 7-9 cm (uneori
până la 12 cm), cu aripile brune-cenuşii, cu linii ondulate brune-negricioase; abdomenul este gros,
păros, brun-negricios, cu inele mai deschise brune-gălbui. Ouăle sunt alungite, tari, brune-roşcate,
cu striuri longitudinale negre şi acoperite cu o secreţie cenuşie; stadiul de ou durează cca 2
săptămâni. Omida neonată este roz, la maturitate are spatele vişiniu-închis şi partea ventrală
gălbuie; capsula cefalică este neagră-lucitoare, la fel cele 2 pete de pe protorace; la completa

75
dezvoltarea poate să atingă 10 cm lungime, mai ales cele din care se formează femele); omizile şi
arborii atacaţi emană un miros specific de oţet; se consideră că secreţiile respective uşurează
roaderea lemnului. Pupa prezintă pe frunte o excrescenţă scurtă şi lată, este adăpostită într -un cocon
solid cu rumeguş aţos, grosier. Generaţia este de 2 ani.
Zborul are loc vara (iunie-august), în timpul nopţii. După împerechere femelele depun
900-1500 ouă în mai multe grămezi de câte 15-20 bucăţi, în crăpăturile scoarţei, la baza arborilor.
Omizile neonate, pătrund între scoarţă şi lemn şi rod o galerie comună în care iernează; primăvara
pătrund în lemn şi rod galerii individuale cu secţiune eliptică. Galeriile au un mers neregulat, cu
tendinţă de verticalitate, şi pot ajunge până în ax; în al 3-lea an, primăvara, omida roade o porTiune
lărgită în apropierea suprafeţei lemnului pe care o separă cu un dop de rumeguş şi în care se
împupează într-un cocon solid. În condiţii de hrană insuficientă (în tulpini de dimensiuni mici sau
uscate), omizile trec pe alţi arbori (sunt citate şi cazuri de canibalism), iar pentru împupare se pot
retrage şi în sol.

Fig.82 Cossus cossus L.: Fig.83 Zeuzera pyrina L.

a-fluture; b-omidă; c-pupă a-fluture; b-omidă; c-pupă; d-lujeri atacaţi

Zeuzera pyrina L. - sfredelitorul punctat al frasinului

Specie polifagă la foioase (preferă frasinul). Atacul are un caracter primar şi a dus de
multe ori la uscarea frasinului din zona de câmpie.
Morfologie şi biologie (fig.83). Adultul este un fluture cu anvergura de 5-6 cm la femelă
şi 3,5-4,0 cm la mascul, acoperit cu perişori albi; aripile anterioare sunt evident mai mari decât cele
posterioare; pe pronot sunt 6 pete albastre dispuse în 2 dungi longitudinale; la fel aripile sunt albe
cu numeroase pete albastre. Ouăle sunt brune-gălbui, cu suprafaţa netedă şi lipicioasă. Omida este
albă-gălbuie, cu capul, placa dorsală a protoracelui şi ultimul segment, negre, iar pe corp, pe
segmentele 2-11, cu şiruri de negi negri (fiecare cu o setă chitinizată). Pupa este brună deschis şi
pe frunte cu un corn gros, scurt şi curbat înapoi. Generaţia este de 2 ani; omida iernează de 2 ori (ca
specia precedentă). Zborul are loc vara, când femelele depun până la 100 ouă izolat, în apropierea
mugurilor, pe scoarţa lujerilor tineri şi pe peţiolul frunzelor. După cca 2 săptămâni ies omizile, care
rod galerii în muguri, în peţiolul frunzelor şi în lujerii tineri, iar după prima iernare, rod şi în
ramurile mai groase şi în tulpină; galeriile larvare ating 50-60 cm în lungime. Omizile elimină din
galerii rumeguşul şi excrementele care sunt portocalii sau roşcate.
Depistarea, prognoza şi combaterea insectelor din familia Cossidae. Depistarea se face
după observarea fluturilor (în perioada de zbor) şi după rumeguşul şi excrementele eliminate din
galerii. Pentru prognoză se determină în suprafeţe de control frecvenţa atacului funcţie de care se
apreciază şi gradul de infestare. Ca măsuri preventive, la prima specie, se recomandă eliminarea
arborilor debilitaţi, evitarea depozitării materialului lemnos pe perioade lungi în vecinătatea
plantaţiilor tinere şi întreţinerea corespunzătoare a culturilor, iar pentru a 2-a specie, controlul atent
al materialului plantat. În cazul unor infestări foarte puternice se poate aplica o combatere chimică
cu insecticide de contact în perioada zborului: pentru Cossus cossus, se stropesc tulpinile până la 3

76
m înălţime (pentru a împedica depunerea ouălor de către femele), iar pentru Zeuzera pyrina, se
aplică 2 stropiri (în iunie şi iulie). Se poate aplica şi o combatere mecanică, prin extragerea
exemplarelor puternic atacate.

