Dinamica Ecosistemelor Forestiere I Curs 2020 2021

Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu ………………………………………………….…..
Dinamica ecosistemelor forestiere (I)

Curs Masterat Managementul ecosistemelor forestiere...................................................................................................2020-2021
Panta rhei! (Totul curge!) (Heraclit din Efes, 540-475 î.Hr.)

1. Noţiuni introductive
Dinamică: desemnează o transformare endogenă sau exogenă care provoacă modificări
adaptative într-un sistem ecologic (Ramade, 2002).
Dinamica ecosistemelor forestiere (= a arboretelor): se ocupă de:

a. Relaţiile dintre arbori, precum şi de impactul perturbaţiilor naturale sau antropice
asupra proceselor ecologice şi structurilor caracteristice ale arboretelor (Camp şi
Oliver, 2004).
a. Studiul modificărilor în timp în structura arboretelor, înclusiv al comportamentului
arboretului în timpul şi după perturbaţii (Oliver şi Larson, 1996)
Ecosistemele forestiere, ca orice ecosisteme terestre sau acvatice, sunt entităţi dinamice
care se modifică în timp şi în spaţiu.
Dinamica biocenozelor: se ocupă de evoluţia în timp a structurii unei comunităţi, indusă

prin variaţia anumitor factori ecologici sau printr-o perturbare exogenă ori endogenă care
provoacă apariţia unei succesiuni progresive sau regresive începând de la stadiul de climax sau
evoluând spre acesta într-o perioadă în care se examinează comunitatea pornind de la momentul
iniţial (Ramade, 2002).
Dinamica populaţiilor: procesul care caracterizează fluctuaţiile constatate în efectivele şi

structura unei populaţii în funcţie de timp, precum şi repartizarea lor în spaţiu (Ramade, 2002).
2. Perturbaţii (factori perturbatori) şi dinamica acestora

Perturbaţie:
1. Orice eveniment relativ discret care afectează în mod semnificativ compoziţia, structura
şi funcţionarea ecosistemelor (Barnes et al., 1998).
2. Orice eveniment relativ discret care modifică structura arboretului şi/sau posibilităţile de
utilizare a resurselor ori mediul fizic (Picket şi White, 1985).
Tipuri de perturbaţii: incendii, inundaţii, atacuri de insecte, agenţi patogeni, uragane,

exploatări, defrişări, activităţi umane etc.
Anumite perturbaţii naturale sunt specifice pentru diferite tipuri de ecosisteme, gen:
- avalanşele la munte
- incendiile în câmpiile uscate
- uraganele de-a lungul regiunilor de coastă
- inundaţiile în văile râurilor
La aceste perturbaţii naturale se adaugă intervenţia umană:

„Oriunde oamenii ocupă o regiune, ei afectează semnificativ solul, microclimatul şi
biocenoza printr-o posesiune umană distinctă pe care o numim „cultură” (Barnes et al., 1998).
Clasificarea perturbaţiilor
1. După magnitudine (scară)
a. Majore: elimină sau ucid toţi arborii existenţi în arboret. Este cazul glaciaţiunilor, al
incendiilor mari, abandonul terenurilor agricole, uragane, tornade
-1-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu ………………………………………………….…..Dinamica ecosistemelor forestiere (I)
b. Minore: lasă vii, în picioare, unii din arborii existenţi. Includ doborâturile de vânt, incendiile,
gradaţiile de boli şi dăunători, tăierile rase, răriturile.
Dezvoltarea şi evoluţia pădurii după perturbaţii minore este mult mai complicată decât după
perturbaţii majore.
2. După frecvenţa de manifestare

a. Foarte rare şi la intervale neregulate
b. Foarte frecvente şi la intervale regulate
Perturbaţii majore:
- nord-centru şi nord-est SUA: la 1000 ani
- Peninsula Olympic (statul Washington): la 300-700 ani
- vest SUA (incendii): la fiecare 150 de ani
3. După scara de realizare

- evenimente (perturbaţii) izolate şi localizate: arbori individuali, grupuri de arbori ucişi de
incendii, vânturi, insecte, animale, factori combinaţi.
- evenimente (perturbaţii) pe scară mare: lasă după ele un mozaic de suprafeţe mai mici, cu
diferite niveluri de perturbare.
Perturbaţiile ca proces ecosistemic
Din perspectivă ecosistemică, câteva aspecte trebuie considerate referitor la perturbaţii:
a. Scară: poate fi regională (uragane, tornade, incendii) sau locală (arboret).

b. Creare sau modificare de staţiune: anumite perturbaţii modifică mediul fizic prin crearea
unor noi forme de relief, rearanjarea materialului parental, modificarea proprietăţilor solului: caz
formare munţi, vulcanism, cutremure de pământ, glaciaţiuni (scară mare), respectiv avalanşe,
alunecări de teren, inundaţii, vânt, incendii (scară mai mică).
c. Efectul diferenţiat al perturbaţiilor:

- vântul în principal vatămă arborii mari (înalţi), din etajul superior; cei tineri sau din
etajul inferior al arboretelor bătrâne sunt rareori afectaţi;
- incendiile afectează mai ales arborii din etajul inferior; doar cele catastrofale afectează
arborii din ambele etaje;
-2-
- inundaţiile au un efect mai semnificativ asupra formelor de relief şi solului, deci

afectează indirect biocenoza; speciile din subetaj sunt mai vulnerabile la inundaţii decât
cele din etajul superior.
d. Acţiunea concomitentă (suprapusă) a perturbaţiilor

Deşi se gândeşte, în general, în termenii acţiunii unui singur factor perturbator, ecosistemele
forestiere suportă concomitent multiple perturbaţii:
- îngheţul, uscăciunea (seceta), atacul de insecte pot cauza mortalitatea severă a arborilor
ca rezultat al unor stresuri multiple, aflate în interacţiune.
- incendiile, vântul, ciupercile şi gândacii de scoarţă adesea interacţionează pentru a
determina dezvoltarea pădurii.
- secetele prelungite în mod tipic preced cele mai severe incendii.
- factorii perturbatori sunt adesea corelaţi: vătămările de scoarţă provocate de incendii sunt
urmate de atacul gândacilor de scoarţă; seceta favorizează gradaţiile de insecte.
e. Perturbaţii datorate oamenilor

- defrişările şi cultivaţiile agricole modifică atât biotopul, cât şi biocenoza.
- tăierile rase şi exploatarea lemnului, urmate de împăduriri, generează păduri simplificate în
compoziţie, structură şi diferite ca funcţionare faţă de pădurile regenerate pe cale naturală.
Principalele perturbaţii ale ecosistemelor forestiere

