Tehnologia de aplicare a rariturilor

Acestea sunt lucrări executate în fazele de păriş, codrişor şi codru mijlociu şi se preocupă de selecţia şi îngrijirea individuală şi
intensivă a arborilor dintr-un arboret (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973)

Descrierea statiunii si a arboretului ELM P ME VAR D Hm C A ELA PRO VI DE VOLUM CR

ARB R RE STA c L M GAJ V TA NS ES
P GE ANI m P ES LI TE
TE TA RI
TE Con m³/ha m³/ m³/
Sist. ua ha
4 C 2,1 ha 6F - 1 - 4B , 2L SUP A TS 5232 Fa 9 LT 90 34 26 3 7 RN N 0,8 339,7 697 41
TP 4221 SOL 2401 Versant ondulat EXP: Ca 1 LT 80 30 21 3 N 5 RN N 0,9 28,2 57 5,8
Inclin : 26° Altit 420 m
Litiera : continua si relative subtire
.Patura erbacee : Carex Pilosa
Potential de productivitate mijlocie , plurien
COMPOZITIA ACTUALA : 9 Fa 1Ca

COMPOZITIA TEL : 9Fa 1 Ca

Sortimente lemnoase : gros si mijlociu
Varsta exploatabilitatii : 120 ani
Semintis Util:
Subarboret :Alun , Corn
Date complementare :
Lucrari executate : Taieri de igiena 1997
Lucrari propuse Rarituri
Total 90 0,8 359 754 46
 Ele reprezintă un sistem de intervenţii care se aplică începând din momentul trecerii pădurii în faza de păriş (diametrul mediu al
arboretului între 11 şi 20 cm) şi până în apropierea termenului exploatării. Actualmente, după cum s-a menţionat, intervenţiile cu
rărituri trebuie sistate în ţara noastră, în general, după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta exploatabilităţii arboretului (xxx, 2000).
Răriturile sunt, în general, lucrări de selecţie individuală pozitivă, accentul fiind pus pe arborii valoroşi care rămân în arboret până la
termenul exploatării (arbori de valoare, de viitor) şi nu pe cei eliminaţi prin intervenţia respectivă (selecţie negativă)

În acest mod, exemplarelor de valoare li se asigură permanent condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare prin extragerea
repetată a celor de mai mică valoare, care i-ar putea stânjeni într-un fel oarecare.
Pornindu-se de la neuniformitatea pădurii cultivate, în teoria şi practica răriturilor din diverse ţări s-au imaginat modalităţi şi procedee
de lucru dintre cele mai variate. Acestea pot fi incluse în două metode de bază

În cazul aplicării răriturii de jos, valorile medii (diametru, înălţime, suprafaţă de bază, volum) ale arborilor de extras sunt mai
mici decât valorilor medii caracteristice arboretului iniţial. În acest sens, se consideră că raportul dintre volumul mediu al arborilor de
extras şi volumul mediu al arboretului iniţial (V e/Vi) este cuprins între (0,4) 0,5 şi 0,6 (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973;
Lanier, 1994; Savill et al., 1997). În aceleaşi condiţii, intensitatea intervenţiei după numărul de arbori este mai mare decât intensitatea
pe suprafaţă de bază sau pe volum.
Răritura de jos, care a fost concepută pentru monoculturile de molid din Germania, se recomandă să se aplice în Europa în
special în arboretele pure de răşinoase (molidişuri, pinete, laricete), în cele situate pe staţiuni sărace sau chiar la primele rărituri în
arborete de foioase cu temperament de lumină (Vuokila, 1969; Petrescu, 1971; Boudru, 1989; Lanier, 1994).

