DENDROLOGIE II

Curs și lucrări practice

2022-2023
Introducere
Cunoașterea plantelor lemnoase reprezintă un pilon de bază în pregătirea și formarea
specialiștilor din domeniul forestier. Dincolo de identificarea corectă a speciilor se situează
implicațiile de ordin practic vizând gestionarea durabilă a ecosistemelor forestiere,
valorificarea produselor oferite de pădure sau a funcțiilor protective și de ordin social ale
acestora. Ca atare, Dendrologia reprezintă o disciplină fundamentală, definitorie pentru
specialiștii care gestionează ecosistemele forestiere, dar care oferă oportunități multiple de
valorificare a cunoștințelor în domenii de activitate adiacente, cum sunt: cultivarea și folosirea
taxonilor în scop ornamental, conservarea mediului și a resurselor acestuia, punerea în valoare
a produselor oferite de plantele lemnoase în farmacologie, medicina naturistă etc.

Obiectivele cursului: Studierea morfologiei, chorologiei (arealului), ecologiei şi

însuşirilor biologice ale speciilor lemnoase forestiere şi a unor taxoni de interes
ornamental. Speciile arondate cursului Dendrologie II sunt de angiosperme, mai
puțin cele prezentate pentru cursul Dendrologie I.

Competenţe conferite
Pentru speciile lemnoase de interes forestier si unele specii de interes
ornamental se dobândesc competențe referitoare la : incadrarea sistematică si
caracterele morfologice, principalele insuşiri biologice, arealul natural si de
cultură, cerinţele ecologice, capacitatea edificatoare de mediu, importanţa
silvoproductivă şi silvoprotectivă. Acestea au ca finalitate, în primul rând,
utilizarea cunoștințelor în gestionarea durabilă a pădurilor și a ecosistemelor
forestiere și de interes cinegetic.

Precizare importantă: Deoarece specificul disciplinei Dendrologie constă în

prezentarea secvențială, taxon după taxon, a morfologiei, chorologiei și
ecologiei acestora, competențele sunt similare pentru speciile arondate
fiecărei unități de învățare (UI). Din acest motiv, acestea nu vor fi
particularizate pe unități de învățare, pentru toate UI-urile fiind valabile cele
menționate mai sus.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru studiul morfologic al plantelor lemnoase se recomandă utilizarea
simultană a descrierilor textuale și a materialului fotografic inclus in curs.
Aprofundarea presupune, de asemenea, studiu individual în sala de lucrări,
utilizând bogatul material pus la dispoziția cursanților: planșe cu material
ierborizat, colecțiile de lujeri, fructe și semințe, alte exponate din dotarea
disciplinei.
Pentru insușirea informației referitoare la arealul, ecologia și însușirile
biologice ale speciilor recomandăm cursanților să identifice, în primul rând,

1
aspectele subliniate în text și cele menționate la Să ne reamintim. Desigur, acestea
reprezintă doar elementele cheie din procesul de învățare, care trebuie să fie
completate cu celelalte informații prezentate pentru fiecare taxon.

Structura cursului
Cursul cuprinde 12 unități de învățare. Pentru fiecare taxon studiat se
prezintă eșalonat: caracterele de determinare (morfologia), arealul natural sau,
după caz, de cultură, apoi cerințele ecologice. Pentru speciile de arbori de mare
ineteres forestier se prezintă, de asemenea, însușiirile biologice definitorii:
maturitatea, maturația, periodicitatea fructificației, longevitatea, productivitatea
arboretelor în condiții de optim ecologic etc.

Cerinţe preliminare
Sunt necesare cunoștințele predate la cursurile: Botanică forestieră,
Meteorologie și climatologie, Pedologie forestieră
Discipline deservite
Cunoștințe dobândite sunt esențiale pentru toate disciplinele de profil
biologic și tehnic din planurile de învățământ, mai ales însă pentru Silvicultură,
Impăduriri, Entomologie, Culturi de interes cinegetic, Management cinegetic și
salmonicol, Conservarea faunei și habitatelor, Arii naturale protejate, Amenajarea
pădurilor, Exploatarea pădurilor etc.

Durata medie de studiu individual

Timpul mediu necesar pentru aprofundarea unei unități de învățare este de
circa 3 ore.

Evaluarea
Conform fisei disciplinei.

2
Unitatea de învăţare I. Specii din genurile Juglans, Carya, Ribes și
Spiraea

Cuprins
1.1. Genul Juglans – caractere generale
1.1.1. Juglans regia
1.1.2. Juglans nigra
1.1.3. Juglans cinerea
1.2. Genul Carya. Carya ovata
1.3. Genul Ribes
1.3.1. Ribes alpinum
1.3.2. Ribes nigrum
1.3.3. Ribes uva-crispa
1.4. Genul Spirarea
1.4.1. Spiraea chamadryfolia
1.4.2. Spiraea x vanhouttei

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2-3 ore.

1.1. Genul Juglans L.

Caractere generale de diagnoză
Sunt specii arborescente, cu înrădăcinarea, de regulă, pivotantă, iar lujerii,
caracteristic, au măduva largă, lamelar întreruptă. Mugurii alterni, uneori suprapuşi câte
doi, cu 2-4 (5) solzi, cei terminali ovoizi, cei laterali globuloşi; cicatricele mari, cu trei
grupe de urme fasciculare. Frunzele imparipenat compuse, aromate, cu foliolele laterale
opuse sau imperfect opuse, pe margine întregi sau serate, după specie. Florile unisexuat-
monoice, cele mascule în amenţi formaţi din toamna anului precedent, ca nişte cornuleţe
solzoase, care se dezvoltă primăvara în amenţi lungi, pendenţi, multiflori, axiali; cele
femele solitare sau grupate mai multe, în raceme terminale, au ovarul cu două stigmate
răsfrânte şi încreţite, perigonul alcătuit din 3-4 lobi. Înflorirea are loc în intervalul aprilie-
mai. Fructul este o drupă neregulat dehiscentă sau indehiscentă, cu sâmburele lemnos şi
neregulat brăzdat. Germinaţia este hipogee.

1.1.1. Juglans regia L.

- Nuc comun, Nuc -

Morfologie (planşa 1). Arbore de până la 30 m înălţime, la arborii izolaţi cu tulpina

scurtă, adeseori gâlmoasă, dar relativ dreaptă în masiv. Scoarţa mult timp netedă, cenuşie-
argintie, apoi cu ritidom subţire, cenuşiu-închis, cu crăpături rare. Înrădăcinarea

3
pivotantă, iar rădăcinile laterale ajung adeseori la distanţe mari, de peste 10 m. Rădăcinile
sunt suculente.
Lujerii viguroşi, bruni-verzui, glabri, lucitori, cu miros aromat şi măduva largă,
lamelar întreruptă.
Mugurii negricioşi sau cenuşii-închis, cu solzi fin tomentoşi. Cei foliari sunt ovoizi-
globuloşi şi de circa 6-7 mm lungime - cei terminali, sau globuloşi şi mici (3-4 mm) - cei
laterali. Cicatricele frunzelor sunt mari, în formă de potcoavă, cu trei grupe de urme
fasciculare.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-9 (11) foliole asimetrice, mari, de 6-12 cm
lungime, acute sau scurt acuminate, pe margine întregi, glabre, numai pe dos
cu smocuri de peri în axilele nervurilor.
Florile mascule în amenţi cilindrici, axilari, groşi, lungi de 8-10 (12) cm, negricioşi
sau verzi-negricioşi. Cele femele terminale, sesile, câte 1-4, cu stigmate divergente,
răsfrânte, purpurii sau verzui.
Fructele, drupe, sferice sau elipsoidale, de până la 4-5 cm lungime (diametru), cu
înveliş exterior cărnos, verde, care crapă neregulat la maturitate şi este dehiscent. Nuca
este ovoidă sau elipsoidală, la vârf scurt rostrată (cu o prelungire scurtă, acută), are
suprafaţa neregulat-brăzdată. Sămânţa mare, albă, acoperită de o pieliţă subţire. Este
incomplet divizată în doi lobi prin pereţi subţiri, pieloşi.
Areal. Arealul natural al nucului se întinde din Turcia de est, Armenia şi Iran, peste
Afganistan şi India de nord, până în China, Coreea şi Japonia. Prezenţa sa ca specie
spontană în sud-estul Europei, în Peninsula Balcanică, menţionată în unele lucrări, este
îndoielnică (incertă).
Nucul a fost mult extins în afara arealului său natural, fiind cultivat în Europa,
America de Nord şi America de Sud.
În ţara noastră a fost, de asemenea, foarte mult cultivat, începând de la câmpie până la
circa 800 m altitudine, cu frecvenţă mai mare la dealuri, în zona de podgorie. Apare
uneori şi subspontan, ca în Banat, în Subcarpaţii Olteniei, în Transilvania ş.a.
Valoarea sa excepţională dată de fructele comestibile (sămânţa) şi lemnul nobil pe
care-l produce a făcut să fie cultivat şi în fondul forestier, plantaţii mai însemnate fiind în
judeţele Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Vrancea ş.a. (Colpacci, 1974).
Ecologie. Nucul este o specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. Astfel, stare de
vegetaţie mai bună realizează în zone cu climă dulce, cu ierni blânde, ferite de geruri
mari, dar mai ales în staţiuni cu îngheţuri puţin frecvente (îngheţurile târzii sunt greu
suportate, deoarece afectează atât mugurii foliari, cât, mai ales, pe cei floriferi, iar cele
timpurii pot afecta lujerii încă incomplet lignificaţi). Contraindicate pentru cultura nucului
sunt, de asemenea, staţiunile vântuite, în zone cu vânturi reci şi uscate. În acest context,
aprecierile care se fac
adeseori în legătura cu favorabilitatea pentru nuc a ţinuturilor de podgorie sunt cât se
poate de pertinente.
Totodată, se dovedeşte pretenţios şi faţă de condiţiile edafice, preferând solurile
bogate, profunde, fertile, revene sau revene-jilave (mezohigrofit). De aceea, optimul său
edafic este asigurat mai ales în staţiunile din lunci. Solurile excesiv de umede, ca şi cele
uscate, compacte sau acide nu-i sunt favorabile (preferă solurile cu reacţie slab acidă spre
alcalină – pH între 6,5 şi 7,5).
Deşi nu manifestă preferinţe faţă de substratul litologic, stare de vegetaţie activă
înregistrează pe soluri formate pe calcare, mai ales înspre limita altitudinală superioară de
cultură.
Are temperament mijlociu, semiombrofil, rezistând, se pare, mai bine la umbră decât
nucii exotici americani. Cu toate acestea, starea de masiv încheiat nu-i prieşte, mai ales
după faza tinereţii, când se dezvoltă mult mai bine în plină lumină.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, la 8-12 ani, iar fructificaţiile sunt
aproape anuale. Capacitatea germinativă a seminţelor este de 60-80%. Se regenerează
uşor prin sămânţă, dar dispune şi de o bună capacitate de înmulţire pe cale vegetativă, prin
lăstărire. Creşterile din primii ani sunt foarte active şi se menţin susţinute în etapa

4
tinereţii, astfel încât, până la 8-10 ani, poate creşte în înălţime cu circa 70-100 cm pe an.
Manifestă o foarte mare putere de concurenţă interspecifică, mai ales că are proprietatea
de a emana în sol coline, substanţe cu efect inhibitor pentru alte specii. Longevitatea este
mare, de până la 300-400 de ani. Este sensibil faţă de poluanţi.

Planșa 1: Exemplificări morfologice pentru determinarea

nucului comun

1.1.2. Juglans nigra .L

- Nuc negru, Nuc negru american -

Morfologie (planşa 2). Arbore de până la 40-45 (50) m înălţime, cu tulpina bine
conformată în masiv, dreaptă, bine elagată. Formează ritidom de la vârste mici, brun-
întunecat, adânc brăzdat.
Lujerii nelucitori, pubescenţi, toamna glabrescenţi, devenind verzi-bruni. Mugurii
cenuşii-tomentoşi, cei laterali solitari sau suprapuşi, aflaţi în contact cu partea superioară a
cicatricei.
Frunzele imparipenat-compuse, cu foliole mai multe decât la nucul comun (15-23),
dar obişnuit mai mici, de 4-12 cm lungime, ovat-oblongi sau ovat-lanceolate, aproape
egale ca mărime, (cu excepţia celei terminale, care, de regulă, este mai mică), la bază
rotunjite şi, caracteristic, pe margini nu mai sunt întregi, ci neregulat serate; pe faţă, la
început scurt pubescente, apoi glabre, pe dos des pubescente şi glanduloase.
Florile femele stau, de regulă, câte 2-5. Fructele sunt sferice sau uşor piriforme, de
3,5-5 cm diametru, până la maturitate verzi-gălbui, pubescente, apoi negre, cu învelişul
extern cărnos şi nedehiscent; nuca aproape globuloasă, de 3-4 cm diametru, puţin turtită
lateral, brusc mucronată, neregulat brăzdată, foarte tare, cu pereţii groşi, lemnoşi, conţine
un miez mic, amărui în stare crudă.
Areal (fig. 1). Specie alohtonă, originară din estul şi sud-estul Americii de Nord,
unde are o arie mare de răspândire, începând din zona Marilor Lacuri (45°N), până în
apropierea Golfului Mexic (30°N). Înspre interiorul continentului avansează până la circa

5
100° longitudine vestică. Se întâlneşte la câmpie şi în zone colinare joase, până la 350–
400 m altitudine (cu excepţia unei zone din sudul Munţilor Appalachi, unde urcă până la
1000 m altitudine, sau în ţinuturile vestice ale arealului său, la circa 700 m altitudine).
În ţara noastră s-a introdus încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de multe ori prin
păduri-parc (ca la Comarova-Mangalia), dar şi în plantaţii efectuate în fondul forestier,
cum sunt cele de la Săcuieni-Bihor (circa 50 ha), Zăvoi-Hereasca (Ocolul Silvic Snagov),
Fântânele (Bacău), Lighed (judeţul Timiş), Moldova Nouă şa. Plantaţiile cele mai
importante se află în raza judeţelor Arad, Bihor, Bacău, Buzău, Vâlcea, Timiş, Ilfov, Olt,
Suceava, Giurgiu, însumând în total circa 260 ha (Hulea, 1988).

Fig. 1 – Arealul natural al nucului negru

Ecologie. La fel ca şi nucul comun, nucul negru este pretenţios faţă de condiţiile
staţionale. Astfel, cultura sa fără riscuri, în arborete de mare randament, nu se poate
face decât în regiunile de câmpie şi coline (până la circa 500 m altitudine), în zone cu
climat blând, ferite de îngheţuri timpurii sau târzii, cu veri lungi şi călduroase.
Realizează performanţe productologice foarte bune pe solurile aluvionare din
lunci, profunde, bogate în elemente minerale, humifere, permeabile, nisipo-lutoase
sau luto-nisipoase, cu apa freatică accesibilă (situată la circa 3-3,5 m adâncime -
Chiriţă, 1938).
Umiditatea din sol pare a fi mai importantă pentru buna sa dezvoltare chiar decât
conţinutul în substanţe minerale. Suportă şi inundaţii, dar de scurtă durată. În
staţiunile de luncă, productivitatea arboretelor este corespunzătoare doar pe soluri
bogate, humifere, constant aprovizionate cu apă. Vegetează slab pe soluri grele,
îndesate, de tipul celor pseudogleice sau gleice, ca şi pe cele cu exces de săruri de
sodiu, aşa cum a rezultat din comportarea unor plantaţii efectuate în judeţul Arad.
Are temperament mai de lumină decât nucul comun, reliefat prin dimensiunile
mici ale coroanei în condiţii de arboret.

Planșa 2: Exemplificări morfologice pentru determinarea

nucului negru

1.1.3. Juglans cinerea L.

6
- Nuc cenuşiu, Nuc cenuşiu american -
Morfologie (planşa 3). Arbore de mărimea I sau a II-a, nu depăşeşte 30 m
înălţime, obişnuit însă până la 20 m, cu tulpina relativ bine conformată şi scoarţa
cenuşie, mult timp netedă, la vârste înaintate, totuşi, relativ adânc fisurată.
Lujerii pubescenţi, în tinereţe glanduloşi, cu muguri tomentoşi, cel terminal mai
mare, de 12-18 mm, cei laterali adeseori suprapuşi câte doi, mici, ovoizi, cel superior
scurt pedicelat, cel inferior sesil şi nu atinge marginea cicatricei.
Frunzele mari, lungi de circa 40-70 cm, cu 11-17 (19) foliole oblong-lanceolate,
de 6-12 cm lungime, cu vârful lung acuminat, baza rotunjită, pe margine serate, pe
ambele feţe păroase, pe dos mai intens păroase şi glanduloase, vâscoase, ca şi pe
rahisul foliar.
Fructele grupate câte 2-5, sunt ovoid-alungite, glanduloase, vâscoase, pubescente,
de 4-6,5 cm lungime. Nuca alungită, în patru muchii, cu vârful ascuţit. Are coaja
foarte tare, groasă, neregulat brăzdată, iar miezul este puternic strivit între pereţii
despărţitori.
Areal (fig. 2). Specie alohtonă, originară din America de Nord. Aria sa de
răspândire coincide, în linii mari, cu a nucului negru, fiind totuşi ceva mai extins
înspre nord şi mai limitat spre vest. La noi s-a utilizat în cultură mult mai puţin decât
nucul negru, deoarece dimensiunile realizate şi conformaţia tulpinilor sunt inferioare
acestuia.

Fig.2 – Arealul natural al speciei nucului cenușiu

Cerinţele ecologice sunt asemănătoare cu ale nucului negru, cu precizarea că

suportă mai bine gerurile mari, îngheţurile târzii şi timpurii (din cauza cărora suferă,
totuşi). Totodată, este mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului şi, în general,
faţă de celelalte însuşiri fizice şi chimice ale acestuia, dar capacitatea cea mai bună de
bioacumulare o realizează tot pe soluri profunde, bogate, cu umiditate suficientă. Pe
soluri compacte lâncezeşte.
Are temperament de lumină, intermediar între nucul comun şi cel negru. Nu
suportă umbrirea de sus şi nici chiar umbrirea puternică din lateral.

Exemplificări morfologice pentru determinarea nucului cenușiu

7
1.2. Carya ovata (Mill.) K. Koch
(C. alba Nutt. non K. Koch; Hicoria ovata (Mill.) Britt.)
- Caria -

Morfologie (planşa 4). Arbore de până la 40 m înălţime, cu ritidom bine dezvoltat,

exfoliabil în fâşii longitudinale lungi şi late, care atârnă pe lângă trunchi.
Lujerii viguroşi, roşii-bruni, la început păroşi, apoi glabri, lucitori (păstrează numai la
bază un inel păros). Măduva, spre deosebire de genul Juglans, este continuă. Mugurii
terminali sunt mari, de 13-17 mm lungime,
ovoizi, cu 3-4 solzi păroşi, caduci primăvara de
timpuriu, iar cei laterali sunt mai mici, tot ovoizi.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5 (7)
foliole ovate, ovat-lanceolate, până la obovate, de
10-15 cm lungime, acuminate, la bază cuneate,
pe margine serate şi ciliate, pe faţă verzi-gălbui,
glabre, pe dos mai palide, la început pubescente,
apoi glabre; foliolele bazale ale frunzei mult mai
mici decât celelalte.
Fructele sunt drupe sferice, sesile, de 2,5-6
cm, cu exocarpul gros, dehiscent la maturaţie în
patru valve; nuca ovoidal-turtită, cu coaja
Fig. 3 - Arealul speciei Carya ovata (Mill.) K. subţire, alburie-cenuşie, lipsită de zbârcituri, dar
Koch - după Harlow et Harrar, 1958 cu muchii longitudinale, iar sămânţa este dulce,
comestibilă.
Areal (fig. 3). Specie alohtonă, originară din estul şi sud-estul Americii de Nord, cu
areal asemănător cu al nucului negru. Se localizează mai mult la altitudini mici, optimul
de vegetaţie fiind în zonele colinare. Urcă însă în Munţii Appalachi până la circa 1000 m.
În ţara noastră s-a cultivat puţin, întâlnindu-se îndeosebi în unele parcuri dendrologice:
Bazoş, Mihăeşti, Simeria, Timişoara, Tâncăbeşti (Snagov), ş.a.
Ecologie. Ca şi nucii americani, manifestă preferinţe evidente pentru ţinuturi cu climă
blândă, cu amplitudini mici de temperatură. Plantulele şi puieţii tineri manifestă o mare
sensibilitate faţă de îngheţurile târzii, dar daune pot fi provocate şi de cele timpurii, astfel
că, în tinereţe, are nevoie de adăpost.
Reclamă soluri cu însuşiri fizice şi chimice favorabile, profunde, afânate, bogate,
constant aprovizionate cu apă din precipitaţii sau din pânza freatică (luvosoluri sau
aluvionare evoluate).
Temperamentul este de semiumbră, suportând bine starea de masiv.