1. Mişcările terenului (locale şi catastrofale), generate de vulcani, cutremure, alunecări de teren:
crează noi ecosisteme şi influenţează apariţia şi distribuţia speciilor.
2. Incendii: sunt considerate “factorul dominant în istoria pădurilor” (Spurr, 1964), deoarece
marea majoritate a pădurilor de pe glob (cu excepţia pădurilor tropicale veşnic verzi, a celor din
SE Alaskăi, a coastei de NV a Europei şi a centurii cele mai umede a Tropicelor) au suportat
incendii la intervale frecvente de ± multe mii de ani.
Incendiile în ecosistemele forestiere au rol în:

- regenerare şi reproducere
- pregătirea patului germinativ
- nutriţia arborilor
- rărirea arboretelor
- starea lor sanitară
- succesiune (menţin speciile care depind de incendii)
- crearea de habitate mozaicate, cu nişe pentru specii animale de toate genurile
-3-
În S.U.A., US Forest Service şi US Park Service: au introdus programe de „incendii

controlate”, cu scopul ca incendiile să joace un rol mai natural în ecosistemele forestiere.
3. Vânturi: au efecte enorme asupra structurii, compoziţiei şi funcţionării ecosistemelor

forestiere la nivel regional şi local.
Europa:
1990: 115 milioane m3 lemn doborâţi şi rupţi de vânt (70 milioane m3 doar în Germania)
1999: peste 200 milioane m3 lemn doborâţi şi rupţi de vânt (140 milioane m3 doar în Franţa)
2009: 42 milioane m3 doar în landele Gasconiei (sudul Franţei)
4. Inundaţii
- prin depunerea de materiale fine şi influenţa hidrologiei locale, apele de inundaţie controlează
regenerarea speciilor de luncă, influenţând decisiv comunităţile forestiere asociate cu luncile.
- dacă vântul acţionează rapid, inundaţiile acţionează lent prin „tăierea” malurilor şi depunerea
de sol.
5. Boli şi dăunători
- sunt „regulatori majori ai ecosistemelor forestiere”. În pădurile de pe diferite continente,
milioane de hectare de păduri sunt afectate anual de pierderi de creştere sau de uscare.
- prin uscarea arborilor individuali sau în pâlcuri, ochiurile create favorizează speciile mai
tolerante la umbră deja instalate în etajul inferior.
-4-
6. Exploatări forestiere
- au condus şi conduc la schimbări în compoziţia pădurii.
- incendiile de pădure care urmează frecvent exploatările forestiere, alimentate prin resturile de
exploatare, contribuie şi ele la schimbări în compoziţia pădurii.
- cu excepţia tăierilor rase pe suprafeţe mari, exploatările forestiere pot avea un efect similar cu
cel al doborâturilor de vânt = se elimină arborii din plafonul superior şi se păstrează cei din
plafonul inferior.
- răriturile de intensitate mică favorizează speciile tolerante la umbră; DECI, nu iniţiază
succesiuni, ci le continuă din stadiile anterioare.
- răriturile cu intensităţi mai mari (ca şi la tăierile grădinărite) favorizează speciile cu toleranţe
mijlocii, prin crearea de ochiuri cu o mărime aproximativ egală cu cea creată prin moartea a 1
sau a câţiva arbori mari sau bătrâni.
- tăierile rase sau ochiurile cu diametre de cel puţin 2H favorizează instalarea speciilor pioniere,
mai ales dacă solul mineral este expus la operaţiile de doborâre şi adunat-scos.
„Silvicultorul, prin reglarea intensităţii şi alegerea tipului de intervenţie, poate influenţa
puternic compoziţia ulterioară a pădurii şi viteza succesiunii”.
Schimbări în compoziţia biocenozei datorate perturbaţiilor
a. Eliminarea speciilor
- cazuri celebre:
1. Eliminarea castanului american (Castanea dentata) de către ciuperca Endothia parasitica
(adusă din Asia în 1904; până în 1940 a eliminat aproape toţi castanii din pădurile estului
Americii de Nord)
2. Boala olandeză a ulmului, care a decimat atât ulmii europeni, cât şi pe cei americani
(introdusă în statul american Ohio în anii 1930, în aproximativ 50 de ani a eliminat toţi ulmii din
luncile râurilor din jumătatea estică a SUA)
b. Apariţia de specii
- cazul introducerii de specii exotice pe diverse continente:
a. Europa: duglas, salcâm, stejar roşu, nuc negru, pin strob
b. SUA: specii europene de pin, molid, larice
c. Zone temperate ale emisferei sudice: pini (P. patula, radiata, elliotti)
c. Impactul crescut al animalelor

- mai ales datorită creşterii şeptelului de ierbivore din păduri, care provoacă vătămări speciilor
forestiere, în paralel cu reducerea prădătorilor
-5-
- şi speciile domestice sunt extrem de vătămătoare, cele mai vătămătoare fiind caprele, urmate de
porci, oi şi vite.
Efectele perturbaţiilor asupra structurii şi funcţionării ecosistemelor
Perturbaţiile moderate şi frecvente (incendii, insecte, boli, care toate produc mortalităţi)
acţionează asupra ecosistemelor forestiere într-un mod similar:
(a) Intervenţiilor silvotehnice prin care se reduce consistenţa;
(b) Cantităţilor mici de fertilizanţi care se depun pe solul forestier.
Răspunsuri anticipate în ecosistemul pădurii după perturbaţii