7. 6.3. Ordinul Hymenoptera

Familia Siricidae - viespi de lemn

Cuprinde insecte de talie mijlocie şi mare, cu variaţie mare a lungimii corpului între sexe
(masculii, de regulă, sunt mai mici decât femelele) dar şi în cadrul unui sex funcţie de starea trofică.
Există deosebiri între sexe şi după culoare. Adulţii au corpul cilindric (adesea ascuţit la
extremitatea posterioară) şi nu prezintă strangularea caracteristică altor specii de viespi între torace
şi abdomen; antenele sunt lungi, drepte, filiforme; femelele au un oviscapt lung, subţire (ca un ac),
cu care depun ouăle direct în lemn. Suplimentar inoculează la fiecare înţepătură în lemn şi sporii
unor ciuperci xilofagi, de ex. Amylostereum chailletii, care face, prin alterarea lemnului, celuloza
mai uşor digerabilă pentru larve. Larvele sunt oligopode cu picioare reduse. Pupa este liberă, albă-
gălbuie şi neadăpostită într-un cocon. Durata unei generaţii este diferită în funcţie de umiditatea
lemnului. Zborul are loc din primăvară până în septembrie. Femelele depun la o înţepătură în lemn
1-8 ouă, în arbori, material doborât şi în cioate preferabil în zone lipsite de ritidom. Iernarea are loc
în stadiul de larvă. Atacul este produs de larve. Adulţii se hrănesc în perioada zborului cu polen şi
sevă, dar această hrănire nu prezintă importanţă.

Sirex gigas L. - viespea mare a lemnului de răşinoase

Dăunător xilofag, frecvent în lemnul de molid şi brad (mai rar în cel de pini şi larice).
Morfologie şi biologi (fig.84). Adultul este o viespe cu capul şi toracele negru şi cu
dimorfism sexual evident după mărime şi culoare; femela are până la 4,5 cm lungime, abdomenul la
mijloc brun-negricios şi la extremităţi galben; masculul atinge lungimi de 3,2 cm, are abdomenul
roşcat, numai vârful ultimului segment este negru. Larva este oligopodă, cilindrică, cu corpul
moale şi pe ultimul inel abdominal cu un spin curbat în sus. Generaţia este, de regulă, de 2 ani.
Femelele depun la fiecare înţepătură un sau mai multe ouă, de obicei în sortimente groase;
fecunditatea medie este de 350 de ouă. Galeriile larvare au la început tendinţa de a se îndrepta spre
centrul lemnului, pentru ca apoi să se îndrepte din nou spre periferia lemnului , unde se împupează la
1-2 cm adâncime. Viespea tânără, roade o galerie scurtă şi orificiul de zbor rotund, cu un diametru
de 4-7 mm.

Fig. 84 Sirex gigas L.: a-viespea femelă; b-larvă; c-aspectul vătămării

Familia Formicidae – furnici

Cuprinde peste 1500 de specii de furnici de mărime diferite. Au capul oval, cu antene
geniculat-filiforme (cu scapus foarte lung) şi cu mandibule dezvoltate. Toracele este diferit
dezvoltat; la indivizii apteri (lucrătoarele) protoracele mai mare. Abdomenul este legat de torace
printr-un peduncul. Larva este apodă, albă-gălbuie şi curbată. Pupa este liberă, cu sau fără cocon.
Trăiesc în cuiburi în organizaţii statale cu diviziunea muncii şi sunt insecte monovoltine. Cele mai

77
multe specii sunt folositoare (prădătoare). Puţine specii sunt dăunătore; cele din genul Camponotus
vatămă prin roaderea unor spaţii în lemn în care cresc vara tineratul.

Fig. 85 Camponotus sp.: aspectul atacului în lemn

Camponotus herculeanus L. – furnica mare neagră

Atacă în special răşinoasele.
Morfologie şi biologie. Adultii prezintă dimorfism sexual: masculul are 7-12 mm în
lungime, femela 16-18 mm, iar lucrătoarele ating 12-14 mm; au culori închise (toracele, baza
abdomenului şi picioarele sunt brune-roşcate). Trăiesc în păduri populând obişnuit arbori bătrâni
(sau pe cei doborâţi) în care pătrund prin răni localizate mai ales la baza trunchiului. Rod lemnul
afânat de primăvară, în partea centrală a trunchiului (sunt evitate straturile periferice, bogate în
sevă). Atacul începe de la baza trunchiului şi se extinde până la 10 m înălţime. În secţiune
transversală alternează inele de lemn cu inele goale, iar rumeguşul este eliminat din galerii (fig.85).
În galerii se dezvoltă şi ciuperci xilofage.
Depistarea se face după prezenţa găurilor de ciocănitori de pe trunchiul arborilor, iar
pentru combatere se recomandă extragerea arborilor cu cuiburi de furnici şi arderea materialului
lemnos.

Întrebări:

1. Care sunt cele mai importante insecte care rod în lemn ?

2. Caracterizaţi adulţii, larvele şi pupele la familia Cerambycidae.
3. Care sunt speciile de „croitori” ai lemnului de foioase şi respectiv de răşinoase ?
4. Care este ciclul biologic la insectele din familia Cerambycidae (exemple) ?
5. Care este cel mai important „croitor’ al plopilor ?
6. Descrieţi larva de Hylocoetus dermestoides şi vătămarea produsă de aceasta.
7. Ce particularităţi prezintă speciile de Ipidae care rod în lemn ?
8. Cum se deosebesc larvele şi pupele de Cerambyx cerdo de cele de Cossus cossus ?
9. Ce particularitate prezintă insectele din familia Siricidae în ce priveşte legătura între
torace şi abdomen ?
10. Descrieţi larva de Siricidae şi vătămarea produsă de aceasta.
11. Denumiţi furnicile care rod în lemn şi descrieţi vătămarea ?

7.7. Insecte care vatămă fructele şi seminţele

Speciile care atacă fructele şi seminţele aparţin la ordinele: Coleoptera, Lepidoptera,

Hymenoptera şi Diptera. Vătămările produse de aceste insecte pot produce uneori pierderi
considerabile, până la distrugerea totală a fructelor şi seminţelor şi compromiterea regenerării
naturale.

