Dendrologie

- curs -

prof. Dagmar Vișoiu

1. Notiuni introductive

1.1. Dendrologia ca disciplină

 Dendrologia (din gr. dendron=arbore și logos=știință) este o disciplină complexă care descrie plantele
lemnoase din punctele de vedere taxonomic-sistematic, morfologic, arealogic, ecologic şi genetic cât şi din
punctul de vedere al valorii lor silviculturale sau ornamentale.
Deoarece nu dispune şi de o metodă proprie de cercetare, dendrologia nu este o ştiinţă, este de fapt o
disciplină de învăţământ care sintetizează cunoştinţele despre speciile lemnoase dobândite de alte ştiinţe prin
metodele lor de investigaţie proprii şi anume:
• cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică, preluate din Taxonomia şi
Sistematica plantelor;
• cunoştinţele privind anatomia şi morfologia, preluate din Anatomia şi Morfologia plantelor;
• cunoştinţele privind răspândirea în spaţiul geografic, preluate din Geografia plantelor(Arealogia
plantelor);
• cunoştinţele privind ecofiziologia şi comportamentul ecologic, preluate din Ecofiziologia şi
Ecologia plantelor;
• cunoştinţele privind rasele, ecotipurile şi provenienţele, preluate din Genetica ecologică a plantelor;
• cunoştinţele privind valoarea silviculturală şi peisagistică, preluate din Silvicultură şi din Arhitectura
peisageră.
Deoarece stiinţele amintite mai sus, de regulă, nu s-au ocupat decât de unele din aceste specii,cercetătorii
dendrologii au trebuit să investigheze aceste aspecte pentru toate speciile de plante lemnoase. Pentru
aceste investigaţii cercetătorii dendrologii au folosit metodele specifice ştiinţelor respective. Astfel, dacă au
urmărit să stabilească comportamentul ecologic au apelat la metodele ecologiei sau dacă au urmărit să
stabilească răspândirea în spaţiul geografic au apelat la Arealogia plantelor; dacă au fost interesaţi de
poziţia taxonomică a speciilor au apelat la metodele cunoscute ale taxonomiei ş.a.m.d.
Studiile dendrologice includ şi preocupări privind cunoaşterea structurii anatomice a lemnului la
principalele specii forestiere,care sunt cercetate în detaliu la disciplinele specializate ca Studiul
lemnului,Tehnologia lemnului.
Din punct de vedere didactic dendrologia reprezintă o disciplină de bază pentru pregătirea
silvicultorilor pentru că le oferă, sintetic, toate cunoştinţele necesare pentru folosirea eficientă a
speciilor lemnoase în cultura pădurilor şi chiar în crearea şi îngrijirea spaţiilor verzi (Doniţă, 2004).
Dendrologia s-a individualizat ca disciplină didactică, relativ târziu, deoarece, la început şi încă şi acum în
unele ţări, descrierea speciilor lemnoase se făcea şi se face în cursurile de silvicultură, de industrializare a
lemnului, de produse accesorii ale pădurii, de arboricultură, etc.
În ţara noastră dendrologia ca disciplină separată a fost predată în cadrul Facultăţii de Silvicultură
începând din anul 1939. Dintre specialiştii români care s-au consacrat acestei discipline trebuie amintit în
primul rând Alexandru Beldie care a elaborat un Determinator al plantelor lemnoase în timpul iernii
(1946), un Determinator general al plantelor lemnoase din România (1953). In lucrarea Ecologie
Forestieră, Doniţă şi colab. (1978) au facut o caracterizare arealogică şi ecologică a speciilor lemnoase.
Un tratat privind Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în RPR a publicat Ion Dumitriu-Tătăranu
(1960). Atanasie Haralamb (1967) a publicat în anul 1967 Cultura speciilor forestiere, care, referindu-se în
special la probleme de cultură, conţine şi descrieri ale plantelor lemnoase. O serie de cursuri universitare
de Dendrologie au fost elaborate de Emil Negulescu şi Alexandru Săvulescu (1957, 1965), de Victor Stănescu
(1979), V. Stănescu, Nicolae Sofletea şi Oana Popescu (1997), Nicolae Doniţă ş.a. (1998, 2004), N. Sofletea,
Lucian Curtu (2001,2007). V. Zanoschi, I. Sârbu şi A. Toniuc (1996) au publicat Flora lemnoasa spontană şi
cultivată din România" in patru volume. Tot relativ recent a apărut tratatul de "Arboricultură ornamentală"
elaborat de Ana-Felicia Iliescu (1994, 1998) conţinând descrierea sintetică a speciilor lemnoase cultivate în
România precum şi lucrarea „Specii lemnoase ornamentale din Romănia” (Vişoiu, 2oo4).
Dintre numeroasele lucrări străine privind speciile lemnoase, publicate de-a lungul ultimelor decenii, se
pot aminti: Dendrologie forestiere, Guide de Dendrologie (Jacamon 1970), Le grand livre internaţional des
arbres (Johnson 1974), Praktische Dendrologie (Hieke 1989), Nadelgehölze(G.Krüssmann,1979)Handbuch
der Laubgehölze (G.Krüssmann1962)ş.a.

1.2. Bazele ştiinţifice ale dendrologiei

1.2.1. Bazele taxonomice şi sistematice

Dpdvd taxonomic, în linii mari se respectă sistemul de clasificare adoptat în Flora Europaea şi în Flora
României, vol. I-XIII, lucrări elaborate în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der Pflanzenfamilien” a lui
A. Engler (sistem adus la zi în manualul de Botanică Strasburger, 1991), care stă la baza marilor lucrări
floristice.

Specia, ca unitate taxonomica de bază, are ca supraunităţi genul, familia, ordinul, subîncrengătura,
încrengătura şi unități intraspecifice subspecia, varietatea, forma. În unele situaţii au fost introduse şi unităţi
ca subfamilia,tribul,subgenul,secţia,seria.

Subspecia,ca unitate sistematică inferioară speciei,care se deosebeşte în general uşor,are origine comună şi
înrudire genetică cu alte subspecii ale aceleaşi specii,din care cauză se încrucişează uşor între ele şi dau
naştere la hibrizi fertili. Este totodată o rasă geografică şi regional-ecologică.

Rasa geografică ocupă teritorii mari şi continue,fiind expresia adaptării speciilor la un anumit climat
general,cu o specificitate fizionomică.

Ecotipul reprezintă rezultatul adaptării speciei la climate locale sau pe substrate litologice şi soluri cu
caracteristici particulare.La speciile forestiere,ecotipurile se individualizează atunci cănd apar variaţii
discontinue,ceea ce face să fie mai larg recunoscute numai în puţine cazuri la stejar,pin silvestru,frasin
(Stănescu,1988).
În analiza unităţilor intraspecifice se prezintă cu ecotipuri edafice şi mai puţin ecotipuri climatice,care se
raportează la anumite rase geografice.

Rasa geografică şi ecotipul au caractere ereditare şi o oarecare independenţă în procesul de înmulţire şi de

evoluţie,cunoaşterea acestora prezintă interes practic în organizarea producţiei.

Provenienţa, o altă unitate specifică plantelor lemnoase,este reprezentată în natură prin exemplare în
asociaţii. Provenienţele includ grupări distincte de arbori respectiv arborete legate de un anumit mediu fizico-
geografic,iar in alegerea provenienţelor pentru executarea lucrărilor împăduriri cele mai indicate sunt
provenienţele locale.

Clona,unitatea intraspecifică folosită la plopi şi sălcii,are o conotaţie genetică,incluzănd descendenţi obţinuţi

pe cale vegetativă.

1.2.2. Bazele morfologice ale dendrologiei

După nivelul la care se produce ramificaţia axului principal şi înălţimea lor, plantele lemnoase se
împart, în arbori, arbuşti, semiarbuşti şi liane (Zanoschi, Sârbu, Toniuc, 1996) .
Arborii, sunt plante lemnoase care depăşesc înălţimea de 7 m şi au tulpina diferenţiată în trunchi şi
coroană. Majoritatea arborilor au o înfăţişare caracteristică, după care pot fi recunoscuţi, chiar de la
distanţă. Acest aspect exterior, numit şi habitus, depinde de tipul de ramificaţie al tulpinii, de unghiul pe
care-l fac ramurile de ordinul I cu axul principal, de bogăţia ramurilor, de mediul în care trăieşte planta
etc. Un arbore izolat are alt port decât un individ aparţinând aceleiaşi specii care creşte în masivul
pădurii. Astfel, arborele izolat are coroana bogată, ramuri lungi, întinse lateral, care coboară până jos pe
trunchi (neelagat); cel crescut în masiv are ramuri puţine şi mai scurte, formînd o coroană redusă la vârful
tulpinii (elagat). Factorii decisivi în modelarea coroanei sunt lumina şi vântul care influenţează puternic
habitusul arborilor izolaţi.
In funcţie de înalţimea realizată, arborii se împart în:
- arbori de mărimea I, care depăşesc 25 m;
- arbori de marimea II-a cu înalţimea cuprinsă între 15-25 m;
- arbori de marimea III-a cu înalţimea cuprinsă între 7 -15 m;
Arbuştii sunt de talie mai mică (1-7 m) şi nu au trunchi, tulpina lor ramificându-se chiar de la bază sub
formă de tufă. În anumite condiţii favorabile, arbuştii pot creşte mai înalţi luând aspect de arbustoizi
(Doniţă, 2004), iar în zona alpină rămăn scunzi şi se numesc arbuşti pitici.
Semiarbuştii (subarbuştii, până la 1 m) seamănă cu arbuştii dar au tulpina lemnoasă numai la bază iar
vârfurile ramurilor sunt ierbacee aşa că degeră frecvent în timpul iernii (Cytisus sp., Genista tinctoria).
Lianele au tulpinile flexibile, de lungimi variabile şi diametre mici, care se încolăcesc pe arbori sau alte
suporturi (Vitis sp. Hedera helix, Clematis sp.)
Toate plantele lemnoase au rădăcină, tulpină, frunze, flori şi fructe cu seminţe, care pot avea forme
foarte diferite.