a. Modificări structurale: micşorare suprafaţă foliară; mărire biomasă detritus; mărire cantitate
de nutrienţi disponibili în sol; mărire cantitate de apă disponibilă în sol.
b. Modificări funcţionale: mărire mineralizare în sol; mărire cantitate de apă şi elemente
minerale preluate în arbori; mărire rată fotosinteză; amplificare eficienţă creştere; reducere
sensibilitate la atacuri.
c. Modificări ale factorilor de mediu: mărire cantitate de radiaţie pătrunsă prin coronament;
mărire cantitate de precipitaţii ajunse la sol; mărire temperatură sol.
3. Succesiunea forestieră
Toate componentele ecosistemice (climat, forme de relief, sol, biocenoză) se modifică în
timp; schimbările sunt rapide sau lente, depinzând de perturbaţiile regionale sau locale.
Cea mai vizibilă modificare din ecosistemele forestiere: cea a vegetaţiei (mai ales arbori)
care, spre exemplu, după incendii sau vătămări de vânt, se poate schimba dramatic în timp scurt
= succesiune forestieră, definită drept:
a. O modificare progresivă a structurii şi compoziţiei vegetaţiei (Grime, 1977).
b. Modificarea direcţională în timp a compoziţiei şi fizionomiei vegetaţiei într-un loc oarecare
(Finegan, 1984).
În general, succesiunile sunt:
a. Succesiune primară: se realizează pe un teren gol (fără vegetaţie) şi evoluează în absenţa
unor perturbaţii catastrofale.
b. Succesiune secundară: se datorează acţiunii unor perturbaţii asupra pădurii existente, căreia
îi afectează procesele şi îi distruge biocenoza prezentă.
În general, succesiunea primară este un proces autogenic (datorat unor factori endogeni,
interni), în timp ce succesiunea secundară este un proces alogenic (datorat unor factori exogeni,
externi). Însă dihotomia factori exogeni-factori endogeni este una artificială şi falsă, deoarece în
orice succesiune acţionează un amestec de factori din cele două clase.
După Clements (1905): „Succesiunea trebuie să progreseze de la un stadiu la altul si să se
încheie în cel mai înalt stadiu posibil sub condiţiile climatice prezente”.
De aceea, se consideră că succesiunea include iniţiere, selecţie, continuare şi terminare, cu
procesele de bază:
(1) Denudarea teritoriului;
(2) Migrarea;
(3) Colonizarea (eceza);
(4) Competiţia (inter- și intraspecifică);
(5) Reacţia;
(6) Stabilizarea;
(7) Regresiunea.
-6-
1. Denudarea teritoriului = este datorată acţiunii unor agenţi de denudare topografici (alunecări,
eroziune, depunere), climatici (secetă, îngheţ, zăpadă, vânt) sau biotici (prin acţiunea umană –
incendii, defrişări – sau a altor organisme – insecte, ciuperci, rozătoare, cervide etc.).
2. Migrarea din aproape în aproape sau pe sărite a speciilor pioniere disponibile către habitatul
„proaspăt” (gol sau denudat prin acţiunea factorilor perturbanţi) şi „umplerea” nişelor ecologice
vacante.
3. Eceza (colonizarea) = speciile imigrate se adaptează noului lor mediu de viaţă. Include:
germinarea seminţelor, creşterea, maturizarea şi reproducerea arborilor, prin care se ajunge ca
aceştia „să se simtă ca acasă”. Indivizii instalaţi încep să se grupeze (se realizează reunirea sau
agregarea lor); mai devreme sau mai târziu se ajunge la:
4. Competiţia (inter- şi intraspecifică) între indivizii şi speciile prezente în biotopul colonizat.
Competiţia exercită un rol de control în succesiune şi este cea mai intensă între indivizii de
aceeaşi talie (arbori-arbori, arbuşti-arbuşti) şi mai redusă între speciile de mărimi diferite.
5. Reacţia, prin care biocenoza migrată acţionează în diferite moduri asupra biotopului colonizat.
Reacţia este, în general, efectul combinat al acţiunii întregii biocenoze, însă rolul preponderent îl
joacă „competitorii de succes şi mai ales dominanţii”. Competiţia şi reacţia nu se succed, ci
acţionează simultan.
6. Stabilizarea biocenozei, care atinge o stare de echilibru dinamic cu mediul său de viaţă,
cunoscută drept stadiu de climax (stadiu adult, stadiu de maturitate sau, în cazul arboretului,
stadiu terminal). Acest stadiu marchează sfârşitul evoluţiei (dezvoltării) generale şi pare a
reprezenta un stadiu final, imuabil, în dinamica vegetaţiei.
7. Regresiunea, care se manifestă când comunitatea de plante degenerează, fiind modificată în
diferite grade de agenţii de denudare. O dată ce acţiunea acestor agenţi încetează, succesiunea se
reia în aceeaşi manieră normală.
Succesiunea secundară
Modelele de succesiune forestieră secundară după perturbaţii includ 4 stadii (faze) distincte:
I. Europa (Watt, 1947, pentru făgete): faze de creştere (upgrading) şi faze de descreştere
(downgrading), împărţite în 4 subfaze, respectiv:
a. Upgrading: (a) ochi (gap), urmată de (b) teren gol (bare);
b. Downgrading: (c) Oxalis, urmată de (d) Rubus.
II. America de Nord: modelul dezvoltării arboretului (Oliver, 1981), aplicat (a) după perturbaţii
majore, (b) în arborete cu una sau mai multe clase de vârstă (generaţii, cohorte), (c) cu arbori
care se regenerează într-o perioadă relativ scurtă după perturbare.
Stadii:
1. De iniţiere (instalare) a arboretului (stand initiation (establishment) stage)
2. De rărire a arboretului (stem exclusion (thinning) stage)
3. De reiniţiere a regenerării (understory reinitiation (transition) stage)
4. De echilibru (old-growth stage = steady-state)
-7-
1. Stadiul de iniţiere (instalare) a arboretului (stand initiation (establishment) stage)

- plantele care regenerează suprafeţe variabile ca mărime provin din seminţe nou diseminate, din
seminţiş preexistent, din lăstari de cioată, din drajoni.
- în funcţie de diverşi factori (tipul şi severitatea perturbaţiei, de strategia de regenerare a speciei,
de mersul vremii, de speciile ierbivore existente etc.), faza durează de la 5 la peste 100 de ani.
2. Stadiul de rărire a arboretului (stem exclusion (thinning) stage)

- în mod virtual, tot spaţiul de viaţă dintr-o pădure este ocupat, se realizează închiderea
coronamentului, seminţişul existent sub masiv moare, regenerarea arborilor se reduce consistent
sau încetează.
- are loc reducerea severă a desimii generaţiei iniţiale.
Acolo unde operează rărirea (mortalitatea) naturală, numărul de arbori se reduce gradat cu
vârsta odată cu creşterea mărimii indivizilor componenţi însă, deşi numărul de arbori se
micşorează exponenţial în timp, rata mortalităţii este aproximativ constantă, adesea între 1 şi 2%
pe an.
Însă, atunci când o perturbaţie afectează o pădure, modelul pe termen scurt al mortalităţii
naturale deviază de la cel aşteptat ca rezultat al competiţiei.
Numărul maxim de arbori dintr-un arboret este invers corelat cu mărimea (diametrul,
volumul, biomasa) arborelui = încercări pentru formularea matematică a reducerii progresive a
numărului de arbori la hectar, care nu iau în considerare vârsta şi condiţiile staţionale (clasa de
producţie):
i. Ecuaţia lui Reineke (1933):
ln(N) = a – 1,605 ln(D) - unde:
N = numărul de arbori la ha
D = diametrul mediu al arboretului
a = constantă care variază în funcţie de specie
-8-
ii. Legea lui Yoda et al. (1963) = „legea puterii -3/2 a eliminării naturale”:
ln(V) = k – 3/2ln(N) - unde:
V = volumul arborelui mediu
N = numărul de arbori la ha
K = constantă care depinde de specie
iii. Ecuaţia lui Weller (1977) = considerată o generalizare a legii lui Yoda et al., de forma:
V = k · N -1/(2φ)
unde V şi N au aceeaşi semnificaţie ca în ecuaţia de mai sus, iar -1/2φ are oarecum sensul lui (-
3/2) din ecuaţia lui Yoda et al. Coeficientul φ reflectă schimbările în forma arborelui odată cu
modificarea dimensiunii acestuia în timp.
3. Stadiul de reiniţiere a regenerării (understory reinitiation (transition) stage)

