SPECII, FORMULE SI SCHEME DE AMESTEC PENTRU

IMPADURIREA TERENURILOR DEGRADATE

Specii forestiere de folosit la impadurirea terenurilor degradate

Prima conditie care se pune pentru a asigura succesul activitatii de impadurire a

terenurilor degradate consta in alegerea cu grija a speciilor de folosit. Conditiile stationale grele,
in special conditiile dificile de sol, in care se lucreaza nu ppermit folosirea speciilor exigente si
cu diapason ecologic redus si, ca urmare, determina orientarea atentiei spre speciile modeste, cu
exigente reduse si cu mare amplitudine ecologica.
Numarul speciilor care pot fi folosite la impadurirea terenurilor degradate din spatiul
nostru geografic este relativ redus. In randul acestor specii nu se inscriu, de regula, speciile
zonale ca stejarii, gorunul, fagul, bradul si molidul, a caror utilizare se restrange la conditii cu
totul speciale, apropiate sau identice cu cele corespunzatoare speciilor respective.
In principiu la alegerea speciilor de folosit la impadurirea terenurilor degradate se
opereaza cu trei criterii si anume:
- conditiile stationale din terenurile respective;
- cerintele ecologice ale speciilor;
- rolul functional al culturilor care se creeaza.
Comparand conditiile stationale, stabilite prin cartarea stationala a terenurilor, cu
cerintele ecologice ale speciilor avute in vedere, se intocmeste lista speciilor care pot fi luate in
considerare intr-un caz dat. Evident, din lista respectiva vor fi alese acele specii, care satisfac in
grad maximal rolul atribuit culturii respective, adica rolul de consolidare, ameliorare si protejare
a solului, rolul de protectie a unitatilor acvatice si a unor constructii hidrotehnice, rolul de
esterizare a terenurilor, rolul de productie sau un rol mixt.
Cele mai uzuale sppecii de arbori si arbusti folosite in prezent la impadurirea terenurilor
degradate din tara noastra sunt urmatoarele: pinul comun, pinul negru, laricele, salcamul, aninul
alb, aninul negru, paltinul, mojdreanul, salcioara, catina alba, aninul verde si lemnul cainesc.
Pinul comun sau silvestru (Pinus sylvestris) este o specie rasinoasa indigena cu o larga
utilizare la impadurirea terenurilor degradate, in special a celor din regiunea de deal si de munte.
Specie modesta de silice si cu o mare amplitudine ecologica, pinul comun poate fi folosit
cu succes in majoritatea situatiilor din regiunea de campie, pana la regiunea muntilor inalti si
anume pe urmatoarele categorii de terenuri:
- terenuri divers erodate cu texturaa usoara-mijlocie;
 - terenuri stancoase necalcaroase si calcaroase;
- rapi de surpare si taluzuri de ravena;
- depozite naturale de tot felul;
- terenuri alunecatoare si curgatoare;
- terenuri nisipoase;
- terenuri mlastinoase si mlastini de turba desecate;
- terenuri excavate;
- terenuri deranjate antropic;
- diverse halde miniere, industriale si menajere.
Specia este sensibila la climatele vantoase si cu zapezi abundente, precum si la
uscaciunea din sol, argilozitate, alcalitate, saruri solubile si poluare si, ca urmare, nu are sanse de
reusita in urmatoarele situatii:
- creste montane puternic vantuite;
- coame uscate de dune;
- soluri hidromorfe vertice;
- terenuri saraturate;
- terenuri poluate.
Pinul comun impreuna cu catina alba si aninul verde formeaza grupa speciilor la care
trebuie sa ne gandim in cele mai rebele situatii.
Pinul negru austriac (Pinus nigra var. austriaca) este un arbore exotic aclimatizat la noi,
cu o larga utilizare la impadurirea terenurilor degradate, din regiunea de campie si pana in
regiunea de muncei (etajul montan mijlociu).
Specie modesta, termofil-calcicola, pinul negru poate fi utilizat cu succes in arealul
mentionat pe urmatoarele categorii de terenuri:
- terenuri divers erodate cu textura mijlocie si grea;
- terenuri stancoase calcarose cu soluri superficiale scheleto-pietroase supuse incalzirii si
uscaciunii excesive;
- rapi si taluzuri naturale diverse;
- terenuri fugitive de tot felul;
- nisipuri cochilifere si creste uscate de dune;
- terenuri slab salinizate;
- cariere de marne si de calcar dezafectate;
- halde diverse.