78
 7.7.1. Ordinul Coleoptera

Familia Curculionidae – trombari

Balaninus glandium Mrsh. – trombarul ghindei

Dăunător frecvent al ghindelor diferitelor specii de Quercus (uneori apare şi în alune)
putând produce diminuarea fructificaţiei. Se asociază frecvent,
în aceeaşi ghindă, cu specii de Carpocapsa (Tortricidae).
Morfologie şi biologie (fig.86). Adultul este un gândac până la 9 mm lungime, brun-
negricios şi cu desene formate din perişori gălbui-cenuşii; trompa este lungă, subţire, arcuită şi la
mijlocul ei sunt inserate antenele geniculat-măciucate. Larva este apodă, albă cu capul cafeniu,
curbată, iar pe corp cu proeminenţe. Pupa este liberă şi albă-gălbuie. Este obişnuit specie
monovoltină, dar gândacii trăiesc mai mulţi ani, iernând în litieră şi depunând ouă în fiecare an.
Zborul are loc începând din mai, când gândacii apar din litieră. Cei mai tineri (din generaţia
curentă) apar mai târziu şi se hrănesc pentru maturare cu frunze tinere, lujeri şi flori pe diferiţi
arbori şi arbuşti. După împerechere femelele depun ouăle în ghindele în pîrgă rozând în acest scop
canale adânci (fără a atinge embrionul). Într-o ghindă se pot găsi 1-4 ouă (în anii cu fructificaţie
slabă şi până la 20 ouă). Orificiului ros de femele pentru depunerea ouălor se cicatrizează lăsând
urme mici brune-negricioase, care se observă greu, iar ghindele par sănoase. În interiorul ghindelor
larvele rod numai cotiledoanele transformând conţinutul ghindelor într-o masă sfărămicioasă,
neagră. Pentru că embrionul nu este atacat, ghindele pot încolţi, dar plantulele nu sunt viabile (de
obicei ghindele atacate îşi pierd capacitatea de germinaţie). Ghindele atacate cad prematur
(începând din august) şi sunt incomplet dezvoltate. După căderea ghindelor larvele ies prin orificii
rotunde şi se introduc în sol (la 10-40 cm adâncime), unde continuă, în caz de dezvoltare
incompletă, roaderea sau îşi construiesc cămăruţe pentru iernare. Împuparea are loc în anul
următor, în iunie-iulie. Larvele incomplet dezvoltate se mai pot hrăni chiar încă un an în sol cu
rădăcini, iar unele pot rămâne în diapauză 1-3 ani.
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face în timpul zborului (prin scuturarea
gândacilor pe prelate) şi după ghindele căzute prematur. Frecvenţa atacului se stabileşte controlând
100 arbori, iar gradul de infestare se apreciază după procentu l de ghindă atacată. Înainte de conser–

Fig.86 Balaninus glandium Mrsh.:

a-gândac pe ghindă; b-larvă; c-galerii în ghindă; d-ghindă cu orificiul de ieşire a larvei

–vare sau de semănare ghinda se sortează prin cufundare în apă (cea atacată pluteşte). Pentru
depozitare se recomandă încăperi cu ciment pe jos pentru ca larvele, care mai ies din ghindă, să
poată fi adunate şi distruse sau se pulverizează un insecticid de contact. Se poate combate mecanic
prin adunarea şi distrugerea ghindelor căzute prematur (cu larve în interior), dar operaţia trebuie
repetată la câteva zile. În rezervaţiile de seminţe se pot aplica două tratamente chimice împotriva

79
gândacilor (în perioada zborului) sau pentru distrugerea larvelor se poate trata solul de sub coroana
arborilor cu insecticide de contact (toamna).
Din acelaşi gen, mai produc vătămări următoarele specii: Balaninus elephas Gyll. în
castanele comestibile şi în ghindele de cer şi Balaninus nucum L., mai ales în alune (sfredelitorul
alunelor), dar şi în nuci (mai rar în ghindă).

7.7.2. Ordinul Lepidoptera

Familia Tortricidae

Laspeyresia strobilella L. - molia conurilor de molid

Morfologie şi biologie (fig.87). Adultul este un fluture cu anvergura aripilor de cca 12

mm; aripile anterioare sunt cafenii cu irizaţii şi dungi transversale, cenuşii; cele posterioare sunt
cenuşii-negricioase cu franjuri albe. Omida este albă-gălbuie cu capsula cefalică cafenie (de aceea
se mai numeşte şi omida albă a conurilor de molid). Generaţia este anuală; uneori omizile pot
rămâne un an în diapauză. Zborul are loc în mai-iunie, ziua, pe vreme însorită. Femelele depun 1-6
ouă (uneori până la 10), pe conurile verzi de molid (mai rar pe brad şi pini). Omizile pătrund în con,
la început se hrănesc cu măduva axului şi în ultimile vârste rod baza solzilor şi seminţele; rămân în
conuri pentru iernare, iar primăvara se împupează între bracteele conurilor. După zborul fluturilor
se văd exuviile pupale ieşite parţial printre solzi. Conurile atacate sunt mai mici, deformate, prezintă
scurgeri de răşină, nu se deschid şi cad prematur.