- începe rărirea naturală a arboretului, iar lumina începe să ajungă sub masiv;
- încep să se formeze ochiuri şi se re-iniţiază regenerarea arborilor, iar indivizii din seminţişul
preexistent pot trăi câţiva ani sau câteva decenii şi apoi muri.
Longevitatea acestei regenerări sub masiv poate dura de la câţiva ani (cvercinee) la peste 100
de ani (brad).
4. Stadiul de echilibru (old-growth stage = steady-state)

- urmează odată ce arborii din etajul (plafonul) superior îmbătrânesc şi cresc în diametru şi în
biomasă.
- regenerarea continuă, iar seminţişul preexistent creşte în mărime odată ce condiţiile de
vegetaţie de sub masiv se ameliorează.
- la finele fazei, datorită îmbătrânirii arborilor, dar şi acţiunii insectelor, bolilor, unor perturbaţii
minore sau majore, coroanele arborilor se dezintegrează, iar exemplare întregi mor, individual
sau în grupuri.
Ce modificări apar în timpul succesiunii?

a. În compoziţia vegetaţiei (discutat mai sus)
b. În biomasă: creşte uşor, linear sau logaritmic, spre un maxim în stadii târzii ale succesiunii.
Alternativ, biomasa poate creşte până la un maxim, apoi descreşte încet sau rapid în funcţie de
staţiune şi de condiţiile de acţiune ale perturbaţiei.
c. În biodiversitate:
i. Succesiuni primare: diversitatea numărului de specii poate fi:
1. Redusă, atunci când condiţiile staţionale sunt atât de severe încât puţine specii sunt
capabile să colonizeze noi habitate;
2. Ridicată, atunci când ele sunt foarte favorabile.
ii. Succesiuni secundare: spre exemplu, după incendii, multe specii pot lăstări; multe specii pot
supravieţui după uragane sau inundaţii = conduce la o bogăţie mai mare de specii ca în aceleaşi
stadii ale succesiunilor primare.
-9-
Legătură biodiversitate-stadii evoluţie arboret
1. Stadiul de iniţiere (instalare) a arboretului: diversitate ridicată în spaţiul descoperit imediat

după perturbare, odată ce speciile lăstăresc sau apare colonizarea cu puieţi din sămânţă.
2. Stadiul de rărire a arboretului: diversitate redusă datorită închiderii coronamentului şi
menţinerii dominante a speciilor de umbră.
3. Stadiul de reiniţiere a regenerării: diversitate redusă, însă în creştere odată ce apar goluri în
coronament.
4. Stadiul de echilibru: diversitate de la redusă la ridicată în funcţie de deschiderea
coronamentului şi de numărul de goluri, odată ce perturbaţii majore sau minore afectează arborii
bătrâni, în declin, mai mult decât arborii mai tineri din stadii mai timpurii ale succesiunii.
4. Modelele şi utilizarea lor în dinamica ecosistemelor forestiere

a. Modelele prezic modificările în compoziţia şi viteza de creştere a arboretelor după
perturbaţii naturale sau induse de om.
b. Modelele pot evalua comportamentul vegetaţiei în condiţii de mediu diferite de cele întâlnite
astăzi.
Cum se evaluează răspunsul (modificările) arboretelor la perturbaţii?
a. Prin măsurători prezente

b. Prin cunoaşterea trecutului
c. Prin abilitatea noastră de a face presupuneri (predicţii, proiecţii) pe baza cunoştinţelor de
ecologie teoretică (= producere modele).
a. Măsurători prezente
Ca şi monitorizarea periodică, măsurătorile prezente sunt de mare importanţă potenţială dar
prezintă o utilitate limitată în trecut deoarece, cu rare excepţii, pădurile (arboretele) nu au fost
măsurate suficient de mult (timp îndelungat) pentru a:
a. Detecta schimbările cantitative;
b. Distinge cauzele schimbărilor observate în prezent.
În plus, supravegherea (monitorizarea) de lungă durată a arboretelor este dificilă, intensivă
(costisitoare) şi presupune implicarea pe termen lung a indivizilor şi instituţiilor participante.
b. Cunoaşterea trecutului
- 10 -
Trecutul, în special informaţia oferită de analiza palinologică (polenanalitică) şi de corelaţia

acesteia cu istoria climatului, oferă importante informaţii privind modificările pe termen lung ale
distribuţiei arborilor şi speciilor.
Se asigură, astfel, informaţii privind rata (viteza) migraţiei seminţelor dintr-un landşaft,
precum şi schimbările în compoziţie care pot apărea într-o pădure.
Prin cunoaşterea trecutului NU se asigură şi informaţii privind rata (viteza) cu care se va
modifica compoziţia actuală a arboretelor.
DAR: deoarece, spre exemplu, relaţia dintre depunerile (depozitele) de polen şi climat sau
alţi factori de mediu este o corelaţie statistică, un model, ca un set explicit de presupuneri, poate
ajuta la înţelegerea cauzelor şi efectelor proceselor de lungă durată.
c. Abilitatea noastră de a face presupuneri (predicţii, proiecţii) pe baza cunoştinţelor de
ecologie teoretică
Modelele teoretice cu o bază „sănătoasă” (cu adevărat ştiinţifică) pot asigura înţelegerea ratei
schimbărilor în compoziţia arboretelor, în special ca răspuns la noile aspecte ale schimbărilor de
mediu.
Când ecologia este „la nivel maxim”, teoria este corelată cu observaţia, observaţiile sunt
corelate cu teoria, iar datele sunt culese sistematic într-un cadru teoretic care testează
generalizări majore. ÎNSĂ acest gen de ecologie este foarte consumator de timp şi muncă şi atât
de scump încât „descurajează” finanţarea şi, de aceea, doar rareori a fost realizată la scările
spaţială şi temporală necesare.
De aceea, modelele computerizate pot, în mod semnificativ, ameliora abilitatea noastră de a
răspunde la relaţiile de tip cauză-efect la scări spaţio-temporale mari şi îndelungate.
Ce este fundamental necesar: dezvoltarea unei teorii corelată cu observaţiile, care să fie
deschisă la teste de validare şi de calibrare şi care să coreleze modificările în populaţii şi
comunităţi cu condiţiile de mediu.
Ştiinţă, teorie şi modele

Orice ştiinţă presupune (include) teorii şi orice teorie presupune un model care explică cum
un obiect de studiu „lucrează” – de aceea, gândim şi explicăm ştiinţa prin modele ale realităţii.
MODEL: simplificare intenţionată a realităţii, astfel încât fenomene de interes pot fi
examinate, analizate şi înţelese.
Modelele se utilizează în două moduri:
a. În modelul conceptual: modelul este o metaforă, folosită pentru a explica cum ceva
„funcţionează”;
b. În modelul formal: modelul este explicit în termeni matematici sau numerici (spre exemplu, o
simulare pe calculator).
Modele în dinamica ecosistemelor forestiere
a. Modele globale simple

b. Modele de analiză sistemică
c. Modele de analiză statică a structurii arboretelor
d. Modele simple de dinamica populaţiilor
e. Modele biofizice
f. Modele fiziologice
a. Modele globale simple