 Pinul negru este sensibil la ger, aciditate accentuata, exces de apa, exces de sare, noxe
industriale s.a. si ca urmare nu se va folosi in urmatoarele situatii:
- pe terenurile degradate situate deasupra arealului natural al bradului;
- pe depozitele proluviale;
- pe terenurile cu exces de apa - mlastinoase si turbarii;
- pe terenurile pronuntat saraturate;
- pe terenurile poluate.
Ca si pinul comun, pinul negru a fost folosit mult la impadurirea terenurilor degradate din
nordul Dobrogei, Vrancea, Transilvania etc. unde a realizat clase de productie care se inscriu, in
general, intre clasa a II-a si clasa a V-a.
Laricele sau zada (Larix decidua) este o specie arborescenta indigena din zona montana a
tarii, unde vegeteaza alaturi de molid, zambru etc.
Specie boreal-subalpina, heliofila, de mare valoare economica, laricele are o utilizare
economica mai restransa la impadurirea terenurilor degradate. Totusi aceasta specie poate fi
utilizata cu bune rezultate pe urmatoarele categorii de terenuri degradate, din regiunile de deal si
de munte, cu conditia ca ele sa fie bine insorite si aerisite:
- terenuri moderat si puternic erodate;
- terenuri stancoase cu aflorimente diverse (calcaroase sau necalcaroase);
- depozite de grohotis;
- terenuri pluvial hidromorfe desecate corespunzator.
Laricele este sensibil lla drenajul aerian, la uscaciune si argilozitate si ca urmare, nu se va
folosi in urmatoarele situatii:
- pe terenurile foarte puternic erodate si pe cele ravenate;
- in lungul vailor cu drenaj aerian anevoios si in depresiuni inchise cu aer stagnant;
- pe cumppenele de apa relativ uscate, cu precipitatii sub 600-700 mm pe an;
- pe solurile argiloase compacte.
Specia in discutie prezinta interes cu totul deosebit in arealul muntilor inalti (etajul boreal
si subalpin), unde numarul arborilor si arbustilor pentru lucrari de impadurire se reduce
considerabil. In acest areal, in conditii de sol apropiate de cele normale, laricele poate fi asociat
cu molidul, jneapanul si aninul verde.
Salcamul (Robinia pseudacacia) este o specie exotica nord-americana aclimatizata la noi,
folosita foarte mult la impadurirea terenurilor degradate din regiunea de campie si de dealuri
joase.
 Specie modesta de soluri nisipoase si usoare permeabile si de soluri superficiale, sarace,
uscate si chiar salinizate sau slab alcalizate, salcamul poate fi avut in vedere la impadurirea
urmatoarelor categorii de terenuri:
- terenuri moderat - foarte puternic erodate cu textura usoara;
- rapi si taluzuri formate din loess, nisip, pietris, complexe predominant gresoase, sau
materiale provenite din roci compacte necalcaroase;
- depozite predominant fine;
- terenuri alunecatoare cu stratul superior format din roci permeabile;
- dune si interdune de nisip, cu exceptia nisipurilor cochilifere, a crestelor uscate de dune
si a interdunelor cu exces de apa;
- saraturi slabe si moderate, daca solul nu este argilos, compact sau inmlastinat;
- terenuri pluviale hidromorfe cu soluri pseudogleizate, daca orizontul superior este
afanat si permeabil;
- halde si deponii formate din materiale terigene permeabile si afanate.
Salcamul este calcifug si sensibil la compactitate, argilozitate, intelenire, exces de apa,
aciditate, uscaciune excesiva si salinizare sau alcalizare pronuntate si, ca urmare, nu se va
introduce in urmatoarele situatii:
- pe terenurile erodate si alte categorii de terenuri degradate cu soluri argiloase compacte,
batatorite sau intelenite;
- pe terenuri stancoase de orice fel, dar mai ales pe cele cu aflorimente de calcar;
- pe rapi si taluzuri argiloase, marnoase, calcaroase sau formate din roci dure greu
alterabile;
- pe coame de dune cu uscaciune accentuata;
- pe terenuri cu exces de apa (terenuri mlastinoase si mlastini de turba), cu exceptia
mentionata anterior;
- pe terenurile pronuntat salinizate sau alcalizate si pe cele poluate cu noxe industriale sau
agricole.