Fig. 87 Laspeyresia strobilella L.

a- fluture; b- pupă; c- secţiune prin con atacat

Carpocapsa splendana Hb. - molia sau omida albă a ghindei

Morfologie şi biologie. Adultul este un fluture cu anvergura aripilor de 18-20 mm,

aripile anterioare cu dungi transversale, ondulate, brune (spre marginea externă cu o pată gălbuie
mărginită cu negru), iar cele posterioare cenuşii închise. Omida este albă-gălbuie, cu capul mai
închis, pe corp cu proeminenţe bombate, iar în jumătatea anterioară a corpului se vede prin
transparenţă conţinutul tubului digestiv de culoare mai închisă. Pupa prezintă în jurul inelelor
abdominale şiruri de perişori şi un cremaster caracteristic (pe segmentul anal cu 3 peri în formă de
setă). Generaţia este anuală. Zborul are loc vara (iunie-iulie), noaptea. Femelele depun câte un ou pe
cupa sau pedicelul ghindei. Omida pătrunde în interiorul ghindei (orificiile de intrare se cicatrizează
şi apar ca nişte puncte mici, negricioase); roade numai cotiledoanele şi toamna părăseşte ghinda
căzută prematur ieşind prin orificii mici, ovale (mult mai mici decât cele de Balaninus glandium cu
care se poate asocia în aceeaşi ghindă), retrăgându-se în sol pentru iernare. Împuparea are loc
primăvara, în anul următor. Ghinda atacată conţine excremente negricioase.
Ghinda mai poate fi atacată de Carpocapsa amplana Hb., mai frecventă în alune, care
prezintă o omidă roşie–cărămizie şi de Carpocapsa grossana Hw., care atacă mai frecvent jirul şi

80
prezintă o omidă albă cu câte o pată roşie pe fiecare segment.

Familia Pyralidae

Include fluturi mici (molii) cu aripile de formă triunghiulară inserate pe torace printr-o
bază îngustă, spre deosebire de Tortricidae la care se prind de torace printr-o bază lată.

Dioryctria abietella Schiff. - omida roşie a conurilor

Atacă obişnuit în conurile de molid şi brad (mai rar în cele de larice şi pini) producând
pierderi la fructificaţie Se asociază frecevent cu Laspeyresia strobilella.
Morfologie şi biologie (fig.88). Adultul este un fluture cu anvergura de 25-30 mm, aripile
anterioare cenuşii cu desene transversale, albe cu pete negre, în zigzag, iar cele posterioare ceva mai
mari, albicioase şi cu franjuri lucitoare. Omida este brună-roşcată şi pe spate cu 3 dungi evidente
(cea din mijloc mai închisă la culoare). Pupa are cremasterul cu 6 perişori în formă de cârlige,
aşezaţi transversal. Generaţia este obişnuit de 1 an (în anii călduroşi pot fi bivoltine). Zborul are loc
vara. Femelele depun ouăle (câte unul sau mai multe pe un con) pe conurile tinere, verzi, pe lujeri
tineri sau pe scoarţă, producând „gale de răşină” (uneori, în anii cu fructificaţie slabă, şi pe gale de
Chermes). Omizile pătrund în con, rod solzii în formă de ancoră precum şi seminţele (fără a vătăma
axul conului). Toamna (în octombrie), omida părăseşte conul atacat (printr-un orificiu rotund) şi se
retrage în sol, unde iernează într-un cocon plat. Conurile atacate sunt deformate, prezintă picături de
răşină şi grămăjoare de excremente cafenii prinse cu fire de mătase, care ies printre solzii conurilor;
spre toamnă prezintă şi orificiile de ieşire ale omizilor. În arborete tinere (între 10-20 ani), poate
ataca şi lujerii, atac mai periculos decât cel la conuri.

Fig.88 Dioryctria abietella Schiff.

a– fluture; b- cremaster; c- con atacat; d- solz atacat

Întrebări:

1. Care sunt principalele insecte care vatămă în ghindă şi deosebirile între ele după adult,
larvă şi felul vătămării ?
2. Care sunt principalele insecte care vatămă conurile de molid şi deosebirile între ele după
adult, larvă şi felul vătămării ?
3. Care este molia la care omizile pot produce vătămări în conuri şi în lujeri ?

7. 8. Insecte care produc vătămări prin înţeparea

şi sugerea sevei şi insecte galigene

Cele mai multe specii care produc asemenea vătămări fac parte din ordinele: Hemiptera,
Hymenoptera şi Diptera.

81
 7.8.1. Ordinul Hemiptera

Cuprinde insecte de dimensiuni foarte variabile, cu lungimea corpului (de la câţiva mm

până la câţiva cm), cu antene filiforme, aparat bucal pentru înţepat şi supt, cu aripi membranoase
(sunt şi forme aptere). La unele specii, femelele sunt imobile (la păduchii ţestoşi), iar multe specii
sunt galigene. Sunt insecte hemimetabole, fitofage, se hrănesc cu sucuri vegetale având aparat bucal
de înţepat şi supt. Cele mai multe specii trăiesc în regiuni calde.

Subordinul Homoptera. Aphidina

Familia Adelgidae

Reuneşte păduchi care trăiesc numai pe specii de răşinoase. Un ciclu reproductiv complet cuprinde
mai multe „morfe”, forme diferite ca aspect, culoare, prezenţa aripilor, mod de reproducere, gazdă
etc.şi ţine 2 ani. Faza sexuată este întotdeauna ovipară depunând un singur ou, este apteră şi de talie
mai mică decât faza agamă care nu prezintă viviparie. Masculii sunt, de regulă, aripaţi. Vatămă atât
prin sugere cât şi prin aceea că pot fi vectorii unor viroze.
La numeroase specii prima gazdă este molidul (pe care apar gale), iar a doua gazdă este o altă
specie de răşinoase (pe care păduchii trăiesc liber şi nu formează gale). Adulţii sexuaţi sunt
nearipaţi, iar femelele depun un singur ou.