8
 Planșa 4: Exemplificări pentru determinarea speciei Carya ovata

1.3. Genul Ribes.

1.3.1. Ribes alpinum L.
- Coacăz de munte -

Morfologie (planşa 5). Arbust de până la 1,5(2) m înălţime, nespinos, cu ramuri

subţiri, curbate şi scoarţa cenuşie-negricioasă, exfoliabilă în fâşii.
Lujerii sunt gălbui-cenuşii, glabri, iar mugurii sunt înguşti până la fusiformi, scurt
pedicelaţi, galbeni-cenuşii, cu solzi uscaţi, pe margine ciliaţi.
Frunzele subrotunde sau ovate, mici, de 3-4 cm, 3(5) palmat-lobate; lobii acuţi, adânc
seraţi, cu dinţi triunghiulari. Pe faţa superioară sunt verzi-închis şi, caracteristic, dispers şi
sericeu pubescente, iar pe dos sunt verzi-deschis, glabre sau glabrescente. Peţiolul lung
cât cel puţin jumătatea limbului.
Florile dioice, galbene-verzui. Cele mascule în raceme erecte, de 3-6 cm lungime, cu
8-30 de flori, iar cele femele mai scurte şi cu flori puţine (2-5), tot în raceme. Apar
devreme, prin aprilie.
Fructele bace roşii, sferice, de până la 8 mm diametru, cu gust neplăcut, maturaţie
timpurie (prin iulie).
Areal. Arbust eurasiatic, răspândit la noi din ţinuturile montane mijlocii până în
tufărişurile subalpine.
Ecologie. Se întâlneşte atât pe soluri relativ profunde, cât şi pe cele superficiale,
scheletice, chiar pe stâncării, în chei. Preferă solurile humifere, slab acide, revene până la
jilav-umede. Rezistă la umbrire, dar nu accentuată, precum şi în plină lumină.
Se cultivă în scop ornamental, uneori chiar în garduri vii.

Planșa 5: Exemplificări morfologice pentru determinarea

coacăzului de munte

9
 1.3.2. Ribes nigrum L.
- Coacăz negru -

Morfologie (planşa 6). Arbust de 1-2 m înălţime, cu tulpini erecte, viguroase,

cenuşii-negricioase, cu rădăcini adventive la bază.
Lujerii viguroşi, nespinoşi, în tinereţe cenuşii-gălbui, cu scoarţa greu mirositoare,
crăpată uşor spre baza lujerilor maturaţi. Mugurii ovoizi, scurt pedicelaţi, bruni-roşcaţi, cu
solzi ciliaţi la vârf.
Frunzele subrotunde, de 5-10 cm lungime, 3-5 palmat lobate, cu lobi triunghiulari,
acuţi, neregulat dublu seraţi. Sunt nelucitoare, pe faţa superioară glabre, iar pe cea
inferioară dispers pubescente, în lungul nervurilor cu numeroase glande punctiforme,
galbene strălucitoare.
Florile hermafrodite, campanulate, câte 5-10 într-un racem de 3-5 (8) cm lungime.
Sunt verzui la exterior şi roşietice la interior. Pedicelii deşi, glabri sau păroşi.
Receptaculul este păros.
Fructele, bace sferice de circa 1 cm diametru, negre, glandulos punctate, cu gust
relativ neplăcut, dar comestibile (conţin vitaminele C, P, A şi B). Se coc prin iulie.
Areal. Arbust autohton originar din ţinuturile centrale şi nordice ale Europei şi din
Asia.
La noi se cultivă mult ca arbust fructifer şi de interes farmaceutic, pentru fructele
sale cu conţinut ridicat în vitamine şi cu efecte curative în bolile de inimă şi de stomac. Se
întâlneşte şi ca specie spontană, începând din luncile înalte ale râurilor până în zona
montană, mai ales în Transilvania şi Moldova.
Ecologie. Rezistă bine la ger şi îngheţuri (relict glaciar) şi preferă solurile cu multă
umiditate, revene până la umede, din zăvoaie, lunci, depresiuni cu apă stagnantă, de-a
lungul apelor, pe soluri grele, argiloase, gleizate sau pseudogleizate. Suportă bine
umbrirea.
Nu se recomandă cultura sa în vecinătatea plantaţiilor de pin strob sau alţi pini
americani cu cinci ace, fiind gazdă intermediară pentru Cronartium ribicola.

Planșa 6: Exemplificări morfologice pentru determinarea

coacăzului negru

10
1.3.3. Ribes uva-crispa L.
(R. gossularia L.; Grossularia reclinata (L.) Mill.)
- Agriş -

Morfologie (planşa 7). Arbust de până la 1,5 m înălţime, tufos, cu tulpini curbate spre
exteriorul tufei, care formează rădăcini adventive. Scoarţa ramurilor este brună-cenuşie,
exfoliabilă în fâşii.
Lujerii şi ramurile cu spini, care sunt trifurcaţi la noduri (de circa 1 cm lungime), iar
pe internoduri sunt simpli, numeroşi, setacei (uneori fără spini pe internoduri). Mugurii
ovo-conici, cu solzi ciliaţi, desfăcuţi la vârf.
Frunzele semicirculare, relativ mici, de 2-6 cm lungime sau lăţime, cu 3-5 lobi, la
bază trunchiate sau uşor cordate. Se deosebesc de ale coacăzului de munte prin lobii
obtuzi la vârf, crenat-seraţi, iar pe faţa inferioară, cele tinere, sunt dens păroase, rareori
glabre.
Florile hermafrodite, verzui sau roşcate, solitare sau câte 2-3, cu caliciul campanulat,
păros, de 2-3 ori mai lung decât petalele. Petalele alburii.
Fructele, bace globuloase sau ovoidale, relativ mari (circa 1 cm diametru sau
lungime), verzui, gălbui sau roşcate, pubescente, setos glanduloase sau glabre, cu vine
longitudinale evidente. Se coc prin iunie-iulie, au gust acrişor şi sunt comestibile.
Areal şi ecologie. Specie autohtonă, răspândită în Europa, Asia şi Africa de
Nord. La noi este spontană în întreg lanţul carpatic, în regiunile montane. Urcă uneori
până în etajul subalpin. Se cultivă prin curţi şi grădini, ca arbust fructifer. Dispune de o
rezistenţă destul de bună la uscăciune, dar totuşi insuficientă pentru a putea face faţă
climatului silvostepic, zonă în care s-au făcut şi unele experimentări privind utilizarea sa
în perdele forestiere. De altfel, preferă solurile normal aprovizionate cu apă, permeabile,
humifere, chiar scheletice, cum sunt cele formate pe substrate calcaroase.
Lăstăreşte şi marcotează.

Planșa 7: Exemplificări morfologice pentru determinarea agrișului

11
 1.4. Genul Spiraea L.
1.4.1. Spiraea chamaedryfolia L. (S. ulmifolia Scop.)
- Cununiţă, Taulă –
Morfologie (planşa 8). Arbust înalt de până la 2 m, cu ramurile arcuite înspre
exteriorul tufei.
Lujerii zvelţi, geniculaţi, muchiaţi, glabri, bruni sau cenuşii, cu muguri alterni, mici,
ovoizi, depărtaţi de lujer, cu 2-3 solzi desfăcuţi la vârf.
Frunzele ovate sau ovat-lanceolate, de 4-7 cm lungime, acute, la bază cuneate până la
rotunjite, pe margine simplu sau dublu serate, în 1/3 inferioară întregi, pe faţă verzi închis,
glabre, pe dos verzi-deschis, glabre sau dispers păroase în lungul nervurilor.
Florile albe, în raceme umbeliforme terminale, bogate, cu staminele mai lungi decât
petalele. Apar prin mai (în staţiuni din zona montană în iunie-iulie).
Fructele sunt folicule glabre, brune-închis, câte cinci la un loc.
Areal şi ecologie. Specie autohtonă, cu areal european şi asiatic, spontană şi comună
la noi în ţinuturile montane, avansând până în subalpin, întâlnită mai ales de-a lungul
văilor (specie mezofită-mezohigrofită), pe grohotişuri, în chei, pe stâncării adeseori
calcaroase (dar nu numai), saxicolă.
Se cultivă foarte mult în spaţiile intravilane, atât sub formă de tufe, care se îndesesc
mult prin lăstărire, cât şi în garduri vii (aptă pentru tundere repetată).
Înfloreşte abundent, anual, din mai până în iulie, în funcţie de altitudine.
Este aptă pentru fixarea solului în terenuri degradate, aşa cum a fost utilizată în zona
de mare interes turistic a coamei Tâmpei (Braşov) sau chiar în perdele forestiere din zona
de câmpie.

Planșa 8: Spiraea chamaedryfolia - exemplificări morfologice

1.4.2. Spiraea x vanhouttei (Briot) Zbl.

(S. cantoniensis x S. trilobata)
- Floarea miresii -

Morfologie (planşa 9). Arbust de până la 2 m înălţime, cu ramurile arcuit-pendule.

Tufele sunt compacte, dese.
Lujerii nemuchiaţi, subţiri, glabri, lucitori, bruni sau bruni-roşcaţi, geniculaţi, cu
muguri foarte mici, depărtaţi de lujer.
Frunzele mici, de numai 3-4 cm lungime, rombice sau obovate, slab lobulate şi acut
serate în jumătatea superioară, în rest întregi, cuneate şi, pe dos, caracteristic, sunt
glaucescente.
Florile sunt tot albe, grupate în umbele multiflore, cu sepale divergente şi petale mici,
iar staminele au filamentele scurte, nedepăşind lungimea petalelor. Apar prin mai-iunie.

12
 Fructele sunt folicule brune deschis.
Areal. Arbust alohton, hibrid între cele două specii asiatice amintite, cultivat în mod
curent la noi ca specie de parc (tufe izolate sau în garduri vii).
Ecologie. Are cerinţe reduse faţă de climă şi sol. Rezistă bine la ger, secetă, fum şi
praf şi se poate cultiva în plină lumină sau în locuri semiumbrite.

Planșa 9: Spiraea x vanhouttei – exemplificări morfologice

Să ne reamintim…

➢ La speciile genului Juglans, lujerii au măduva lamelar întreruptă;

➢ Foliolele la nucul comun au marginea întreagă, repectiv serată la speciile nord-
americane;
➢ Speciile de Juglans sunt sensibile față de ger și îngheț, iar cerințele față de sol sunt
ridicate;
➢ Dintre speciile genului Ribes, coacăzul de munte este unisexuat dioic; celelalte sunt
hermafrodite;
➢ Fructele speciilor din genul Ribes sunt bace;
➢ Spirarea chamaedryfolia este specie autohtonă, cu areal natural în ținuturile montane;
➢ Spiraea x vanhouttei se diferențiază ușor de Spirarea chamaedryfolia după caracterele
lujerilor, frunzelor și florilor (vezi descrierile morfologice).
Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 1-9 și, lecturând descrierile morfologice, identificați

elementele specificate

Testul 2: Identificați caracterele de bază de diferențiere între speciile din același gen
prezentate în unitatea de învățare 1

13
Unitatea de învăţare II. Specii din genurile Rubus, Rosa,
Chaenomeles, Malus, Pyrus și Crataegus

Cuprins
2.1. Genul Rubus
2.1.1. Rubus idaeus
2.1.2. Rubus hirtus
2.1.3. Rubus caesius
2.2. Genul Rosa – caractere generale
2.2.1. Rosa canina
2.2.2. Rosa pendulina
2.2.3. Rosa spinosissima
2.3. Genul Chaenomeles; Chaenomeles speciosa
2.4. Genul Malus; Malus sylvestris
2.5. Genul Pyrus; Pyrus pyraster
2.6 Genul Sorbus – caractere generale
2.6.1. Sorbus aucuparia
2.6.2. Sorbus domestica
2.6.3. Sorbus torminalis
2.7. Genul Crataegus; Crataegus monogyna

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

2.1. Rubus idaeus L.

- Zmeur -

Morfologie (planşa 10). Specie de 1-2,5 m înălţime, sub formă de tufe cu tulpini
numeroase, erecte, cu vârful arcuit.
Lujerii sunt geniculaţi, verzi-cenuşii, uneori glabri, alteori  acicular-ghimpoşi (de
regulă ghimpii sunt localizaţi, atunci când există, spre partea inferioară a tulpinilor).
Frunzele alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile (cele de un
an) şi trifoliate pe cele fertile. Foliolele sunt ovate, cu vârful acuminat sau acut, pe
margini inegal-dublu-serate, pe faţă verzi, glabre, pe dos alburiu-tomentoase (frunzele de
pe exemplarele umbrite sunt de nuanţă ceva mai închisă pe dos, surii).
Florile sunt mici, albe, lung pedunculate, reunite în raceme pauciflore. Apar prin
mai-iunie.
Fructele apocarpice, multiple, constituie o pluridrupă globuloasă, la maturitate roşie,
suculentă, dulce, uşor detaşabilă de pe receptaculul alungit sub formă de con. Se coc
vara, mai repede sau mai târziu, după staţiune.
Areal şi ecologie. Specie cu largă răspândire în ţinuturile eurasiatice cu climă
temperată şi rece, până în cele subarctice. La noi în ţară este comună în toată zona
forestieră cuprinsă între dealuri şi limita superioară a pădurii, îndeosebi în luminişuri,
rarişti, pe taluzuri de drumuri forestiere, din apropierea albiilor văilor până în zona

14
superioară a versanţilor. Se instalează foarte repede, formând tufărişuri caracteristice în
parchete, după exploatarea masei lemnoase, deoarece dispune de o foarte mare capacitate
de drajonare şi lăstărire, fiind totodată specie heliofilă şi nitrofilă (iubitoare de azot
rezultat din descompunerea resturilor organice rămase după exploatare; de aceea, se
instalează chiar şi pe cioate sau trunchiuri, căzute pe sol, aflate în fază avansată de
descompunere).
Rezistă foarte bine la ger şi are exigenţe mari faţă de umiditatea din sol (nu însă în
exces – specie mezofită), consumând cantităţi mari de apă. Vegetează bine pe soluri
trofice, bogate în humus. Zmeurul este o specie indicatoare de soluri bogate, bine
aprovizionate cu apă şi azot. Fructifică abundent, mai ales în plină lumină.
Constituie un concurent redutabil al seminţişurilor speciilor de bază pentru resursele
din aer şi sol, împiedicând instalarea şi dezvoltarea acestora. De asemenea, vătămările
provocate puieţilor speciilor forestiere de arbori cu ocazia recoltării fructelor sunt
semnificative.

Planșa 10: Exemplificări morfologice pentru determinarea

zmeurului

2.1.2. Rubus hirtus W. et K.

- Mur târâtor, Rugi -

Morfologie (planşa 11). Arbust târâtor, formând tufe mult ramificate, scunde, ±
târâtoare, cu tulpinile roşietice, violacee sau verzi, glandulos-păroase şi ghimpoase;
ghimpii sunt rigizi, rari, aciculari, subţiri, foarte înţepători.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 3 (5) foliole de formă variabilă, mai adesea ovate
sau lat ovate (foliola terminală, de obicei, mai mare, obovată), pe margine inegal serate,
cu vârful acut sau scurt acuminat, baza slab cordată sau rotunjită, pe faţă verzi-închis,
păroase, pe dos verzi-deschis, moi şi des păroase. Frunzele sunt hibernante (rămân verzi
iarna).
Florile sunt tot mici şi albe, în raceme terminale pauciflore. Înfloreşte din iulie până
în septembrie (de obicei florile tardive nu mai sunt fecundate).
Fructele, pluridrupe negre, comestibile, detaşabile de pe receptaculul alungit sub
formă de con.
Areal. Specie autohtonă, cu areal european şi vest-asiatic. La noi se întâlneşte
începând din gorunete, unde apare însă mai rar, dar mai ales în ţinuturile montane, în
făgete, amestecuri de răşinoase cu fag şi molidişuri.
Ecologie. Rezistă foarte bine la ger şi îngheţuri şi preferă versanţii cu expoziţie
umbrită, cu multă umiditate în atmosferă şi în sol, fiind o specie mezohigrofită-mezofită.
De aceea, apare adeseori spre fundul văilor şi în treimea inferioară a versanţilor, rar mai

15
sus.
Preferă solurile bogate în baze de schimb, revene-jilave sau jilav-umede, moderat
acide, cu mull sau cu mull-moder.
Are temperament de semiumbră, dar se poate dezvolta şi în plină lumină, ca în
parchete. În condiţii de umbrire accentuată fructifică slab.
Tulpinile sunt târâtoare, ceea ce face ca asociaţiile dese pe care le formează în
parchete, după exploatarea masei lemnoase, să îngreuneze foarte mult dezvoltarea
seminţişurilor naturale şi reintroducerea prin plantaţii a speciilor dorite.
Fructele sunt comestibile, considerate însă inferioare celor de zmeur, în industria
alimentară.
Frunzele sunt hibernante şi sunt consumate de cervide.

Planșa 11: Exemplificări morfologice pentru murul de pădure

2.1.3. Rubus caesius L.

- Mur de câmp -

Morfologie (planşa 12). Specie subarbustivă, ± târâtoare. Are tulpinile şi lujerii verzi-
brumării, cu peri şi ghimpi rari, subţiri, scurţi, moi.
Frunzele hibernante, imparipenat-compuse, trifoliate; foliolele de 3-7 cm lungime,
subţiri, lat ovate, acute sau scurt acuminate, la bază slab cordate sau rotunjite, pe margine
neregulat-dublu-serate, adesea asimetric lobulate, verzi pe ambele feţe.
Florile albe, mici, dispuse în corimbe scurte, pauciflore. Înflorirea are loc pe tot timpul
verii.
Fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui-brumate, acrişoare, nedetaşabile de pe
receptacul, mature prin august-septembrie.
Areal. Specie autohtonă, cu areal eurasiatic. La noi apare sporadic la dealuri şi, mai ales,
în ţinuturile montane inferioare, fiind însă o specie comună la câmpie, îndeosebi în lunci şi
zăvoaie, pe soluri aluvionare, hidromorfe (gleiosoluri, hidrisoluri etc.). Se întâlneşte în Lunca
şi Delta Dunării, în luncile inferioare, în păduri rărite, la liziere, în tufărişuri din afara
pădurilor ş.a.
Ecologie. Specie iubitoare de căldură, cu afinitate faţă de solurile bogate, eubazice,
humifere, bine aprovizionate cu apă, chiar temporar inundabile. Suportă bine solurile
compacte, gleice sau pseudogleice.
Fructele sunt inferioare faţă de ale murului de pădure în privinţa proprietăţilor culinare,
fiind mai acre şi nedetaşabile de pe receptacul.

16
 Planșa 12: Exemplificări morfologice pentru murul de câmp

2.2. Genul Rosa L.

Caractere generale de diagnoză
Cuprinde arbuşti erecţi, căţărători sau chiar târâtori, cu tulpinile şi lujerii, de regulă, cu
ghimpi rigizi, care provin din epidermă. Frunzele imparipenat-compuse, alterne; caracteristic,
stipelele persistente, concresc cu baza peţiolului. Florile hermafrodite, cu învelişuri florale
complete, pe tipul 5. Sepalele sunt întregi sau divizate (spintecate la vârf), persistente sau
căzătoare la maturitatea măceşei. Receptaculul este format din numeroase carpele libere,
adâncit sub formă de cupă sau de urnă şi, la maturitate, devine cărnos, rezultând învelişul
extern al fructului fals multiplu (măceaşa), care închide la interior numeroase achene mici şi
păroase.