Rădăcina
Rădăcina este un organ vegetativ cu geotropism pozitiv (creşte de sus în jos). Are rolul de a fixa planta
în sol şi de a absorbi apa cu substanţele minerale.
La multe plante lemnoase rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci sau bacterii formând micorize ori
nodozităţi. La numeroase specii lemnoase se formează pe rădăcini muguri adventivi din care nasc lăstari
aerieni numiţi drajoni (Zanoschi, Sârbu, Toniuc 1996).
Ontogenetic rădăcina se dezvoltă din radicula embrionului. Rădăcina provenită din radicula embrionului
se numeşte principală. Pe aceasta apar ramificaţii laterale de ordinul I, I I , III etc, numite radicele sau
rădăcini laterale .
In funcţie de gradul de dezvoltare al rădăcinii principale în raport cu rădăcinile laterale, plantele
lemnoase pot prezenta următoarele tipuri de înrădăcinare (figura 1):
- pivotantă, când rădăcina principală are forma unui pivot puternic dezvoltat ce pătrunde în sol la
adâncimi mai mari de 1 m, iar radicelele au dimensiuni mai reduse;
- trasantă, când rădăcina principală este slab dezvoltată, iar rădăcinile laterale se dezvoltă aproape de
suprafaţa solului, până la 0,5 m adâncime;
- pivotant-trasantă, când rădăcinile laterale sunt puternic dezvoltate, aproape ca şi rădăcina principală
şi se extind atât în profunzime cât şi lateral.
Sistemul de înrădăcinare este o însuşire ereditară dar care se modifică în funcţie de vârstă şi de
însuşirile fizice ale solului. La unele plante lemnoase se pot forma şi rădăcini adventive. Acestea nu iau
naştere din radicula embrionului ci apar pe tulpini, ramuri sau frunze.
Figura 1 - Tipuri de înrădăcinare: a. pivotantă; b. trasantă; c. pivotant-trasantă (după Zanoschi, Sârbu,

Toniuc 1996).
Tulpina
Tulpina plantelor lemnoase este organul aerian care prelungeşte în sus rădăcina, având creştere
geotropic negativă. Ea poartă frunzele, florile şi fructele şi conduce neîntrerupt seva brută şi seva
elaborată în sensuri diferite.
Ontogenetic, tulpina îşi are originea în tigela şi gemula embrionului seminţei; din tigelă ia naştere
hipocotilul (porţiunea cuprinsă între baza rădăcinii şi locul de inserţie al cotiledoanelor), iar din gemulă,
epicotilul (internodul dintre cotiledoane şi prima frunză normală) şi celelalte internoduri ale tulpinii (fig.
2). Regiunea de legătură între baza rădăcinii şi baza tulpinii se numeşte colet. La nivelul coletului se face
trecerea de la structura rădăcinii la cea a tulpinii.
Creşterea în lungime a tulpinii este terminală şi se realizează prin activitatea meriste mului apical, care
alcătuieşte aşa-numitul vârf (con) vegetativ.
Tulpina este alcătuită dintr-o axă principală pe care, în mod obişnuit, se află axe sau ramuri de ordin
secundar, terţiar etc. Tulpina este un organ articulat ce poarta lujeri, frunze si muguri.
Mugurul este considerat un lăstar scurt, încă nedezvoltat, constituit dintr-un ax cu nodurile foarte apropiate
şi frunzele reduse care, având o creştere mai activă pe partea externă, se încovoaie peste meristemul apical
al mugurului pe care îl acoperă (figura 3).
După felul organelor la care dau naştere, mugurii pot fi:
- vegetativi sau foliari, din care rezultă ramuri şi frunze;
- floriferi, din care se formează flori;
- micşti, din care se dezvoltă ramuri cu frunze şi flori.

Figura 3 - Se Figura 3. Secţiune longitudinală printr-un

mugur:
v - vîrful vegetativ al tulpinii; pf - primordii foliare;
f - frunze tinere; p.m.a. - primordii ale mugurilor axilari

După poziţia pe lujer, mugurii pot fi:

- apicali (terminali), situaţi în vârful tulpinilor şi ramurilor, determinând creşterea în lungime a acestora
- axilari, aşezaţi la noduri, în axila frunzelor (din ei vor lua naştere ramurile laterale).
În climatul ţinuturilor noastre mugurii se formează vara, rămân în stare de repaus peste iarnă şi se
dezvoltă în primăvara anului următor. Unii muguri axilari nu se dezvoltă în primăvara imediat următoare
formării lor, putând rămîne în stare de viaţă latentă un număr de ani, timp în care pot fi complet acoperiţi
de ţesuturile secundare ale tulpinii. Astfel de muguri, normali ca origine, se numesc muguri dorminzi
sau proventivi. Ei reprezintă o rezervă potenţială a plantei, pentru refacerea aparatului foliar în cazul
Figura 2 - Plantulă de fag:
r - radiculă; col - colet;
h - hipocotil; c - cotiledoa-ne;
ep - epicotil;
mg - mugur terminal;
f - frunze normale
distrugerii lui de către insecte, îngheţuri sau refac tulpina în cazul amputării ei. Ramurile care rezultă din
mugurii dorminzi se numesc proventive sau "lacome".
Mugurii care apar în locuri nedeterminate pe tulpină, ramuri, frunze sau chiar pe rădăcini se numesc
muguri adventivi.
Aşezarea mugurilor pe tulpină poate fi: alternă (când la fiecare nod se află câte un mugur), opusă (când
la fiecare nod se află doi muguri situaţi faţă în faţă) sau verticilată (când se află cîte trei sau mai mulţi
muguri la acelaşi nod).
Ramificaţia tulpinii se realizeaza în diferite moduri: monopodial, simpodial, pseudodicotomic.
Ramificaţia monopodială se caracterizează prin existenţa unui ax principal al tulpinii mai lung şi mai
gros care creşte tot timpul vieţii prin mugurul său terminal şi străbate întregul sistem de ramificaţie. Din
mugurii axilari ai axului principal se dezvoltă ramurile de ordinul I, ce produc la rândul lor ramuri de
ordinul II ş.a.m.d. (figura 4). Acest mod de ramificaţie se întâlneşte la Abies, Picea, Larix, Pinus,
Fagus, Quercus, Fraxinus ş.a.

Ramificaţia simpodială se caracterizează prin aceea că mugurul terminal al axului principal după un timp
îşi încetează activitatea sau se transformă în floare ori inflorescenţă, iar mugurul axilar cel mai apropiat
continuă creşterea tulpinii un anumit timp, după care îşi încetează activitatea şi alungirea tulpinii este
continuată de un alt mugur axilar ş.a.m.d.; în felul acesta rezultă un ax principal constituit din articole de
vârste diferite, provenite din activitatea mai multor muguri axilari. Acest mod de ramificaţie se întîlneşte
de pildă la Betula, Salix, Acer, Tilia, Malus, Pyrus, Prunus etc

Ramificaţia pseudodicotomică se întâlneşte la plantele cu muguri opuşi; la aceste tulpini mugurul

terminal îşi opreşte creşterea, iar mugurii imediat următori, axilari şi opuşi, produc ramuri egale în
lungime.
În general, în grupul plantelor lemnoase, care prezintă creşteri anuale inegale, ramificaţia duce la formarea
a două categorii de ramuri: microblaste şi macroblaste (Zanoschi, Sârbu, Toniuc 1996).
Microblastele (brahiblastele) sunt ramuri scurte, neramificate, cu nodurile apropiate, rezultate din
creşteri anuale foarte reduse. Acestea produc, de regulă, flori şi fructe, fiind numite ramuri de rod .
Macroblastele sunt ramuri lungi şi ramificate, cu creşteri normale.
În ramificaţia tulpinii, succesiunea ramurilor se face pornind de la tulpina principală până la ramurile de
ordin „n". Aşa că, un arbore are ramuri bătrâne, ramuri mai puţin batrâne (rămurele) şi ramuri tinere.
Ramurile de un an sunt cunoscute sub numele de lujeri. Uneori se vorbeşte însă şi de lujeri de doi sau de trei
ani (figura 5). Lujerii de mai mulţi ani sînt lipsiţi de muguri şi frunze.

Figura 4. Scheme ale ramificaţiei: monopodiale, B – simpodiale, c - pseudodicotomică

Figura 5. Ramură de fag de trei ani cu părţile ei (după Zanoschi, Sârbu, Toniuc 1996)
Lujerii se pot deosebi între ei după o serie de caractere, folosite adesea în determinarea speciilor.
După aspectul suprafeţei lujerii pot fi:
- glabri - lipsiţi de peri;
- păroşi - acoperiţi cu peri;
- glanduloşi - acoperiţi cu peri glandulari;
- verucoşi - acoperiţi cu protuberanţe ± de aceeaşi mărime;
- lenticelaţi - prevăzuţi cu lenticele de forme şi mărimi diferite;
- spinoşi;
- suberoşi - acoperiţi cu un strat ± neregulat de suber;
- răşinoşi - acoperiţi cu un strat de răşină;
- vîscoşi - acoperiţi cu un strat cleios, lipicios;
- sulcaţi - cu brazde înguste, adânci, longitudinale;
- striaţi - cu brazde puţin adânci, superficiale;
- pruinoşi - acoperiţi cu un strat fin de ceară etc.
Conturul secţiunii transversale a lujerilor poate servi uneori la recunoaşterea plantelor. Din acest punct de
vedere lujerii de un an, sau de mai mulţi ani, pot fi: cilindrici şi circulari în secţiune transversală;
comprimaţi (turtiţi lateral); bimuchiaţi; tetramuchiaţi; sulcaţi; striaţi; aripaţi - cu două sau patru muchii
lăţite de suber .
In mod obişnuit, lujerii au culoarea brună, cu diferite nuanţe. Există însă şi specii care au lujerii verzi
(Sophora, Vaccinium), argintii (Elaeagnus), purpurii (Cornus alba), discolori, adică roşii şi verzi
(Cornus sanguinea) ş.a.m.d.
La multe specii lemnoase, lujerii şi rămurelele au o măduvă continuă, de lăţime variată. Deosebit de
lată este şi măduva la Ailanthus, Sambucus ş.a. Uneori măduva este compartimentată (lamelar întreruptă)
ca la Juglans, Pterocarya, unele specii de Forsythia ş.a. Se cunosc şi lujeri fistuloşi (găunoşi) adică fără
măduvă la nivelul internodurilor, ca la Lonicera, Paulownia, Deutzia ş.a. Culoarea măduvei poate fi
uneori un important semn de recunoaştere a speciilor. Astfel, măduva poate fi albă (Sambucus nigra),
roşcată (Sambucus racemosa), verde (Betula, Pyrus), brună (Acer, Vitis, Populus).
Trunchiul şi coroana (alcătuită din totalitatea ramurilor de vârste diferite apărute în urma procesului de
ramificare) dau arborelui aspectul său caracteristic, habitusul.
Cele mai frecvente forme de coroană sunt următoarele:
- globuloasă - cu lăţimea aproape egală cu înălţimea;
- ovată - cu înălţimea de două ori mai mare ca lăţimea, iar aceste axe se intersectează în jumătatea
inferioară;
- piramidală - când coroana are lăţimea cea mai mare la bază şi se îngustează treptat spre vârf;
- columnară - când înălţimea este de două ori mai mare ca lăţimea; tabulară - când înălţimea este mai
mică decât lăţimea.

Figura 6 - Forme ale coroanei: a -globuloasă; b -ovată; c -piramidală; d.e.f -columnară.