Fig.89 Ciclul biologic al speciilor Sacchiphantes Fig.90 Sacchiphantes abietis L.:

viridis Ratz. şi Sacchiphantes abietis L. a-femelă; b-mascul

Sacchiphantes viridis Ratz.- păduchele de gală al molidului

Este o specie heteroică, prima gazdă fiind molidul, iar a doua laricele, cu ciclul biologic de
2 ani (fig.89). Prezintă 5 morfe (4 asexuate şi 1 sexuată). Prima morfă, fundatrixul, depune 100-
150 ouă, iar larvele se introduc în mugurele în curs de deschidere sugând la baza acelor care se
lăţesc, se lignifică şi îmbracă, toate la un loc, aspectul unui conuleţ ale cărui bractei poartă pe vârf
resturi ale acelor verzi. Din aceste gale zboară în iulie–august a doua morfă, aripată (Migrans
alata) care se deplasează pe larice unde depune ouă, iar larvele care apar iernează. În al doilea an
apare morfa a 3-a (asexuată) care produce vătămări prin înţeparea acelor. Morfa următoare, a 4-a,
aripată (Remigrans alata), revine pe molid şi dă naştere generaţiei a 5-a, sexuată, la care femelele
depun câte un singur ou, din care ies larvele, care iernează. Din morfa a patra, un număr de indivizi
rămâne pe larice, iernând pe trunchi şi ramuri. Pe larice, atacul constă în sugerea sevei din ace şi ca
urmare se produc necroze şi acele se frâng.

82
 Specia Sacchiphantes abietis L. (fig.90), este monoică (numai pe molid); are mai multe
morfe, iar ciclul biologic se desfăşoară, numai pe molid, într -un singur an. Galele sunt asemănătoare
cu cele de la specia precedentă, dar se deschid cu cca o lună mai târziu. Este mai periculoasă decât
specia precedentă pentru că ciclul este mai scurt. Atacă în special culturile tinere de molid (sub 10
ani).
Cu o biologie asemănătoare, se prezintă speciile Adelges laricis Vall. (pe molid şi larice –
fig. 91) şi Adelges tardus Dreyf. (numai pe molid). Produc gale mai ales pe lujerii laterali, de
mărimea unor alune, rotunjite şi de culoare verzuie (fără resturi de ace pe solzi). Atacă de
preferinţă molidul de peste 10 ani.

Fig.91 Adelges laricis Vall.: gale pe molid

Subordinul Homoptera. Coccoidea

Reprezintă grupul cel mai specializat de homoptere, cu un dimorfism sexual pronunţat:

femelele frecvent nu au o segmentaţie evidentă, sunt fără excepţie aptere, fără picioare, antene şi
ochi datorită fixării definitive pe locul unde sug; sunt acoperite cu ţeste. Masculii, de regulă, sunt
aripaţi (au numai aripile anterioare, cele posterioare sunt rudimentare sau lipsesc). Tarsul este
format dintr-un singur articul terminat cu o gheară. Sunt insecte monovoltine.

Familia Coccidae

Femelele au aspect oval sau sferic atingând 3–6 mm în diametru. Ţeasta este, de regulă,
bombată, sclerificată, spre deosebire de partea ventrală elastică şi plană. Picioarele şi antenele sunt
prezente însă segmentaţia este doar slab vizibilă. Masculii sunt aripaţi (există doar aripile
anterioare). Speciile europene prezintă, de regulă, o generaţie pe an iernând în stadiul L 2 sau de ou.

Parthenolecanium corni Bouch. - păduchele ţestos al salcâmului

Este o specie polifagă, dar preferă salcâmul. Larvele tinere se pot dezvolta pe plante
ierbacee.
Morfologie şi biologie. Femelele au scutul brun-roşcat, semisferic (de 2,5-6,0 mm
lungime şi 2-4 mm lăţime). Forma şi mărimea ţestei variază foarte mult în funcţie de planta-gazdă;
se întâlnesc începând din mai şi persistă pe ramuri uneori mai mult de un an. Sub ţeastă, femelele
depun până la 4200 ouă, separate între ele prin filamente ceroase, albe (fig.92). Larvele eclozează
vara, sunt ovale, turtite, galbene şi foarte mobile; migrează pe dosul frunzelor, unde stau toată vara
sugând seva din frunze; toamna se retrag pentru iernare, în crăpăturile scoarţei sau la baza
mugurilor (dar şi pe frunzele căzute), iar primăvara atacă pe scoarţă; cele care se transformă în
femele, se fixează (capătă aspectul definitiv în mai). Generaţia este de un an, iar înmulţirea poate fi,
atât sexuată cât şi partenogenetică. În anii de invazie puternică, ţestele apar ca şiruri de mărgele,
care acoperă întreaga scoarţă a ramurilor tinere putând produce necroze.
Foarte asemănător este Parthenolecanium rufulum Cockerrell – păduchele ţestos al ste–

83
–jarului, specializat pe genul Quercus şi ceva mai mic decât specia precedentă.