2.2.1. Rosa canina L. (Rosa dumalis Bechst.)

- Măceş, Răsură -

Morfologie (planşa 13). Arbust de până la

2-3 m înălţime; formează tufe cu ramurile
arcuite. Lujerii glabri, verzi sau bruni-
roşcaţi, cu mugurii mici, ovoizi-globuloşi,
roşcaţi şi ghimpi puternici, recurbaţi,
comprimaţi lateral, lăţiţi la bază (ghimpii
se găsesc şi pe tulpină).Frunzele
imparipenat-compuse, de regulă au şapte
foliole ovate sau eliptice, lungi de 2-4 cm,
cu marginile simplu şi imperfect-dublu-
serate, glabre pe ambele feţe.
Florile terminale, solitare sau câte 2-
3, de 4-5 cm diametru; sunt roze sau albe,
Fig. 3 – Arealul natural al speciei Rosa canina au sepalele spintecate, reflecte,
L. (după Meusel et al., 1965, citat de Schuck, 1994)
persistente în vârful măceşei numai până
la maturitatea acesteia, apoi căzătoare.
Măceaşa este elipsoidală, de 1,5-2 cm lungime, roşie-stacojie, cu numeroase
achene mici la interior, păroase, unisperme. Conţine vitami-nele C, P, D ş.a.
Areal. Are o arie largă de răspândire, fiind specie europeană, vest asiatică şi nord-
africană (fig. 3). În Europa înaintează în ţinuturile nordice până în Scandinavia, la
62ºN, dar exemplare de măceş sunt menţionate şi pe coasta Atlanticului, în Norvegia,
până la 68ºN. În est se întinde peste Turcia şi Caucaz, până în Iran (Munţii Elburs).

17
În ţara noastră este cea mai comună specie de Rosa din flora spontană, de la câmpie,
chiar de pe litoralul Mării Negre, până în zona montană, frecvent până la 1200 m
altitudine, şi rar până la 1700 m. Se instalează de obicei în plină lumină, în arborete
rărite, margini de pădure sau în tufărişuri din afara fondului forestier.
Ecologie şi importanţă. Dispune de o mare amplitudine ecologică. Astfel,
rezistă la ger şi îngheţuri şi poate vegeta pe soluri cu regim diferit de umiditate, de la
uscate până la revene (specie xerofită-mezofită). De asemenea, solurile pe care
vegetează sunt uneori superficiale, mai mult sau mai puţin scheletice, compacte.
Preferă pe cele eubazice-mezobazice. Are aptitudini reale pentru a fi cultivat în
terenuri degradate.

Planșa 13: Exemplificări morfologice pentru măceș

2.2.2. Rosa pendulina L.

(R. alpina L., R. cinnamomea L.) - Măceş de munte -
Morfologie (planşa 14). Arbust de până la circa 1 m înălţime, cu ramurile divergente
sau  pendule, caracteristic, lipsite adesea de spini, mai ales cele florifere.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 7-9 (11) foliole ovate sau eliptice, de 2-6 cm
lungime, la vârf obtuze sau rotunjite, pe margine mărunt simplu sau dublu glandulos
serate, pe faţă glabre, iar pe dos alipit păroase, mai ales pe nervuri.
Florile mari, de circa 5-6 cm diametru, de obicei solitare, roze sau purpurii, cu sepale
întregi, înguste, mai lungi decât petalele, persistente în vârful măceşei, în prelungirea
acesteia. Apar prin iunie-iulie.
Măceaşa elipsoidală sau oblongă, uneori uşor încovoiată, de circa 2-2,5 cm lungime,
glabră sau, de obicei, cu peri glanduloşi.
Areal şi ecologie. Specie din Europa Centrală, sudică şi sud-estică, unde reprezintă
un component al regiunilor montane. În ţara noastră apare din zona montană mijlocie şi
urcă până în subalpin, apărând în luminişuri din liziera pădurilor de molid, pe soluri
superficiale, acide, scheletice, inclusiv pe grohotişuri şi stâncării din chei şi defileuri.
Este specie nitrofilă, cu preferinţe pentru solurile revene-jilave.

Planșa 14: Exemplificări morfologice pentru măceșul de munte

18
 2.2.3. Rosa spinosissima L.
(R. pimpinellifolia L.)
- Măceş -
Morfologie (planşa 14). Arbust de 0,5-1 m înălţime, sub formă de tufă, cu tulpini
numeroase, erecte.
Lujerii bruni-închis sau bruni-roşcaţi, au, ca şi tulpinile, numeroşi ghimpi, deşi,
patenţi, inegali, subulaţi, în amestec cu peri rigizi, glanduloşi.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-11 foliole mici, de circa 1-1,5 cm lungime,
eliptice sau subrotunde, pe margine glandulos-serate, glabre.
Florile solitare, de circa 6 cm diametru, albe (doar la baza petalelor galbene sau
deschis-rozee), nemirositoare, cu sepalele întregi, lanceolate, persistente.
Măceaşa globuloasă, mai rar alungită, mică, de circa 1 (1,5) cm diametru (lungime),
neagră-purpurie, mai rar roşcată.

Fig. 5 – Arealul natural al speciei Rosa spinosissima L.

(după Meusel et al., 1965, modificat de Schuck, 1996)
Areal şi ecologie. Specie indigenă, răspândită în Europa vestică, Centrală şi sudică
şi Asia (fig. 5), spontană la noi din regiunea de coline până în ţinuturile montane, cu
rusticitate notabilă, preferând coastele însorite, dogorite, cu deficit de umiditate (xerofită-
mezoxerofită), cu soluri superficiale, scheletice, frecvent formate pe calcare. Are
temperament de lumină. Fixează solurile şi, ca atare, este o specie aptă pentru cultură în
terenuri degradate. Are şi utilizări horticole.

Planșa 15: Exemplificări morfologice pentru Rosa spinosissima

2.3. Genul Chaenomeles Lindl.

Chaenomeles speciosa (Sweet.) Nakai (Ch. japonica (Thunb.) Lindl.)
- Gutui japonez -

Morfologie (planşa 16). Arbust de până la 2 (3) m înălţime. Coroana mult

ramificată, cu ramuri divergente.
Lujerii subţiri, la început cenuşiu-tomentoşi, apoi glabri sau, mai rar, glabrescenţi,
bruni-cenuşii-verzui, spinoşi, cu spini laterali puţini (uneori chiar lipsesc), de 7-10 mm
lungime şi, mai frecvent, cu spini terminali la lujerii lungi şi brahiblaste. Mugurii sunt
mici, alterni, alipiţi de lujer, păroşi.

19
 Frunzele sunt simple, alterne, ovate sau obovate, de 3-7 cm lungime şi 2-4 cm lăţime,
cu vârful obtuz sau acut, baza cuneată, pe margini crenat-serate, glabre, pieloase, pe faţă
verzi-închis, lucitoare, pe dos verzi-deschis. Stipelele sunt rotund-ovate, asimetrice,
dinţate sau serate, coriace, persistente, ca şi frunzele, până toamna târziu.
Florile solitare sau câte 2-6 într-un buchet, roşii-cărămizii, scurt pedicelate, de 2,5-3,5
cm diametru, cu 20 sau mai multe stamine; apar treptat, începând înainte de înfrunzire,
dar şi după aceea.
Fructele, poame globuloase, de 2-4 cm diametru, galbene la maturitate (toamna),
foarte tari (sclerificate), cu numeroase seminţe.
Areal. Specie originară din Japonia, cultivată foarte mult la noi în scop ornamental,
prin parcuri, grădini şi curţi, de la câmpie până în zona premontană.
Ecologie. Rezistă bine la ger şi îngheţuri (frunzele, care sunt pieloase, rezistă bine la
primele brume şi îngheţuri de toamnă). Are pretenţii reduse faţă de sol, suportă seceta şi
are temperament variabil, putând vegeta atât la umbră, cât şi în lumină. Se pretează la
tundere. Este numai de interes ornamental.

Planșa 16: Exemplificări morfologice pentru gutuiul japonez

2.4.Genul Malus Mill.

Malus sylvestris Mill.
- Măr pădureţ -

Morfologie (planşa 17). Specie uneori de dimensiuni arbustive, alteori arborescentă,

de până la 10 (15) m înălţime. Trunchiul cu ritidom solzos, brun negricios, exfoliabil în
plăci poligonale. Coroana puternic ramificată, neregulată, cu numeroase brahiblaste
fructifere, terminate adeseori în spini.
Lujerii la început păroşi, îndeosebi spre vârf, apoi glabri sau glabrescenţi, bruni
închis, cu muguri păroşi, alterni, alipiţi de lujer, bruni-roşietici.
Frunzele lat ovate, eliptice sau subrotunde, de 4-8 cm lungime, cu vârful acut sau
brusc şi scurt acuminat, baza rotunjită, marginea simplu sau dublu crenat-serată, în
tinereţe scurt pubescente, apoi glabre, cel mult pe dos, în lungul nervurilor, slab
pubescente; peţiolul de 1-3 cm lungime, iar lamina este uşor încreţită, datorită nervurilor
dorsale proeminente.
Florile pauciflore, în raceme umbelate, cu pediceli de 1-2,5 cm lungime. Sunt albe
sau roz, cu petalele lungi de 1,3-2 cm.
Fructele sunt false drupe (poame), globuloase sau ovoidale, de 2-2,5 cm diametru
sau lungime, astringente, fără sclereide, verzi-gălbui.
Areal. Este răspândit în ţinuturile europene cu climă temperată, ajungând înspre nord
până aproape de cercul polar, la circa 66° (fig.6). La noi este comun în pădurile de
foioase din toată ţara, în staţiuni de câmpie şi dealuri. În regiunile montane inferioare
apare foarte rar. Are caracter de specie diseminată, vegetând în luminişurile din pădure,
la liziere sau pe păşuni împădurite şi fâneţe de la dealuri şi din ţinuturile premontane.

20
 Fig. 6- Arealul mărului
pădureț (după EUFORGEN)

Ecologie. Rezită la ger şi îngheţuri, chiar şi la un oarecare deficit de umiditate.

Preferă însă solurile revene, permeabile. Rezistă mulţumitor pe soluri sărace şi pietroase.
Pe cele argiloase, compacte şi supuse uscăciunii puternice este puţin adaptat.
Are temperament mijlociu, suportând bine expunerea totală în lumină.

Planșa 17: Exemplificări morfologice pentru mărul pădureț

2.5. Genul Pyrus

Pyrus pyraster (L.) Burgsd.
- Păr pădureţ -

Morfologie (planşa 18). Arbore de până la 20 m înălţime, mai rar arbust, cu tulpina
puternic ramificată în coroană, ritidomul solzos, mai mărunt decât la mărul pădureţ, 
friabil. Ramurile se termină uneori în spini, mai ales brahiblastele.
Lujerii slab muchiaţi (spre vârf), glabri, lucitori, bruni, cu muguri ovoizi-conici,
ascuţiţi, puţin depărtaţi de lujer, glabri, lucitori.
Frunzele relativ mici, de numai 2-5 cm lungime, lat-eliptice sau rotund-ovate, cu
vârful acut sau foarte scurt acuminat şi baza rotunjită sau slab cordată, pe margine întregi
sau fin dinţat-serate, la maturitate glabre, pieloase, verzi închis lucitoare pe faţă, pe dos
verzi deschis, cu peţiol lung (chiar mai mare decât lamina).
Florile sunt grupate în corimbe umbeliforme albe, câte 6-9.
Fructele, poame obovoidale sau globuloase, de până la 3 cm, pietroase, verzi până la
cafenii, cu calicul persistent, astringente (devin comestibile numai după ce se înmoaie).
Areal. Specie autohtonă, spontană în Eurasia (fig. 7), înaintând înspre nord până la
circa 56°. La noi se întâlneşte începând din silvostepă până în pădurile de deal şi
premontane, prin luminişuri, crânguri, păşuni împădurite ş.a.

21
 Fig. 7- Arealul părului pădureț
(după EUFORGEN)

Ecologie. Are amplitudine ecologică mai mare decât mărul pădureţ, fiind rezistent la
ger şi secetă (semixerofit), vegetând şi pe soluri grele, compacte, ca în pădurile
silvostepice, în cerete şi gârniţete ş.a. Are temperament heliofil-subheliofil.
S-a folosit cu bune rezultate la constituirea perdelelor forestiere.

Planșa 18: Exemplificări morfologice pentru părul pădureț

2.6. Genul Sorbus L.

Caractere generale de diagnoză
Specii arborescente şi arbustive, cu lujerii nespinoşi. Frunzele alterne, simple sau
imparipenat-compuse. Florile terminale, în corimbe multiflore, complete, cu învelişul
floral pe tipul cinci, staminele 15-20 (25), galbene, carpelele 2-5, stilele, de asemenea,
câte 2-5, libere sau unite la bază. Fructele sunt false drupe (poame), roşi, galbene,
portocalii sau brune, relativ mici, cu 2-5 loculi separaţi prin pereţi cartilaginoşi, fiecare
cu 1-2 seminţe.

2.6.1. Sorbus aucuparia L.

- Scoruş de munte, Sorb păsăresc -

Morfologie (planşa 19). Arbore de până la 10 (18) m înălţime, uneori arbust, cu

tulpina dreaptă sau sinuoasă şi scoarţa tânără cenuşie-lucitoare, apoi cu ritidom închis,
brăzdat longitudinal. Coroana largă, globuloasă.
Lujerii la început tomentoşi, apoi glabri, lucitori, cenuşii până la bruni-roşcaţi, cu
mugurii alterni, relativ mari (cel terminal de 1-1,5 cm lungime, cu vârful curbat), la vârf

22
mătăsos-păroşi, rar glabri.
Frunzele sunt imparipenat-compuse, de 10 (16) cm lungime, cu 9-17 foliole
lanceolate, mai rar alungit eliptice, de 4-5 cm lungime, sesile, acute sau obtuze, pe
margini acut serate, doar spre bază (în 1/3 inferioară) întregi, pe dos glabre sau păroase.
Toamna se colorează în roşu-întunecat.
Florile erecte, terminale, în corimbe multiflore cu diametrul de 10-15 cm, albe. O
floare este de 0,8-1 cm diametru, cu 3-4 stile şi circa 20 de stamine.
Fructele sunt poame ovoidale sau globulose, de circa 8-10 mm, roşii, mai rar gălbui,
persistente în coroană până în iarnă.
Areal (fig. 8). Specie răspândită pe o suprafaţă foarte mare în Europa, de la limita
polară a pădurii (nordul Scandinaviei, Islanda) până în bazinul Mării Mediterane. În sud
rămân în afara arealului său regiunile uscate din jumătatea sudică a Peninsulei Iberice,
unele insule mediteraneene şi o parte din Peninsula Balcanică. Înspre răsărit înaintează
foarte mult în Rusia şi ajunge, de asemenea, insular, până în Asia Mică şi Caucaz.
La noi este una dintre speciile de mare răspândire, comună în toată ţara, în regiunea
dealurilor, dar mai ales în ţinuturile montane, unde urcă până la limita superioară a
pădurii, trecând şi dincolo de acesta, în subalpin ( exemplare izolate se întâlnesc prin
jnepenişurile inferioare). În păduri de câmpie şi dealuri joase a fost semnalat foarte rar,
ca de exemplu în Dobrogea (varietatea lanuginosa).
În molidişuri, unde este cel mai des întâlnit, apare de regulă diseminat sau în pâlcuri,
prin luminişuri, la liziere, în tăieturi sau pe abrupte stâncoase, bolovănişuri, unde poate
forma chiar mici arborete ca specie predominantă (cazuri foarte rare).

Fig. 8 – Arealul natural al speciei Sorbus aucuparia L.

(după Maier, 1997, modificat de autori)

Ecologie. Manifestă pretenţii mici faţă de climă şi sol. Rezistă la asprimile climatului
continental şi este tolerant faţă de umiditatea din sol, comportându-se la altitudini mici ca
o specie mezoxerofită. Totuşi, în zonele montane de maximă răspândire preferă solurile
cu umiditate normală şi apare frecvent acolo unde este multă umiditate atmosferică.
Poate fi caracterizat chiar ca specie eurifită, din moment ce se instalează inclusiv în
turbăriile montane.
Creşte pe soluri extrem de diverse, formate pe substrate diferite, de la cele silicioase
până la calcare. Preferă solurile eutricambosolurile şi districambo-solurile, acestea din
urmă cu acumulări potrivite de moder sau humus brut. Pe solurile scheletice, pietroase,
stâncoase sau în turbării se comportă ca o specie pionieră.
Are temperament subheliofil-semiombrofil, deci moderat. În tinereţe este foarte
tolerant faţă de umbrire. Apoi, cu înaintarea în vârstă, cerinţele sale faţă de lumină cresc
repede. Aşa se explică de ce exemplarele vârstnice sunt destul de rare în pădurile
umbroase de molid.

23
 Planșa 19: Exemplificări morfologice pentru scorușul de munte

2.6.2. Sorbus domestica L.

- Scoruş -

Morfologie (planşa 20). Arbore de până la 15 (20) m înălţime, cu ritidomul solzos.

Lujerii sunt la început cenuşiu tomentoşi, apoi glabri, lucitori. Mugurii cleioşi, ovoizi-
conici, verzi-gălbui, la vârf slab păroşi, în rest glabri şi stau puţin depărtaţi de lujer; cel
terminal este mai mare.
Frunzele imparipenat-compuse, asemănătoare celor de S. aucuparia, însă, de regulă,
au mai multe foliole (13-21), tot sesile, lanceolate sau eliptic-alungite, la bază întregi, în
rest acut-serate, pe dos, la început tomentoase, mai târziu glabre sau răzleţ păroase;
rahisul este alburiu-păros.
Florile în corimbe multiflore, alb-tomentoase, de 6-10 cm lăţime. Fiecare floare de
până la 1,5 cm diametru, cu petalele albe sau uşor nuanţate în roşu şi 5 stile.
Fructele sunt poame piriforme sau maliforme, de 1,5-3 (4) cm, verzui până la
cafenii, adesea cu sclereide care se înmoaie după cădere.
Areal. Specie autohtonă, răspândită în ţinuturile din centrul, sudul şi sud-estul
Europei (ajunge până în nordul Africii), de unde înaintează către răsărit până în Asia
Mică (fig. 9). La noi se întâlneşte numai sporadic, fiind o specie preponderent colinară,
subcarpatică (Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, Banat). Şi mai rar se întâlneşte în
Transilvania şi Dobrogea. Se cultivă uneori pentru fructele sale comestibile.
Ecologie. Este o specie mult mai restrictivă decât scoruşul de munte în privinţa
cerinţelor faţă de climă, necesitând staţiuni ferite de extreme termice. Suportă bine
uscăciunea (specie mezoxerofită) şi este tolerantă faţă de sol.
Temperamentul este mai de lumină decât al scoruşului de munte.

Fig.9 – Arealul speciei Sorbus

domestica (după EUFORGEN)

24
 Planșa 20: Exemplificări morfologice pentru Sorbus domestica

2.6.3. Sorbus torminalis (L.) Cr.

- Sorb -

Morfologie (planşa 21). Arbust sau arbore de până la 20 (25) m înălţime, cu coroana
rotată, mai rar piramidală. Scoarţa rămâne mult timp netedă, iar ritidomul este brun-
cenuşiu, format din solzi cu marginile desprinse de trunchi.
Lujerii la început sunt tomentoşi, apoi glabri, lucitori, bruni-cenuşii sau bruni-roşcaţi,
uşor costaţi, lenticelaţi. Mugurii globuloşi sau chiar obovoidali, glabri, lucitori, cu solzi
verzi, pe margine cu dungă brună; sunt  cleioşi.
Frunzele, caracteristic, sunt simple, lat ovate, de circa 5-10 cm lungime, de obicei cu
3 perechi de lobi triunghiulari (uneori 5), pe margine neregulat seraţi; perechea inferioară
de lobi  patentă-orizontală, ceilalţi  îndreptaţi înspre înainte şi din ce în ce mai mici.
Baza frunzei este trunchiată, brusc îngustată sau uşor cordată. Frunzele tinere sunt pe dos
tomentoase, apoi glabre (rar  păroase). Peţiolul lung de 2-5 cm.
Florile sunt grupate în corimbe de 5-8 cm diametru, albe, cu diametrul fiecărei flori
de circa 1-1,5 cm, receptaculul tomentos şi au două stile.
Fructele, drupe false, elipsoidale sau obovoidale, de până la 1,5 cm lungime, la
maturitate brune, albicios punctate, cu multe sclereide.
Areal. Specie cu areal asemănător cu S. domestica (fig. 10), mai răspândită însă în
ţara noastră decât acesta, apărând uneori diseminată în subarboretul pădurilor de
cvercinee şi al şleaurilor din zonele colinare. La câmpie sau în zona montană inferioară
apare extrem de rar.