Salcamul este una dintre cele mai valoroase specii care pot fi folosite la impadurirea
terenurilor degradate. Acesta se cultiva usor si ieftin in pepiniera, are procente ridicate de
prindere si de mentinere, creste repede, reclamand un numar redus de lucrari de intretinere, are
un important rol ameliorativ si protectiv si ofera produse multe si variate.
Aninul alb (Alnus incana) este o specie indigena, de lunci si depresiuni deluroase si
montane, de mare interes in activitatea de impadurire a terenurilor degradate.
 Specie mezohigrofita-higrofita, de climat rece si sol scheletic umed, relativ sarac si acid,
aninul alb poate fi folosit cu bune rezultate in regiunea dealurilor inalte si in cea montana pe
urmatoarele terenuri:
- poale de versanti moderat - foarte puternic erodati;
- rapi si taluzuri de ravene;
- depozite proluviale si de grohotis;
- terenuri fugitive, alunecatoare si curgatoare ;
- terenuri mlastinoase cu ape mobile si cu soluri hidromorfe;
- tinoave cu turba saraca si acida;
- terenuri deranjate si halde cu umiditate suficienta tot timpul anului.
Aninul alb este sensibil la lipsa de precipitatii, precum si la uscaciune indelungata,
saraturare si poluare si, ca urmare, nu se va folosi pe versantii insoriti si uscati, pe terenuri
stancoase, pe saraturi reziduale si pe terenuri puternic poluate.
Aninul negru (Alnus glutinosa) este o specie indigena frecventa in lungul vailor de
campie si de coline. Prezinta acelasi interes si are aceeasi importanta ca si aninul alb, dar se
foloseste la altitudini ceva mai joase decat acesta.
Specie higrofita-stagnofita rezistenta la compactitate, argilozitate, exces pluvial sau
freatic de apa, turbificare si sedimentare torentiala, aninul negru poate fi introdus cu succes pe
urmatoarele terenuri:
- poale de versanti divers erodati;
- funduri de albii si taluzuri de ravena;
- surpaturi din lungul albiilor;
- depozite proluviale diverse;
- terenuri alunecatoare si curgatoare;
- interdune cu exces de apa si salinizare slaba;
- terenuri mlastinoase cu exces pluvial sau freatic;
- bahne cu turba eutrofa;
- terenuri deranjate si poale de halde umede.
Aninul negru este sensibil la uscaciune, aciditate, saraturare si poluare si ca urmare nu va
fi folosit in astfel de conditii. Ca si aninul alb, specia in cauza amelioreaza si protejeaza bine
solul, creste repede, lastareste, drajoneaza si marcoteaza, dar nu butaseste si se cultiva greu in
pepiniera, motiv pentru care la impadurire se folosesc de regula puieti naturali.
 Paltinul sau paltinul de munte (Acer pseudoplatanus) este o specie arborescenta
indigena, folosita mult la impadurirea terenurilor degradate din regiunea de deal si de munte, ca
specie secundara de ajutor.
Specie colinar-montana, relativ pretentioasa fata de continutul in humus si de troficitatea
solului, paltinul poate fi folosit pe o serie de terenuri situate in regiunea deluroasa si in regiunea
montana, pana in etajul subalpin al raristilor de limita, dupa cum urmeaza:
- terenuri moderat si puternic erodate;
- pe terenuri stancoase cu soluri superficiale scheletice;
- pe conuri de dejectie si depozite de grohotis;
- pe terenuri alunecatoare ;
- pe terenuri cu exces de apa inclusiv mlastini de turba eutrofa-mezotrofa ;
- pe terenuri degradate antropic cu conditii relativ bune sau fertilizate artificial.
Paltinul este sensibil la eroziunea solului precum si la unele excese sau deficite si nu se
recomanda in urmatoarele situatii:
- pe terenuri foarte puternic erodate;
- pe rapi si taluzuri lipsite de sol;
- pe terenuri cu soluri sarace si uscate;
- pe saraturi;
- pe terenuri intens poluate in sol si/sau aer.
Mojdreanul sau frasinita (Fraxinus ornus) este o specie indigena colinar-campestra,
utilizata ca specie secundara mai ales in jumatatea sudica a tarii in statiuni calde si insorite.
Specie calcicola, rezistenta la eroziune, uscaciune, compactitate si argilozitate,
mojdreanul se recomanda in urmatoarele situatii din regiunea de campie, regiunea de dealuri si
sectoarele adapostite, calde si insorite, din regiunea muncei:
- pe terenurile divers erodate;
- pe terenurile stancoase calcaroase cu petice de soluri;
- pe rapi si taluzuri cu substrat molasic sau calcaros;
- pe terenuri alunecatoare s.a.