Fig. 7 - Tipuri de tulpini dp. direcţia de creştere: a,b - erecte; c - erecte şi la vîrf curbate; d -nutante; e - pendule;
f - divaricate; g-tortuoase; h-decumbente; i - procumbente; j - repente; k ascendente; I - volubile ; m – scandente
În general, după direcţia de creştere, tulpinile pot fi (figura 7):
- erecte - când au poziţie verticală de la bază până la vârf;
- erecte dar la vârf curbate şi întinse orizontal;
- nutante - când cresc erect având doar vârful aplecat în jos;
- declinate - cu direcţie piezişă şi apoi curbate în jos;
- pendule - când toate ramurile sunt aplecate în jos;
- divaricate - când ramurile cresc în unghi aproape drept;
- ascendente - partea bazală a tulpinii are o creştere orizontală sau oblică, iar apoi se îndreaptă în sus;
- decumbente - la început erecte, apoi cu creştere orizontală şi cu vârful ridicat;
- procumbente - cu creştere orizontală, culcată pe pământ, fără să emită rădăcini;
- repente - când sunt târâtoare pe sol şi înrădăcinate la noduri;
- scandente - când îşi menţin poziţia verticală agăţîndu-se de diferite suporturi cu ajutorul cârceilor,
cârligelor, ventuzelor, rădăcinilor fixatoare;
- volubile - când se înfăşoară în jurul unui suport;
- tortuoase - când tulpina şi ramurile sunt răsucite.
Frunza
Frunza este un organ lateral al tulpinii, în general lăţit, cu simetrie bilaterală (rar radiară sau
asimetrică), creştere limitata, durată de viaţă relativ scurtă şi care se inseră la nodurile tulpinilor şi a
ramurilor.
Frunza îndeplineşte trei funcţii specifice: fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia .
Ontogenetic frunzele se dezvoltă pe seama meristemului apical al tulpinii, din straturile lui superficiale,
sub formă de primordii foliare.
O frunză completă este alcătuită din: limb, peţiol şi teacă. Există însă numeroase frunze cărora le lipseşte
una sau două din aceste părţi. Astfel de frunze se numesc incomplete .
Limbul sau lamina îndeplineşte funcţiile specifice acestui organ. In studiul morfologic al limbului se au în
vedere următoarele aspecte: forma generală, baza, vârful, marginile şi feţele limbului.
Forma generală a limbului, la frunzele diferitelor plante, este foarte variată şi determinată, de regulă, de
raportul dintre lungime şi lăţime şi de locul de intersecţie a acestor două axe.
Cele mai importante forme de limb sunt următoarele (fig. 8):
- circular (orbicular), la care axele sînt egale sau aproape egale;
- eliptic, când lăţimea cea mai mare se află la mijlocul frunzei iar capetele se termină în unghi ascuţit;
- ovat, când lăţimea cea mai mare se află în jumătatea inferioară a limbului şi acesta are baza rotunjită,
iar vârful ascuţit;
- obovat, când lăţimea cea mai mare se află în jumătatea superioară a limbului, iar acesta are vârful
rotunjit şi baza ascuţită;
- alungit;

Figura 8. Forma generala a limbului.

a – limb circular
b – limb eliptic,
c – limb ovat,
d – limb obovat,
e – limb alungit.
Forme particulare ale limbului (fig. 9): triunghiular, romboidal, deltoidal, (de forma literei greceşti
delta), patrunghiular, cordat, obcordat, spatulat, (adică lăţit la vârf şi îngustat la bază), falcat (în formă
de coasă), semilunar, reniform, peltat (când peţiolul se inserâ pe mijlocul feţei inferioare a limbului)
etc.

Figura 9. Alte forme de limb. a – peltat, b – triunghiular, c – obcordat, d – patrunghiular, e – spatulat, f, -

falcat, g – reniform, h – semilunar.

Baza limbului poate fi (figura 10): rotunjită, cordată, auriculată, sagitată, hastată, cuneată (îngustată lent în
formă de pană), trunchiată, (retezată transversal), obtuză (bont), ascuţită, asimetrică etc.

Figura 10 - Baza limbului:

a - rotunjită;
c - auriculată;
d - cuneată;
e - trunchiată;
f - obtuză;
g - ascuţită;
h - hastată;

i, g - asimetrică.
Vârful limbului poate fi destul de diferit şi anume (figura 11): acut (scurt ascuţit, apropiat de 90°, având marginile
slab convexe ori drepte); obtuz (rotunjit), retuz (teşit), emarginat (ştirbit), mucronat (terminat într-un vârf scurt şi
ascuţit ca un spinişor), cuspidat (brusc îngustat într-un vârf rigid, fin şi lung ascuţit), acuminat (cu vârful lung
ascuţit şi marginile concave), caudat (cu vârful foarte lung şi îngust ascuţit) etc.

Figura 11 - Vârful limbului:

a - acut;
b - obtuz;
c- emarginat;
d - retuz;
e - mucronat;
f - cuspidat;
g - acuminat;
h - caudat.

Marginile limbului pot fi întregi sau divizate. Diviziunile (inciziunile), la rândul lor, pot fi mici şi mari (figura
12). Marginile întregi nu prezintă nici un fel de inciziuni.
Marginile cu inciziuni mici pot fi:
  dinţate - când inciziunile au forma unor dinţişori mici, ascuţiţi şi dispuşi perpendicular pe marginea
limbului;
 serate - când dinţii sunt ascuţiţi şi orientaţi spre vârful limbului, rar spre bază;
 crenate - când dinţii au vîrful rotunjit;
 sinuate - când dinţişorii sunt rotunjiţi şi separaţi de mici adâncituri, de asemenea rotunjite; spinoase;
 crispate - când marginile sunt încreţite.
Inciziunile mici pot prezenta, la rândul lor, numeroase variaţii. De exemplu, frunzele serate pot fi: acut-serate,
obtuz-serate, serulate (fin serate), cu dinţi egali sau inegali ş.a.m.d. Cele dinţate pot fi denticulate (fin dinţate),
cu dinţii egali sau inegali etc. La unele frunze se pot întâlni combinaţii între două tipuri de inciziuni mici. Astfel pot
fi: crenat-dinţaţe, crenate-serate, serat-dinţate etc.
Marginile cu inciziuni mari prezintă diviziuni mult mai adânci, care pot atinge uneori nervura mediană.
Segmentele limbului poartă numele de lobi (lacinii) şi pot fi dispuse de o parte şi de alta a nervurii
mediane, formând frunze de tip penat, sau sunt dispuse la vârful peţiolului, ca degetele de la mână
formând frunze de tip palmat.
In funcţie de adîncimea inciziuni lor se deosebesc următoarele tipuri de margini:
 lobate - când inciziunile nu ating 1/4 din lăţimea limbului;
 fidate - când inciziunile ating 1/4 din lăţimea limbului;
 partite - când inciziunile depăşesc 1/4 din lăţimea limbului dar nu ating nervura mediană;
 sectate - când inciziunile ating nervura mediană.

Figura 12 - Marginea limbului:

a - întreagă;
b - serată;
c - dinţată;
d - crenată;
e - sinuată;
f - penat-lobată;
g - palmat-lobată;
h - penat-fidată;
i - palmat-fidată;
j - penat-partită;
k - palmat-partită,
l – penat – sectată,
m – palmat sectată,
n – runcinată,
o – lirată,
p – întrerupt penat – sectată.

Feţele limbului pot prezenta variaţii în

legătură cu suprafaţa, culoarea sau
părozitatea.
După suprafaţă , limbul poate fi: plan,
concav, carinat - în formă de jgheab,
canaliculat - profund scobit longitudinal în formă de canal, involut - răsucit spre interior, revolut -
răsucit spre exterior, plicat - cutat sub formă de pliuri, rugos - zbârcit, încreţit, băşicos umflat, convex -
bombat spre exterior, pellucid - străveziu, semitransparent etc.
 Părozitatea limbului este foarte variată. Unele frunze sunt glabre (lipsite de peri, pe ambele feţe).
De cele mai multe ori, însă, limbul frunzelor prezintă pe ambele feţe, sau numai pe una dintre ele, peri.
După densitatea, lungimea, felul şi consistenţa perilor, frunzele, ca şi tulpinile, pot fi:
glabrescente - când sunt foarte puţin păroase;
pubescente - când sunt acoperite cu peri fini, moi, scurţi şi nu prea deşi;
hirsute – acoperite dens cu peri mai lungi de 2 mm, uşor rigizi;
hispide – acoperite cu peri lungi, rigizi, deşi şi tepoşi, încât limbul devine aspru la pipăit;
viloase - acoperite cu peri lungi, lânoşi, moi şi deşi;
tomentoase - acoperite cu peri scurţi, deşi, pâzlos-împletiţi;
păroase - adică acoperite cu peri mătăsoşi, fini şi culcaţi;
lânate - acoperite cu peri lânoşi, lungi, creţi şi moi;
glanduloase - acoperite cu peri glandulari;
glutinoase - când devin lipicioase din cauza perilor glandulari;
spinoase - acoperite cu peri în formă de ţepi etc.

Figura 13 - Frunze compuse:

A - imparipenat-compusă la Robinia pseudacacia;
B - paripenat compusă la Caragana sinica;
C - palmat-compusă la Aesculus hippocastanum

Frunzele care au un singur limb, întreg ori divizat în diferite

moduri, se numesc frunze simple.
Dacă frunzele sunt alcătuite dintr-un peţiol comun şi rahis pe care sunt dispuse mai multe lamine numite
foliole, fiecare cu peţiol propriu, atunci se numesc frunze compuse.
După poziţia foliolelor pe rahis, frunzele compuse pot fi
 penat-compuse - când foliolele se inseră pe rahis la niveluri diferite
 palmat-compuse - când foliolele se prind la vărful peţiolului, pornind toate dintr-un singur loc ca
degetele de la mână.
Frunzele penate, la rândul lor, pot fi:
 imparipenat-compuse - când foliolele sunt în număr impar,
 paripenat-compuse -când foliolele sunt în număr par (figura13).
Peţiolul frunzei este partea care susţine şi leagă limbul de tulpină, îl orientează în poziţia cea mai favorabilă
faţă de lumină, amortizează şocul mecanic produs de anumiţi factori asupra limbului, conduce seva din tulpină
în limb şi invers.
Forma peţiolului este variată. Astfel, acesta poate fi: cilindric, comprimat, dilatat, auriculat, aripat, umflat,
foliaceu etc.
Frunzele prevăzute cu peţiol se numesc peţiolate.
Teaca este partea de la baza peţiolului, de regulă mai lăţită, cu care frunza se prinde de tulpină.
Frunzele lipsite de peţiol şi de teacă se insera pe tulpini, ramuri, prin baza limbului. Acestea pot fi (figura 14):
amplexicaule - când baza limbului înconjură parţial tulpina;
perfoliate - când baza limbului înconjoară complet tulpina;
decurente - când baza limbului se prelungeşte în jos pe tulpină sub forma unor aripioare;
conate sau concrescute - când frunzele sunt opuse şi unite prin bazele
lor.
Figura 14 - Tipuri de frunze sesile: a - amplexicaule; b - perfoliate;c - decurente; d - conate.
Stipelele sunt nişte excrescenţe foliare, marginale, ale bazei frunzei, care au rolul de a proteja mugurii axilari.
Stipelele pot fi libere sau concrescute cu baza peţiolului (ca la Rosa). De multe ori stipelele au o viaţă scurtă şi sunt
caduce ca la Fagus, Betula, Malus, Tilia ş.a. Uneori stipelele se transformă în cârcei sau în spini (Robinia,
Caragana).
După numărul frunzelor care se inseră la fiecare nod, dispoziţia frunzelor pe lujer poate fi: alternă, opusă şi
verticilată. Dispoziţia alternă este atunci când frunzele sunt aşezate câte una la un nod. Dispoziţia opusă este
atunci când frunzele sunt inserate câte două la un nod. Dispoziţia verticilata este atunci când la un nod
se inseră trei sau mai multe frunze.
Floarea
Existând diferenţe importante între organele florale la Gimnosperme şi Angiosperme structura acestora va fi
tratată separat.
Gimnospermele au florile sub formă de conuri, unele purtătoare de polen (mascule) şi altele purtătoare de
ovule (femele).
Conul mascul este considerat ca o singură floare, format dintr-un ax pe carese află numeroase stamine,
aşezate în spirală, de la bază până la vârf (figura 15). La baza conului se află una sau două bractei, care ţin
loc de înveliş floral.
Conul femel este format dintr-un număr mare de bractei sau solzi, grupaţi în spirală în jurul unui ax alungit
(figura 16). Solzii sunt de două feluri, dispuşi împreună câte doi, unul extern şi altul intern. Solzul exterior este
steril şi are rol de protecţie iar cel interior este fertil, cărnos şi poartă pe faţa superioară două ovule sau
macrosporangi.