Scop: de a investiga ciclul global al carbonului şi rolul vegetaţiei în acel ciclu (caz model
Bacastow şi Keeling, 1973).
- vegetaţia: a fost caracterizată extrem de simplu ca una sau două “cutii” conectate prin linii de
flux la atmosferă şi la sol.
- 11 -
Rezultat: doar considerarea „soartei” dioxidului de carbon emis către atmosferă, fără a se
preocupa în vreun fel de detalii despre vegetaţie sau despre procesele ecologice.
b. Modele de analiză sistemică

= cazul modelelor referitoare la ciclurile biogeochimice (Odum, 1957; Patten, 1971).
- construite „de sus în jos”: fenomenele sunt descrise printr-o serie de „cutii” (reprezentând
„depozitul” unei variabile de interes, fie materie, fie energie) şi săgeţi (reprezentând fluxurile
dintre compartimentele „depozitelor”).
- s-a încercat ca „formalismul” dezvoltat în ştiinţele inginereşti să asigure o bază pentru
înţelegerea complexităţii proceselor ecologice.
S-a realizat: utilizarea calculatoarelor analoage care au produs un model electronic-fizic al
sistemului, precum şi dezvoltarea unor metode matematice formal-analitice pentru soluţionarea
unor sisteme lineare.
DAR: procesele complexe şi dinamica reală a comunităţilor şi ecosistemelor nu au putut fi
caracterizare de aceste metode; sunt folosite în prezent în mod frecvent pentru analiza ciclurilor
chimice în ecosisteme forestiere individuale.
c. Modele de analiză statică a structurii arboretelor

- au combinat considerarea schimbului de energie cu schimbul de apă şi dioxid de carbon (în
fotosinteză şi respiraţie) în cazul arboretelor considerate static (arborii = au fost considerați
structuri fixe în timp şi în spaţiu).
= modele folositoare pentru (a) definirea limitelor producţiei şi (b) în considerarea efectelor
posibile ale creşterii concentraţiei CO2 din atmosfera apropiată vegetaţiei asupra producţiei
primare (Waggoner şi Reifsnyder, 1981).
- recent, astfel de modele au încorporat şi aspecte privind bilanţul apei şi rata (viteza)
transpiraţiei arborilor (Running, 1984).
DAR: (a) Modelele globale simple, (b) modelele de analiză sistemică şi (c) modelele de analiză
statică a structurii arboretelor NU au permis proiectarea (prognoza) schimbărilor de lungă durată,
astfel ca procesele dinamice gen succesiunea ecologică să poată fi considerate.
d. Modele simple de dinamica populaţiilor

- de la început (final de secol 19 şi început de secol 20) s-au ocupat de populaţiile animale.
- până la începutul anilor 1970, marea majoritate au fost de tip determinist (spre exemplu, au
inclus rate fixe ale naşterii, creşterii şi mortalităţii) şi doar foarte puţine modele au inclus procese
stochastice.
- în plus, modelele iniţiale de dinamica populaţiilor NU au considerat în nici un fel starea
mediului înconjurător; mediul a fost considerat fie constant, fie ca având o singură variabilă care
s-a modificat ciclic pentru a determina modificări ciclice ale populaţiilor.
- chiar şi modelele produse relativ recent (Buongiorno şi Michie, 1980; Malanson, 1984; Wu et
al., 1987) au fost tot de tip determinist, considerând mediul constant şi având constante ratele
naşterii (apariţiei) şi mortalităţii.
e. Modele biofizice
= produse la nivel individual (frunze sau plante individuale), studiind schimbul de energie dintre
vegetaţie şi mediul înconjurător (Gates, 1962).
- modelele biofizice au început cu „primul principiu” (înţelegerea cauzelor şi efectelor) privind
schimbul de energie dintre diverse „suprafeţe” şi atmosferă şi privind schimbul de CO2 şi apă în
timpul proceselor de creştere şi respiraţie ale vegetaţiei.
- unele modele de analiză statică a structurii arboretelor au aplicat principiile modelelor
biofizice, cu toate că ultimele modele se aplică la o scară mult mai mică (arbore individual sau
- 12 -
component al unui arbore, gen o frunză) decât modelele statice. În plus, modelele biofizice se pot
aplica în situaţii în care un organism nu este fix în spaţiu sau în timp (caz animale terestre).
Avantaje modele biofizice:
a. Ajută la înţelegerea avantajelor evoluţionare ale structurilor;
b. Pot pronostica răspunsurile unui arboret oarecare, care este static structural în timp, la
schimbul de energie cu mediul său înconjurător.
DAR: modelele biofizice nu au fost utilizate pentru a investiga dinamica temporală a
structurii vegetaţiei (producţie, creştere, mortalitate a populaţiilor sau dinamica comunităţii).
Construirea unui model de dinamica arboretelor cât mai complet

- presupune realizarea unui compus „hibrid”, care să includă atât aspecte specifice modelelor de
dinamica populaţiilor, cât şi:
a. Un număr mare de specii.
b. Nu consideră evenimentele continue.
c. Include procese stochastice ca o parte componentă fundamentală a dinamicii.
d. Corelează regenerarea şi creşterea cu câteva variabile de mediu.
Un astfel de model TREBUIE să incorporeze (a) relaţiile vegetaţie-mediu, (b) condiţiile de
mediu variabile în timp, precum şi (c) interacţiunile competitive dintre mulţi indivizi aparţinând
multor specii.
DE CE COMPETITIVE?
Pentru a explica modelele de creştere şi dezvoltare a arboretelor, s-au utilizat două procese
de interacţiune între arbori: mutualism şi competiţie.
a. Mutualism: în mod istoric, arborii dintr-un arboret, implicit sau explicit, s-a presupus să fie
mutual interdependenţi pentru a putea supravieţui şi creşte.
b. Competiţie: majoritatea oamenilor de ştiinţă-silvicultori consideră că interacţiunea dintre doi
arbori forestieri constă, în mod obişnuit, în faptul că unul are un avantaj şi domină sau elimină pe
celălalt = competiţie.
Însă competiţia, nu mutualismul, este actualmente considerată ca principalul model de
interacţiune între speciile de arbori, chiar dacă mutualismul şi competiţia pot coexista, până la
un anumit grad, între speciile de arbori.
Exemple că interacţiunile dintre arbori sunt mai mult competitive decât mutuale:
1. Comportarea arboretelor gospodărite şi exploatate.
2. Migraţia speciilor şi longevitatea comunităţilor forestiere.
3. Introduceri de specii; eliminări recente de specii.
4. Dovezi recente de distribuţie pe clase de vârstă şi perturbaţii în arborete.
Modele moderne
Se realizează utilizând relaţii explicite de tip cauză-efect, prin care se pronostichează
compoziţia arboretului şi condiţiile de mediu = model conceptual, model mecanistic sau model
cauză-efect.
În acest mod, fiecare relaţie dintre o variabilă biologică şi un factor de mediu poate fi
analizată şi modificată astfel încât motivaţia logică a rezultatelor poate fi făcută explicită.
Acceptarea acestei metode moderne de modelare depinde aproape integral de credinţa
noastră că relaţiile cauză-efect sunt corecte.
Ce variabile se includ în formularea descrierii matematice a dinamicii arboretelor?