Fig.10 – Arealul speciei Sorbus

torminalis (după EUFORGEN)

Ecologie. Este specie iubitoare de căldură, submezotermă, cu preferinţe faţă de

solurile cu umiditate constantă, deşi rezistă mulţumitor şi pe cele cu deficit temporar de
apă, ca în stejăretele pufoase din zona Criş – Ocolul Silvic Sighişoara (specie mezofită-
mezoxerofită). Sorbul se dezvoltă mult mai bine pe soluri cu umiditate normală, bogate,

25
trofice, aerisite, cum sunt cele din vestul ţării, în zona colinară din ocoalele silvice
Bârzava, Radna etc., fiind mai puţin adaptat pe soluri compacte, mai ales dacă sunt
deficitare în privinţa aprovizionării cu apă. Nu este restrictiv faţă de solurile
carbonatate. Dimpotrivă, înspre limita sa altitudinală de vegetaţie, în ţara noastră,
prezenţa sa este legată adeseori de asemenea soluri.
Are temperament mijlociu, suportând bine umbrirea ca specie de subetaj.
Fructifică abundent şi se poate înmulţi şi pe cale vegetativă, lăstărind şi, uneori,
drajonând. Are longevitate relativ mică, de 100-200 de ani.

Planșa 21: Exemplificări morfologice pentru Sorbus torminalis

2.7. Genul Crataegus L.

Crataegus monogyna Jack.
- Păducel, Gherghinar, Mărăcine -

Morfologie (planşa 22). Arbust sau, mai rar, arbore de mărimea a III-a, până la circa
8-10 m înălţime. Tulpina neregulat-sinuoasă, cu ritidom format de timpuriu, solzos,
cenuşiu-brun.
Lujerii sunt glabri, bruni-roşcaţi sau verzi-bruni, cu spini de circa 1 cm lungime, ±
patenţi, dispuşi lateral faţă de mugure (brahiblastele se termină într-un spin). Mugurii
sunt mici, globuloşi, brun-roşcaţi.
Frunzele sunt alterne lungi de până la circa 7 cm, rombic-ovate, cu 3-7 lobi
neregulaţi. Prezintă sinuri adânci, pe circa 1/2 din jumătatea laminei sau chiar mai mult).
Sunt glabre pe faţă, lucitoare, iar pe dos numai cu smocuri mici de peri la subsuoara
nervurilor.
Florile hermafrodite, în corimbe erecte, albe, fiecare cu un singur stil. Receptaculul
şi pedunculii sunt, de regulă, glabri.
Fructele sunt poame ovoide sau sferice, de 0,7-1 (1,4) cm lungime, roşii, făinoase, cu
un singur sâmbure osos.
Areal. Specie de mare răspândire în emisfera nordică (fig. 11), în Europa (unde
înaintează înspre nord până la circa 60°), Asia şi Africa de Nord.
La noi este comună în fondul forestier sau în tufărişurile din afara pădurii, de la
câmpie, începând din silvostepă, până în zona montană (unde ajunge la circa 1400 m
altitudine, dar numai în plină lumină).
Ecologie. Dispune de o amplitudine ecologică mare, climatică şi edafică. Astfel,
suportă bine gerurile şi îngheţurile, uscăciunea de la câmpie (xerofit-mezofit) şi poate
vegeta pe soluri compacte, superficiale, scheletice.
În pădurile de cvercinee şi în şleauri este o importantă specie de subarboret,
producând frunziş cu descompunere activă, humificând solul. Prin rădăcinile sale bine
dezvoltate afânează solul şi îl fixează foarte bine, fiind astfel şi o specie protectoare pe
coaste cu fenomene de eroziune.

26
 Temperamentul este variabil, heliofil-subheliofil.

Fig. 11– Arealul natural al speciei Crataegus monogyna Jack.

(după Meusel et al., 1965)

Planșa 22: Exemplificări morfologice pentru păducel

Să ne reamintim...

➢ Culoarea argintie pe dosul foliolelor de zmeur reprezintă un caracter elocvent de

diferențiere morflogică față de murul de pădure;
➢ Murul de pădure și cel de câmp se diferențiază morfologic după tulpini, frunze și
fructe (vezi detaliile din text);
➢ Forma spinilor de pe tulpină, culoarea florilor și caracterele fructelor multiple
diferențiază cu claritate specia Rosa canina de Rosa pendulina (vezi descrierile
speciilor respective);
➢ Fructele la speciile de Rubus sunt multiple (pluridriupe);
➢ Fructele la speciile de Rosa sun multiple (pluriachene), false (receptaculul participă la
formarea fructului multiplu);

27
 ➢ Măceșul prezintă amplitudine adaptativă largă, fiind apt pentru cultură în terenuri
degradate;
➢ Fructele de gutui japonez, măr pădureț, păr pădureț, Sorbus sp. și păducel sunt poame
(drupe false; partea cărnoasă provine din dezvoltarea receptaculului);
➢ Sorbus aucuparia prezintă areal preponderent montan, respectiv Sorbus domestica și
Sorbus torminalis au preponderent areal colinar;
➢ După tipul frunzei, speciile de Sorbus se încadrează în două categorii: frunze
imparipenat compuse (S. aucuparia și S. domestica), respectiv frunze simple (S.
torminalis).

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 10-22 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Identificați similitudinile și diferențele morfologice dintre speciile din același gen
prezentate în această unitate de învățare.

.
.

28
Unitatea de învăţare III. Specii din genul Prunus

Cuprins
3.1. Genul Prunus – caractere generale
3.1.1. Prunus spinosa
3.1.2. Prunus cerasifera
3.1.3. Prunus avium
3.1.4. Prunus mahaleb
3.1.5. Prunus padus
3.1.6. Prunus serotina

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

3.1. Genul Prunus L.

Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti, uneori cu lujeri spinoşi. Mugurii alterni, solitari sau colaterali (câte
2-3). Frunzele simple, pe margine serate, crenate sau întregi. Florile solitare sau în
fascicule, raceme, corimbe; au cinci petale, cinci sepale, staminele obişnuit câte 15-20.
Fructele sunt drupe cu un singur sâmbure tare, ovoid sau globulos.

3.1.1. Prunus spinosa L.

- Porumbar -

Morfologie (planşa 23). Arbust sub formă de tufă deasă, spinos, înalt de 3 (5) m, cu
rădăcini bine dezvoltate, profunde şi cu multe ramificaţii laterale. Scoarţa este închis-
cenuşie, uşor crăpată.
Lujerii tineri sunt cenuşii pubescenţi, catifelaţi, mai târziu glabrescenţi, bruni-roşcaţi.
Brahiblastele sunt numeroase, terminate adeseori într-un spin şi prezintă numeroşi muguri
aglomeraţi, îndeosebi spre vârf. Mugurii sunt mici, de 1,5-2 mm, pe ramurile florifere, de
obicei, câte trei colaterali, cel mijlociu mai mic, globulos, cei laterali ovoizi.
Frunzele eliptice până la obovate, de 2-5 cm lungime, obtuze sau acute, cu baza
cuneată, pe margine crenat-serate, la început, pe dos, pubescente, ulterior slab pubescente
sau cu peri numai în lungul nervurilor. Lamina este încreţită, îndeosebi pe dos, ca urmare
a nervurilor proeminente. Peţiolul lung de 2-10 mm, adeseori păros.
Florile hermafrodite, albe, solitare, scurt pedicelate, de 1-1,5 cm diametru, apar
înaintea înfrunzirii.
Fructele sunt drupe globuloase, de 1-1,5 cm, negre-albăstrui-brumate, glabre, cu pulpa
verzuie, foarte acră, astringentă, aderentă la sâmbure.

29
 Areal. Este foarte larg
(fig. 12), cuprinzând teritorii
importante în Europa, din
bazinul Mediteranei până în
Suedia (61°N). Se întâlneşte,
de asemenea,în Asia şi Africa
de Nord.
În ţara noastră este o
specie comună în regiunea de
câmpie şi dealuri, înaintând
uneori până în ţinuturile mon-
Fig. 12 – Arealul natural al speciei Prunus spinosa L.
(după Meusel et al., 1965, citat de Schuck, 1994)
tane inferioare, la 900–1000 m
altitudine.
Ecologie. Vegetează prin păduri rărite, la liziere de păduri şi în tufărişuri din afara
fondului forestier, dispunând de o mare amplitudine adaptativă. Astfel, suportă bine
gerurile şi îngheţurile, ca şi uscăciunea din ţinuturile silvostepice şi din câmpia forestieră,
unde are statutul de specie xerofită. Tolerează însă şi solurile cu umiditate ridicată, în
zăvoaiele din lunci, precum şi pe cele compacte, pe cele scheletice de pe versanţi repezi,
supuse insolaţiei. Este specie pionieră, invadând luminişurile şi fixând solul prin
rădăcinile bine dezvoltate. Drajonează activ, fiind utilă în ameliorarea terenurilor
degradate şi în consolidarea lizierelor de pădure. În perioada înflorii este decorativ, dar nu
se recomandă cultivarea prin parcuri, datorită capacităţii mărite de drajonare.

Planșa 23: Exemplificări mprfologice pentru porumbar

3.1.2. Prunus cerasifera Ehrh.

(P. myrobalana Lois., P. divaricata Ldb.)
- Corcoduş -

Morfologie (planşa 24). Arbust sau arbore de mărimea a III-a, până la circa 8
m înălţime. Tulpina neregulat conformată, cu scoarţa cenuşie-lucitoare, mult timp
netedă, exfoliabilă în fâşii circulare.
Lujerii relativ subţiri, glabri, lucitori, rotunzi, verzi sau roşcaţi; cei laterali se
termină adeseori în spini. Mugurii sunt mici, conici, bruni, solitari sau colaterali
câte 2-3, necleioşi.
Frunzele eliptic-ovate, mai rar obovate, de 3-7 cm lungime, acute sau
acutiuscule, la bază brusc îngustate, neregulat crenat-serate, pe dos, numai la
început, păroase în lungul nervurii principale.
Florile albe, complete, solitare sau câte două, lung pedicelate, de 2-2,5 cm
diametru. Apar prin aprilie-mai, odată cu frunzele.

30
 Fructele sunt drupe globuloase, de până la circa 2 (2,5) cm diametru, la
maturitate roşii, brune-roşcate sau galbene. Sâmburele detaşabil de pulpă. Se coc
prin iulie.
Areal. Specie alohtonă, originară din Transcaucazia, Asia Mică, Asia vestică
şi centrală. S-a extins mult în cultură, inclusiv la noi, devenind subspontană,
îndeosebi în sudul şi sud-vestul ţării, la câmpie şi dealuri. Se cultivă şi în ţinuturile
premontane.
Ecologie. Este o specie foarte puţin pretenţioasă, rezistentă la ger, îngheţuri şi
secetă, aptă pentru soluri uscate, pietroase, grele, compacte ş.a.
Are temperament de lumină.
Pe lângă valoarea sa de specie pomicolă, datorită rusticităţii pe care o
manifestă prezintă interes în culturile forestiere din stepă şi silvostepă, în perdele
de protecţie sau pe terenuri degradate.

Planșa 24: Exemplificări morfologice pentru corcoduș

3.1.3. Prunus avium L.

[Cerasus avium (L.) Moench.]
- Cireş pădureţ -

Morfologie (planşa 25). Arbore de până la circa 20 m înălţime, cu tulpina ±

dreaptă. Scoarţa lucitoare, brună-violacee, exfoliabilă în fâşii circulare, la vârste
mari se formează ritidom gros, negricios, dezvoltat îndeosebi la baza tulpinii.
Coroana este ovoidală sau piramidală, formată din ramuri lungi, de obicei erecte,
uneori sub formă de pseudoverticile.
Lujerii anuali zvelţi, spre vârf puţin muchiaţi, glabri, cenuşii sau bruni-roşcaţi,
lucitori. Mugurii alterni, bruni-cenuşii ?, ovoizi.
Frunze sunt oblong-ovate sau alungit-obovate, de 8-15 cm lungime, acuminate,
pe margine neregulat dublu-crenat-serate, pe faţă mate, glabre, uşor rugoase, pe
dos ± pubescente. Pe peţiol, sub lamină, cu 1-2 glande roşcate. Peţiolul lung de
până la circa 5 cm.
Florile albe, relativ mari, de 2,5-3,5 cm diametru, dispuse câte 3-6 în fascicule
umbelate. Pedunculii florali lungi de 3-5 cm, erecţi sau nutanţi, cu solzii mugurelui
persistenţi la bază sub forma unor umflături. Sepalele sunt reflecte. Apar prin
aprilie-mai, cu puţin timp înaintea înfrunzirii.
Fructele sunt drupe globuloase, de circa 1 cm diametru, roşii închis până la
negricioase, lucitoare, zemoase, cu gust dulce-amărui. Sâmburele neted, de 0,6-1

31
cm lungime.
Areal (fig. 13). Cireşul sălbatic dispune de o arie largă de răspândire, din
bazinul Mării Mediterane până la circa 60° latitudine nordică, iar limita răsăriteană
se situează dincolo de Munţii Ural.

Fig.13 – Arealul cireșului

pădureț (după EUFORGEN)

La noi în ţară este o specie diseminată, întâlnită cu precăde-re în regiunea

dealurilor subcar-patice, urcând uneori până la 800–1000 m altitudine. La
câmpie, în zona forestieră, co-boară foarte rar şi numai acolo unde dispune de
umiditate suficientă, în luncile râurilor. Se întâlneşte şi în afara pădurii, prin
păşuni împădurite şi fâneţe.
Ecologie. Manifestă pretenţii mari faţă de condiţiile staţionale, ceea ce
explică prezenţa sa diseminată prin păduri.
Astfel, se dezvoltă bine în climate moderate (optimul ecologic se află în
ţinuturile cu temperatura medie anuală 8-10°C – subtermofil-mezoterm), pe
soluri fertile, bogate, trofice (eubazic, eutrof-mezotrof), permeabile, aerisite, bine
drenate, cu umiditate suficientă (mezofit) şi conţinut moderat de CaCO3. Solurile
compacte, prea grele sau cele mlăştinoase ori sărăturoase sunt contraindicate.
Are temperament de lumină, ceea ce explică prezenţa sa în măsură mai mare în
arborete rărite.

Planșa 25 : Exemplificări morfologice pentru cireșul pădureț

32
 3.1.4. Prunus mahaleb L.
( Padus mahaleb (L.) Borkh., Cerasus mahaleb (L.) Mill.)
- Vişin turcesc -
Morfologie (planşa 26). Arbust sau arbore de până la 10 m înălţime, cu trunchiul
scurt, destul de gros la exemplarele vârstnice (până la circa 40 cm diametru), des
ramificat, rezultând o coroană larg-globuloasă, cu ramuri divergente. Scoarţa tânără este
cenuşie, lucitoare, iar exemplarele vârstnice prezintă ritidom închis, negricios, mărunt
brăzdat longitudinal.
Lujerii tineri sunt subţiri, cenuşii-gălbui, tomentoşi, mai târziu păstrează peri numai
spre vârf; prin zdrelire sunt plăcut mirositori. Mugurii solitari, alterni, bruni-deschis, ovo-
conici, necleioşi, cu vârful fin pubescent.
Frunzele subrotunde până la lat-ovate, de 3-6 cm lungime, scurt acuminate, la bază
rotunjite sau uşor cordiforme, pe margine fin crenate, pe faţă verzi-lucitoare, pe dos palid-
verzui, glabre (doar în lungul nervurii principale fin pubescente). Peţiolul lung de 1-2 cm.
Florile albe, relativ mici (de circa 1,5 cm diametru), plăcut mirositoare, câte 4-12 în
corimbe sau raceme erecte, scurte (de aproximativ 4 cm). Apar prin aprilie, o dată cu
frunzele; sunt abundente.
Fructele sunt drupe mici, globuloase, de circa 6-7 mm diametru, negre, comestibile,
foarte amare.
Areal. Specie autohtonă,
preponderent întâlnită în sudul şi
vestul Europei, începând din
Spania, continuând spre răsărit
până în Asia Mică şi Caucaz (fig.
14). La noi în ţară se află la limita
nordică a arealului său, având
apariţii sporadice, mai frecvent
fiind în Dobrogea şi sudul
Fig. 14 – Arealul natural al speciei Prunus
Banatului, pe coaste dogorite,
mahaleb L.(după Terpo, 1968)
calcaroase, expuse uscăciunii.
Ecologie. Este specie termofilă, rezistentă la ger, îngheţuri şi secetă, cu pretenţii mici
faţă de sol, putând creşte pe cele superficiale, scheletice, calcaroase, dar, desigur, şi pe
cele profunde, bogate, în staţiunile de luncă.
Este o excelentă specie de terenuri degradate, în zone cu multă căldură estivală şi cu
uscăciune avansată, fixând solul, lăstărind şi drajonând însă slab. Se foloseşte în perdele
forestiere de protecţie.
Are temperament de lumină.

Planșa 26: Exemplificări morfologice pentru vișinul turcesc

33
 3.1.5. Prunus padus L. [ Padus racemosa (Lam.) C. K. Schneid.]
- Mălin -

Morfologie (planşa 27). Arbore de până la 15 m înălţime. Tulpina dreaptă sau

sinuoasă, cu scoarţa netedă, cenuşie-negricioasă.
Lujerii viguroşi, numai la început slab pubescenţi, ulterior glabrescenţi, bruni,
lucitori, cu numeroase lenticele mari. Scoarţa zdrelită degajă un miros puternic,
greu. Mugurii mari, de 6-10 mm lungime, fusiformi, alipiţi de lujer, doar cu vârful
uşor depărtat. Sunt bruni ± lucitori, cu numeroşi solzi; solzii cu o dungă cenuşie la
vârf.
Frunzele eliptice, ovate sau obovate, de 6-12 cm lungime, la vârf brusc acuminate,
baza rotunjită, pe margine acut serate, pe faţă verzi-închis, pe dos verzi-cenuşii,
verzi-albăstrui, glabre sau cu barbule de perişori în axilele nervurilor. Sunt groase,
uşor zbârcite (datorită nervurilor proeminente; nervurile laterale nu ating marginea
frunzei, ci se arcuiesc spre vârful acesteia). Peţiolul lung de 1-1,5 cm, cu câte (1) 2
(3) glande roşii, mari. În anii secetoşi, încă din vară, unele frunze se colorează în
roşu-portocaliu şi cad prematur.
Florile albe, în raceme multiflore alungite, de 10-15 cm lungime, dispuse în
poziţii diverse, de regulă însă pendente; apar abundent în luna mai.
Fructele sunt drupe globuloase, mici (6-8 mm diametru), negricioase,
lucitoare, amărui, necomestibile, cu sâmburele zgrăbunţos-brăzdat.
Areal. Specie cu largă răspândire eurasiatică (fig. 15), din ţinuturile meditera-
neene-submediteraneene până în Scandinavia, înaintând spre răsărit dincolo de
Munţii Ural, până în China şi Japonia. În Himalaya se găseşte între 1800 şi 3000
m. La noi în ţară reprezintă o specie comună, îndeosebi în luncile râurilor şi pe
platformele şi piemonturile cu soluri umede, de la câmpie şi până în ţinuturile
montane inferioare.

Fig. 15– Arealul natural al speciei Prunus padus L. (după Meusel et al., 1965,
citat de Schütt et Lang, 1998)

Ecologie. Mălinul prezintă mare adaptabilitate climatică, dar este mai restrictiv
faţă de umiditate, preferând solurile bine aprovizionate cu apă (specie
mezohigrofită), uşoare până la grele, adeseori umezite freatic, pseudogleizate,
bogate în baze de schimb, profunde, din locuri umbrite până la însorite.
Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă, din lăstari şi drajoni.
Este puţin longeviv, până la 70-80 de ani.