Răritura de sus (răritura în dominant) a fost concepută pentru arboretele de cvercinee din Franţa (Bagneris, 1878; Broilliard,
1881) şi făgetele din Danemarca (von Reventlow, 1812). Constă din extragerea arborilor necorespunzători şi nedoriţi (exemplare din
specii secundare, precum şi arbori din specia de bază însă rău conformaţi, atacaţi, cu coroane asimetrice sau lăbărţate) din plafonul
superior al arboretului (clasele Kraft I, a II-a şi III-a), cu scopul de a permite dezvoltarea cât mai activă a arborilor de valoare din
acelaşi plafon (fig. 9).
Totodată, dacă starea arboretului o cere, se extrag şi arborii uscaţi, rupţi, bolnavi, puternic vătămaţi, din plafonul inferior.
Procedând la rărirea plafonului superior prin înlăturarea exemplarelor care împiedică buna dezvoltare a celor valoroase, se are
grijă ca plafonul inferior să se menţină cât mai des şi continuu, în scopul realizării protecţiei solului şi menţinerii unui ritm activ al
elagajului natural la arborii situaţi deasupra.
Datorită acestui fapt, răritura în dominant nu mai urmează sensul eliminării naturale şi capătă un caracter accentuat de selecţie
pozitivă (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Stănescu, 1983, 1984).
În cazul răriturii de sus, raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras şi diametrul mediu al arboretului înainte de
intervenţie (d/D) este mai mare sau egal cu 1 (Pardé, 1978, în Schütz, 1990). În acelaşi timp, raportul dintre volumul mediu al
arborilor extraşi prin răritură şi volumul mediu al arboretului înainte de intervenţie este cuprins, în general, între 0,8 şi 0,9 (ţări central
şi vest-europene) (xxx, 1969; Boudru, 1989).
Actualmente, răritura de sus se aplică în Europa în amestecuri de foioase dominate de cvercinee, amestecuri de cvercinee şi fag,
făgete etc. (Schütz, 1990; Maheut, 1994). În România, aplicarea sa este recomandată în arborete de foioase (stejărete pure şi
amestecate, şleauri, cerete, gârniţete) sau amestecuri de răşinoase şi foioase, în care plafonul superior poate fi rărit, iar cel inferior se
prezintă suficient de des pentru a asigura protecţia solului şi producerea elagajului natural.

2.5.4. Răritura mixtă (combinată)

Din practica conducerii arboretelor a rezultat că doar rareori este posibilă o intervenţie numai în plafonul superior sau numai în cel
inferior. Datorită acestei situaţii a devenit necesară combinarea cele două tipuri fundamentale de rărituri (de jos şi de sus), în special în
arboretele cu un anumit grad de neomogenitate sub raportul vârstei, al desimii sau al compoziţiei (Petrescu, 1971). Acest fapt a fost
posibil datorită cercetărilor realizate în arborete de fag de către Schröder (1905) în Danemarca, respectiv Engler (1905) şi Schädelin
(1926) în Elveţia, care au condus la fundamentarea răriturii mixte (combinate) (Lafouge, 1963; Silvy-Leligois, 1964). Aceasta constă
din extragerea concomitentă a arborilor necorespunzători atât din plafonul superior cât şi din cel inferior ale arboretului (Stănescu şi
Târziu, în Negulescu et al., 1973

Tehnica de executare a răriturii combinate. În cadrul acestei metode este specifică împărţirea arborilor în funcţie de poziţia lor în
arboret, precum şi de rolul lor funcţional, în trei clase: arbori de valoare (de viitor), arbori ajutători (folositori) şi arbori dăunători
(de extras)