a. Cantitatea de biomasă, producţia (atât totală, cât şi pe specii), desimea-densitatea arboretului,
forma arborilor;
b. Diversitatea şi dominanţa speciilor;
- 13 -
c. Conţinutul de materie organică din sol;

d. Variabile biogeochimice;
e. Conţinutul de substanţe chimice din vegetaţie şi din sol;
f. Conţinutul de elemente chimice „pierdute” în atmosferă şi în procesele de eluviere;
g. Raportul C/N şi dintre alte elemente chimice din sol;
h. Variabile hidrologice: evapotranspiraţia şi conţinutul de apă din sol.
Proprietăţile unui model de dinamică a arboretului
a. Proprietăţi dinamice minime:

1. Reproduce realist creşterea la vârsta şi mărimea maximă observată să se producă în regiunea
în care se va aplica modelul.
2. Stimulează realist competiţia pentru lumină între indivizi.
3. Stimulează realist modelele de succesiune în compoziţie, desime (N/ha), densitate (G/ha),
biomasă.
4. Produce un răspuns realist privind creşterea, mortalitatea şi regenerarea arborilor în
condiţiile acţiunii unor factori de mediu majori gen lumină, conţinut de apă, fertilitate sol.
b. Proprietăţi dinamice dorite:
1. Răspunde realist la evenimente climatice extreme.
2. Răspunde realist la factori climatici sezonali (uscăciune de primăvară sau de vară,
perioade neobişnuite de călduri de primăvară).
„Ieşirile” unui model de dinamică a arboretului

a. „Ieşiri” minime cerute:
1. Desimea arboretului (totală şi pe specii)
2. Suprafaţa de bază (totală şi pe specii)
3. Biomasă (totală şi pe specii)
4. Biomasă împărţită pe principalele componente (frunze, scoarţă, rădăcini, tulpină)
5. Volum al lemnului comercializabil (total şi pe specii)
b. „Ieşiri” dorite, dar nu (neapărat) necesare:
1. Evapotranspiraţie
2. Conţinutul de carbon (total, pe specii şi pe componente)
3. Conţinutul de azot (total, pe specii şi pe componente)
4. Conţinutul altor elemente chimice (total, pe specii şi pe componente)
5. Componente ale materiei organice moarte: litiera provenită din frunze, ramuri etc.
6. Vârsta şi mărirea arborilor la extincţie.
Modelul unui fenomen ecologic complex aşa cum este pădurea nu poate fi niciodată
considerat terminat.
Modelul este o „parte integrală a progresului ştiinţei”, în timp el servind ca o „serie progresiv
ameliorată de aproximări”.
De aceea, modelul trebuie structurat într-un mod „deschis”, astfel încât „presupunerile” pot
fi modificate uşor, iar diverse „presupuneri” pot fi testate şi comparate.
Modelul JABOWA II (Botkin, 1993)

S-a construit după modelul descris mai sus, luând în considerare:
- mediul forestier (creşterea arborilor în d şi h)
- competiţia dintre arborii vecini
- dinamica temperaturii în arborete
- bilanţul apei în sol şi condiţiile de umiditate din sol
- condiţiile nutritive din sol şi ciclurile chimice
- 14 -
- influenţa factorilor de mediu asupra arborilor individuali

- funcţiile de răspuns ale arborilor individuali la acţiunea acestor factori
- schimbul de elemente chimice între arborii individuali şi mediul lor
- mortalitatea arborilor
- reproducerea şi regenerarea arborilor
5. Aplicaţii ale dinamicii ecosistemelor forestiere în Silvicultură

1. Efectele climei şi modificărilor climatice asupra factorilor perturbatori din ecosistemele
forestiere (în legătură cu dinamica ecosistemelor)
După cum se cunoaşte, TOATE pădurile sunt modelate de regimul factorilor perturbatori
determinaţi de variabilitatea climatică a temperaturii, umidităţii şi vânturilor, care afectează
incendiile, fauna forestieră şi diverse procese ecosistemice.
Structura şi funcţionarea pădurii în orice moment sunt echilibre dinamice între procese de
maturare (spre exemplu, creşterea arborilor) şi factori perturbatori la diferite scări spaţiale şi
temporale.
Factorii perturbatori, care afectează mărimea şi structura pe clase de vârstă a arborilor şi a
pădurii, compoziţia acesteia, funcţiile ecosistemice şi valorile socio-economice ale pădurii, sunt
la rândul lor afectaţi de către climă şi schimbările ei.
Ce se prognozează referitor la climă (secolul al XXI-lea)?

1. Creşterea generală a temperaturilor, în special estivale (cu 2-4 grade Celsius);
2. Modificarea regimului precipitaţiilor, cu agravarea stresului hidric de primăvară şi vară:
a. Mai reduse în timpul sezonului de creştere (vegetaţie).
b. Mărite în perioada de repaus vegetativ.
Efecte schimbări climatice

- alungirea perioadei de vegetaţie
- mărirea productivităţii pădurilor, fenomen început în anii 1980
- modificarea arealului natural al speciilor forestiere (urcare în altitudine şi latitudine)
- modificarea interacţiunii dintre specii (insecte, patogeni – vezi ulterior)
Climă şi incendii
- influenţele datorate schimbărilor climatice asupra extinderii, severităţii şi frecvenţei incendiilor
depind de (a) modul de gospodărire a pădurilor, (b) frecvenţa şi severitatea uscăciunii, (c)
gradaţiile de insecte etc.
- rărirea arboretelor, incendiile controlate şi alte măsuri pentru reducerea cantităţii de material
lemnos posibil de incendiat pot fi eficace pentru reducerea vulnerabilităţii arboretelor de efectele
mediate de către incendii ale schimbărilor climatice.
- efectele variaţiilor climatice naturale TREBUIE considerate când se interpretează modificările
observate asupra regimului incendiilor. Caz: ciclu climatic din S-V Americii de Nord, cu decenii
alternante de precipitaţii sub şi peste medie. În perioadele mai umede, pătura forestieră se
extinde şi măreşte cantitatea de material inflamabil. Perioadele mai uscate ucid arborii direct dar
pot crea şi incendii care “curăţă” mari suprafeţe de pădure.
Climă, boli şi dăunători