34
 Planșa 27: Exemplificări morfologice pentru Prunus padus

3.1.6. Prunus serotina Ehrh.

( Padus serotina (Ehrh.) Agadh.)
- Mălin american -

Morfologie (planşa 28). Arbore de până la circa 20 m înălţime. Trunchiul ±

bine conformat, caracteristic, încă de la vârste mijlocii formează un ritidom solzos,
brun-roşcat sau brun-cenuşiu.
Lujerii sunt roşii-bruni, glabri, lucitori, cu numeroase lenticele proeminente.
Scoarţa zdrelită degajă, ca la mălin, un miros neplăcut, intens. Mugurii bruni-
roşcaţi, ovoizi, uşor alungiţi, depărtaţi de lujer, evident mai mici decât ai
mălinului.
Frunzele îngust eliptic-ovate până la oblong lanceolate, de 5-12 cm lungime,
cu vârful acuminat, baza cuneată, pe margine fin crenat-serate, pe faţă verzi-închis,
lucitoare, pe dos verzi-gălbui, ruginiu păroase în lungul nervurii principale.
Peţiolul lung de 0,5-2,5 cm, cu glande nectarifere.
Florile, ca şi la mălin, albe, însă
ceva mai mici (diametrul unei flori de
până la 1 cm), iar racemele sunt mai
înguste, lungi de 5-12 cm, pendente.
Apar prin mai-iunie.
Fructele sunt drupe globuloase, de
8-10 mm diametru, la maturitate brune-
întunecate, comestibile, uşor amărui.
Au sâmburele neted. Se coc mai târziu
decât la mălin, prin august
(septembrie).
Areal. Specie originară din
ţinuturile estice ale Americii de Nord,
Fig. 16 – Arealul natural al speciei Prunus serotina de la Golful Mexic până în sud-estul
Ehrh. (după Harlow et Harrar, 1958)
Canadei (fig. 16). La noi în ţară s-a
introdus în culturi forestiere şi în parcuri dendrologice.
Ecologie. Prezintă o bună şi largă adaptabilitate climatică şi edafică, rezistând
la ger şi îngheţurile târzii, manifestând toleranţă faţă de solurile cu deficit de
umiditate, dar nu şi faţă de cele cu prea multă apă. De asemenea, este apt pentru
culturi în terenuri degradate, pe soluri uşoare până la grele, chiar sărace (cazul

35
 culturilor de la Sabed-Mureş, a celor de la Foeni (Carei) - în subetajul arboretelor
de salcâm, pe haldele de steril de la Moldova Nouă ş.a.). Creşteri active şi
trunchiuri bine conformate realizează în arborete încheiate, pe soluri bogate,
profunde, brune-roşcate, brune pseudogleizate ş.a.(Riţiu et al.,1987).
Are temperament semiombrofil, fiind apt pentru a fi introdus ca specie de
subetaj.

Planșa 28: Exemplificări morfologice pentru mălinul american

Să ne reamintim...

La genul Prunus:
➢ Fructele sunt drupe;
➢ Frunzele sunt simple;
➢ Sunt unele specii cu muguri colaterali, câte 2-3 (porumbarul și corcodușul);
➢ Florile sunt hermafrodite;
➢ Porumbarul, corcodușul și vișinul turcesc prezintă adaptabilitate mare, remarcându-se
îndeosebi prin toleranța față de factorii edafici;
➢ Cireșul pădureț este pretențios față de condițiile staționale;
➢ Formula ecologică a cireșului pădureț: colinar (campestru- montan), mezoterm-
euterm (subtermofil), mezofil, heliofil, eubazic, eutrof-mezotrof, mezofit,
subcalcicol;
➢ Formula ecologică a mălinului: colinar, mezoterm, mezofil, semiombrofil-subheliofil,
eubazic, eutrof-mezotrof, mezohigrofit

36
Unitatea de învăţare IV. Specii din genurile Gleditsia, Sophora,
Laburnum, Cytisus, Amorpha, Robinia,
Colutea și Caragana

Cuprins
4.1. Genul Gleditsia; Gleditsia triacanthos
4.2. Genul Sophora; Sophora japonica
4.3. Genul Laburnum; Laburnum anagyroides
4.4. Genul Cytisus; Cytisus scoparius
4.5. Genul Amorpha; Amorpha fruticosa
4.6. Genul Robinia; Robinia pseudacacia
4.7. Genul Colutea; Colutea arborescens
4.8. Genul Caragana; Caragana arborescens

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

4.1. Genul Gleditsia L.

Gleditsia triacanthos L.
- Glădiţă, Roşcov sălbatic, Plătică -

Morfologie (planşa 29). Arbore de până la 20 (45) m înălţime, cu coroana

rară şi tulpina relativ dreaptă, cu ritidom solzos.
Lujerii sunt fin striaţi, glabri, lucitori, verzi, bruni-verzui sau bruni-roşcaţi.
Ramurile, lujerii şi adesea şi trunchiul prezintă spini lungi, de până la 10 (15) cm,
simpli sau cu (1) 2-3 ramificaţii, foarte rigizi. Mugurii mici, stau ascunşi în
cicatrice, sunt nuzi sau cu solzi puţini şi stau suprapuşi câte 2-5.
Frunzele sunt alterne, de până la 20-30 cm lungime, simplu sau dublu
paripenat-compuse. Cele simplu paripenat-compuse apar pe lujerii lungi şi
prezintă 20-24 de foliole lanceolat-eliptice, de 2-3,5 cm lungime, crenate pe
margini. Cele dublu paripenat-compuse apar pe lujerii scurţi şi prezintă (4) 8 -
14 aripi, fiecare cu câte 20-32 de foliole, de 0,8-2 cm lungime, opuse sau
imperfect opuse.
Florile sunt poligame, în raceme axilare înguste, de 5-7 cm lungime, sesile
(subsesile), verzi, plăcut mirositoare, melifere. Apar relativ târziu, prin mai-
iunie.
Fructul este o păstaie foarte mare, uneori de până la 30-40 cm lungime şi 4-
5 cm lăţime, indehiscentă, slab falcată şi longitudinal răsucită, turtită, brună-
roşcată. Are seminţe brune, turtite, cu tegument foarte tare, înconjurate de o
parte mai moale şi cu gust dulceag.
• Gleditsia triacanthos var. inermis Willd nu prezintă spini, în timp ce G.
t. var. ferox (Desf) A. et G. prezintă spini numeroşi şi foarte puternici,
ramificaţi.

37
 Areal (fig. 17). Specie alohtonă, răspândită în America de Nord, în ţinuturile
estice şi sud-estice, din apropierea Golfului Mexic (30° N) până în sudul Marilor
Lacuri (40° N), iar în longitudine din apropierea Oceanului Atlantic până la circa
100° longitudine vestică.

Fig. 17 – Arealul natural al speciei Gleditsia

triacanthos L. (după Harlow et Harrar,
1958)

La noi s-a cultivat în zonele verzi şi în câteva plantaţii forestiere din regiunea
de câmpie şi dealuri, în perdele forestiere de protecţie ş.a.
Ecologie. Specie eutermă, de climat dulce şi sezon lung de vegetaţie
(îngheţurile timpurii afectează lujerii anuali, care se lignifică greu). Suportă
secetele puternice, dar şi inundaţiile (specie eurifită) şi se comportă bine pe soluri
compacte, argiloase, având şi înclinaţii semihalofile. Creşte greu pe solurile cu
concentraţie mare de carbonaţi la suprafaţă, dar toleranţa în astfel de situaţii este
evident mai mare decât a salcâmului.
Are temperament de lumină, dar nu atât de intens ca salcâmul.
Însuşiri biologice şi importanţă. Fructifică de timpuriu, de la 8-10 ani,
anual şi abundent. Se regenerează foarte greu din sămânţă, dar lăstăreşte viguros
până la vârste mari. De asemenea, drajonează, dar mai slab decât salcâmul.
Creşterile din primii 8-10 ani sunt mai mici ca la salcâm, dar totuşi active. Puieţii
de 2 ani pot realiza înălţimi de 1,5-2 m (la un an 40-50 cm). Este o specie cu
longevitate relativ redusă, de circa 100-150 de ani.

Planșa 29: Exemplificări morfologice pentru glădiță

4.2. Genul Sophora L.

38
 Sophora japonica L.
- Salcâm japonez, Soforă -

Morfologie (planşa ). Arbore de până la 20-25 m înălţime. Tulpinile tinere cu

scoarţă netedă, verde-închis, apoi formează ritidom cenuşiu-negricios, relativ
subţire. Coroana este obişnuit largă şi deasă.
Lujerii sunt verzi, glabri, cu perniţe proeminente şi, prin zdrelire, degajă un
miros neplăcut; cei de doi ani (în special) sau lăstarii cu lenticele mari, rare,
alburii sau gălbui. Mugurii sunt alterni, mici, nuzi, păroşi, aşezaţi în mijlocul unei
cicatrice sub formă de potcoavă, cu trei urme fasciculare.
Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, de 15-25 cm lungime, cu 7-11
foliole ovate sau ovat-lanceolate, de 2,5-5 cm lungime, la vârf ascuţite, la bază
rotunjite, pe margine întregi, pe faţă verzi-închis, ± lucitoare, iar pe dos
glaucescente şi sericeu-moi-pubescente.
Florile albe-verzui, relativ mici (1-1,5 cm), mirositoare, grupate în panicule
lungi (15-35 cm) şi late, piramidale, erecte, terminale, apar târziu, prin iulie-
august.
Fructele sunt păstăi pedunculate, verzi, cărnoase, lungi de 5-10 cm,
polisperme strangulate între seminţe, indehiscente. Seminţele ovoidale, negre, de
8-10 mm lungime.
În spaţiile verzi se cultivă şi f. pendula Hort, cu ramurile pendente (parcul
Titulescu din Braşov).
Areal. Specie originară din Japonia, China şi Coreea de Nord, cultivată destul
de frecvent în ţara noastră, prin parcuri publice, în aliniamente, în grădini
botanice şi dendrologice etc.
Ecologie. Suferă de ger, mai ales în tinereţe şi nu suportă seceta, ceea ce a
făcut să nu reziste în perdelele forestiere din silvostepă (Dumitriu-Tătăranu,
1960). Este puţin exigentă faţă de sol, dar preferă pe cele uşoare, profunde,
revene. Rezistă bine la poluarea aerului din zonele perimetrale arterelor intens
circulate. Are temperament de lumină

Planșa 30: Exemplificări morfologice pentru

Sophora japonica

39
4.3. Genul Laburnum Fabr.
Laburnum anagyroides Med.
(Cytisus laburnum L.)
- Salcâm galben -

Morfologie (planşa 31). Arbust de până la circa 6-7 m înălţime, cu scoarţa

măslinie. Ramurile cu numeroase brahiblaste noduroase. Lujerii uşor muchiaţi
sau rotunzi, verzi, verzi-cenuşii, la început des şi alipit cenuşii-argintii-păroşi
(mai târziu păstrează perişori numai spre vârf). Mugurii mari, îndeosebi cel
terminal, scurt-conici, cu vârful ± îndepărtat de lujer, alb-cenuşii-păroşi, adesea
cu stipele persistente.
Frunzele trifoliate, cu foliole eliptice, de 3-8 cm lungime, pe dos verzi-
cenuşii, în tinereţe sericeu pubescente.
Florile galbene-aurii, în raceme pendente laxe, de 10-25 (30) cm lungime,
mirositoare, melifere; apar prin mai-iunie. Fructele sunt păstăi dehiscente,
cenuşii-gălbui, turtite, lungi de 4-5 (6) cm, până la maturitate alipit-pubescente;
au 3-7 seminţe mici.
Areal. Specie autohtonă, originară din Europa sudică şi Balcani (cultivată
însă foarte mult şi în alte zone: în Europa - până în sudul Suediei, în America de
Nord - până în sudul Canadei), spontană la noi mai ales în jumătatea sudică a
ţării, dar extinsă foarte mult prin cultură, în scop ornamental, prin diverse zone,
de unde s-a regenerat apoi pe cale naturală.
Ecologie şi importanţă. Deşi manifestă preferinţe pentru ţinuturile cu climă
blândă şi cu multă căldură estivală, a dovedit rezistenţă la ger. Suportă seceta,
motiv pentru care s-a introdus ca specie de subarboret în perdelele de protecţie, în
zonele marginale. Are pretenţii mici faţă de sol, adaptându-se bine pe cele sărace
şi compacte. Are temperament de lumină.

Planșa 31: Exemplificări morfologice pentru

salcâmul galben

40
4.4. Genul Cytisus L.
Cytisus scoparius(L.) Link.
(Sarothamnus scoparius (L.) Wimm.) Med.
- Mătură verde, Mături -
Morfologie (planşa 32). Arbust erect de până la circa 2 m înălţime, tufos, des
ramificat. Rădăcina bine dezvoltată, cu pivot puternic şi rădăcini laterale.
Tulpina
şi ramurile sunt verzi (după uscare devin verzi-întunecate), subţiri, cu 5 (4)
muchii longitudinale aripate. Mugurii mici, subglobuloşi, alterni.
Frunzele sunt dimorfe: spre baza ramurilor sunt trifoliate, peţiolate sau
subsesile, în rest sunt simple, sesile; sunt mici, de 1-2 cm, eliptic-obovate sau
lanceolate şi cad devreme (în anii secetoşi chiar în timpul verii).
Florile galbene-aurii, de circa 2 cm lungime, axilare, câte 1-2 şi apar prin
mai-iunie.
Fructele sunt păstăi de circa 4 cm lungime şi 0,6-0,8 cm lăţime, turtite,
dehiscente, cu valvele negricioase, caracteristic, pe margine lung albicios sau
gălbui ciliate. Seminţele câte 8-15 într-o păstaie.
Areal. Specie originară din Europa, unde arealul său cuprinde îndeosebi
ţinuturile centrale şi sudice (fig. 18). La noi este considerată specie naturalizată,
fiind cultivată la câmpie şi dealuri (mai rar la munte), la liziere de păduri, prin
rarişti şi poieni, în fondurile cinegetice (lujerii sunt consumaţi iarna de iepuri şi
căprioare, iar seminţele sunt mâncate de fazani).
Ecologie. Este o specie de mare rusticitate, foarte rezistentă la secetă şi pe
soluri foarte sărace, scheletice, neevoluate. Nu suportă însă calcarele
(calcifugă).

Fig. 18 – Arealul speciei Cytisus scoparius

Planșa 32: Exemplificări morfologice pentru

mătura verde

41
4.5. Genul Amorpha L.
Amorpha fruticosa (L.)
- Salcâm mic, Amorfă -

Morfologie (planşa 33). Arbust de 1-3 (5) m înălţime. Rădăcinile

stufoase, des ramificate, mult întinse lateral. Formează tufe cu tulpini
rămuroase, subţiri.
Lujerii anuali sunt supli, verzi sau bruni-verzui, netezi, nespinoşi, la
început dispers păroşi sau glabri. Iarna, de obicei, se brunifică. Mugurii
foarte mici, cu puţini solzi, globuloşi, ± neregulat dispuşi, câte 2 (3)
deasupra cicatricei, unii dintre ei foarte depărtaţi de aceasta; sunt uşor
gâtuiţi la bază.
Frunzele alterne, imparipenat-compuse, asemănătoare cu cele de
salcâm (de aici denumirea populară de “salcâm mic”), au însă mai multe
foliole (11-25), care sunt eliptice sau ovat-eliptice, de până la 4 cm
lungime, la vârf rotunjite şi mucronate, scurt peţiolate, pe dos glabre sau
fin pubescente; înfrunzeşte târziu, la sfârşitul lunii mai.
Florile sunt liliachii, mici, cu caliciul 5-dinţat, corola fără aripi şi
carenă. Sunt terminale, erecte, aglomerate în raceme spiciforme de 10-20
cm lungime şi apar târziu, prin iunie-iulie.
Păstaia foarte mică, de circa 7-9 (10) mm lungime, este curbată,
glandulos-verucoasă, indehiscentă sau greu dehiscentă, obişnuit
monospermă.
Areal. Specie alohtonă, originară din America de Nord, cultivată
mult la noi în parcuri, grădini, perdele de protecţie, pe terenuri degradate,
în zăvoaie de salcie sau plantaţii de plopi euramericani, pe taluzuri de-a
lungul şoselelor şi căilor ferate etc.
Ecologie. Este o specie rustică, rezistentă la uscăciune (aptă pentru
culturi în silvostepă, ornamentale sau în perdele de protecţie, pe terenuri
degradate ş.a.), foarte puţin pretenţioasă faţă de sol: vegetează bine pe
cele sărace, erodate. Suportă chiar şi inundaţiile din Lunca şi Delta
Dunării.
Este sensibilă faţă de ger, lujerii degerând an-de-an.
Seminţele sunt consumate de fazani (interes cinegetic).

Planșa 33: Exemplificări morfologice pentru salcâmul mic

42
 4.6. GENUL ROBINIA L.
Robinia pseudacacia L.
- Salcâm -

Morfologie (planşa 81). Arbore de până la 25 (30) m înălţime.

Rădăcinile sunt bine dezvoltate, atât în profunzime (pivotul ajunge
până la 1-2 m), cât şi lateral
(până la circa 20 m). Tulpina dreaptă în masiv strâns, bine elagată,
respectiv relativ sinuoasă în arborete rărite şi la arbori izolaţi, noduroasă
şi chiar înfurcită. Ritidomul se formează de timpuriu, devine gros, adânc
şi larg brăzdat, ±oblic-longitudinal. Coroana este largă, rară, luminoasă.
Lujerii sunt muchiaţi, spinoşi, glabri, lucitori, la început verzi-
măslinii, apoi bruni-roşcaţi. Spinii câte doi, dispuşi simetric faţă de
cicatrice; sunt patenţi, divergenţi, triunghiular alungiţi, bruni-roşcaţi,
viguroşi şi provin din transformarea stipelelor. Mugurii sunt foarte mici
şi stau câte 3-4 sub o proeminenţă din mijlocul cicatricei. Cicatricea
largă, convexă.
Frunzele imparipenat-compuse, alcătuite din 9-19 foliole scurt
peţiolate, eliptice sau eliptic-ovate, de 2,5-4,5 (6) cm lungime, la vârf
rotunjite, emarginate şi scurt mucronate, cu margini întregi, pe faţă verzi-
închis, pe dos verzi-surii, glabre, subţiri.
Florile sunt albe (mai rar roz deschis), cu o pată gălbuie la baza
vexilului, scurt pedicelate, foarte plăcut mirositoare, melifere. Stau în
raceme lungi de 10-25 cm, la început ± erecte, apoi pendente. Apar prin
mai-iunie.
Păstăile sunt scurt pedicelate, lungi de 5-10 cm şi late de 1-2 cm,
turtite, brune-roşcate, dehiscente, cu 4-10 seminţe reniforme brune, de 6-
8 mm, foarte tari.
Areal (fig. 19). Specie
alohtonă, din sud-estul Americii
de Nord, unde se află pe un
teritoriu relativ restrâns, începând
de la circa 33° latitudine nordică
până în ţinuturile de la sud de
Marile Lacuri, depăşind cu puţin
paralela de 40°. În longitudine, la
fel ca şi glădiţa, nu ajunge înspre
est până la Oceanul Atlantic, iar
spre vest are o extindere evident
mai limitată, depăşind cu puţin
Fig. 83 – Arealul natural al speciei bazinul fluviului Mississippi, la
Robinia pseudacacia L. (după confluenţa cu râul Ohio, ajungând
Huntley, 1990, citat de Schütt, 1994) la circa 94° longitu-dine vestică.
Aria lui de răspândire este mai
semnificativă din Pennsyl-vania
(limita nord - estică a arealului

său) spre sud, prin Munţii Appalachi, până în Alabama.

Se întâlneşte din staţiuni de luncă, dar nu în locuri inundabile, până la
circa 1500 m altitudine.