Fig. 92 Parthenolecanium corni Bouché.: Fig. 93 Lepidosaphes ulmi L.:

a-ţeste pe scoarţă; b-ouă sub ţeastă a-ţeste pe scoarţă; b-ouă sub ţeastă

Familia Diaspididae
Femelele sunt mici (1,0-1,5 mm), apode, imobile, turtite şi acoperite cu o ţeastă formată
din 2 (rar una) exuvii larvare şi secreţii filamentoase; ţeasta este separată de corpul insectei (şi
masculii îşi formează un scut mai mic, format dintr-o singură exuvie larvară).

Lepidosaphes ulmi L. - păduchele virgulă

Insectă polifagă, atacă numeroase specii de foioase (uneori chiar răşinoase) producând
uscarea ramurilor în plantaţii.
Morfologie şi biologie. Femelele au scutul brun, de 2-4 mm lungime, turtit şi curbat în
forma unei virgule, care acoperă în întregime corpul femelelor; ventral prezintă o membrană „vălul
ventral” (fig.93). Masculii sunt piriformi, cu aripi albe şi pigidiul auriu. Femelele depun 40–80 ouă
sub scut acestea iernând. Larvele sunt albe, foarte active şi după 1-2 zile de la ieşire se fixează pe
ramuri (mai rar pe frunze sau pe fructe); femelele apar vara (în iulie). Generaţia este anuală.
Prevenirea şi combaterea homopterelor. Preventiv, la cele cu alternanţă de gazde, se
recomandă eliminarea gazdei secundare, din jurul culturilor forestiere. Se pot aplica şi combateri
chimice împotriva larvelor în timpul iernii sau primăvara (în raport cu fenofazele fiecărei specii) sau
în sezonul de vegetaţie. Se recomandă insecticidele sistemice, care au efect asupra indivizilor
protejaţi de formaţiuni ceroase, gale sau scuturi.

7. 8.2. Ordinul Hymenoptera

Din acest ordin speciile galigene, localizate pe specii lemnoase, aparţin mai ales familiei
Cynipidae. Unele din aceste specii galigene formând gale pe sau în interiorul fructului sunt
dăunători ai fructelor şi seminţelor.

Familia Cynipidae - viespi producătoare de gale

Cuprinde viespi mici (de câţiva mm), cu aripi dezvoltate, cu nervaţiune redusă, corpul
peţiolat (subordinul Apocrita) şi abdomenul turtit lateral. Au aparat bucal masticator (pentru
roaderea orificiului de zbor, deoarece adulţii nu se hrănesc, folosesc numai apă). Ouăle sunt
pedunculate. Larvele sunt apode, cu corpul moale şi curbat şi au aparat bucal tot masticator (se
hrănesc prin roaderea pereţilor interni ai galelor). Sunt insecte anuale, care iernează în stadiul de
adult. Sunt specii galigene pe plante lemnoase şi ierbacee (90% din gazdele forestiere sunt specii
din genul Quercus).

84
 Reproducerea este gamogenetică, partenogenetică şi heterogenetică (cazul cel mai
frecvent), prezentând o alternanţă regulată a generaţiilor sexuată şi asexuată (generaţia sexuată
apare obişnuit în timpul verii, iar cea asexuată spre iarna, mai rar primăvara sau vara. Atât insectele
cât şi galele produse de cele două generaţii sunt foarte diferite ca aspect, organ afectat uneori chiar
şi plantă–gazdă. Întregul ciclul biologic se petrece în interiorul galei (din care apar direct adulţii
printr–un orificiu rotund). Ouăle sunt depuse în organe în creştere (frunze tinere, flori). Galele
provin din proliferarea ţesutului (stimulat de secreţiile larvelor), care formează în jurul larvei, o
cameră alcătuită dintr-un strat intern, hrănitor, unul extern, mai tare, protector şi din scoarţa galei.
Cele mai multe specii formează gale simple, uniloculare. Galele sunt la început moi şi verzi; cu
timpul se închid la culoare şi se întăresc. Adulţii se observă rar. Depistarea şi identificarea acestor
specii se face uşor după vătămare, respectiv după aspectul galelor. Au numeroşi duşmani naturali
(alte viespi, care le parazitează şi multe alte specii, mai ales ciocănitori, care sparg galele ).

7.8.3. Ordinul Diptera

Este un ordin numeros în care sunt incluse insecte denumite popular muşte şi ţânţari.
Prezintă o singură pereche de aripi, cea anterioară, cea posterioară fiind transformată în balansiere.
Aparatul bucal este de supt sau înţepat şî supt, larvele apode, frecvent şi acefale, iar pupele libere
sau coarctate. Speciile galigene aparţin subordinului Nematocera (ţânţari).

Familia Cecidomyiidae - ţânţari producători de gale

Cuprinde insecte mici, de 0,5-6,0 mm lungime, cu ochi mari, antene lungi (prevăzute cu
peri şi sete), la care abdomenul poartă un oviscapt lung, vizibil. Larvele sunt apode, fusiforme, la
început albe apoi galbene-roşcate. Pupa este de culoare deschisă (în afară de cap şi tecile aripilor,
care sunt mai închise). Au o biologie foarte variată; cele fitofage de regulă produc gale
(caracteristice ca formă şi mărime) sau malformaţii ale diferitelor organe ale plantelor. Speciile
galigene sunt de obicei monovoltine (excepţie Rhabdophaga terminalis, care are 4 generaţii pe
an). În fauna ţării noastre sunt mai frecvente speciile care produc gale pe foioase.