Modificările climatului pot afecta bolile şi dăunătorii forestieri prin:
- efecte fiziologice directe asupra ierivorelor şi patogenilor
- efecte asupra mecanismelor de apărare ale arborilor faţă de ierbivore şi agenţi patogeni
- efecte asupra predatorilor, competitorilor şi organismelor aflate în relaţii mutuale cu ierbivorele
şi patogenii.
- 15 -
DAR: mecanismele de apărare ale plantelor tind să fie pozitiv corelate cu condiţiile de mediu
care favorizează creşterea acestora (mărirea precipitaţiilor conduce la amplificarea creşterii
plantelor şi la mărirea eficacităţii mecanismelor de apărare a plantelor);
În acelaşi timp, nivelul de apărare a plantelor tinde să se reducă când accesul lor la apă şi
elemente minerale se măreşte.
Interacţiunile dintre dăunătorii pădurilor şi incendii pot fi un determinant de bază al
structurii şi funcţionării pădurilor.
În anumite situaţii, interacţiunea lor produce un sistem feed-back pozitiv destabilizator. Spre
exemplu, incendiile pot provoca gradaţii de boli şi dăunători, în timp ce bolile şi dăunătorii pot
mări probabilitatea de apariţie a incendiilor.
În alte situaţii, incendiile pot reduce gradaţiile de insecte iar incendiile pot promova apariţia
şi dezvoltarea unor arborete echiene pe suprafeţe mari, care prezintă un risc ridicat de vătămări
datorate bolilor şi dăunătorilor.
Evidenţe ale influenţei schimbărilor climei asupra bolilor şi dăunătorilor:
- fiziologia bolilor şi dăunătorilor este puternic sensibilă la temperatură, cu rata metabolismului
tinzând să se dubleze la o creştere a temperaturii cu 10 grade;
- fenologia speciilor de insecte “avansează” în condiţiile temperaturilor mai ridicate, ca şi
distribuţia insectelor înspre nord;
- creşterea precipitaţiilor favorizează patogenii forestieri prin mărirea sporulaţiei, diseminarea şi
infectarea gazdei.
În mod cert, condiţiile climatice mai calde au contribuit la unele epidemii de insecte:
- gândaci de scoarţă în America de Nord
- defoliatori în Scandinavia
- afide în Marea Britanie
- omida procesionară în Europa continentală
Climă şi plante invazive

Modificările climatice pot afecta pădurilor prin alterarea condiţiilor de mediu şi mărirea
disponibilităţii nişelor ecologice pentru speciile invazive.
Schimbările climatice facilitează răspândirea speciilor invazive prin accelerarea ratei
(vitezei) perturbaţiilor şi prin contribuţia la „pierderea” speciilor autohtone, în paralel cu mărirea
arealului şi competitivităţii plantelor invazive.
Sensibilitatea ecosistemelor la invazia de plante alohtone a fost corelată cu bogăţia de specii,
cu perturbarea ecosistemelor şi cu funcţionalitatea speciilor. Perturbările şi pierderea de specii
autohtone pot deschide nişe şi reduce competiţia pentru speciile invadatoare.
2. Rezistenţa şi rezilienţa ecosistemelor forestiere la schimbări climatice

Sistemele biologice menţin un anumit nivel de rezistenţă la modificările mediului
înconjurător. Rezistenţa este datorată diversităţii genetice, adaptabilităţii speciilor şi
ecosistemelor, distribuţiei (repartiţiei) habitatelor etc.
Exemple:
1. Pădurile tropicale amazoniene par a fi mai rezistente la recentele perioade calde şi uscate decât
au prezis modelele climatice, posibil ca rezultat al depăşirii efectului negativ al uscăciunii de
către producţia mai ridicată a pădurii ca efect al creşterii concentraţiei CO 2 din atmosferă.
2. Efectele benefice ale plantelor din subetaj sau subarboret asupra regimului hidric din sol
contribuie la rezistenţa la uscăciune a ecosistemelor forestiere din pădurile tropicale ale
Malaeziei.
DAR: modificările climatice pot avea o astfel de amplitudine încât să depăşească rezistenţa
ecosistemelor şi să le modifice (altereze) sau chiar să le transforme (degradeze) spre alte biomuri
(spre exemplu, de la pădure la păşune).
- 16 -
Astfel de impacturi: exacerbate şi lipsite de predictibilitate pe areale mari fragmentate

datorită modificărilor (pierderilor) de habitate, fragmentării pădurilor şi incapacităţii de migraţie
a speciilor = caz păduri tropicale, subtropicale şi temperate, din zonele ţărilor dezvoltate.
DECI: schimbările climatice şi modificările în folosinţa terenurilor sunt direct şi puternic
corelate.
Ce măsuri sunt necesare pentru reducerea impactului modificărilor climatice

şi efectelor acestora?
1. Protecţia solului contra eroziunii.
2. Protecţia solului contra vătămărilor de exploatare (tasare), prin utilizarea în arborete a
instalaţiilor pe cablu, a culoarelor de exploatare, lăsarea resturilor de exploatare.
3. Alegerea speciilor forestiere cele mai bine adaptate la staţiune, după identificarea amănunţită
a cuplurilor staţiuni-specii de proscris sau de evitat. Atenţie maximă la speciile puţin tolerante la
stresul hidric: FA, ST, FR, DU, BR, MO.
4. Favorizarea sistematică a diversităţii de specii compatibile cu staţiunea.
5. Respectarea scrupuloasă a regiunilor de provenienţă a materialului de reproducere, utilizarea
acestuia provenind doar din surse legale şi testate (plantaje semincere, arborete-surse de seminţe
etc.).
6. Regenerarea arboretelor predominant pe cale naturală (puternică diversitate genetică intra-
populaţională, adaptare in situ, rezistenţa arboretelor tinere la stres hidric etc.), dar şi prin
plantţii, respectând adecvarea staţiune-specie-provenienţă.
7. Gestionarea activă (dinamică) a resurselor genetice, atât pentru speciile autohtone
(respectarea provenienţelor, cunoaşterea adaptărilor locale, favorizarea amestecului de polen
între arborete situate la distanţe mici şi mijlocii, gestionarea arboretelor surse de seminţe), cât şi
exotice, naturalizate sau ameliorate (alegere provenienţe adaptate, evoluţia criteriilor de selecţie).
8. Dinamizarea silviculturii, diminuând suprafaţa de bază (maximum 35 m2/ha în brădete şi
molidişuri adulte, 30 m2/ha în cvercete, 25 m2/ha în făgete adulte de codru regulat; 30 m2/ha în
arborete neregulate şi grădinărite de răşinoase) pentru ameliorarea rezistenţei la stresul hidric, cu
un ritm adaptat la starea şi vârsta arboretelor. O silvicultură dinamică include: rărituri precoce şi
de sus, cu periodicitate regulată, în folosul arborilor de viitor; rărituri moderate şi frecvente în
arborete adulte prea dese, conduse anterior “timid”, pentru a nu le destabiliza şi mai mult;
controlul şi protejarea subetajului etc.
9. Reconsiderarea criteriilor de exploatabilitate, reducând vârsta exploatabilității sau diametrul-
ţel în funcţie de modul de conducere a arboretelor, de creşterea productivităţii lor, de necesitatea
reducerii riscurilor privind factorii aleatori climatici şi cererea pieţei.
În condiţiile schimbărilor climatice şi ale măririi productivităţii arboretelor, rezultă că:
a. Trebuie recoltate arboretele deperisante înaintea alterării arborilor pe picior.
b. Trebuie recoltaţi arborii de calitate mediocră la diametre ţel mici.
c. Trebuie produşi arbori mai groşi la aceeaşi vârstă a exploatabilităţii ca anterior (caz ST).
d. Trebuie produşi arbori de acelaşi diametru ţel ca anterior sau chiar mai mici (funcţie de
tendinele pe termen lung ale pieţei), dar la vârste mai reduse (caz MO, BR, FA, pini).
10. Menţinerea şi favorizarea biodiversităţii, care este un atu pentru adaptare aecosistemelor
forestiere (insule de arbori bătrâni, coridoare ecologice, arbori-biodiversitate...) şi producerea
unei definiţii evolutive a “bunei stări de conservare a habitatelor naturale”.
11. Menţinerea şi adaptarea reţelelor de monitoring naţional şi european.
12. Dezvoltarea unei “culturi de gestiune a crizelor” (uscări, boli, dăunători, incendii, vătămări
de vânt etc.) şi ameliorarea ei graţiei experienţei acumulate.
- 17 -
De ce ar mai avea nevoie administratorii de păduri?