43
 A fost foarte mult plantat în afara arealului său natural, atât în patria
de origine cât şi în alte zone geografice, în Europa, Asia (până în India,
Birmania, Japonia), în Orientul Mijlociu şi Orientul Apropiat, Africa de
Sud ş.a.
În România, cultura salcâmului s-a bucurat de o atenţie deosebită,
mai ales începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind
cultivat în toată ţara, ca arbore ornamental, dar şi în culturi forestiere, în
ţinuturi cu multă căldură estivală. S-a naturalizat, devenind subspontan,
de la câmpie până în zona montană inferioară. Primele culturi forestiere
s-au făcut în anul 1852, la Băileşti-Dolj, pentru ca, ulterior, să fie plantat
pe suprafeţe tot mai mari, îndeosebi în Oltenia, pe nisipuri mişcătoare. În
afară de zona respectivă s-a folosit şi în alte staţiuni cu nisipuri
continentale, ca în nord-vestul ţării - între Oradea şi Carei, în Moldova -
la Hanul Conachi ş.a. S-au făcut culturi şi în Bărăgan, în Dobrogea, dar
unele dintre acestea nu au dat rezultatele scontate, datorită deficitului
prea mare de umiditate. Totodată, salcâmul a fost foarte mult folosit pe
terenuri degradate, pe coaste erodate, pe soluri crude ş.a., fiind un bun
fixator de sol. Suprafaţa culturilor de salcâm este în prezent de circa 250
mii ha.
A fost plantat foarte mult şi în afara pădurii, în spaţiul rural mai ales,
prin curţi şi de-a lungul străzilor, chiar şi în aliniamente extravilane.
Ecologie. Salcâmul vegetează bine în regiunile cu climă blândă, cu
multă căldură estivală şi sezon de vegetaţie lung, care să permită
lignificarea lujerilor. În climate reci, cu geruri puternice şi îngheţuri
timpurii frecvente, ca în ţinuturile montane inferioare, este adeseori
vătămat şi manifestă o slabă capacitate de bioacumulare şi de
supravieţuire. De aceea, optimul său ecologic, la noi, se situează în
ţinuturile cu temperatura medie anuală de 9-11°C (în arealul natural la 7-
10°C). Este deci o specie termofilă, cu adaptabilitate mică pentru zone
caracteristice speciilor mezoterme (la temperaturi medii anuale de 8-
8,5°C se află în suboptimul său ecologic, pentru ca la 6-7°C să se
înregistreze limita de suportanţă).
Suferă vătămări de pe urma vânturilor reci, iar chiciura şi zăpezile
moi provoacă ruperea lujerilor, a ramurilor, spintecarea tulpinilor
înfurcite şi dezgărdinarea (desprinderea lăstarilor de la inserţia pe cioată).
În patria de origine vegetează în ţinuturi cu precipitaţii suficiente, de
peste 850 mm pe an (în unele zone chiar de 1000–1800 mm/an).
În ţara noastră, în părţile sud-vestice ale Olteniei vegetează şi la
numai 400-500 mm/an, preferând însă solurile care dispun în sezonul
estival de o anumită reveneală. Pe cele excesiv uscate, ca în situaţiile în
care pânza freatică este foarte coborâtă, vegetează prost şi se usucă.
Pentru supravieţuirea şi capacitatea sa bioproductivă, pe solurile
nisipoase contează foarte mult gradul de umectare al solului din apa
urcată spre suprafaţă prin porii capilari. Solurile excesiv uscate, cum sunt
cele de pe aşa-numitele “cioace”, în sud-vestul ţării (coame de dune de
nisip), îi sunt nefavorabile. De asemenea, nu suportă nici apa freatică
prea la suprafaţă, în contact cu rădăcinile sale cele mai profunde, şi cu
atât mai puţin terenurile inundabile sau cele cu apă stagnată, pe care se
usucă rapid. Sunt contraindicate pentru cultura sa solurile argiloase,
compacte, bătătorite, bogate în carbonaţi. Conţinutul mare de calciu este

44
mult mai nefavorabil în condiţii de uscăciune în sol. Îi sunt prielnice
solurile cu textură grosieră, nisipoase, aerisite, permeabile, neutre sau
slab acide. Tolerează (fără însă să realizeze performanţe deosebite)
solurile relativ sărăturoase (cazul exempla-relor de la Sf. Gheorghe-
Deltă).
Deşi se poate dezvolta şi pe soluri relativ sărace, oligobazice, acestea
nu-i sunt favorabile, deoarece salcâmul consumă cantităţi foarte mari de
elemente minerale (fapt dovedit şi prin analizele foliare şi de compoziţie
a cenuşii rezultată prin ardere).
Însuşiri biologice. Maturitatea salcâmului este timpu-rie, fructificând
începând de 5 - 7 ani, anual şi abundent. Regenerarea din sămânţă se
face însă foarte greu, datorită gumentului gros, sticlos. Se regenerează
însă foarte uşor pe cale vegetativă, lăstărind şi drajonând foarte activ.
Maturaţia este anuală, prin septembrie, când începe diseminarea, care
continuă până în februarie-martie. Creşterea exemplarelor din lăstari şi
drajoni este foarte activă, dar drajonii sunt de preferat, fiind mai
longevivi. Rapiditate de creştere considerabilă manifestă şi exemplarele
din sămânţă, care, după 15-20 de ani, depăşesc pe cele rezultate pe cale
vegetativă. La 20 de ani, arboretele de salcâm din sămânţă, situate în
optimul de cultură de la noi, au realizat productivităţi remarcabile,
comparabile cu cele mai bune arborete din arealul natural, de 15-17
m3/an/ha, faţă de maximum 13-14 m3/an/ha în arboretele de aceeaşi
vârstă din lăstari. Longevitatea salcâmului depăşeşte 100 de ani, dar
putregaiul se formează adeseori înainte de vârsta respectivă.

Planșa 34: Exemplificări morfologice pentru salcâm

45
4.7. Genul Colutea L.
Colutea arborescens L.
- Băşicoasă -

Morfologie (planşa 35). Arbust de până la 3(4) m înălţime, cu scoarţa

tulpinilor cenuşie-închisă, exfoliabilă longitudinal în fâşii înguste.
Lujerii anuali sunt verzi sau verzi-cenuşii, glabri, iar cei de 2 ani sau mai
vechi, ca şi tulpinile, se exfoliază uşor în lung. Mugurii sunt mici, bruni-gălbui,
păroşi, alipiţi de lujer, cu resturile stipelelor evidente de o parte şi de alta a
cicatricei, filiforme. Perniţele sunt proeminente.
Frunzele imparipenat-compuse, alterne, cu 9-11(13) foliole eliptice, de 1,5-3
cm lungime, la vârf emarginate şi mucronate, glabre, numai pe margini şi pe dos,
la început, fin păroase.
Florile sunt galbene, de circa 2 cm lungime, câte 4-8 într-o inflorescenţă
erectă, axilară. Apar începând din luna mai şi pe tot timpul verii.
Păstăile sunt, caracteristic, veziculoase, de 6-8 cm lungime, de culoare verde-
pal, uşor curbate, persistente pe ramuri inclusiv iarna. De obicei crapă numai la
vârf şi eliberează cele 20-30 de seminţe reniform-turtite, negricioase.
Areal. Specie autohtonă, cu areal în Europa sudică şi Africa de Nord. La noi,
ca specie spontană, apare foarte rar, pe Valea Dunării, în Dobrogea, Muntenia ş.a.
Ca specie de cultură a fost extinsă în multe zone din ţară, până în ţinuturile
premontane (de exemplu, în zona Warthe-Braşov).
Ecologie. Este specie subtermofilă (termofilă), sensibilă la ger (lujerii tineri
degeră frecvent iarna), adaptată la insolaţie şi rezistentă la secetă. Se poate cultiva
pe soluri superficiale de pe substrate calcaroase, scheletice, pe taluzuri, ca specie
fixatoare de sol (are înrădăcinare stufoasă), fiind totodată şi ornamentală.

Planșa 35: Exemplificări morfologice pentru Colutea arborescens

46
4.8. Genul Caragana Lam.
Caragana arborescens L.
- Caragană -

Morfologie (planşa 36). Arbust de până la 6 m înălţime. Rădăcinile bine

dezvoltate, cu nodozităţi în care trăiesc simbiotic bacterii fixatoare de azot .
Tulpinile şi ramurile groase, ascendente. Pe ramuri se găsesc numeroase
brahiblaste.
Lujerii tineri sunt ± păroşi, apoi glabrescenţi, cu pieliţe cenuşii exfoliabile.
Mugurii sunt relativ mici, conici, ciliaţi, la bază cu câte două stipele persistente,
înguste, ascuţite, ţepoase, uneori moi, membranoase.
Frunzele paripenat-compuse, cu 4-6 perechi de foliole mici, eliptice, cu vârful
mucronat. Rahisul este moale.
Florile galbene-aurii, de până la 2 cm, cu caliciul tubulos, solitare sau în
buchete de până la patru, pe un peduncul de 2-4 cm lungime.
Păstăile lungi de 4-5 cm, late de 3-4 mm, uşor turtite, îngustate la capete, la
maturitate brune-roşcate, dehiscente în două valve, care se răsucesc puternic,
“aruncând” seminţele.
Areal. Specie alohtonă, cu răspândire naturală în Siberia de est şi Manciuria,
cultivată frecvent la noi în scop ornamental sau în plantaţii forestiere de protecţie
(în perdele forestiere, de exemplu). Pe alocuri s-a sălbăticit, devenind
subspontană.
Ecologie. Prezintă o mare amplitudine ecologică, fiind rezistentă la ger şi
secetă, iar exigenţele faţă de sol sunt scăzute, vegetând pe soluri sărace şi uscate,
puţin evoluate, nisipoase, pe cernoziomuri de stepă etc. Suportă sărăturarea.

Planșa 36: Exemplificări morfologice pentru

Caragana arborescens

47
 Să ne reamintim...

➢ Caractere importante pentru determinarea glădiței: spinii, frunzele simplu și dublu

paripenat compuse, păstăile foarte mari (vezi detaliile în text);
➢ Cractere importante pentru determinarea salcâmului japonez: lujerii, mugurii, florile
și păstăile (vezi detaliile în text);
➢ Frunzele salcâmului japonez se diferențiază ușor de cele ale salcâmului prin: foliolele
cu vârful acut (nu rotunjit sau emarginat), fin păroase și glaucescente pe fața dorsală;
➢ Atenție la faptul că, mătura verde are două tipuri de frunze (vezi detaliile în text);
➢ În general, semințele speciilor prezentate în această unitate de învățare germinează
foarte greu, deoarece au tegument tare, greu permeabil pentru apă:
➢ Salcâmul galben, salcâmul mic și salcâmul japonez nu au lujerii spinoși!
➢ Caragana arborescens are frunze paripenat compuse;
➢ Formula ecologică a glădiței: euterm (termofil), submezofil-mezofil, heliofil,
eubazic, mezotrof, semihalofil, eurifit (mezoxerofit-mezohigrofit);
➢ Formula ecologică a salcâmului: campestru-colinar, euterm (termofil-
subtermofil), mezofil-submezofil, heliofil, oligobazic-mezobazic, mezotrof-
eutrof, mezofit-mezoxerofit, psamofil;

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 29-36 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Enumerați factorii climatici și edafici limitativi pentru salcâm. Comparați lista
acestora cu descrierile din text.

48
Unitatea de învăţare V. Specii din genurile Cotinus, Rhus,
Ailanthus și Acer

Cuprins
5.1. Genul Cotinus; Cotinus coggygria
5.2. Genul Rhus; Rhus typhina
5.3. Genul Ailanthus; Ailanthus altissima
5.4. Genul Acer – caractere generale
5.4.1. Acer pseudoplatanus
5.4.2. Acer platanoides
5.4.3. Acer campestre
5.4.4. Acer tataricum
5.4.5. Acer monspessulanum
5.4.6. Acer negundo

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3-4 ore.

5.1. GENUL COTINUS MILL.

Cotinus coggygria Scop.
(Rhus cotinus L.)
- Scumpie -

Morfologie (planşa 37). Specie arbustivă, de 1-3 m înălţime, cu scoarţa

mărunt-solzoasă, cenuşie-negricioasă.
Lujerii sunt glabri, lucitori, bruni-măslinii sau roşcaţi. În tăietură proaspătă
secretă un suc lăptos, iar scoarţa zdrelită degajă un miros caracteristic, de morcov.
Mugurii sunt alterni, mici, ovoizi sau ovo-conici, cu vârful ascuţit, depărtaţi de
lujer, cu 2-3 solzi carenaţi. Adeseori mugurii sunt foarte apropiaţi între ei.
Frunzele alterne, simple, obovate sau eliptice, de 3-8 cm lungime, la vârf
rotunjite sau slab emarginate, pe margini întregi, iar la bază sunt rotunjite sau, mai
ales, cuneate. Peţiolii inegali, între 1 şi 2-3(4) cm. Frunzele, dacă sunt zdrelite,
degajă miros de morcov. Toamna devin gălbui până la purpurii.
Florile poligame, foarte mici (circa 3 mm diametru), cu 5 petale verzui-gălbui.
Între sepale şi petale se află un disc nectarifer. Sunt grupate în panicule terminale,
mari, afânate şi, caracteristic, prezintă numeroşi pedunculi sterili, care se alungesc
după înflorire şi sunt prevăzuţi cu peri cenuşii sau purpurii-violacei, persistând
până toamna.
Fructele sunt drupe uscate, negricioase, oblic-obovate, de 3-4 mm, cu desene
reticulate.
Areal. Specie autohtonă, cu răspândire generală în Europa Centrală şi sudică,
frecventă în ţinuturile mediteraneene şi submediteraneene, înaintând spre răsărit
până în Asia sud-vestică (fig. 20). La noi se întâlneşte mai des în Banat şi

49
Dobrogea, dar apare şi în unele staţiuni din Moldova sudică, Muntenia şi Oltenia.
Ecologie şi importanţă. Este specie termofilă, localizată mai ales pe coaste
însorite, pe substrate calcaroase (de exemplu, la Băile Herculane sau pe valea
Minişului - în Banat), în staţiuni cu soluri deficitare în umiditate (semixerofită).
Este puţin exigentă faţă de profunzimea solului, vegetând adesea pe soluri
superficiale, scheletice. La altitudini mari (în ţinuturile montane inferioare), unde
apare destul de rar, are temperament de lumină, în timp ce la câmpie şi dealuri
rezistă la umbrire, jucând rolul de specie de subarboret în păduri de cvercinee sau
amestecuri de foioase. Foarte interesantă este prezenţa sa în unele arborete de brad,
în Cheile Minişului.

Fig. 85 – Arealul natural al speciei Cotinus coggygria Scop.

(după Schütt et Lang, 1996, modificat de autori)

A dat rezultate bune în lucrările de împădurire a haldelor de steril de la Moldova

Nouă (Chisăliţă, 2000).
Se înmulţeşte pe cale generativă sau vegetativă, lăstărind şi marcotând. Drajonează
slab. În afară de rolul protector şi fixator de sol sau ca specie de subarboret în
pădurile în care apare spontan, prezintă şi oportunităţi de utilizare în terenuri
degradate, pentru fixarea râpelor, a taluzelor, consolidarea nisipurilor etc.

Planșa 37: Exemplificări morfologice pentru scumpie

50
5.2. GENUL RHUS L.
Rhus typhina L.
Rhus hirta (L.) Sudw.
- Oţetar roşu -

Morfologie (planşa 38). Arbust sau arbore de mărimea a III-a, de până la 10-
12 m înălţime. Scoarţa este cenuşie-închis şi dezvoltă un ritidom subţire,
negricios, uşor crăpat, iar coroana este neregulat-ramificată, cu ramurile
ascendente.
Lujerii sunt foarte groşi, bruni-roşcaţi, catifelat-păroşi, cu măduva foarte largă,
brună, în secţiune proaspătă secretă un suc lăptos iritant. Mugurii sunt alterni, nuzi,
pufoşi, mici, globuloşi, cu baza ascunsă într-o cicatrice sub formă de semilună
îngustă.
Frunzele imparipenat-compuse, foarte mari, până la circa 50 cm lungime, cu
11-31 foliole oblong-lanceolate, de 5-13 cm lungime, acuminate, pe margine
serate, pe dos glauce, în tinereţe pubescente. Toamna devin roşii-arămii.
Florile unisexuat-dioice, verzui-gălbui, în panicule terminale erecte (cele
femele de 10-20 cm lungime, cu flori mai dese), păroase. Apar prin iunie-iulie.
Fructele sunt drupe de 2-4 mm lungime, roşii-violacei, grupate strâns în
paniculul fructifer, care persistă pe ramuri până primăvara. Se coc toamna, prin
octombrie.
Areal. Este originar din ţinuturile estice şi centrale ale Statelor Unite (fig. 21)
şi se cultivă frecvent la noi prin parcuri şi grădini, ca specie ornamentală, dar
prezintă şi interes forestier, pentru cultură în terenuri degradate (pentru
consolidarea taluzurilor şi a coastelor, având rusticitate mare şi dispunând, de
asemenea, de o bună înrădăcinare şi de capacitatea de a drajona activ).

Fig.21 – Arealul speciei Ruhus typhina

Ecologie. Rezistă bine la ger şi secetă, dar preferă staţiunile cu multă căldură
estivală. Suportă solurile sărace, nisipoase, cu grad moderat de alcalinitate (relativ
sărăturoase). Are temperament de lumină.

Planșa 38: Exemplificări morfologice pentru oțetarul roșu

51
5.3. GENUL AILANTHUS DESF.
Ailanthus altissima (Mill.) Swingle.
(A. glandulosa Desf.)
- Cenuşer, Fals oţetar -

Morfologie (planşa 39). Arbore înalt de până la 15 (20) m, cu tulpina relativ

scurtă, sinuoasă. Scoarţa cenuşie-deschisă, formează ritidom cu crăpături
superficiale, albicioase sau gălbui. Coroana este relativ rară şi largă.
Lujerii sunt foarte viguroşi, dar surprinzător de uşori (de aceea speciei i se mai
spune uneori şi “nelemn”), bruni, cu lenticele mari, scurt pubescenţi sau glabri şi
au măduva foarte largă, brună-portocalie. Mugurii sunt glabri, mici, globuloşi,
dispuşi la partea superioară a unei cicatrice scutiforme mari, cu urme fasciculare
uşor vizibile.
Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, foarte mari (45-70 cm), cu 11-25
foliole urât mirositoare, lanceolat-ovate, de 6-12 cm lungime, la bază trunchiate şi
cu 1-2 (4) dinţi glanduloşi.
Florile poligame, foarte mici (7-8 mm), verzi sau gălbui, grupate în panicule
terminale mari (15-20 cm lungime), erecte, laxe.
Fructele sunt samare oblongi, de 3-4 cm lungime, la coacere brune-roşcate,
apoi brune-gălbui, torsionate, cu o ştirbitură în zona mediană a unei laturi.
Sămânţa este aşezată central. Fructifică aproape anual, abundent, de timpuriu (de
la 5-6 ani).
Areal. Specie alohtonă, originară din China, cultivată foarte mult la noi
îndeosebi în sudul ţării, unde a devenit pe alocuri subspontană. Culturile sunt cu
caracter ornamental sau în terenuri degradate (fixează coastele, taluzurile etc).
Ecologie. Adaptabilitatea climatică este limitată, manifestând sensibilitate faţă
de gerurile mari de iarnă şi îngheţurile timpurii, care afectează lujerii parţial
lignificaţi. De aceea, preferă climatele blânde şi staţiunile adăpostite, în regiuni cu
sezon lung de vegetaţie. Rezistă relativ bine la secetă, dar nu în exces. Vegetează
activ pe soluri profunde, aerisite, fiindu-i mai puţin favorabile dacă sunt de mare
compactitate, argiloase, uscate, precum şi cele formate pe substrate calcaroase. Are
caracter semihalofil, cenuşerul fiind apt pentru fixarea nisipurilor marine.
Temperamentul este heliofil.

52
 Planșa 39: Exemplificări morfologice pentru cenușer (fals oțetar)

5.4. GENUL ACER L.

Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti cu mugurii opuşi şi cicatricele perechi unite fie prin
intermediul unei linii stipelare, dreaptă sau concavă, fie direct, sub un anumit
unghi. Frunzele obişnuit simple, rar compuse, în cele mai multe cazuri palmat-
lobate. Florile poligame, andromonoice, mai rar dioice şi androdioice (exemplare
mascule şi exemplare cu flori mascule şi femele), pe tipul 5(4), uneori apetale,
caliciul cu sepale libere, rar unite, staminele 8-10, plasate adesea pe un disc
nectarifer, inelar. Fructele sunt disamare, alcătuite din două nucule turtite sau
bombate, fiecare cu o aripă laterală membranoasă sau coriace, reticulat nervată;
între cele două aripi se formează un unghi caracteristic, variabil ca mărime, după
specie.

5.4.1. Acer pseudoplatanus L.

- Paltin, Paltin de munte -

Morfologie (planşa 40). Arbore de mărimea I, înalt până la 30 (40) m. Tulpina

dreaptă sau, uneori, cu neregularităţi de creştere. Scoarţa netedă până la 30-40 de
ani, cenuşie, apoi dezvoltă ritidom subţire, solzos, brun sau brun-gălbui, care se
exfoliază în plăci de mărimi şi forme variabile (relativă asemănare cu platanul).
Coroana este relativ largă şi deasă, destul de simetrică.
Lujerii viguroşi, verzi până la bruni-deschis, glabri, lucitori. Mugurii sunt mari
(comparativ cu celelalte specii indigene de Acer), ovoizi, opuşi, cu solzi verzui, pe
margine tiviţi cu o dungă brună, îngustă; cel terminal mai mare şi tetramuchiat, cei
laterali sunt depărtaţi de lujer, iar cicatricele perechi sunt unite printr-o linie
stipelară orizontală, scurtă.
Frunzele 5-palmat-lobate, de 10-18 cm lungime, cu baza cordiformă, terminate
într-un peţiol lung de 5-15 cm, care nu conţine suc lăptos. Lobii sunt ovaţi, pe
margine neregulat crenaţi-seraţi, la vârf acuţi sau scurt acuminaţi, despărţiţi prin
sinuri cu baza îngustată, ascuţită, pe faţă sunt verzi-închis, iar pe dos verzi-
albăstrui-mate.