Mojdreanul este sensibil la caracterul rece al climatului sau topoclimatului, la substratul
dur necalcaros, la caracterul acid al solului sau regolitului, la excesul de apa, la excesul de sare si
de la poluare si, ca urmare, nu va fi introdus in astfel de conditii.
Salcioara (Elaeagnus angustifolia) este o specie exotica colinar-campestra, folosita la
impaduriri tot ca specie secundara de ajutor.
 Specie halofila, rezistenta la eroziune, deflatie, uscaciune, saraturare si poluare, salcioara
poate fi folosita cu succes pe urmatoarele terenuri din regiunea de campie si de deal, pe care le
imbogateste in azot:
- culmi si versanti moderat - foarte puternic erodati;
- terenuri ravenate cu substrat molasic indiferent de natura rocilor;
- terenuri alunecatoare diferit fragmentate;
- terenuri nisipoase, in special dune de nisip;
- saraturi de tot felul;
- cariere dezafectate de materiale molasice si terenuri deranjate;
- halde diverse si terenuri poluate.
Salcioara este sensibila la conditiile de climat rece si nu-i convin solurile superficiale si
scheletice, nascute pe roci dure, indiferent de natura acestora si nici solurile cu exces de apa si,
ca urmare, nu va fi folosita in astfel de conditii.
Catina alba (Hippophae rhamnoides) este un arbust indigen cu o mare amplitudine
climato-edafica, capabil sa vegeteze bine in cele mai diverse conditii de clima si sol, de la malul
marii si pana la etajul montan mijlociu.
Specie ultramodesta, considerata o adevarata alifie a terenurilor degradate, catina alba
poate fi introdusa in cele mai rebele situatii, unde nici o alta specie nu poate fi folosita.
Lastareste, drajoneaza si marcoteaza, formand asociatii stranse, care consolideaza terenul si care
fixeaza si amelioreaza solul, imbohatindu-l in azot. De asemenea, fructifica des si abundent,
furnizand cantitati mari de fructe bogate in vitamina C, vitamina A, vitamina E, acid citric s.a.
Desi aparent nu are limite restrictive, totusi catina alba se dovedeste sensibila la climatul
aspru, rece si umed, precum si pe stancarii si la exces de apa, acidificare, turbificare si poluare,
ca urmare, nu se va folosi la impadurire in urmatoarele situatii:
- pe terenuri degradate prin eroziune din regiunea montana superioara, etajele boreal si
subalpin;
- pe terenuri stancoase;
- pe terenuri mlastinoase cu soluri hidromorfe acide;
- pe mlastinile de turba;
- pe saraturi acoperite cu solonceaguri si soloneturi;
- pe terenuri otravite prin poluare.
Aninul verde sau aninul de munte (Alnus viridis) este o specie arbustiva indigena,
montan-alpestra, de mare interes la impadurirea terenurilor degradate de la limita superioara a
fondului forestier.
 In conditiile climatului sever de la limita superioara a padurilor, aninul verde constituie
un panaceu universal care poate fi folosit cu succes pe orice fel de terenuri degradate, existente
in arealul respectiv (terenuri erodate si ravenate, terenuri stancoase diverse, depozite proluviale
si de grohotis, tinoave s.a.). Ca si ceilalti anini, lastareste, dragoneaza, marcoteaza, fixeaza
solurile si le amelioreaza prin litiera si nodozitati.
Lemnul cainesc (Ligustrum vulgare) este un arbust indigen intalnit frecvent in
subarboretul padurilor de campie si de deal.
Specia prezinta o mare amplitudine ecologica, nu sufera de ger si nici de seceta sau de
fum si are cerinte relativ modeste fata de sol, acomodandu-se usor la caracterul scheletic al
solului, la argilozitate etc. Lastareste, drajoneaza, marcoteaza, butaseste, protejeaza si
amelioreaza, constituind o importanta specie de subarboret in culturile care se creeaza in zonele
de campie, de deal si de munti josi (muncei).
Lemnul cainesc ramane o specie pentru conditii moderate-grele de degradare, care
urmeaza sa fie folosita in culturile cu baza de pin instalate pe terenurile erodate, terenuri
stancoase, depozite de materiale fine, terenuri nisipoase, terenuri alunecatoare s.a. Specia poate fi
substituita dupa caz, de sanger, corn, paducel, cununita sau alte specii arbustive, apropiate sub
raport ecologic.