Figura 15. Conuri cu polen la Pinus sylvestris

1 – inflorescenţă,
2 – floare izolată (con),
3 – con mascul în secţiune longitudinală:
a – axul conului, br – bractee, s – saci
polinici, 4 – stamină cu saci polinici deschişi,
5 – stamină cu saci polinici goliţi de polen,
6 – anteră în secţiune transversală
(din Moraru, 1965)

Figura 16. Conul cu ovule la Pinus sylvestris

1 – conul femel,
2 – secţiune longitudinală,
3, 4, 5, 6 – solzi carpelari cu bracteolele lor (br),
7 – solz carpelar (sc) cu cele două ovule (ov) şi bractea sa în secţiune (din Moraru, 1965).

La o floare de Angiospermae tipică, completă, se disting următoarele părţi componente (figura 17): codiţa sau
pedunculul cu care floarea se prinde de ramură; partea terminală a pendunculului, pe care se fixează celelalte
piese florale se numeşte receptacul; la exteriorul florii, pe receptacul se insera nişte frunzulite verzi numite sepale
a căror totalitate formeaza caliciu; urmeaza apoi alte frunzuliţe divers colorate numite petale, a caror
totalitate poarta numele de corola; caliciul şi corola alcatuiesc împreună invelişul floral sau periantul, care are
rolul de protecţie a organelor de reproducere; după învelişul floral, spre interiorul florii urmează staminele a căror
totalitate formează androceul; în centrul florii se află pistilul sau gineceul alcătuit din frunze modificate numite
carpele. La un pistil se poate deosebi o parte bazală mai umflată numită ovar. Ovarul se continuă cu o parte mai
îngustă numită stil. Capătul stilului are forme diferite şi se numeşte stigmat. Pe pereţii interni ai ovarului se prind
nişte corpuşoare numite ovule.

Figura 17. Părţile componente ale unei flori la angiosperme

f – peduncul floral,
a – axa florală (receptacul),
sep – sepale,
pet – petale,
st – stamine,
pt – pistil
gn – glande nectarifere

Caliciul, corola, androceul şi gineceul sunt constituite dintr-un număr variabil de piese, care pot fi dispuse în cerc
ori verticil (florile se numesc ciclice) sau în spirală (florile se numesc aciclice sau spirociclice). După numărul
pieselor ce alcătuiesc un verticil, florile ciclice pot fi dimere, trimere, tetramere, pentame-re, hexamere şi polimere.
Se obişnuieşte ca androceul şi gineceul să se considere organe sexuale ale florilor. Dar, în realitate,
staminele şi carpelele reprezintă microsporofile şi respectiv macrosporofile (deci organe producătoare de
spori). Adevăratele organe sexuale sunt reprezentate prin celula generatoare a grăunciorului de polen
(organul sexual mascul) în timp ce organul sexual femel s-a redus complet fiind reprezentat doar prin oosferă.
Când florile posedă atât androceu cât şi gineceu se numesc bisexuate sau hermafrodite, iar cele lipsite fie de
androceu, fie de gineceu sunt unisexuate.
Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice - au pe acelaşi individ atât flori mascule cât şi flori femele;
dioice - când florile mascule se află pe unii indivizi, iar cele femele pe alţi indivizi;
trioice - au flori mascule pe unii indivizi, flori femele pe alţi indivizi şi flori hermafrodite pe a treia categorie de
indivizi şi poligame - când pe acelaşi individ se află flori mascule, femele şi hermafrodite.

Inflorescenţe
În puţine cazuri florile sunt solitare la vârful tulpinilor, ramurilor, ori lateral (axial). De cele mai multe ori
florile sunt grupate în inflorescenţe.
Inflorescenţele sunt alcătuite din axe cu noduri şi internoduri. Florile apar pe aceste axe la subsuoara unor
frunze reduse, numite bractei.
După felul de creştere în lungime a axei principale, inflorescenţele se împart in două grupe:
monopodiale (racemoase sau nedefinite) şi simpodiale (cimoase sau definite) (figura 18).
Inflorescenţele monopodiale se caracterizează prin faptul că au axele principale terminate cu muguri
vegetativi, deci prezintă creştere nedefinită. Axele secundare au o dezvoltare bazitonă, adică succesiunea
înfloririi este de la bază spre vârf. Inflorescenţe monopodiale pot fi simple şi compuse.
Inflorescenţele monopodiale simple sunt:
 racemul - florile sunt prevăzute cu pediceli cam de aceeaşi lungime, fiind inserate altern sau opus la
diferite niveluri ale axei;
 corimbul - florile, cu pediceli de lungimi diferite, se insera la niveluri diferite ale axei şi ajung toate
aproape la acelaşi nivel;
 spicul - seamănă cu racemul, numai că florile sînt sesile;
 amentul - este un spic cu axa flexibilă, pendulă şi flori unisexuate;
 spadixul - seamănă cu spicul, dar axa principală este puternic îngroşată şi învelită de o frunză
modificată numită spată;
 umbela - prezintă o axă scurtă, încât florile dau impresia că pornesc din acelaşi punct şi având
pedicelii egali, ajung la aceeaşi înălţime;
 capitulul - prezintă o axă scurtă şi globuloasă pe care se insera flori scurt pedicelate sau sesile;
 calatidiul sau antodiul - prezintă o axă scurtă, lăţită disciform sau convexă, pe care se insera florile
sesile, iar pe partea inferioară a axei se află mai multe hipsofile care formează un involucru.
Inflorescenţele simpodiale prezintă o creştere definită datorită faptului că axa principală se termină cu un
mugur floral, caracter care se manifestă şi la axele secundare. Axele secundare au o dezvoltare acrotonă,
adică cele de la vârf poartă florile cele mai bătrîne. După numărul ramificaţiilor secundare ale axei
principale, care pleacă din acelaşi loc, inflorescenţele cimoase sînt de trei feluri: monocaziul, dicaziul şi
pleiocaziul.
 monocaziul sau cima scorpioidă prezintă axa principală terminată cu o floare, iar ramificaţiile apar
unilateral. Ramura care se dezvoltă de la primul nod se termină la rândul ei tot cu o floare ş.a.m.d.
Monocaziul prezintă patru variante: cima scorpioidă sau cincinul - când toate ramurile, care se
termină cu câte o floare, apar pe o singură latură, în acelaşi sens dar în planuri diferite;
cima helicoidală sau bostrixul - când ramificarea se face alternativ, în lungul unei linii
helicoidale; cima în evantai sau ripidiul - în acest caz ramurile se dezvoltă într-un singur plan,
dar în două sensuri opuse; cima în formă de seceră sau drepaniul - când ramificarea se face în
acelaşi plan şi în aceeaşi direcţie.
 dicaziul sau cima bipară se caracterizează prin aceea că axa principală, se termină cu o floare, iar
sub ea, la primul nod, se formează două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, care se
comportă ca şi aceasta.
 pleiocaziul sau cima multipară formează la primul nod al axei principale, situat sub floarea
terminală, mai multe ramuri secundare (terminate cu flori sau inflorescenţe) dispuse în verticil.

Figura 18 – Tipuri de inflo

I - inflorescenţe monopodiale
(racemoase):
a - spic; b - ament; c - racem
d - forimb; e - calatidiu; f - umbela;
g - racem de spice; h - racem compus
(panicul);
i - umbela compusă.
II - Inflorescenţe simpodiale (cimoase) -
a- dichaziu;
b - pleiochaziu;
c, d - monochaziu

Fructul
În urma procesului de dublă fecundaţie, la
majoritatea florilor periantul şi
staminele se usucă şi cad, în timp ce ovarul se transformă într-un organ nou, numit fruct, caracteristic
angiospermelor, iar ovulele formează seminţele, care sunt adăpostite în interiorul fructului (Zanoschi, Sârbu,
Toniuc 1996). Uneori sepalele sut persistente şi însoţesc fructul la maturitate. în unele cazuri, la formarea
fructului, pe lângă ovar, pot participa şi alte piese florale (mai ales receptaculul).
Peretele fructului, care provine din peretele ovarului, se numeşte pericarp şi este diferenţiat de regulă în trei
zone: epicarpul - provenit din epiderma externă a carpelei; mezocarpul - provenit din mezofilul carpelei; şi
emdocarpul - provenit din epiderma internă a carpelei. Consistenţa pericarpului poate fi cărnoasă sau
uscată. Pericarpul cărnos îşi datoreşte această însuşire mezocarpului, format în acest caz din celule
parenchimatice mari, având vacuole bogate în zaharuri, acizi organici, ulei etc. Epicarpul poate avea pereţii
externi cutinizaţi şi cerificaţi. Pericarpul uscat este format din celule care la maturitate nu mai au conţinut viu
şi ai căror pereţi se îngroaşă şi se lignifică de cele mai multe ori. Epicarpul (uneori împreună şi cu câteva
straturi din mezocarp) poate da naştere la excrescenţe variate: aripi, cârlige, ţepi, coaste reticulate etc.
Clasificarea fructelor : fructe simple, multiple, apocarpoide, compuse şi false(figura 19).
Fructele simple iau naştere dintr-o singură floare, cu gineceul unicarpelar sau pluricarpelar sincarp.
La rîndul lor fructele simple pot fi cărnoase şi uscate, nedehiscente şi dehiscente.
Fructe simple cărnoase nedehiscente sînt baca, drupa, hesperida.
Baca prezintă epicarpul membranos, mezocarpul cărnos, de obicei suculent, iar endocarpul este
membranos sau poate lipsi. Conţine una sau numeroase seminţe, care sînt eliberate numai prin putrezirea
sau destrămarea epicarpului (de exemplu la Vitis).
Drupa are epicarpul membranos, mezocarpul cărnos (rareori ± uscat ori fibros) şi endocarpul tare, scleros,
adăpostind o singură sămânţă, împreună cu care formează aşa numitul „sîmbure" (Prunus).
Hesperida este un fruct asemănător cu baca, având epicarpul gros, moale şi colorat, bogat în buzunare
secretoare, mezocarpul ca o pieliţă subţire, albă, iar endocarpul.cărnos (Citrus).
Fructe simple uscate nedehiscente : achena, samara, lomenta, silicula nedehiscentă, păstaia nedehiscentă ş.a.
Achena prezintă pericarpul ± sclerificat, dur, uneori lemnos şi conţine o singură sămânţă neconcrescută cu
peretele fructului (Fagus, Castanea, Quercus).
Samara are pericarpul lăţit în jurul seminţei sau numai într-o parte a ei, formând o aripioară (uneori două)
care ajută la diseminarea prin intermediul vântului (Fraxinus, Ulmus, Ailanthus, Ptelea).
Lomenta are aspect moniliform (cu gâtuiri transversale) şi la maturitate se rupe în segmente monoseminale
(carpidii), sămânţa rămânând închisă în interiorul segmentului respectiv (Sophora).
Silicula nedehiscentă ca şi păstaia nedehiscentă se întîlnesc mai rar.
Fructe simple uscate dehiscente sînt folicula, păstaia, silicva, silicula şi capsula.
Folicula provine dintr-un ovar monocarpelar. La maturitate se deschide pe linia de sudură a marginilor
carpelei.
Păstaia provine tot dintr-un ovar monocarpelar, dar la maturitate se deschide atât pe linia de sudură a
marginilor carpelei, cât şi pe nervura mediană a acesteia (Leguminosae).
Silicva ia naştere dintr-un ovar tetracarpelar (2 carpele sunt mici, fertile şi 2 mari, sterile. La maturitate se
deschide prin 4 crăpături longitudinale, ce corespund cu liniile de sudură dintre carpele. Silicva are lungimea
mult mai mare decît lăţimea. Silicula este o silicva mai scurtă, avînd lungimea aproape egală cu lăţimea.
Aceste fructe se întîlnesc la Cruciferae.
Capsula este cel mai răspândit fruct simplu uscat dehiscent, care ia naştere dintr-un gineceu policarpelar
sincarp, unilocular sau plurilocular. După modul de deschidere capsulele pot fi: denticulate (se deschid la
partea superioară prin îndepărtarea vârfurilor carpelelor sub forma unor dinţi); poricide (se deschid prin
pori); operculate (se deschid prin căpacele); valvicide (se deschid prin valve). Asemenea fructe întâlnim de
pildă la Hypericumy Philadelphus ş.a.
Fructele multiple pot fi şi ele uscate: poliachena (Clematis), polifolicula (Paeonia), şi cărnoase- polidrupa
(Rubus).
Fructele apocarpoide provin dintr-un gineceu pluricarpelar sincarp, care la maturitate se desfac în atâtea
fructuleţe parţiale câte carpele are gineceul sau chiar mai multe. Dintre fructele apocarpoide menţionăm:
disamara (Acer), tetraachena (Lamiaceae, Boraginaceae).
Fructe „false" sunt considerate acele fructe la a căror formare, pe lângă carpele, participă şi alte părţi ale
florii, cum sînt receptaculul, învelişul floral. Asemenea fructe sînt: pseudoachena (Composeae), poama
(Pomoideae), pseudodrupa (Juglans), pseudobaca (Ribes), pseudocapsula (Rhododendron).
Fructele compuse se formează din inflorescenţe. Aşa sînt sicona de la Ficus, soroza de la Morus, strugurele
de la viţa de vie ş.a.
 Figura 19 - Diferite tipuri de fructe:
A - bacă la Vitis vinifera;
B - drupă la Prunus domestica;
C - esperidă la Citrus aurantium;
D - achena la Quercus robur;
E - samara la Ptelea trifoliata;
F – lomenta la Sophora japonica;
G - foliculă;
H - păstaie;
I -siliculă;
J - silicvă;
K - pixidă;
L - capsulă poricidă;
M- capsulă denticulată;
N - capsulă valvicida;
O - poliachena;
P - polidrupa;
R - pilifoicula;
S - disamara;
T - tetraachena;
Ţ - soroza;
U - poama;
V - pseudodrupa dehiscentă.