Arborii de valoare (de viitor, notaţi cu V) se aleg dintre speciile principale de bază şi se găsesc, în general, în clasele Kraft I şi a
II-a. Aceştia trebuie să fie sănătoşi, cu trunchiuri cilindrice bine conformate, fără înfurciri, cu coroane cât mai simetrice şi elagaj
natural bun, cu ramuri subţiri, fără crăci lacome etc.
Adesea se recomandă ca arborii de valoare să fie cât mai uniform repartizaţi pe întinderea arboretului, însă acest criteriu trebuie
luat în considerare numai după ce celelalte au fost satisfăcute, fără a se urmări obsesiv realizarea sa, deoarece mania echidistanţei
între arbori este una dintre negările principiului răriturilor selective (Pardé, 1981, în Schütz, 1990).
Arborii ajutători (folositori) (notaţi cu A) stimulează creşterea şi dezvoltarea arborilor de valoare. Aceştia ajută la elagarea
naturală, formarea trunchiurilor şi coroanelor arborilor de viitor, îndeplinind în acelaşi timp un rol de protecţie şi ameliorare a solului.
Se aleg fie dintre exemplarele aceleiaşi specii (arborete pure), fie ale speciilor de bază sau de amestec, situate în general într-o clasă
Kraft inferioară (a II-a, a III-a sau chiar a IV-a). Pentru ca efectul lor favorabil să se manifeste integral este de preferat ca arborii
ajutători să aibă coroana situată imediat sub cea a arborilor de viitor şi la o distanţă convenabilă faţă de aceştia.
În categoria arborilor ajutători pot fi incluse, după caz, şi exemplarele sănătoase din plafonul superior care nu au fost desemnate
ca arbori de viitor, dar care nu-i jenează în creştere pe aceştia din urmă (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu şi Târziu, în
Negulescu et al., 1973).
 Categoria arborilor dăunători (de extras) (E) include:
 arborii din orice specie şi orice plafon care, prin poziţia lor, împiedică creşterea şi dezvoltarea coroanelor arborilor de viitor şi
chiar ale celor ajutători, provocând biciuirea sau umbrirea tulpinilor, respectiv vătămarea crăcilor;
 arborii uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, atacaţi de dăunători sau cu defecte externe evidente (înfurciţi, înclinaţi, curbaţi, cu
gelivuri etc.), care dăunează celorlalţi arbori şi pădurii în ansamblu;
 unele exemplare cu creştere şi dezvoltare satisfăcătoare, în scopul răririi grupelor prea dese (Florescu, 1981).
Este important de reţinut că această clasificare funcţională a arborilor nu are caracter stabil; ea se revizuieşte înaintea fiecărei
noi intervenţii cu rărituri, luându-se în considerare eventualele modificări produse în evoluţia acestora (răniri, atacuri de boli şi
dăunători, rupturi şi doborâturi de vânt, schimbarea clasei Kraft etc.).
În situaţia răriturii combinate, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi şi volumul mediu al arboretului înainte de
intervenţie (Ve/Vi) este, în general, cuprins între 0,6 şi 0,9 (Lanier, 1994).
La aplicarea primelor rărituri combinate în faza de păriş se urmăreşte alegerea şi promovarea arborilor de viitor (rărituri de
selecţionare), dându-se intervenţiei un pronunţat caracter de selecţie pozitivă şi o intensitate mai moderată, pentru a se menţine active
creşterea în înălţime şi producerea elagajului natural. De aceea, în faza de păriş, răriturile sunt mai frecvente şi cu o intensitate mai
slabă şi se urmăreşte în acelaşi timp şi apropierea compoziţiei momentane de cea ţel (răritură de dozare a speciilor) (Cochet, 1971;
Florescu, 1981).
În fazele de codru tânăr şi codru mijlociu, când se urmăreşte stimularea creşterii în grosime şi în volum a arborilor remanenţi,
precum şi crearea unor condiţii favorabile pentru intensificarea fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare,
intervenţiile pot avea intensităţi şi periodicităţi mai mari, împrumutând caracterul unei rărituri de punere în lumină.
Alegerea arborilor de extras, care este în mod obligatoriu însoţită de marcarea (realizarea de cioplaje la bază, unde se aplică
marca rotundă a ocolului, precum şi la înălţimea de cca 1,30 m, unde se notează numărul de ordine al arborelui respectiv) acestora, se
face la foioase numai în timpul sezonului de vegetaţie, pentru a se putea diferenţia uşor speciile şi a se evalua cât mai exact gradul de
închidere a masivului, respectiv pe durata întregului an la răşinoase. Dacă numărul arborilor dăunători este relativ mic, aceştia se
extrag integral la fiecare intervenţie. În schimb, în arboretele cu o frecvenţă mai mare a arborilor dăunători, pentru a nu se deregla
starea de masiv, aceştia se vor extrage treptat, în 2-3 reprize mai des repetate, în prima urgenţă (la prima intervenţie) fiind eliminaţi cei
uscaţi, dezrădăcinaţi, rupţi, lâncezi etc.
În plus, în arboretele sănătoase şi conduse anterior corespunzător, se pot extrage şi o parte din arborii folositori, având însă grijă ca, în
nici un loc, să nu se reducă consistenţa arboretului sub 0,8.