Rhabdophaga saliciperda Duf. - ţânţarul de „gală” al sălciilor

Atacă exemplarele tinere de sălcii, producând obişnuit gale pe tulpină.

Biologie. Zborul are loc în mai-iunie când femelele depun ouăle (50-150 ouă) pe scoarţa
ramurilor şi tulpinilor, liniar, în vecinătatea atacurilor din anii precedenţi. Larvele se introduc în
scoarţă, apoi în alburn, unde rod mici galerii în direcţie radiară. În locul respectiv ramurile se
îngroaşă luând aspect fusiform. Porţiunea atacată se umflă, scoarţa atacată se închide la culoare, se
înroşeşte, vasele conducătoare din scoarţă şi din lemn sunt distruse, scoarţa plesneşte, iar primăvara,
se văd pupele (sau după zbor exuviile pupale), ieşite parţial din cămăruţele larvare. Urmarea
vătămărilor este uscarea şi ruperea ramurilor sau chiar a tulpinilor, mai ales când atacul înconjoară
axul. Generaţia este anuală.

Fig.94 Rhabdophaga saliciperda Duf.:

85
 Fig.95 Mikiola fagi Htg.:
a-frunză cu gale; b-secţiune prin gală

Mikiola fagi Htg.

Biologie. Zborul are loc primăvara, devreme (martie-aprilie), când femelele depun 200-
300 ouă pe mugurii încă nedeschişi (de regulă, în partea superioară a coroanei). Larvele pătrund în
muguri, iar în timpul dezvoltării frunzelor produc gale netede, ovoidale, cu vârful ascuţit (înălţimea
fiind de până la 10 mm şi grosimea 5 mm), cu perete gros; la început galele sunt verzui, apoi roşii-
violacei şi în final cafenii (fig.95). În interior gala adăposteşte o singură larvă. Frunzele cad
împreună cu galele care se desprind de pe frunze. Larva iernează în interiorul galelor, iar împuparea
are loc în primăvara următoare. Generaţia este anuală. În unii ani produce înmulţiri în masă, în
special pe exemplare tinere de fag. Pe suprafaţa unei frunze în anii cu înmulţiri în masă, se
formează numeroase gale, iar ramurile devin sub greutatea galelor pendente.

Întrebări:

1.Care este cicada care atacă în răchitării, cum se hrăneşte şi cum sunt vătămările produse
pe nuiele ?
2. Comparaţi cele două specii de Sacchiphantes care produc gale la molid (după ciclul
biologic şi după aspectul galelor).
3. Exemplificaţi specii de păduchi ţestoşi pe gazde forestiere.
4. Ce fel de vătămări produc insectele din familia Cynipidae şi pe ce specii gazdă ?
8. Care sunt speciile de diptere care produc gale ?

86
 CUPRINS

CAPITOLUL 1 . MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR ................................ 2

1.1. Tegumentul insectelor ................................ ................................ ................................ 2
1.2. Capul şi apendicele sale ................................ ................................ ............................. 3
1.3. Toracele şi apendicele sale ................................ ................................ ......................... 6
1.4. Abdomenul şi apendicele sale ................................ ................................ .................... 7

CAPITOLUL 2 . REPRODUCEREA ŞI DEZVOLTAREA LA INSECTE .................. 8

2.1. Dezvoltarea insectelor ................................ ................................ ................................ 9
2.2. Generaţia şi ciclul biologic la insecte ……… ................................ ....................... . 11

CAPITOLUL 3 . ÎNMULŢIREA ÎN MASĂ A INSECTELOR DĂUNĂTOARE ......12

CAPITOLUL 4 . DEPISTAREA ŞI PROGNOZA…………………………………… .14

CAPITOLUL 5 . PREVENIREA, ÎNMULŢIREA ŞI COMBATEREA INSECTELOR

DĂUNĂTOARE ................................ ................................ ..................... 15
5.1. Măsuri preventive ................................ ................................ ................................ .....16
5.2. Metoda mecanică ................................ ................................ ................................ .......16
5.3. Metoda chimică ................................ ................................ ................................ .........17
5.4. Metoda biologică ................................ ................................ ................................ .......19
5.5. Combaterea integrată ………………………………...…………………………..….24

CAPITOLUL 6. CLASIFICAREA INSECTELOR ………………..…………………..25

6.1. Subclasa Apterygota ................................................................................ ............... 25
6.2. Subclasa Pterygota ………………………………………………………………. 26

CAPITOLUL 7. INSECTELE VATAMATOARE…………. ………………….....……33

7.1. Insecte care rod frunzele ……………………………………………………..….. 34
7.1.1. Ordinul LEPIDOPTERA …………………………………………………….…. 34
7.1.2. Ordinul COLEOPTERA …………………………………………………...….... 47
7.2. Insecte care minează frunzele şi acele …………………………………….……. 48
7.2.1. Ordinul LEPIDOPTERA ………………………………………………….……. 48
7.3. Insecte care rod scoarţa tânără ………………………………………..….….… 51
7.3.1. Ordinul COLEOPTERA ………………………………………………….…….. 51
7.4. Insecte care rod rădăcinile ………………………………………………….…… 53
7.4.1. Ordinul ORTHOPTERA ……………………………………………………....... 53
7.4.2. Ordinul COLEOPTERA …………………………………………………….….. 54
7.5. Insecte care rod între scoarţă şi lemn ………………………………………..….. 57
7.5.1. Ordinul COLEOPTERA ………………………………………………….…….. 57
7.6. Insecte care rod în lemn ………………………………………………….…….... 68
7.6.1. Ordinul COLEOPTERA………………………………………………….,.……. 68
7.6.2. Ordinul LEPIDOPTERA ………………………………………………….……. 75
7.6.3. Ordinul HYMENOPTERA ……………………………………………….……... 77
7.7. Insecte care rod fructele şi seminţele ……………………………………………. 78
7.7.1. Ordinul COLEOPTERA …………………………………………………….…... 79
7.7.2. Ordinul LEPIDOPTERA …………………………………………………….….. 80
7.8. Insecte care produc vătămări prin înţepare şi sugerea sevei şi insecte galigene..81
7.8.1. Ordinul HEMIPTERA …………………………………………………..……..… 82
7.8.2. Ordinul HYMENOPTERA……………………………………………..….…….. 84
7.8.3. Ordinul DIPTERA ……....……………………….….…………………………... 85