Sămânţa
Sămânţa provine din ovul în urma
procesului de dublă fecundaţie. Astfel,
din zigotul principal va lua naştere embrionul, din zigotul accesoriu va rezulta albumenul sau endospermul
secundar, iar din integumentele ovulului se va forma tegumentul. Acestui ansamblu alcătuit din tegument,
albumen şi embrion i s-a dat numele de sămânţă.
Tegumentul este un înveliş protector, impermeabil. Suprafaţa tegumentului poate fi netedă, reticulată,
acoperită cu peri (Populus, Salix). Uneori tegumentul se lăţeşte sub forma unei aripioare (Catalpa,
Paulownia, Abies).
Embrionul reprezintă viitoarea plantă în miniatură. El este alcătuit din radicula (rădăciniţa), tigelă
(tulpiniţă sau axa hipocotilă), gemulă (muguraş sau plumulă) şi unul , două sau mai multe cotiledoane.
Albumenul sau endospermul secundar reprezintă ţesutul de rezervă din care se va hrăni embrionul în timpul
germinării seminţei. Seminţele cu albumen se numesc albuminate. La unele plante, după formarea
albumenului, embrionul continuă să se dezvolte, consumând substanţele acumulate în albumen. In acest caz,
substanţele de rezervă necesare dezvoltării plantulei la germinarea seminţelor se depozitează în cotiledoane.
Asemenea seminţe sunt lipsite de albumen şi se numesc exalbuminate (Castanea, Fagus, Quercus ş.a.).

Germinaţia
Seminţele pot trece din starea de repaus la viaţa activa dacă sunt ajunse la maturitate şi li se oferă condiţii
externe necesare (umiditate, căldură, oxigen şi lumină). Dacă prin încolţire cotiledoanele sunt ridicate de
tulpiniţă deasupra pământului, are loc o germinaţie epigee, ca la brad, molid, paltin (figura 20); când
cotiledoanele rămân în pământ germinaţia se numeste hipogee ca la stejar, castan, ş.a.(figura 21).
 Figura 20. Germinatia epigee la fag. Figura 21. Germinatia hipogee la stejar

Lemnul
În descrierea arborilor este nevoie să se cunoască şi însuşirile lemnului.
Lemnul este alcatuit din vase (trahee, traheide), fibre lemnoase, parenchim lemnos şi raze medulare (figura
22). La unele specii lemnul se diferenţiază în două zone distincte: alburn şi duramen.
Lemnul diferă de la o specie la alta după culoare, dezvoltarea alburnului şi duramenului, raze medulare,
densitate, greutate, durabilitate etc.
Foioasele prezintă vase deschise (trahei) formate din celule puse cap la cap, dar fără pereţi despărţitori între
ele; lemnul de răşinoase prezintă numai traheide, vase formate din celule cu pereţi despărţitori diferiţi.

Figura 22. Secţiune printr-un trunchi de ulm

1 - ritidom şi liber secundar; 2 - cambiu; 3 - alburn; 4 – duramen

1.2.3. Bazele ecologice ale dendrologiei

Arborii şi arbuştii reprezintă adevărate sisteme individuale, biologice deschise caracterizate prin schimburi
permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice
implică relaţii permanente ale plantelor lemnoase cu factorii externi, studiul plantelor lemnoase este legat de
ecologie.
Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe, integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant sau
habitatul, constituind o comunitate de viaţă sau un ecosistem.
Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale atmosferei, solului,
reliefului, ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor), care, în raport cu plantele lemnoase, joacă
rol de factori ecologici.
Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt considerate şi „condiţii de viaţă”,
pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale, mărind sau micşorând efectele factorilor
ecologici propriu-zişi.
Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice, care redau variaţia potenţialului
lor biologic în funcţie de factorii ecologici, luaţi separat în cazul în care ceilalţi factori ecologici au valori
normale şi nu intervin ca factori limitativi (Stănescu, 1979, Stănescu ş.a., 1997, Sofletea, 2001).
Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase au fost exprimate şi cu
ajutorul formulelor ecologice, de sinteză edafoclimatice (Stănescu, 1979).

Complexul factorilor ecologici este constituit din:

I. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici, factori staţionali, habitat)
a. - climatici – climatopul : căldura, lumina, precipitaţiile, umiditatea atmosferică, vântul,
compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică.
b. - edafici (solul) – edafotopul : elemente minerale, humus, apă, aer, aciditate şi alcalinitate,
consistenţă, căldură, textură, permeabilitate, volum edafic, profunzime, structură, schelet etc.
c. - geomorfologici – geotopul : altitudine, relief, microrelief, expoziţie, pantă.

II. Grupa factorilor biocenotici (biotici)- Biotop

a. - fitocenotici
- factorii arboretului: compoziţie, dimensiuni, structură, consistenţă, înrădăcinare, litieră.
- factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie, structură, desime, răspândire, resturi
organice
- factorii păturii vii: compoziţie, grad de acoperire, frecvenţă, înrădăcinare, resturi
organice
- factorii microflorei: compoziţie, densitate, frecvenţă
b. - factori zoocenotici (zootop): fauna
- factorul macrofaună (mamifere, păsări, insecte)
- factorul microfaună
O categorie aparte o constituie factorii antropici (omul) care exercită acţiuni diverse şi de multe ori
extrem de importante asupra plantelor lemnoase.

1.2.3.1. Influenţa factorilor fizico-geografici asupra plantelor lemnoase

a. Factorii climatici

Lumina
Este un factor determinant în procesul de fotosinteză, creştere, absorbţie şi transportul apei, transpiraţie,
înflorire, fructificare (Vişoiu, ?). Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii,
unele dezvoltându-se bine în plină lumină, altele la umbră sau semiumbră (la o lumină difuză).
În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină, se foloseşte noţiunea de temperament
diferenţiindu-se:
- specii heliofile (cu temperament de lumină), exigente faţă de lumină: Gingko biloba, Pinus sylvestris. Thuja
sp., Larix decidua, Acer saccharinum, Betula pendula, Hibiscus syriacus, Platanus sp., Paulownia tomentosa,
Robinia pseudacacia.
- specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu, dar care suportă puţină umbră), specii relativ
exigente faţă de lumină: Ulmus sp., Tilia sp.
- specii semiombrofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină), specii cu exigenţe mijlocii faţă de
lumină.
- specii ombrofile (cu temperament de umbră), specii cu exigenţe mici faţă de lumină: Abies alba, Fagus
sylvatica,
- specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină, umbră şi semiumbră): Taxus baccata,
Acer campestre, Carpinus betulus, Buxus sempervirens.
Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al plantelor, cât şi de alţi
factori de mediu cum ar fi: temperatura, condiţii edafice, umiditatea aerului.
Puieţii de brad, fag, tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină, însă cu vârsta creşte pragul minim de
toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. Speciile montane heliofile, într-un climat mai cald şi pe un sol
mai bogat, suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia, Sorbus aria). Plantele sunt mai tolerante la
creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei, de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii
de mai multă lumină.

Temperatura
Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri, favorizarea apariţiei
unor plăgi pe scoarţă, deshidratarea şi pot duce la efecte extreme - moartea puieţilor şi chiar a exemplarelor
mature.
Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu fenologia, intrarea mai
devreme în vegetaţie (pin, mesteacăn, alun) sau mai târziu ( catalpa, salcâm, hibiscus), ultima grupă fiind mai
sensibilă. Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită
faţă de acest factor, ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele
mature). De exemplu, puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la
maturitate să reziste la temperaturi de - 30C.
Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura minimă din timpul
iernii şi duc la degerarea frunzelor, lujerilor, florilor în curs de formare uneori chiar şi la speciile rezistente la
gerurile din perioada de iarnă (brad, duglas, nuc negru, fag, stejar).
Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon lung de vegetaţie
(Maclura aurantiaca, Amorpha fruticosa, Paulownia tomentosa).
Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul
temperaturii pozitive: molidul, care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-
4C, necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 C, stejarul pufos adaptat la o temperatură
medie anuală de 9-12 necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10C (Tomescu, A., 1967).
Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este influenţată şi de factori
specifici. Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează pornirea
vegetaţiei mai devreme, prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii. În
cazul solurilor reci şi umede, reacţia este inversă.
După exigenţele faţă de căldură distingem următoarele categorii de specii:
- euterme, cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la +200C); specii
lemnoase tropicale şi subtropicale;
- termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până la +150C);
- subtermofile cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute (temperaturi medii
anuale de la +90C până la +120C;
- mezoterme, cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C până la +90C);
- oligoterme, cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub 00C);
- euriterme, cu mare amplitudine faţă de căldură.
Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de dezvoltare, de la
temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor în timpul iernii.

Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică

Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală a speciilor.
Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă, la acestea adaugându-se uneori şi
apa freatică de suprafaţă. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta şi influenţează
distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. Decisivă este umiditatea în perioada de vegetaţie, mai ales în
perioada estivală mijlocie, când maximele termice duc la intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a
frunzelor. Iarna, apa sub formă de zăpadă, gheaţă, chiciură, poate fi o sursă de aprovizionare cu apă, dar
poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau negative. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol,
apărând vegetaţia (semănăturile, puieţii tineri, subarbuştii) împotriva îngheţurilor.
Depunerile de zăpadă în coroane pot duce la ruperea şi încovoierea ramurilor, uneori a trunchiurilor; dacă
depunerile sunt urmate de vânt, ramurile se pot frânge.
Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde prin evaporare, o alta prin scurgeri de suprafaţă sau
înfiltrare în pânza freatică, iar restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a
plantei cu apă.
După cerinţele faţă de precipitaţii speciile pot fi clasificate în:
- submezofile, cu exigenţe reduse;
- mezofile, cu exigenţe mijlocii;
- pluviofile, iubitoare de zone cu cantităţi mari de precipitaţii;
- eurifile, incluzând speciile cu amplitudine mare faţă de cantitatea de precipitaţii.

Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă de umiditatea mediului (atmosferă) condiţionează alegerea

speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de
plantare.

Aerul
Dintre componenţii aerului, bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de fotosinteză şi cel de
respiraţie, deoarece bilanţul în atmosferă a CO2 şi O2 este echilibrat (variaţii neînsemnate apar în zonele
industriale); aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor. Echilibrul compoziţiei aerului se
datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO2. Calitatea aerului depinde de ecosistemele forestiere
ca şi a celor din amenajările peisagere, care au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului, fiind
amplasate în aşezările urbane, puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor, industriei,
mijloacelor de transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei.
Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de faţă o problemă
ecologică pentru vegetaţie, doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori limitativi pentru cultura unor
specii lemnoase ornamentale.
Vântul, prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a plantelor
lemnoase influenţează procesele biologice. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă (tranportă mase de
aer umed, reduce din apa în exces, încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi negativă. Efectele negative ale
temperaturilor excesive şi ale secetei sunt accentuate de vânt. De asemenea, efectele gerului sunt amplificate
de vânt, prin apariţia secetei fiziologice, cu urmări grave mai ales la răşinoase.
La viteze mai mari ale vântului, acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor. Arborii şi
arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi. Doborâturi pe suprafeţe întinse,
adevărate dezastre, se înregistrează numai în masivele forestiere, pe pante mai mari sau în monoculturi de
răşinoase.
b. Factorii edafici
Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie.
Factorii edafici influenţează, în primul rând, nivelul productivităţii arboretelor, dar şi stabilitatea acestora. În
unele situaţii aceşti factori devin chiar limitativi, făcând imposibilă supravieţuirea anumitor specii. Complexul
nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente (N, P, K, S, Ca, Fe ) şi microelemente (Zn, Cu,
Mn, Mo, Co, B, Cl ), necesare nutriţiei, pe care plantele le absorb selectiv, sub formă de ioni.

După exigenţele faţă de conţinutul solului în baze de schimb se întâlnesc următoarele categorii de specii:
- eubazice - cele cu exigenţe mari faţă de conţinutul solului în baze de schimb (faţă de gradul de saturaţie în
baze, V = 75 - 100 %);
- mezobazice - cele cu exigenţe mijlocii faţă de conţinutul solului în baze de schimb (V = 30 -75%);
- oligobazice - cele cu exigenţe reduse faţă de conţinutul solului în baze de schimb (V până la 30 %);
 - extrem oligobazice - cele cu exigenţe foarte reduse faţă de conţinutul solului în baze de schimb (V
până la 20 %);
- euribazice - cele cu amplitudine mare privind conţinutul solului în baze de schimb.
Faţă de troficitatea potenţială globală a solului (Tp) se disting specii:
- megatrofice, care se dezvoltă bine pe soluri cu TP > 140;
- eutrofe, care sunt cu exigenţe mari faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP = 80-140);
- mezotrofe, care manifestă exigenţe mijlocii faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP = 50 -
80);
- oligotrofe, cu exigenţe mici faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP= 10-30).
În funcţie de acest parametru se pot întâlni şi unele categorii intermediare de specii, cum sunt cele
oligomezotrofe (TP = 30 - 50) sau de condiţii limită, extrem oligotrofe (TP < 10).
Speciile cu amplitudine mare faţă de troficitatea potenţială globală a solului se încadrează în categoria celor
euritrofe.
Troficitatea potenţială globală a solului se determină cu relaţia:
T p =H x d x G v x V 8 3 x rv x 0,l în care:
- H - reprezintă procentul de humus în orizonturile superioare de sol;
-D - grosimea solului;
- Gv - greutatea volumetrică;
- V8,3 - gradul de saturaţie în baze determinat la pH = 8,3;
- rv - raportul dintre volumul de sol fără rădăcini, schelet ş.a. şi volumul total al solului;
- 0,1 - coeficient de ajustare numerică.

În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale se disting:
- speci calcifile, care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ): Fraxinus excelsior,
Juniperus sabina, Fagus sylvatica, Ulmus pumila
- specii calcifuge, care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia, Castanea sativa.
Sodiul, magneziul, calciul prin acumularea sub formă de cloruri, sulfaţi sau bicarbonaţi determină
sărăturarea solurilor, cu efecte nefavorabile asupra speciilor lemnoase.
Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate, provoacând secetă
fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului. Cea mai toxică acţiune exercită ionii de
magneziu (Mg2+). Ionul de Na+, deşi mai puţin nociv, cauzează puternic alcalinizarea soluţiei solului prin
acumulare în sol.
După conţinutului solului în anumite săruri se diferenţiază specii:
- nitrofile, se dezvoltă pe soluri bogate în azot: Sambucus nigra.
- halofile, care suportă o anumită concentraţie de sodiu: Eleagnus angustifolia, Gleditsia triacanthos,
Amorpha fructicosa, Caragana arborescens, Hippophae rhamnoides, Tamarix ramosissima.
- carbonatice care vegetează pe soluri cu exces de carbonaţi.
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) intervine în dinamica elementelor nutritive accesibile. Speciile
lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-ului, specifice diferitelor tipuri de sol. Prin urmare
valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ.
După exigenţele faţă de aciditatea solului, plantele lemnoase se împart astfel:
- specii puternic acidofile (pH 3,8-4,5): Vaccinium myrtillus, Calluna vulgaris;
- specii acidofile (pH 4,5-5,5): Picea abies, Pinus mugo, Pinus sylvestris;
- specii slab acidofile (pH 5,5-6,5): Abies sp., Juniperus communis, Larix decidua, Acer
pseudoplatanus, Fagus sylvatica, Quercus robur, Salix alba.
- specii neutrofile (pH 6,5-7,2): Tilia sp., Fraxinus sp.;
- specii bazifile (pH peste 7,2): Tamarix ramosissima.
Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului.

Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale sp. sunt influenţate de textura solului.
Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel:
 - specii psamofile, pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Pinus nigra, P. Sylvestris, P. mugo,
Juniperus communis, Acer campestre, Caragana arborescens, Eleagnus angustifolia, Cornus mas,
Hippophae rhamnoides, Gleditsia triacanthos, Robinia pseudacacia.
- specii saxicole şi subsaxiole, pentru soluri scheletice: Picea abies, Pinus cembra P. mugo, Larix
decidua.
- specii compactifile, pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto, Q. cerris,
Aesculus hippocastanus, Alnus glutinosa, Cotinus coggygria, Rosa canina, Rhus typhina, Ulmus laevis.

c. Factorii geomorfologici
Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici, care duc la modificări climatice
şi edafice.
Configuraţia terenului - macro relieful - câmpie, dealuri, munţi - determină zonarea vegetaţiei datorită
schimbării climatului.
Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală; cu creşterea altitudinii scad temperaturile, iar
numărul de specii din asociaţiile vegetale se reduce.
Expoziţia influenţează atât regimul de căldură, cât şi umiditatea solului, prin urmare intervine şi în
structurarea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică, unde temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe
versanţii nordicii iar umiditatea este ceva mai redusă, se dezvoltă un număr mai mare de specii heliofile şi
xerofite.
Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea intensităţii insolaţiei şi a
capacităţii de reţinere a apei în sol. Pe pantele însorite, mai uscate, vor creşte specii mai xerofite, mai ales în
zonele cu deficit de precipitaţii, iar în văile reci, cu curenţi puternici, mişcările aerului rece vor reduce şi mai
mult temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger.

1.2.3.2. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase

Factorii biotici influenţează direct ori indirect dezvoltarea plantelor lemnoase.
Acţiunile directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor exemplare care cresc prea
aproape unul de celălalt, presiunea fizică a rădăcinilor, concreşterea rădăcinilor, susţinerea plantelor
agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor. La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul
invadant al unor specii care drajonează puternic sau a lianelor.
Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe, deoarece determină convieţuirea
diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare. În staţiuni de deal, apare concurenţa
între fag sau carpen, care elimină uneori puieţii de gorun. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în
seamă ritmul de creştere al puieţilor, raporturile de stânjenire, respectiv stimulare care se modifică în timp cu
creşterea volumului aerian şi radicular. Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la
timp cu curăţiri, răriri, tăieri, ar putea fi eliminate exemplare valoroase.

1.2.3.3. Plantele lemnoase şi omul

Relaţiile omului cu plantele lemnoase sunt complexe.
Omul este cel care, în interesul său, promovează cultura speciilor lemnoase în păduri şi în aşezările sale
ca şi în vecinătatea acestora pentru a-şi crea un trai şi un mediu de viaţă mai bun.
Omul poate avea şi poziţii contrare - de distrugere a pădurilor şi spaţiilor verzi şi implicit a speciilor
lemnoase prin cele mai diverse acţiuni - defrişarea pădurilor, brăcuirea acestora prin delicte sau
măsuri antiecologice, etc.

1.2.4. Bazele geografice ale dendrologiei

Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate, având un areal geografic
propriu mai mult sau mai puţin întins. Arealul unei specii reprezintă expresia adaptării sale la un anumit
complex de condiţii fizico-geografice. Limitele răspândirii plantelor lemnoase depind, mai mult sau mai puţin,
de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte specii. Prin urmare, uneori arealul potenţial
nu se suprapune cu cel real. Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante
schimbări asupra limitelor arealelor naturale. Unele specii au fost introduse în afara graniţelor lor
geografice, în condiţii climato-edafice corespunzătoare, a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de
cultură, iar la alte specii s-a restrâns arealul, uneori chiar până la totala lor dispariţie.
Arealele geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite longitudini, latitudini şi
altitudini. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite climate locale, pe anumite forme de
relief, de substraturi şi de soluri, într-un cadru staţional bine determinat. Staţiunile (habitatele) pe care le
ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă,
2004). De obicei, arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic.