1. Informaţii privind schimbările climatice la nivel cât mai local.
2. Sisteme de monitorizare cantitativă a modificărilor din ecosistemele forestiere.
3. Identificarea combinaţiilor riscante specie-staţiune.
4. Ameliorarea cunoştinţelor privind variabilitatea adaptativă a speciilor, pentru o mai bună
apreciere a capacităţii lor de adaptare.
5. Elaborarea de modele de creştere luând explicit în considerare variabile climatice şi edafice.
6. Elaborarea de ghiduri silviculturale “economice” privind gestiunea apei şi care să amelioreze
rezistenţa şi rezilienţa arboretelor forestiere.
7. Ameliorarea diagnosticului şi gestiunii fenomenului de uscare a arboretelor. Ameliorarea
nivelului cunoştinţelor privind uscarea arboretelor şi acţiunea bioagresorilor asupra calităţii
tehnologice a lemnului, pentru a anticipa mai corect deciziile de gestiune şi a valoriza superior
produsele lemnoase.
- 18 -

Dinamica Ecosistemelor Forestiere I Curs 2020 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dinamica Ecosistemelor Forestiere I Curs 2020 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu ………………………………………………….…..

Dinamica ecosistemelor forestiere (I)

Panta rhei! (Totul curge!) (Heraclit din Efes, 540-475 î.Hr.)

Dinamica ecosistemelor forestiere (= a arboretelor): se ocupă de:

Dinamica biocenozelor: se ocupă de evoluţia în timp a structurii unei comunităţi, indusă

Dinamica populaţiilor: procesul care caracterizează fluctuaţiile constatate în efectivele şi

2. Perturbaţii (factori perturbatori) şi dinamica acestora

Tipuri de perturbaţii: incendii, inundaţii, atacuri de insecte, agenţi patogeni, uragane,

La aceste perturbaţii naturale se adaugă intervenţia umană:

2. După frecvenţa de manifestare

3. După scara de realizare

Perturbaţiile ca proces ecosistemic

Din perspectivă ecosistemică, câteva aspecte trebuie considerate referitor la perturbaţii:

a. Scară: poate fi regională (uragane, tornade, incendii) sau locală (arboret).

c. Efectul diferenţiat al perturbaţiilor:

- inundaţiile au un efect mai semnificativ asupra formelor de relief şi solului, deci

d. Acţiunea concomitentă (suprapusă) a perturbaţiilor

e. Perturbaţii datorate oamenilor

Principalele perturbaţii ale ecosistemelor forestiere

Incendiile în ecosistemele forestiere au rol în:

În S.U.A., US Forest Service şi US Park Service: au introdus programe de „incendii

3. Vânturi: au efecte enorme asupra structurii, compoziţiei şi funcţionării ecosistemelor

Schimbări în compoziţia biocenozei datorate perturbaţiilor

c. Impactul crescut al animalelor

Efectele perturbaţiilor asupra structurii şi funcţionării ecosistemelor

Răspunsuri anticipate în ecosistemul pădurii după perturbaţii

1. Stadiul de iniţiere (instalare) a arboretului (stand initiation (establishment) stage)

2. Stadiul de rărire a arboretului (stem exclusion (thinning) stage)

3. Stadiul de reiniţiere a regenerării (understory reinitiation (transition) stage)

4. Stadiul de echilibru (old-growth stage = steady-state)

Ce modificări apar în timpul succesiunii?

Legătură biodiversitate-stadii evoluţie arboret

1. Stadiul de iniţiere (instalare) a arboretului: diversitate ridicată în spaţiul descoperit imediat

4. Modelele şi utilizarea lor în dinamica ecosistemelor forestiere

Cum se evaluează răspunsul (modificările) arboretelor la perturbaţii?

a. Prin măsurători prezente

Trecutul, în special informaţia oferită de analiza palinologică (polenanalitică) şi de corelaţia

Ştiinţă, teorie şi modele

Modele în dinamica ecosistemelor forestiere

a. Modele globale simple

a. Modele globale simple

b. Modele de analiză sistemică

c. Modele de analiză statică a structurii arboretelor

d. Modele simple de dinamica populaţiilor

Construirea unui model de dinamica arboretelor cât mai complet

Ce variabile se includ în formularea descrierii matematice a dinamicii arboretelor?

c. Conţinutul de materie organică din sol;

Proprietăţile unui model de dinamică a arboretului

a. Proprietăţi dinamice minime:

„Ieşirile” unui model de dinamică a arboretului

Modelul JABOWA II (Botkin, 1993)

- influenţa factorilor de mediu asupra arborilor individuali

5. Aplicaţii ale dinamicii ecosistemelor forestiere în Silvicultură

Ce se prognozează referitor la climă (secolul al XXI-lea)?

Efecte schimbări climatice

Climă, boli şi dăunători

Climă şi plante invazive

2. Rezistenţa şi rezilienţa ecosistemelor forestiere la schimbări climatice

Astfel de impacturi: exacerbate şi lipsite de predictibilitate pe areale mari fragmentate

Ce măsuri sunt necesare pentru reducerea impactului modificărilor climatice

De ce ar mai avea nevoie administratorii de păduri?

S-ar putea să vă placă și