1
 BIBLIOGRAFIE

1. Abgrall, J. F.; Soutrenon, A. (1991): La fôret et ses ennemis. CEMAGREF, Grenoble.

2. Amann, G. (1971): Kerfe des Waldes. Taschenbildbuch. Neumann Verlag, München.
3. Brauns, A.(1970): Taschenbuch der Waldinsekten. Gustav Fischer Verlag, Stuttgart.
4. Buhr, H.: Bestimmungstabellen der Gallen (Zoo- und Phytocecidien) an Pflanzen Mittel- und
Nordeuropas. Gustav Fischer Verlag, Jena, Bd.I - 1964, Bd.II - 1965.
5. Dettner, K.; Peters, W. (1999): Lehrbuch der Entomologie. Gustav Fischer Verlag, Stuttgart- Jena-
Lübeck - Ulm.
6. Eliescu, G. (1943): Curs de zoologie, entomologie şi protecţia pădurilor. Editura Politehnicii,
Bucureşti.
7. Ene, M. (1971): Entomologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti.
8. Ene, M. (1979): Determinator pentru dăunătorii forestieri după vătămari. Editura Ceres, Bucureşti.
9. Escherich, K.: Die Forstinsekten Mitteleuropas. Verlagsbuchhandl. Verlag Paul Parey, Berlin. Bd.I
1914, Bd.II - 1923, Bd.III - 1931, Bd.V - 1942.
10. Franz, J.M.; Krieg, A. (1972): Biologische Schädlingsbekämpfung. Verlag Paul Parey, Berlin und
Hamburg.
11. Freude, H.; Harde, K.W.; Lohse, G.A. (1979): Die Käfer Mitteleuropas. Bd. VI. Goecke & Evers
Verlag, Krefeld.
12. Führer, E.; Nopp, U. (2001): Ursachen, Vorbeugung und Sanierung von Waldschäden. Facultas
Verlag, Wien.
13. Georgescu, C.C. (1957): Bolile şi dăunătorii pădurilor. Biologie şi combatere. Editura Agro -
Silvică, Bucureşti.
14. Harde, K.W.; Severa, F. (1988): Der Kosmos-Käferführer. Die mitteleuropäischen Käfer.
Frankh’sche Verlagshandlung, Stuttgart.
15. Hartmann, G.; Nienhaus, F.; Butin, H., (1988): Farbatlas Waldschäden. Diagnose von
Baumkrankheiten. Verlag Eugen Ulmer, Stuttgart.
16. Higgins, L.G.; Riley, N. (1978): Die Tagfalter Europas und Nordeuropas. Ein Taschenbuch für
Biologen und Naturfreunde. Verlag Paul Parey, Hamburg und Berlin.
17. Ionescu, M.A.; Lăcătuşu, M. (1973): Entomologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
18. Jacobs, W.; Renner, M. (1998): Biologie und Ökologie der Insekten. Gustav Fischer Verlag,
Stuttgart - Jena - Lübeck - Ulm.
19. Koch, M. (1991): Wir bestimmen Schmetterlinge. Neumann Verlag, Radebeul.
20. Marcu. O.; Simon, D. (1995): Entomologie forestieră. Editura CERES, Bucureşti.
21. Marcu, O.; Simon, D.; Isaia, G. (2005): Entomologie forestieră. –Îndrumător de lucrări practice –
Tip. Universităţii "Transilvania" Braşov.
22. Marcu, O.; Tudor, I. (1975): Protecţia pădurilor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
23. Menzinger, W.; Sanftleben, H. (1980): Parasitische Krankheiten und Schäden an Gehölzen. Verlag
Paul Parey, Hamburg und Berlin.
24. Schwenke, W.: Die Forstschädlinge Europas. Bd.I - 1972. Bd. II - 191974. Bd.III - 1978. Bd.IV -
1982. Verlag Paul Parey, Hamburg und Berlin.
25. Simionescu, A. (coordonator) ş.a. (1971): Dăunătorii pădurilor. Editura CERES, Bucureşti.
26. Simionescu, A.; Mihalache, Ghe., ş.a.( 2000): Protecţia pădurilor. Editura Muşatinii, Suceava.
27. Tudor, I. (1968): Entomologie forestieră. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
28. Voronţov, A.I. (1962): Lesnaia entomologhia. Moskva.
29. Weber, H. (1966): Grundriss der Insektenkunde. Gustav Fischer Verlag, Jena.
30. Weidner, H.; Rack, G. (1993): Bestimmungstabellen der Vorratsschädlinge und des
Hausungeziefers Mitteleuropas. Gustav Fischer Verlag, Stuttgart - Jena - New York.