Figura 23. Zone climatice şi fitogeografice ale globului

Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale, tropicale, subtropicale, temperate, boreale şi
două zone de tufărişuri, zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră (subarctică).
Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale, care sunt mai
apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi.
Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor
staţionale, dintre care cele climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator. La
acestea se adaugă şi condiţiile edafice, orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (figura 24).

Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România

I. Vegetaţia de munte
a. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale Carpaţilor,
începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed,
pe soluri de regulă sărace şi acide, în care perioada de vegetaţie este scurtă (2-4 luni) s-a instalat cu
precădere vegetaţia erbacee.
Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor, cu altitudini de peste 2200 m, în care vegetaţia
este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine.
Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii. Deoarece
condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile, aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi
chiar rarişti subalpine de specii arborescente. Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul
(Pinus mugo), dar şi alte specii lemnoase Alnus viridis, Pinus cembra, Lonicera tatarica, Juniperus communis,
Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus, Bruckenthalia spiculifolia, ca şi rariştile de molid şi de larice.

b. Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales vegetaţiei forestiere.
Temperaturile medii anuale sunt pozitive, precipitaţiile abundente (900-1200 mm) şi umiditatea relativă a
aerului este ridicată. Iernile sunt aspre, dar mai scurte. Se disting trei subzone de vegetaţie:
Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. În Carpaţii
Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii Banatului). Această
subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii, iar în partea inferioară ajunge
până la limita superioare a pădurii de fag. Specia caracteristică este molidul, care constituie arborete pure,
cât şi amestecate - brad, larice, zâmbru, mesteacăn, plop tremurător, paltin de munte, fag. Subarboretul este
relativ slab reprezentat, de speciile Sambucus racemosa (soc roşu), Lonicera xylosteum (caprifoliu), Salix
caprea (salcie căprească).
Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase - limita altitudinală inferioară este situată la aproximativ
400 m în Carpaţii Orientali şi 700 m în cei Meridionali, iar limita superioară urcă în mod excepţional (acolo
unde lipseşte subzona molidului, până la limita superioară a pădurii. Subzona are o întindere altitudinală
ceva mai redusă în nord şi mai mare în Carpaţii Meridionali cuprinzând altitudini de la 300 m până la 1400-
1500 m. Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase, ierni reci şi bogate în zăpadă, precipitaţii
abundente (peste 800 mm).
Vegetaţia este predominant constituită din fag, molid şi brad, specii care se asociază între ele. Ca specii
însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp, ulmul de munte, frasinul, teiul, mesteacănul, plopul
tremurător, aninul alb, gorunul şi pinul silvestru. Pădurile de fag şi răşinoase se caracterizează printr-o mai
mare stabilitate bioecologică. Subarbotetul este format din alun (Corylus avellana), păducelul (Crataegus
monogyna), călin (Viburnum opulus), salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa).
Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii, dar se prelungeşte şi în regiunea
dealurilor şi podişurilor. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10C, precipitaţii
600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. Altitudinal se întinde între 600-1200 m, dar poată să
coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a pădurii, la peste 1400 m.
În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. Pe lângă fag, pot participa
în proporţii reduse şi alte specii (molid, brad, pin silvestru, pin negru de Banat, carpen, ulm, paltin de câmp,
tei, jugastru şi chiar gorun şi stejar). De remarcat că fagul, fiind specie de umbră, constituie păduri dese,
închise, în care celelalte specii lemnoase se dezvoltă greu.
Stabilitatea bioecologică a arboretelor din acestă subzonă este mare, exercitând în cele mai bune condiţii
funcţii protectoare. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum lantana(dârmox).

II. Vegetaţia dealurilor şi podişurilor.

Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă, de tranziţie şi se
întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800 m. Aceste păduri sunt favorizate
de un climat mai călduros şi suficient de umed, dar în care apar şi perioade de uscăciune în sol, ceea ce face
să scadă capacitatea competitivă a fagului.
Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor, dar urcă uneori până la altitudini de
700 m (Pădurea Cristian -Braşov). De remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea, în M-ţii Măcinului.
În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat, favorabil speciilor mezofite şi în special gorunului, se
întâlnesc, în părţile mai joase ale subzonei, stejarul pedunculat, iar pe solurile mai compacte şi grele, chiar
gârniţa şi cerul. În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării, apar şi multe specii termofile.
Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii, iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine
reprezentate decât în subzonele anterioare.

Figura 24.
III. Vegetaţia de câmpie.

a. Vegetaţia zonei forestiere este reprez. prin subzona stejarului pedunculat şi subzona cerului şi gârniţei.
Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie, dar în Transilvania şi Moldova urcă
la 500 m altitudine. Subzona este fărâmiţată - speciile care apar sunt: carpenul, teiul, frasinul, jugastrul,
mărul şi părul pădureţ, ulmul, iar în partea de sud a ţării apare cerul şi gârniţa.
Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia Olteniei,
Munteniei şi Dobrogei, având prelungiri în vegetaţia silvostepei, cât şi în subzona stejarului pedunculat şi
chiar a gorunului. Altitudinal se întinde între 40-50 m şi 300-500 m. Se localizează pe soluri grele, argiloase,
compacte, puternic podzolite şi pseudogleizate, neprielnice altor specii mai pretenţioase. Pe solurile mai puţin
compacte apare stejarul brumăriu, ulmul de câmp, jugastrul. Arbuştii sunt mai puţin numeroşi, dar pătura
erbacee este bogată cu specii de graminee şi dicotiledonate.

b. Vegetaţia silvostepei.
Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-550 mm anual. Solurile
caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). Pădurea apare în pâlcuri, alternând cu pajişti
ierboase. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus
pubescens); pe lângă acestea pot apărea şi cerul, gârniţa, teiul alb, jugastrul şi frasinul. Aceste păduri au
ocupat în trecut o suprafaţă mult mai mare, dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti, n-au mai
rămas decât pâlcuri.

c. Vegetaţia stepei.
Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat, neprielnic existenţei
arborilor şi pădurii. Aici apar mai puţine specii lemnoase, răspândite sporadic: stejar pufos şi brumăriu,
jugastru, vişin turcesc (Prunus mahaleb), mojdreanul (Fraxinus ornus), sălcioara (Eleagnus angustifolia). În
condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat salcâmul.

IV. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării.

Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale, formate în condiţiile
unui regim de umiditate favorabil, (pânza de apă freatică aproape de suprafaţă) sau de o concentraţie mai
mare de săruri în sol.
În condiţiile acestor soluri şi a unui climat, de regulă stepic, se întâlneşte vegetaţie azonală. Caracteristice
atât luncilor râurilor interioare cât şi în Lunca şi Delta Dunării, sunt zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb,
plop cenuşiu), iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte specii de foioase, ajungând să se realizeze chiar
şleauri de luncă de valoare. În luncile inferioare ale râurilor, cu soluri mlăştinoase, se găsesc păduri de anin
negru iar în luncile din regiunile mai înalte se instalează aninul alb.

1.2.5. Particularităţile de creştere, dezvoltare şi înmulţire a speciilor lemnoase

Spre deosebire de plantele ierboase, de ferigile arborescente şi de angiospermele monocotiledonate
(palmieri, etc.) plantele lemnoase din grupa gimnospermelor şi angiospermelor dicotiledonate au,
după creşterea primară, şi o creştere secundară (Doniţă, 2004).
Creşterea secundară asigură dezvoltarea în grosime a tulpinii, ramurilor şi rădăcinilor. Creşterea
secundară produce cea mai mare cantitate de lemn din care se alcătuieşte scheletul acestor specii pe care
este fixat aparatul foliar şi cel reproducător. În figura 25 este prezentată schematic creşterea primară şi
secundară la speciile lemnoase, în secţiune longitudinală şi transversală.
Creşterea primară se produce numai la vârful plantei, pe o lungime extrem de redusă, de numai 0,4 - 2,5
mm. Prin diviziunea celulelor din ţesutul meristematic iniţial, situat chiar în porţiunea de vârf, iau naştere
noi celule care se diferenţiază apoi în scoarţa primară şi măduva primară, în primordii foliare şi în celule
de procambiu, ţesut activ care prin diviziune dă naştere floemului primar (ţesut liberian) şi xilemului
primar (ţesut lemnos).
Creşterea primară se încheie cu formarea din procambiu a cambiului, ţesut activ format din 1-2 rânduri
de celule, cu mare capacitate de diviziune, care va produce creşterea secundară prin formarea de vase
primare spre xilemul primar şi de vase liberiene spre floemul primar. Totodată în scoarţă ia naştere un al
doilea ţesut activ -felogenul, care va genera celule de suber spre exterior, determinând îngroşarea scoarţei şi
formarea ritidomului.
Acest proces interior, dirijat genetic, se desfăşoară însă sub influenţa factorilor ecologici de care depinde
cantitatea de lemn produsă şi mersul în timp al procesului.
La plantele lemnoase cu durata de viaţă lungă, cum sunt arborii, intensitatea creşterii în înălţime şi
grosime a trunchiului se modifică odată cu vârsta. Creşterile cele mai mari în înălţime se produc la arbori
tineri între vârsta de 30-40 de ani, creşterile mari în grosime au loc după această vârstă. La multe specii de
arbori cum sunt molidul, bradul, fagul, stejarii creşterea se produce până la vârste mari - de sute de ani,
chiar dacă cu intensitate mai mică.
Din punctul de vedere al vitezei de creştere se disting:
- specii încet crescătoare cum sunt stejarii, tisa, cimişirul, bradul;
- specii repede crescătoare cum sunt plopii, sălciile, molidul,duglasul, ş.a.
Există specii cu creştere rapidă în primii ani, care se încetineşte cu vârsta (Paulownia, Ginkgo) şi
specii care cresc încet în primii ani iar apoi au creştere mai rapidă (bradul).
Viteza de creştere este influenţată şi de condiţiile de viaţă.
Producerea lemnului de către plantele lemnoase are o extraordinară importanţă planetară - în lemn se
fixează o mare cantitate de carbon din bioxidul de carbon absorbit de arbori. Dată fiind longevitatea mare
a arborilor, se scoate din circuitul planetar o mare cantitate de bioxid de carbon pe perioade lungi de timp.
Se previne astfel efectul de seră, generat de creşterea concentraţiei de bioxid de carbon din aer şi respectiv
încălzirea climatului cu toate urmările catastrofale ale acestui proces. De aici rezultă şi importanţa
extinderii culturii plantelor lemnoase, în special a arborilor foarte longevivi, atât în culturi silvice cât şi în
culturi ornamentale care, pe lângă rolul lor economic şi estetic, îndeplinesc şi această funcţie de protecţie a
mediului de viaţă planetar.
Dezvoltarea plantelor lemnoase se produce în mai multe faze - faza juvenilă timpurie caracterizată prin
creşterea accentuată în înălţime, faza juvenilă târzie când se intensifică creşterea în grosime, faza
maturităţii când începe fructificatia, faza de bătrâneţe când creşterea în înălţime şi grosime ca şi
fructificatia se reduc foarte mult sau încetează.
Longevitatea speciilor lemnoase, adică vârsta maximă pe care o pot atinge, variază pe marile categorii de
plante lemnoase şi de la specie la specie, fiind condiţionată pe de o parte genetic dar pe de altă parte şi
ecologic. Pentru aceeaşi specie exemplarele ce se dezvoltă în condiţii favorabile pot atinge vârste mai mari
decât cele ce se dezvoltă în condiţii defavorabile.
La arbori din speciile principale cum sunt molidul, bradul, fagul, stejarii vârstele maxime sunt de 200-
500 de ani şi chiar 1000 de ani ca la tisa; la arborii din speciile de amestec vârstele maxime sunt de la
50-60 la 100-150 de ani; la arbori de talie mai mica de 30-40 de ani, la arbuşti şi subarbuşti de 10-20
de ani, la liane de 40-50 şi chiar 100 de ani.
Maturitatea speciilor lemnoase sau posibilitatea de reproducere seminală, intervine la vârste foarte
diferite la marile grupe de plante lemnoase. La arborii din speciile principale maturitatea intervine la 40-
80 de ani, la cele de amestec la 20-30 de ani, la arbuşti şi subarbuşti la 2-3 ani. Ca şi în cazul longevităţii
vârsta maturităţii poate fi influenţată şi de factorii ecologici. Astfel, în masiv, unde speciile lemnoase au
coroane mai mici şi produc mai puţine substanţe organice, maturarea şi fructificaţia se produc la vârste mai
mari, pe când la arborii crescuţi izolat maturarea se produce la vârste mai mici. In condiţii ecologice
nefavorabile, maturarea este timpurie pentru că şi longevitatea este mai mică. În condiţii ecologice
favorabile maturarea este mai târzie, longevitatea fiind mai mare, etc.
Vârsta maturităţii şi a reproducerii seminale este de 2-4 ani la arbuşti, de 5-6 ani la Ailanthus, de 8-10 ani
la Betula, Gleditsia, de 10-12 ani la Magnolia kobus, de 15 ani la Pinus sylvestris, de 20-25 ani la Larix,
Tilia, Carpinus, de 30-40 de ani la Quercus, Picea, de 40-50 de ani la Fagus, de 60-70 de ani la Abies
(Doniţă, 2004).
 Figura 25. Vârful tulpinii unei dicotiledonate lemnoase
A - Secţiune longitudinală; B – Secţiune transversală
(din Doniţă, 2004)