2.5.5. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective

În mod obişnuit, intensitatea răriturilor se stabileşte, în valori procentuale, pe număr de arbori (i N), pe suprafaţă de bază (iG) sau
pe volum (iV), raportând numărul de arbori, suprafaţa de bază sau volumul arborilor extraşi la valorile corespunzătoare arboretului
înainte de intervenţie (x 100).
În ţara noastră, după intensitatea lor, răriturile se clasifică, într-un mod identic curăţirilor, în slabe (iV maximum 5%), moderate
(iV = 6-15%), puternice (forte) (iV= 16-25%) şi foarte puternice (iV peste 25%).
În mod evident, intensitatea răriturilor variază în raport cu specia, vârsta şi structura arboretului, intensitatea intervenţiei
anterioare cu acelaşi gen de lucrări, ţelul de gospodărire fixat etc. În general însă, răriturile au intensităţi mai mari în arborete din
specii de lumină, situate în condiţii staţionale mai favorabile şi prin care se urmăreşte obţinerea de sortimente de mari dimensiuni, prin
comparaţie cu cele din specii de umbră, situate în condiţii staţionale mai puţin favorabile şi în care se doreşte să se producă o cantitate
de masă lemnoasă cât mai mare şi nediferenţiată sortimental (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).
Intensitatea pe volum recomandată pentru aplicarea răriturilor în pădurile din ţara noastră este, în ansamblu, slabă-moderată
(tab. 4).
Tab. 4. Indici de recoltare prin rărituri, în procente din volumul pe picior înainte de efectuarea intervenţiilor, pentru arborete cu
consistenţa 0,9-1,0 parcurse
sistematic cu asemenea lucrări (din xxx, 2000)
Vârsta arboretelor, ani
Formaţii sau grupe de formaţii forestiere 11- 21- 31- 41- 51- 61- 71- 81- 91- Peste
20 30 40 50 60 70 80 90 100 100
Molidişuri 16 11 10 9 8 7 6 6 5
Brădete 16 12 10 9 8 7 7 6 5
Amestecuri de fag cu răşinoase 15 12 10 9 8 7 7 6 5
Făgete 15 14 13 12 10 9 8 7 5
Goruneto-făgete şi şleauri de deal cu gorun 15 13 10 9 8 7 6 5 4
Gorunete şi stejărete 14 12 10 8 7 6 5 4 4
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de 14 12 10 8 7 6 5 4 4
deal cu stejar pedunculat
Teişuri 18 12 12 10 7 6
Cerete, gârniţete şi amestecuri de cer şi gârniţă 12 11 9 7 6 5 4 3
Salcâmete 15 10
Aninişuri 15 12 10
Arborete de salcie 16 12
Arborete de plop alb, plop negru sau amestecuri 16 7
între ele
Pinete 18 15 12 10
Arborete de duglas verde 16 12
 Răriturile puternice nu sunt recomandate în pădurile româneşti, cu excepţia arboretelor tinere de răşinoase, respectiv a făgetelor
destinate să producă lemn de derulaj (Giurgiu et al., 1989), datorită scăderii semnificative a productivităţii arboretelor conduse prin
lucrări cu intensităţi mari. În plus, adoptarea unei intensităţi forte poate conduce la reducerea creşterii în înălţime, dezvoltarea
anormală a coroanelor, creşterea ponderii arborilor purtători de crăci lacome (cvercinee), precum şi la producerea pârliturii scoarţei
(făgete) (Giurgiu et al., 1989; Hibberd (ed.), 1991).
În toate situaţiile, intensitatea intervenţiei, care se stabileşte numai pe teren în funcţie de starea de fapt a pădurii în fiecare punct,
se recomandă să fie astfel adoptată încât consistenţa arboretului după răritură să nu scadă sub 0,8 (arborete în faza de păriş), respectiv
0,7 (arborete din specii de lumină, bietajate şi cu subarboret bine dezvoltat) (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Periodicitatea răriturilor, în condiţiile ţării noastre, variază între 4 şi 7 (8) ani (în păriş, când sunt suficiente 2-3 rărituri) şi 6-10
(12) ani în fazele următoare, când numărul intervenţiiilor este, de asemenea, de 2-3 (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973;
Constantinescu, 1976) (tab. 5).
O nouă intervenţie cu rărituri se execută doar când majoritatea golurilor provocate în plafonul superior prin ultima intervenţie
sunt pe cale să se reînchidă, neîntârziindu-se însă prea mult (maximum 2 ani după refacerea consistenţei pline), deoarece arborii îşi
încetinesc creşterea, iar coroanele încep să se deformeze (Perrin, 1954; Petrescu, 1971).