53
 Florile sunt poligame, andromonoice, grupate în panicule pendente, verzui-
gălbui, lungi de 5-15 cm şi apar după înfrunzire.
Fructele sunt bisamare cu aripile de 3-4 (5) cm lungime, dispuse în unghi
ascuţit sau drept, iar nuculele sunt convexe.
Plantula are două cotiledoane lanceolate, întregi pe margine.
Areal natural (fig. 22). Cuprinde teritorii însemnate din ţinuturile europene de
la sud de paralela de 50°. Limita sa nordică nu atinge Marea Mânecii (lipsind din
Marea Britanie), Marea Nordului şi Marea Baltică, avansând până la circa 53-54°
latitudine nordică, cu excepţia a două zone insulare de pe teritoriile Germaniei şi
Poloniei.
Spre apus atinge ţărmurile Oceanului Atlantic, dar numai în treimea nordică a
peninsulei Iberice, de unde trece spre răsărit, prin sudul Franţei, Peninsula Italică şi
Balcani, pentru ca apoi arealul său latitudinal să se îngusteze semnificativ,
ajungând până în Caucaz, Asia Mică şi ţărmurile răsăritene ale Mării Caspice.
În ţara noastră vegetează în regiunile de deal, dar mai ales în cele montane,
unde urcă până la 1500–1600 m. Izolat apare şi în rariştile de limită şi în
subalpinul inferior, unde rămâne însă de dimensiuni mici. Întră ca specie de
amestec, sub formă diseminată sau mici pâlcuri, în făgete (rar în gorunete de deal),
în amestecuri de răşinoase cu fag, brădete şi molidişuri.

Fig. 22 – Arealul paltinului de

munte (după EUFORGEN)

Ecologie. Paltinul este specie mezotermă, de climat răcoros în timpul

sezonului de vegetaţie, cu umiditate atmosferică ridicată, condiţii pe care le
întâlneşte peste tot în arealul său montan. Este rezistent la ger şi faţă de îngheţuri.
Poate vegeta bine şi în climatul cu mai multă căldură estivală, mai sărac în
precipitaţii şi cu mai puţină umiditate atmosferică de la dealuri şi chiar de la
câmpie, unde a fost cultivat îndeosebi în scop ornamental.
Foarte restrictive pentru paltin se dovedesc însă solurile, faţă de care
este exigent atât în privinţa însuşirilor lor chimice, cât şi fizice. Astfel, vegetează
pe soluri cu fertilitate ridicată, bine aprovizionate în baze de schimb, permeabile,
cu drenaj normal, aerisite şi profunde, cu umiditate suficientă, dar nu în exces
(mezofit, rar mezohigrofit), pe care realizează o stare de vegetaţie activă şi creşte
viguros. De aceea, optimul său ecologic este caracteristic eutricambosolurilor cu
mull (humifere), slab până la moderat acide, profunde, formate pe roci vulcanice,
conglomerate poligene şi coluvii calcaroase. Admite totuşi anumite compensări ale
factorilor şi determinaţilor ecologici, vegetând încă activ pe soluri superficiale, cu
mult schelet, cu condiţia să fie humifere, bogate în baze de schimb şi bine
aprovizionate cu apă, ca în ţinuturile montane, unde apare destul de des pe conurile
de dejecţie stabilizate, cu sol evoluat, pe grohotişuri calcaroase, formând pâlcuri
mai mari sau chiar mici arborete (uneori de amestec cu ulmul de munte, în zona
montană mijlocie sau inferioară).

54
 Creşte mai puţin activ şi realizează trunchiuri mai puţin valoroase pe soluri
scheletice, extrem de superficiale, în chei, chiar dacă aceste staţiuni sunt din zone
cu pluviozitate accentuată (intervine ca factor limitativ troficitatea potenţială
globală, care poate scădea în asemenea condiţii cu mult sub nivelul mezotrof).
Are temperament de semiumbră, dar nu atât de accentuat ca al arţarului,
suportând bine starea de specie dominată în amestec cu fagul, bradul sau molidul.
Însuşiri biologice. Maturitatea în masiv se atinge pe la 30-40 de ani, iar
izolat (în lumină) începând de la 10-15 ani. Fructifică abundent, aproape anual la
altitudini mici şi la 2-3 ani la munte. Maturaţia se produce prin septembrie, iar
germinaţia începe primăvara devreme. Înmulţirea vegetativă, deşi este posibilă din
lăstari, nu este indicată, deoarece cioatele putrezesc rapid. Creşterea puieţilor de
paltin este activă, adeseori chiar mult prea intensă decât a speciilor cu care
coabitează (fagul, bradul, molidul), pe care le concurează intens, situându-se în
primul etaj al arboretelor. După 60-70 de ani capacitatea sa de bioacumulare se
reduce din ce în ce mai mult, fiind depăşit de speciile amintite. Longevitatea este
mare, de până la 400-500 de ani.

Planșa 40: Exemplificări morfologice la paltinul de munte

5.4.2. Acer platanoides L.

- Arţar, Paltin de câmp -

Morfologie (planşa 41). Arbore, în general de dimensiuni ceva mai mici decât
Acer pseudoplatanus, până la 25 m înălţime (mărimea a II-a). Înrădăcinarea este
pivotant-trasantă, iar coroana ovoidală sau ovoidal-globuloasă. Tulpina, obişnuit
bine conformată, cu scoarţa netedă până la circa 10-20 de ani, cenuşie-albicioasă.
Ritidomul este relativ subţire, brun întunecat sau cenuşiu, neexfoliabil, mărunt
crăpat longitudinal (uneori şi transversal); pe ritidom apar destul de frecvent pete
albicioase, ca de var.
Lujerii relativ viguroşi, bruni-roşcaţi. glabri, lucitori, iar mugurii sunt ovoizi
sau globuloşi, bruni-roşcaţi (rar verzi), alipiţi de lujer. Cei terminali sunt mai mari,
 4-muchiaţi. Cicatricele frunzelor perechi sunt unite direct (nu prin linie
stipelară), formând între ele un unghi ascuţit.
Frunzele de 10-15 (18) cm lungime, palmat-lobate, cu 5-7 lobi despărţiţi prin
sinuri rotunjite. Lobii au vârful evident acuminat, fin ascuţit (setaceu), iar pe
margine sunt prevăzuţi cu dinţi (lobuli), de asemenea ascuţit-acuminaţi. Baza
frunzei este larg cordată sau aproape trunchiată, iar pe dos, spre deosebire de cele

55
de paltin, sunt verzi. Peţiolul este lung 8-15 cm şi, la rupere, elimină un lichid
albicios.
Florile sunt poligame, andromonoice, în corimbe erecte, galbene-verzi şi apar
prin aprilie-mai, cu puţin înaintea înfrunzirii.
Fructele, bisamare pendente, cu pedunculi lungi; au nuculele turtite şi aripile
divergente, în unghi obtuz, lungi de 3-5 cm (împreună cu nuculele).
Areal (fig. 23). În ţinuturile sudice, mediteraneene, arealul său coincide, în
linii generale, cu cel al paltinului, neincluzând totuşi unele ţinuturi, cum ar fi
partea de sud a Peninsulei Italice şi insulele înconjurătoare. Nu include nici el
teritoriile Marii Britanii, unde, la fel ca paltinul, a fost introdus prin cultură.
Înaintează însă mai mult înspre nord, până în Scadinavia, la circa 60° (63°)
latitudine, de unde avansează spre răsărit, prin Rusia, până la Munţii Ural,
retrăgându-se apoi spre gurile Dunării şi, de aici, la fel ca paltinul, continuă spre
răsărit sub forma unei fâşii înguste, prin Caucaz şi Asia Mică, până la ţărmurile
Mării Caspice.
În ţara noastră este mai frecvent la câmpie (dar nu în silvostepă) şi la dealuri,
prin şleauri, pătrunzând totuşi, dar rar, în ţinuturile montane, prin făgete şi
amestecuri de răşinoase cu fag, rămânând la altitudini mult mai mici decât paltinul.
Este tot specie de diseminaţie, ca şi paltinul de munte.

Fig. 23 – Arealul arțarului

Ecologie. Sub aspectul cerinţelor faţă de climă, deşi este mai bine adaptat decât
paltinul la rigorile climatului continental, rezistând la geruri mari şi îngheţuri, este
totuşi mezoterm-submezoterm, necesitând mai multă căldură în sezonul de
vegetaţie, ceea ce explică arealul său latitudinal şi altitudinal diferit de al
paltinului. De asemenea, suportă mai bine seceta din aer şi sol, ca la câmpie,
preferând însă staţiunile cu o bună aprovizionare a solului cu apă (specie
mezofită).
Caracterul de specie de diseminaţie este determinat, ca şi în cazul paltinului, de
cerinţele sale mari faţă de sol, preferându-le pe cele fertile, profunde, afânate, cu
mull, slab acide. Tolerează uneori şi un anumit grad de compactitate, ca şi
reducerea gradului de umiditate, dar nu uscăciunea avansată.
Are temperament semiombrofil, fiind apt pentru a vegeta în etajul al II-lea al
arboretelor de amestec. Expunerea bruscă în lumină, în tinereţe, îi provoacă
pârlituri ale scoarţei, întâlnite în asemenea condiţii şi la paltin, deoarece scoarţa
este subţire, ca la fag, iar ritidomul se formează destul de târziu.
Însuşiri biologice şi importanţă. Arţarul se aseamănă cu paltinul în cele mai
multe privinţe legate de caracteristicile fructificaţiei. Astfel, în stare izolată
fructifică de la vârste mici (8-10 ani), iar în masiv de la circa 30 de ani. Fructifică
de obicei anual şi abundent. Înfloreşte însă mai devreme, cu puţin înaintea
înfrunzirii. Fructele devin mature la începutul toamnei. Creşterea este activă în
tinereţe, comparabilă cu a paltinului şi se menţine susţinută până la circa 40-50 de
ani, după care rămâne adeseori în etajul II al arboretelor. Longevitatea este ceva
mai redusă, de circa 200 de ani.

56
 Planșa 41: Exemplificări morfologice pentru arțar (paltin de câmp)

5.4.3. Acer campestre L.

- Jugastru -

Morfologie (planşa 42). Arbore de mărimea a III-a, rar arbust. Tulpina este rău
conformată, sinuoasă, noduroasă, cu ritidom format de la vârste mici, relativ gros,
friabil (slab suberos), cenuşiu-gălbui, relativ superficial şi neregulat crăpat, pe
anumite porţiuni presărat cu pete albicioase mărunte, ca de var.
Lujerii anuali sunt bruni sau bruni-gălbui, relativ subţiri, la început pubescenţi,
apoi glabrescenţi. Cei de doi ani, adeseori formează muchii cu aripi de plută,
îndeosebi pe lăstari. Mugurii sunt relativ mici, ovoizi, alipiţi sau puţin depărtaţi de
lujer, cu solzi des şi cenuşiu ciliaţi; cicatricele perechi unite direct sub un unghi
obtuz.
Frunzele de 5-10 cm lungime, 3-5-lobate. Lobii sunt, de regulă, obtuzi sau
rotunjiţi, cu marginile obtuz-lobulate, sinuate sau întregi. Baza frunzei este
cordată, iar pe dos, mai ales pe nervuri, sunt pubescente (uneori glabrescente sau
chiar glabre). Peţiolul lung de 3-6 (10) cm, la rupere elimină suc lăptos.
Florile în corimbe erecte, apoi pendente, galbene-verzui, asemănătoare cu cele
de la arţari; apar însă ceva mai târziu, o dată cu frunzele.
Fructele sunt bisamare cu nuculele uşor convexe (aproape turtite), păroase sau
glabre, cu aripile  orizontale, în prelungire sau puţin răsfrânte înapoi spre pedicel,
lungi de 2-4,5 (5,5) cm.
Areal (fig. 24). Jugastrul are o arie de răspândire asemănătoare în ţinuturile
sudice cu a paltinului, chiar ceva mai coborâtă. Este prezent în treimea răsăriteană
a Peninsulei Iberice, iar înspre nord-nord-vest include cea mai mare parte a
Insulelor Britanice. Ajunge până în sudul Peninsulei Scandinave, la circa 56-57°
latitudine, rămânând, ca atare, interpus prin limita sa nordică între graniţele de
răspândire ale paltinului şi arţarului. Spre răsărit, în Rusia, limita arealului său este
asemănătoare cu a paltinului. Din ţinuturile sudice ale arealului său european
înaintează spre răsărit, prin Caucazul sudic şi nordul Asiei Mici, până la răsărit de
Marea Caspică.

57
 Fig. 24 – Arealul jugastrului
(după EUFORGEN)

La noi, arealul său este campestru şi colinar, în toată ţara, începând din
silvostepă, prin şleauri şi cvercete. Pătrunde sporadic până în zona montană
inferioară, mai ales pe soluri formate pe substrate calcaroase, ca în Munţii Bârsei.
Ecologie. Pretenţiile sale faţă de climate calde sunt mai bine conturate decât în
cazul arţarului, având caracteristica de specie eutermă-mezotermă. Rezistă însă
mulţumitor faţă de geruri şi îngheţuri. Totodată, este mai adaptat la uscăciune
decât arţarul (mezoxerofit-mezofit), ceea ce-i permite să se menţină inclusiv în
staţiuni silvostepice.
Pe de altă parte, cu toate preferinţele pe care le manifestă faţă de solurile
bogate şi bine drenate, este mai tolerant decât paltinul şi arţarul, menţinându-se
uneori şi pe soluri mai puţin fertile, relativ uscate şi compacte, cum sunt cele din
cerete şi gârniţete sau stejărete pufoase. Suportă şi o uşoară sărăturare a solului
(slab halofil).
Are temperament de semiumbră, tolerând umbrirea etajului dominant, dar se
instalează şi se menţine cu uşurinţă şi în plină lumină, în liziera pădurilor sau în
tufărişuri din afara fondului forestier.

Planșa 42: Exemplificări morfologice pentru jugastru

5.4.4. Acer tataricum L.

- Arţar tătărăsc, Gladiş -

Morfologie (planşa 43). Arbust sau arbore de mărimea a III-a, până la circa 10
m înălţime. Tulpina rău conformată, strâmbă, cu scoarţa netedă, cenuşie

58
întunecată, cu nuanţă roşiatică sau vineţie; caracteristic, nu formează ritidom.
Lujerii subţiri, glabri, bruni-roşcaţi sau roşii-purpurii. Mugurii sunt mici,
ovoidali, alipiţi de lujer, roşii-bruni, iar cicatricele perechi se unesc printr-o linie
stipelară concavă.
Frunzele sunt ovate sau ovat-oblongi, de 5(6)-10 cm lungime, acute sau scurt
acuminate, nelobate, pe margini neregulat dublu serate, uneori spre bază cu 1-2
lobuli. La bază sunt uşor cordate sau rotunjite, pe faţă verzi, glabre, pe dos, la
început pubescente pe nervuri, apoi glabre. Toamna se colorează în roşu purpuriu.
Peţiolul de 2-5 cm lungime.
Florile sunt albe-verzui, în panicule erecte, lung pedunculate; apar după
înfrunzire.
Fructele, bisamare cu nuculele convexe, au aripile în întregime sau numai în
parte roşii-purpurii, scurte (de 2-3 cm lungime), aşezate în unghi ascuţit şi 
încovoiate înăuntru sau aproape paralele ori ± suprapuse.
Areal. Specie autohtonă, cu răspândire generală în sud-estul Europei, Caucaz
şi Asia vestică. La noi se întâlneşte la câmpie şi coline, începând din silvostepă, ca
specie de subarboret în şleauri şi cvercete.
Ecologie. Are pretenţii mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie şi rezistă
bine la secetă, fiind, totodată, tolerant faţă de solurile compacte, grele, cum sunt
cele de pe platformele ocupate de cer şi gârniţă. Suportă o uşoară sărăturare în sol
(slab halofil).Temperamentul este semiombrofil, apropiat de al jugastrului.
Contează ca specie de subarboret în pădurile de câmpie, începând din
silvostepă, protejând solul, ameliorându-l şi rezistând bine la secetă. Este apt
pentru terenuri degradate şi perdele forestiere.

Planșa 43: Exemplificări morfologice pentru arțarul tătărăsc

5.4.5. Acer monspessulanum L.

- Jugastru de Banat -

Morfologie (planşa 44). Arbust sau arbore de până la 10 m înălţime, cu tulpina

strâmbă, adeseori ramificată de la bază şi coroana globuloasă. Scoarţa netedă în
tinereţe, cenuşie-gălbuie, mai târziu cu ritidom solzos.
Lujerii glabri, bruni sau galbeni-roşcaţi, iar mugurii sunt ovoizi-alungiţi, bruni-
negricioşi, depărtaţi de lujer, aproape glabri; cicatricele perechi unite printr-o linie
stipelară orizontală, scurtă.

59
 Frunzele de dimensiuni relativ mici, 3-7 cm lungime, late, cu numai trei lobi,
care sunt aproape egali, ovat-triunghiulari, cu marginile întregi, cei laterali
divergenţi, la bază uşor cordate, cu peţiol de 2-6 cm lungime (conţine sus lăptos);
pe faţă sunt glabre, lucitoare, iar pe dos glaucescente, cu smocuri de peri la
subsuoara nervurilor.
Florile sunt galbene-verzui sau verzui-gălbui, grupate în corimbe erecte, mai
târziu pendente; apar o dată cu frunzele.
Bisamarele sunt mici, de numai 1,5-2,5 cm lungime, cu nuculele puternic
bombate şi aripioarele în unghi ascuţit până la paralele, uşor detaşabile din zona de
divergenţă.
Areal. Specie cu răspândire generală mediteraneană-submediteraneană (fig.
30), ajungând spre răsărit până în Caucaz, Asia Mică, Iran şi Turkestan. Limita
nordică este la circa 50°.

Fig. 30- Arealul jugastrului de Banat

De obicei, altitudinal urcă până la

600 m, dar poate ajunge şi mai sus (până la 1300 m în Corsica şi între 1400 şi
2600 m în Maroc). La noi se întâlneşte sporadic, în Banat, îndeosebi în
defileul Dunării.
Ecologie. Este specie iubitoare de căldură (termofilă) şi rezistentă la
secetă (mezoxerofită), vegetând pe soluri superfi-ciale, scheletice, pe stâncării
calcaroase. Preferă locurile însorite. În regiunile calde şi uscate se poate folosi
în scop ornamental.

Planșa 44: Exemplificări morfologice pentru jugastrul de Banat

5.4.6. Acer negundo L.

- Arţar american -

Morfologie (planşa 45). Ajunge până la circa 20 m înălţime; la noi nu

depăşeşte 10-12 m. Trunchiul este rău conformat, sinuos, uneori ramificat de la
mică înălţime. Scoarţa este cenuşie, lucitoare, iar ritidomul brun-cenuşiu, cu
crăpături longitudinale.

60
 Lujerii sunt verzi sau bruni-violacei, de regulă acoperiţi cu o brumă albăstruie.
Mugurii sunt ovoizi, verzi sau bruni-violacei, şi ei brumaţi, alipiţi de lujer;
cicatricele frunzelor se unesc direct, într-un unghi foarte ascuţit.
Frunzele, caracteristic, sunt imparipenat-compuse, cu 3-7 foliole variabile ca
formă, ovate până la ovat-lanceolate, de 5-10 cm lungime, acuminate, grosolan
serate, cea terminală adeseori trilobată.
Florile sunt dioice, verzi-gălbui, apetale, apar înainte de înfrunzire. Cele
mascule în fascicule, cele
femele în raceme pendente.
Bisamarele nematurate
sunt verzi-deschis, cele mature
cenuşii-albicioase; au aripile în
unghi ascuţit sau aproape
paralele, de 2,5-3 cm lungime.
De mare efect ornamental
este varietatea variegatum (A.
n. f.argenteo-marginatum
Bonamy) la care, pe margine, Fig. 31 – Arealul natural al speciei Acer negundo L. (după
foliolele au o dungă albă, lată. Harrar, 1963, citat de Schütt et Lang, 2000)
Areal (fig. 31). Este
originar din ţinuturile estice şi centrale ale Americii de Nord.
La noi s-a cultivat în toată ţara şi, pe alocuri, s-a naturalizat (ca în lunca Mure-
şului, la Simeria).
Ecologie. Specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol, rezistentă la ger şi
îngheţuri şi cu aptitudini eurifite: suportă bine seceta, ceea ce a făcut să fie încercat
şi în culturi pe soluri nisipoase, împreună cu salcâmul (de exemplu în Mehedinţi),
dar se comportă bine şi pe soluri umede din staţiuni de luncă. Tolerează solurile
compacte. Creşteri active şi stare de vegetaţie excelentă realizează pe soluri
profunde, bogate, cu umiditate suficientă, cum sunt cele aluvionare de lunci.
Are temperament de lumină.