Frecvenţa fructificaţiei este de asemenea foarte diferită. La subarbuşti, arbuşti, liane, este de regulă
anuală, ca şi la multe specii de amestec cum sunt teii, arţarii, carpenul, ulmii. La speciile principale de
arbori frecvenţa fructificaţiei este mai mică, intervalul între două fructificaţii fiind de 2-4 ani. Şi în cazul
frecvenţei şi abundenţei fructificaţiei factorii ecologici au o influenţă mare. Astfel în condiţii climatice
favorabile (suficientă căldură şi apă în anul fructificaţiei ca şi în anul anterior, cu destule substanţe
nutritive în sol), fructificaţiile sunt mai frecvente, cantitatea şi calitatea seminţelor fiind mai ridicată. In
condiţii nefavorabile, anii de fructificaţie sunt mai rari, cantitatea de seminţe este mult mai mică, iar
puterea germinativă redusă.
Multe plante lemn. se pot înmulţi nu numai prin seminţe ci şi vegetativ prin lăstari, drajoni, marcote, butaşi.
Înmulţirea vegetativă este curent folosită atât în practica silvică cât şi în arboricultura
ornamentală. Multe păduri de foioase se regenerau în trecut prin lăstărirea cioatelor rămase după tăierea
arborilor (de exemplu la speciile de stejar, la carpen, la fag). Şi în prezent pădurile de salcie, plopi
autohtoni, anini se regenerează din lăstari. Pădurile de salcâm se regenerează curent din drajoni sau lăstari
porniţi din rădăcină. Sălciile şi plopii se înmulţesc curent şi prin butăşire.
Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate speciile lemnoase angiosperme. În schimb, speciile
lemnoase gimnosperme nu au acesta însuşire, cu puţine excepţii precum bradul siberian, tisa etc).

1.2.6. Particularităţi biochimice ale plantelor lemnoase

Unele specii de plante lemnoase au pe !ângă compuşii biochimici obişnuiţi şi unii compuşi specifici care
pot avea caracter toxic sau alergizant, fitoncid, medicinal, alimentar, etc.
Astfel, unele plante lemnoase conţin alcaloizi toxici: Taxus baccata (în frunze), Laburnum anagyroides
(în scoarţă, frunze, fructe), Daphne mezereum (în toată planta), Prunus laurocerasus (în inflorescenţe).
Efecte alergizante pot fi date de polenul unor specii (Populus, Picea, etc), puful seminţelor de Populus,
Salix, perişorii de pe frunze (Platanus), etc.
Efecte fitoncide au multe specii lemnoase (majoritatea coniferelor, stejarii, nucul, ş.a.). Aceste specii
contribuie la purificarea atmosferei de microorganisme.
Calităţi medicinale au mulţi arbori şi arbuşti de exemplu Betula, Fraxinus (frunzele), Tilia (florile),
Aesculus, Juniperus, Rosa (fructele), Frangula (scoarţa), Pinus mugo, Pinus sylvestris, Populus (mugurii),
etc.
Calităţi alimentare au florile şi fructele unor specii cum sunt Hippophae rhamnoides, Rosa canina, Cornus
mas, Prunus avium, Malus sylvestris, Pyrus pyraster, Castanea sativa, Sambucus nigra, Corylus avellana, C.
colurna, Morus, etc.

1.3. Valoarea silviculturală şi peisagistică a speciilor lemnoase

Pentru societatea umană speciile lemnoase au deosebită valoare ca producătoare de bunuri materiale, ca
edificatoare de biocenoze creatoare şi conservatoare de mediu, dar şi în calitate de componente ale
peisajelor create de om din necesitatea tot mai acut resimţită de a trăi, de a se recrea într-un cadru cât mai
apropiat de natură.
Val. productivă a arborilor se judecă în special după cantitatea şi calitatea lemnului produs, dar şi după
cantitatea şi calitatea altor bunuri pe care aceste specii le pot furniza (de exemplu seminţe, fructe, nectar,
polen, materii prime medicinale, răşină, tananţi, etc).
Val. silviculturală a speciilor lemnoase se apreciază după capacitatea biocenozelor forestiere edificate de
aceste specii de a crea, reface şi conserva un mediu ambiant cât mai favorabil. In aprecierea valorii
silviculturale important este şi rolul pe care îl are fiecare specie în structura biocenozelor. Se vorbeşte
în acest sens de rolul cultural al diferitelor specii (de exemplu rolul cultural al speciilor de arbori de
amestec, de ajutor, al arbuştilor, etc).
Val. ecogenerativă şi ecoprotectivă a speciilor lemnoase se apreciază după capacitatea lor de a
modifica favorabil fluxurile radiativ şi hidric, de a declanşa şi întreţine circuitele ecosistemice şi
pedogeneza, de a proteja de eroziune solurile şi relieful, de a crea microclimate mai blânde.
Val. peisagistică a speciilor lemnoase se apreciază după rolul pe care acestea îl pot avea în
înfrumuseţării mediului de viaţă al omului.
Acest aspect al culturii plantelor lemnoase pe lângă componenta spirituală are şi o însemnată
componentă economică dacă se are în vedere refacerea puterii de muncă, de creaţie a celor care folosesc
spaţiile verzi pentru recreere, refacerea sănătăţii, deconectarea de grijile cotidiene, etc.
Caracteristicile ornamentale ale speciilor lemnoase pot fi determinate de:
- prezenţa de rădăcini aeriene (cazul pneumatoforilor la Taxodium);
- înălţimea, rectitudinea, sinuozitatea tulpinilor, netezimea, asperitatea, culoarea, îngroşarea
diferită a scoarţei (forma ritidomului);
- mărimea, forma, densitatea coroanei;
- grosimea, rectitudinea, contorsionarea ramurilor şi lujerilor sau aşezarea lor pe tulpină
(neuniformă sau în verticile regulate,orizontal sau oblic, îndreptat în sus sau în jos);
- forma şi mărimea frunzelor, caracterul simplu sau compus, modul de aşezare pe lujeri, dar
în special coloritul constant sau variabil pe anotimpuri, caracterul sempervirescent sau deciduu al
acestora;
- forma, mărimea, gruparea florilor în inflorescenţe sau abundenţa, culoarea, parfumul,
momentul apariţiei, durata de înflorire, etc;
- forma, mărimea, culoarea, modul de aşezare ori abundenţa conurilor la gimnosperme sau fructelor la
angiosperme.
Caracterul ornamental şi valoarea peisagistică au fost mult amplificate prin lucrări de selecţie şi
hibridare, rezultând un mare număr de forme de cultură -" cultivaruri" a speciilor lemnoase, larg folosite în
prezent în arhitectura peisageră.
Specii lemnoase de interes forestier şi ornamental
Speciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta (plante care se reproduc prin seminte).
Spermatofitele se împart în două subîncrengături (filumuri): Gymnospermae şi Angiospermae

Subîncrengătura Gymnospermae

I. Clasa Cycadopsida Subfam. Cupressoideae

Ord. Cycadales Tribul Cupresseae
Ord. Ginkgoales Genul Cupressus
Genul Chamaecyparis
II. Clasa Coniferopsida Tribul Thujopsideae
Ord. Coniferales Genul Thujopsis
Genul Thuja
Fam. Pinaceae Tribul Junipereae
Subfam. Abietoideae
Genul Juniperus
Genul Abies
Genul Pseudotsuga Fam. Cephalotaxaceae
Genul Tsuga Genul Cephalotaxus
Genul Picea Fam. Araucariaceae
Subfam. Laricoideae Genul Agathis
Genul Pseudolarix Genul Araucaria
Genul Larix
Genul Cedrus III. Clasa Taxopsida
Subfam. Pinoideae Ord. Taxales
Genul Pinus Fam. Taxaceae
Fam. Taxodiaceae Genul Torreya
Genul Sequoia, Sequoiadendron Genul Taxus
Genul Metasequoia
Genul Taxodium, Glyptostrobus
IV. Clasa Chlamydospermae
Genul Criptomeria
Genul Atrotaxis Ord. Gnetales
Fam. Cupressaceae Fam. Ephedraceae
Subfam. Callitroidae Genul Ephedra
Tribul Libocedreae
Genul Libocedrus, Calocedrus

Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase, cu tulpini monopodiale, cu habitus în general regulat
conic sau piramidal, numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau tabulare, cu ramificarea în verticil.
Frunzele sunt de regulă persistente, mai rar căzătoare (Ginkgo, Larix, Pseudolarix, Taxodium) în formă de
ace, solzi sau scvame, cu structură anatomică xeromorfică, cu o singură nervură.
Florile unisexuat monoice, rareori dioice (Ginkgo, Taxus, Cephalotaxus), fără înveliş floral sau cu un înveliş
floral rudimentar la Gnetales.; florile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme, cele femele
prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite.
Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili), sunt de forme variate, provenite din lignificarea şi mărirea
inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite, rar acoperite cu un înveliş cărnos
fals, în general la speciile dioice Ginkgo, Taxus, Juniperus..
De obicei, embrionul are numeroase cotiledoane, numai la speciile din genurile Cycas şi Taxus are câte un
singur cotiledon.
Lemnul are o structură simplă, este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu punctuaţii simple
sau dublu areolate. Lemnul, scoarţa, frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere
(excepţie face Taxus).
Gimnospermele au un areal vast, preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale emisferei boreale, nordice.