Tab. 5. Periodicitatea răriturilor (din xxx, 2000)

Formaţia forestieră Periodicitatea răriturilor (ani)
păriş codrişor codru mijlociu
Molidişuri 5-6 6-8 8-10
Brădete 6-8 8-10 10-12
Amestecuri de fag şi răşinoase 5-6 7-8 8-11
Făgete 6-8 8-10 10-12
 Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 5-7 8-10 10-12
Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi pufos 5-6 8-10 10-12
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 4-5 5-7 7-8
Teişuri 5-6 6-8 8-10
Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 5-7 8-10 10-12
Salcâmete 4-5 5-6
Aninişuri 4-6 6-7
Arborete de salcie 3-4 3-4
Arborete de plop alb şi plop negru 3-5 4-5
Pinete şi laricete 5-6 6-7 7-8
Arborete de duglas verde 5-7 8-10

Între intensitatea şi periodicitatea răriturilor există o strânsă interdependenţă în sensul că, cu cât intensitatea lucrărilor este mai
mare, cu atât intervenţiile sunt mai rare şi invers. Din motive economice, tendinţa actuală pe plan mondial este de a mări intensitatea
şi periodicitatea răriturilor. Această opţiune are ca efect mărirea volumului extras la fiecare intervenţie şi care se recomandă să atingă
sau chiar să depăşească 40-60 m3/ha, pentru a face răriturile atractive şi din punct de vedere economic. În ţara noastră, în medie, prin
rărituri se recoltează 25-30 m3/ha/intervenţie, dar valorile amintite ar putea fi sporite dacă s-ar acţiona mai intens cu precădere în
plafonul superior, fără însă a se periclita starea de masiv.

2.5.6. Răritura schematică (geometrică, mecanică)

În anumite situaţii (plantaţii tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima răritură; arborete omogene, fără variaţie genetică, cum
sunt culturile de clone), nu se mai justifică alegerea arborilor de extras. În acest caz se utilizează aşa-numita răritură schematică
(mecanică, geometrică) care, în general, se aplică în două variante (fig. 12):
 răritura în linie, care este cea mai frecvent folosită şi constă în faptul că se extrag rânduri (linii, şiruri) întregi de arbori, alăturate
sau nu între ele, la intervale constante, pe suprafaţa întregului arboret;
 răritura din distanţă în distanţă, când arborii de extras se aleg în mod convenţional la distanţe egale pe fiecare rând (Petrescu,
1971; Nyland, 1996; Vlad et al., 1997).
În general, intensitatea răriturilor schematice este de 25, 33 sau 50% (se extrage un rând din 4, 3 sau 2), cea mai frecvent
propusă soluţie fiind cea cu intensitatea de 33% (Hamilton, 1980; Boudru, 1989; Nyland, 1996).