Planșa 45: Exemplificări morfologice pentru Acer negundo

61
 Să ne reamintim...

➢ Scumpia este specie eutermă (termofilă) heliofilă, xerofită-mezoxerofită, subcalcicolă;

➢ Cenușerul se încadrează la următoarea formulă ecologică: euterm (termofil),
submezofil – mezofil, heliofil, eubazic, mezotrof, nitrofil, semihalofil, mezoxerofit;
➢ Oțetarul roșu este originar din America de Nord și comportamentul său ecologic îl
recomandă pentru a fi utilizat în terenuri degradate, pentru consolidarea versanților, a
taluzurilor etc.;
➢ Speciile genului Acer au mugurii opuși, cicatricele perechi fiind unite fie printr-o linie
stipelară, fie direct;
➢ Frunzele speciilor din genul Acer sunt simple; execepție face Acer negundo, la care
frunzele sunt imparipenat compuse.
➢ La speciile autohtone de Acer, frunzele sunt palmat lobate, cu excepția arțarului
tătărăsc;
➢ Formula ecologică a paltinului de munte: montan (colinar), mezoterm, mezofil,
umidofil, semiombrofil, eubazic (mezobazic), eutrof-mezotrof, mezofit-
mezohigrifit, drenofil;
➢ Formula ecologică a paltinului de câmp: colinar-campestru (montan), mezoterm-
euterm, mezofil, semiombrofil, eubazic (mezobazic), eutrof-mezotrof, mezofit,
drenofil (slab compactifil);
➢ Formula ecologică a jugastrului: colinar-campestru, euterm-mezoterm, mezofil-
submezofil, semiombrofil, eubazic-mezobazic, mezotrof, slab halofil, mezoxerofit-
mezofit,

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 37-45 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii.
Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de
diferențiere ale speciilor din genul Acer, apoi confruntați cu datele din text.
Testul 3: Indicați tipul de sexualizare, morfologia florilor și fructelor la speciile din această
unitate de învățare.

62
Unitatea de învăţare VI. Specii din genurile Aesculus, Staphylea,
Euonymus, Rhamnus și Frangula

Cuprins
6.1. Genul Aesculus; Aesculus hippocastanum
6.2. Genul Staphylea; Staphylea pinnata
6.3. Genul Euonymus
6.3.1. Euonymus europaeus
6.3.2. Euonymus verrucosus
6.4. Genul Rhamnus
6.4.1. Rhamnus catharticus
6.4.2. Rhamnus tinctoria
6.5. Genul Frangula; Frangula alnus

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

GENUL AESCULUS L.
Aesculus hippocastanum L.
- Castan porcesc -

Morfologie (planşa 46). Arbore de până la 25 (30) m înălţime, cu tulpina

adeseori uşor torsionată. Scoarţa este cenuşie, iar ritidomul, format de timpuriu,
este solzos, cenuşiu-negricios. Coroana este deasă, cu ramificaţii numeroase; după
tundere devine globuloasă sau ovoidală, de mare efect ornamental.
Lujerii sunt viguroşi, bruni-cenuşii, glabri sau slab pubescenţi, cu mugurii
opuşi, foarte mari (mai ales cel terminal, care poate ajunge la 2-2,5 cm lungime),
ovoidali, bruni, cleioşi, lucitori. Cicatricele sunt mari, scutiforme, cu 3-9 urme
fasciculare.
Frunzele sunt palmat-compuse, cu 5-7 foliole lungi de până la 20 (25) cm (pe
lăstarii sterili chiar mai mari), obovate, la vârf brusc acuminate, pe margini inegal
crenat-serate, cu baza cuneată, încreţite, la început, pe dos, păroase, apoi glabre;
foliolele sesile, cele de la baza frunzei sunt evident mai mici. Peţiolul frunzei este
de 15-20 cm lungime.
Florile poligame, andromonoice, zigomorfe, pe tipul cinci, cu petale
albicioase, pătate în roşu la bază. Sunt grupate în panicule multiflore, erecte, mari
(până la 20-30 cm lungime). Apar prin mai-iunie.
Fructele sunt capsule sferice, de 3-5 cm diametru, până la maturitate cărnoase,
apoi pereţii se lignifică. La exterior sunt prevăzute cu ghimpi mari. La maturitate
se deschid în trei valve şi eliberează seminţele, în număr de 1-2 (3), prevăzute cu o
pată mare, gălbuie sau brună-cenuşie. Fructificaţia este anuală, abundentă.

63
 Areal. Specie alohtonă, considerată endemică, din Peninsula Balcanică.
Arealul este puternic fragmentat, format din apariţii izolate în Grecia, Albania şi
Macedonia (Alexandrov, 1996). La noi se cultivă frecvent în aliniamente stradale
sau prin parcuri şi grădini, de la câmpie până în ţinuturile montane.
Ecologie. Este rezistent la ger şi îngheţuri şi tolerează seceta, dar nu şi
deficitul major de apă. De altfel, chiar şi în ţinuturile cu suficiente precipitaţii, ca
în cele premontane, în verile foarte calde şi deficitare în precipitaţii se produce
necrozarea (pârlirea) frunzişului, care se accentuează la începutul toamnei. Preferă
solurile profunde, bogate, revene, permeabile, dar vegetează mulţumitor şi pe cele
relativ sărace, cu volum edafic mic, bătătorite. Nu sunt indicate pentru cultura sa
solurile excesiv de compacte, foarte uscate sau cu exces de umiditate. Rezistă bine
la poluare. Creşte activ în primii ani, iar longevitatea este de circa 150 de ani.

Planșa 46: Exemplificări morfologice pentru castanul porcesc

6.2. GENUL STAPHYLEA L.

Staphylea pinnata L.
- Clocotiş -

Morfologie (planşa 47 ). Arbust de până la 5 m înălţime, cu aspect tufos.

Scoarţa este cenuşie-brună, fin crăpată.
Lujerii sunt viguroşi, glabri, verzi, mai rar bruni sau bruni-roşcaţi.
Caracteristic, au doi muguri în vârf. Lujerii de doi ani şi ramurile mai bătrâne
prezintă striaţiuni albicioase sau brune, longitudinale. Mugurii opuşi, ovo-conici,
acuţi, turtiţi lateral, cu două carene. Sunt verzi, mai rar roşii-bruni şi au un singur
solz aparent.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice până la alungit ovate, de
5-12 cm lungime, acuminate, pe margini mărunt serate, pe dos verzi-albăstrui, în
tinereţe subţiri, după înflorire  pieloase, glabre; frunzele lung peţiolate.
Florile hermafrodite, în panicule lung pedunculate, de 5-12 cm lungime. Au
cinci sepale petaloide, albe-gălbui, la vârf roşietice, caduce, iar corola este
campanulată, albă-gălbuie, din cinci elemente. Înfloreşte prin mai-iunie.
Fructele sunt capsule veziculoase, umflate, reticulate, sferice sau piriforme, de
2,5-4 cm lungime, cu două sau trei vârfuri; pereţii sunt membranoşi, palid-verzui.

64
La interior prezintă 2-3 loji, fiecare cu 1-3 seminţe sferice sau ovoidale, de circa 1
cm, brune-deschis, lucitoare, cu hilul mare, albicios, puţin concav şi cu margini
ascuţite. Seminţele desprinse de lojă, dacă sunt mişcate produc un zgomot
caracteristic (de aici denumirea de “clocotiş”); dacă nu sunt semănate imediat după
coacere, necesită stratificare.
Areal şi ecologie. Prezintă areal general în ţinuturile Europei Centrale, dar mai
ales sudice (specie mediteraneană şi submediteraneană). La noi este sporadică la
câmpie şi dealuri, urcând uneori până în zona montană inferioară (ca pe Valea
Păuşa – Ocolul Silvic Călimăneşti). Înspre limita superioară a arealului său se
localizează pe coaste însorite, în luminişuri, pe soluri superficiale, cu deficit de apă
în sezonul estival (pe calcare, gnaise ş.a.). La câmpie necesită mai multă umiditate
în sol, ceea ce explică localizarea sa adeseori în vecinătatea cursurilor de apă. Este
specie mezoxerofită-mezohigrofită. Preferă solurile bogate, cu permeabilitate bună
şi aerisite. Suportă bine umbrirea.

Planșa 47: Exemplificări morfologice pentru clocotiș

6.3. GENUL EUONYMUS L. (EVONYMUS L.)

6.3.1. Euonymus europaeus L.
- Salbă moale, Voniceriu -

Morfologie (planşa 48). Arbust de până la circa 6 m înălţime.

Lujerii sunt verzi, glabri, uşor de recunoscut după cele patru muchii
longitudinale rotunjite, albicioase sau brune. Pe lăstarii cu creştere viguroasă
muchiile sunt pronunţate, aripate, suberoase. Mugurii sunt opuşi sau imperfect
opuşi, apropiaţi de lujer, ovoizi, muchiaţi, cu câţiva solzi verzui.
Frunzele sunt ovat-eliptice sau ovat-lanceolate, de 3-10 cm lungime,
acuminate, pe margini mărunt crenat-serate, cu baza îngustată, pe dos albăstrui-
verzui, slab pubescente sau glabre, prinse pe peţioli de 0,5-1 cm lungime.
Florile hermafrodite, verzi-gălbui, pe tipul patru, de circa 1 cm diametru. Stau
câte 3-8 în cime axilare dispuse la subsuoara frunzelor, pe pedunculi de 1-3,5 cm.
Fructul este o capsulă de 1-1,5 cm diametru, cu patru lobi rotunjiţi, la
maturitate roşie-carmin sau roz. În fiecare din cele patru loji se află 1-2 seminţe
albicioase, acoperite complet de un aril cărnos, lucitor, portocaliu.
Areal. Specie autohtonă, cu răspândire naturală în aproape toată Europa (fig.

65
32), cu excepţia unor zone din apropierea Mării Mediterane, respectiv a ţinuturilor
nord-vestice şi nordice ce includ Scoţia, centrul şi nordul Scandinaviei. Limita
estică a arealului se află în Caucaz, Asia Mică şi râul Volga (Schütt et Lang, 1995).
La noi este o specie frecventă în zona de câmpie şi dealuri, în subarboretul
pădurilor, în liziere şi tufărişuri extraforestiere. Urcă şi în zona montană inferioară,
unde preferă versanţii însoriţi şi solurile formate pe substrate calcaroase, dar nu
numai.

Fig.32 – Arealul speciei

Euonymus europaeus

Ecologie. Este tolerantă faţă de ger şi îngheţuri, dar preferă staţiunile cu multă
căldură estivală, unde rezistă bine la secetă, ca în pădurile luminoase de stejari din
silvostepă. Creşte însă şi în staţiuni de luncă, prin zăvoaie şi şleauri, uneori chiar
pe gleiosoluri (ca la Prejmer-Braşov). Ca urmare, este o specie relativ eurifită.
Manifestă frecvenţă mare de apariţie pe solurile eubazice, slab acide, afânate, în
luminişuri.
Pe lângă valoarea sa protectivă şi amelioratoare de sol (se poate folosi şi în
perdele forestiere, ca specie de subarboret), este şi arbust de interes industrial (s-a
cultivat în Rusia), conţinând în scoarţa rădăcinilor gutapercă, substanţă folosită la
izolarea cablurilor foarte subţiri, de telefonie sau din industria electrotehnică. Tot
în scoarţă conţine alcaloidul evonimină, folosit în medicamentaţia cardiacilor.
Lemnul carbonizat este folosit pentru obţinerea grafitului pentru desen.

Planșa 48: Exemplificări morfologice pentru salba moale

66
 6.3.2. Euonymus verrucosus Scop.
- Salbă râioasă -

Morfologie (planşa 49). Arbust de 1-3 m înălţime, cu lujerii foarte subţiri,

rotunzi, verzi, prevăzuţi cu numeroase verucozităţi de culoare brună-închisă.
Mugurii sunt mai mici decât la salba moale, ovoizi, depărtaţi de lujer, opuşi sau
imperfect opuşi, cu solzi verzi, tiviţi pe margine cu o dungă brună.
Frunzele tot ovat-eliptice sau ovat-lanceolate, însă mai mici decât la specia
precedentă, de 3-6 cm lungime, acuminate, cu marginile mărunt crenat-serate şi
baza rotunjită sau îngustată. Peţiolul este de numai 0,2-0,3 cm lungime.
Florile în cime axilare, până la 3 (4) într-o inflorescenţă, uneori chiar solitare,
tot pe tipul patru, mici (circa 6 mm în diametru), brune-violacee; pedunculul cimei
lung de până la 3-4 cm.
Capsulele au patru lobi, sunt de circa 1 cm diametru, la maturitate de culoare
roz, cu seminţele negre, înconjurate incomplet de arilul portocaliu.
Areal. Este tot specie autohtonă, răspândită în Europa sudică şi de est, mai rar
în Europa Centrală (fig. 33). Limita nord-estică ajunge până în Munţii Ural, iar în
sud până nordul Italiei. La noi, este răspândită la câmpie şi dealuri, în subarboretul
pădurilor şi în tufărişuri din afara fondului forestier. Se ridică uneori până în zona
montană, unde se localizează, ca şi specia anterioară, de preferinţă pe versanţi
însoriţi, adeseori calcaroşi, în luminişuri.

Fig. 33 – Arealul speciei Euonymus verrucosus

Ecologie. Manifestă o bună adaptabilitate la climatul continental marcat de

geruri şi îngheţuri, dar pentru sezonul de vegetaţie necesită multă căldură (specie
subtermofilă-eutermă).
Prezenţa sa mai frecventă faţă de salba moale pe soluri superficiale, scheletice,
pe coaste dogorite de pe substrate calcaroase, atestă o mai bună rezistenţă la
secetă. Pe de altă parte, este mult mai rar întâlnită în staţiuni de luncă (deci nu este
eurifită).
Ca şi salba moale, manifestă preferinţe pentru solurile fertile, eubazice,
afânate, slab acide.
Este tolerantă faţă de lumină, suportând însă bine umbrirea.
Prezintă aceleaşi utilizări ca specie anterioară. Conţine însă mai multă
gutapercă în scoarţa rădăcinilor (până la 18%).

67
 Planșa 49: Exemplificări morfologice pentru salba râioasă

6.4. GENUL RHAMNUS L.

6.4.1. Rhamnus catharticus L.
- Spinul cerbului, Verigariu, Părul ciutei -

Morfologie (planşa 50). Arbust de până la 2-3 m înălţime, ramificat divaricat

(ramificaţii pronunţat divergente, sub un unghi mai mic de 90º). Scoarţa este
brună, aspru-solzoasă, exfoliabilă circular.
Lujerii sunt cenuşii, glabri, lucitori, uneori cu lenticele răzleţe, la vârf adeseori
terminaţi într-un spin. Mugurii opuşi sau imperfect opuşi, ovo-conici, ascuţiţi,
alipiţi de lujer, uneori cu vârful  încovoiat, cu numeroşi solzi bruni, ciliaţi, pe
margini cu o dungă lată, cenuşie. Frunzele ovate sau eliptice, de 4-8 cm lungime,
scurt acuminate, acute sau obtuze, pe margini crenat-serate, la bază rotunjite sau
îngustate, la maturitate obişnuit glabre, cu 3-4 perechi de nervuri laterale evident
arcuite, prinse pe un peţiol lung de 1-4 cm. Brahiblastele se termină cu fascicule de
frunze.
Florile poligame sau dioice, mici, verzui-gălbui, pe tipul patru, câte 2-5 în
fascicule axilare.
Fructele sunt drupe sferice, de 6-8 mm, negre, cu 2-3 sâmburi în trei muchi, pe
una din feţe cu un şanţ longitudinal foarte îngust, doar la capete puţin lărgit, unde
marginile sunt cartilaginoase, îngroşate. Fructele se folosesc în industria
farmaceutică (au proprietăţi purgative).
Areal. Specie autohtonă, cu răspândire generală în Europa (până la circa 61-
62°, în Suedia), Asia (ajunge în vestul Siberiei şi Munţii Altai) şi nordul Africii. La
noi este spontană în toată ţara, sporadică la câmpie şi dealuri, mai rar în zona
montană inferioară.
Ecologie. Manifestă pretenţii reduse faţă de condiţiile staţionale, rezistând bine
la ger şi secetă (mezoxerofită), cu preferinţe pentru ţinuturile cu multă căldură în
sezonul de vegetaţie (subtermofilă). Suportă bine condiţiile limitative de pe coaste
însorite, calcaroase, scheletice, supuse uscăciunii. Se asociază cu specii de
subarboret în păduri rărite şi participă la formarea tufărişurilor din afara fondului
forestier.
Deşi este rustică, nu se recomandă promovarea în subarboretul pădurilor de
câmpie (eventual dealuri), sau în perdelele de protecţie, deoarece este gazdă
intermediară pentru diverse ruginii ale păioaselor.

68
 Planșa 50: Exemplificări morfologice pentru Rhamnus catharticus

6.4.2. Rhamnus tinctoria W. et K.

(Rh. saxatilis Baumg. et Auct.)
- Verigariu, Spinul cerbului -

Morfologie (planşa 51). Arbust de până la circa 1,5 m înălţime, cu tulpini

erecte sau ascendente, de asemenea divaricat ramificate, de obicei cu numeroase
ramuri laterale scurte. Brahiblastele numeroase, terminate cu fascicule de frunze.
Lujerii sunt bruni-roşcaţi sau galbeni-bruni, la început pubescenţi, adesea
terminaţi într-un spin, cu muguri mici, ovoidali, opuşi sau imperfect opuşi, bruni,
alipiţi de lujer.
Frunzele variabile, ovate, eliptice, mai rar obovate sau subrotunde, mici, de
1,5-4 cm lungime, cu 2-3 (rar 4) perechi de nervuri laterale evident arcuite şi
peţiolul de 0,6 (1) cm lungime; lamina, pe dos, de obicei numai spre bază, în
axilele nervurilor sau în lungul nervurii principale  pubescentă.
Florile mici, poligame sau dioice, pe tipul patru, axilare, verzui-gălbui, iar
fructele sunt drupe obovoide sau sferice, negre, lucitoare, de 5-7 mm, cu sâmburi
tot trimuchiaţi, pe una din feţe cu o deschizătură largă, alungită, cartilagineu
îngroşată marginal.
Areal şi ecologie. Specie autohtonă, răspândită în Europa de Sud şi Balcani. La
noi este sporadică în staţiuni însorite, începând din silvostepă până în zona
montană inferioară. Întrece specia anterioară în privinţa adaptabilităţii la uscăciune
(xerofită) şi insolaţie, găsindu-se de cele mai multe ori pe soluri superficiale,
scheletice, pe stâncării calcaroase (saxicolă, calcicolă).

Planșa 51: Exemplificări morfologice pentru Rhamnus tinctoria

69
6.5. GENUL FRANGULA MILL.
Frangula alnus Mill.
(Rhamnus frangula L.)
- Paţachină, Cruşân -
Morfologie (planşa 52). Arbust de până la circa 5 m înălţime, nespinos.
Lujerii bruni sau bruni-cenuşii, cu numeroase lenticele alungite, cenuşii,
albicioase sau gălbui, la început pubescenţi. Mugurii, caracteristic, nuzi, formaţi
din frunzişoare brune, păroase, cei laterali mai mici, alipiţi de lujer, alterni (rar
apar şi unii muguri imperfect opuşi).
Frunzele sunt eliptice sau lat-eliptice, de 4-7 (12) cm lungime, cu vârful acut
sau  scurt acuminat, pe margini întregi sau uşor sinuate, la bază îngustate, cu (7)
8-9 perechi de nervuri laterale drepte, aproape paralele, numai către marginea
frunzei brusc arcuite în sus. Pe faţă sunt verzi-închis, lucitoare, pe dos verzi-
deschis,  pubescente în lungul nervurii principale (mai ales în tinereţe). Peţiolul
este de 1-2 cm lungime.
Florile hermafrodite, pe tipul 5, albe-verzui, în cime axilare cu puţine flori (de
regulă câte 2-3).
Fructele sunt drupe sferice, de 6-8 mm, la început verzi, ulterior roşii, la
maturitate violet-negricioase, cu 2-3 sâmburi.
Areal. Are răspândire generală în Europa şi Asia de sud-vest (fig. 34).

Fig. 34 – Arealul natural al speciei Frangula alnus Mill.

(după Meusel et al., 1978, citat de Schütt et Lang, 1995)

La noi este o specie comună la câmpie şi coline, iar la munte este sporadică
la altitudini mici. De cele mai multe ori se localizează în zone cu multă
umiditate în sol (specie higrofită-mezohigrofită), de-a lungul apelor, pe terase şi
piemonturi cu soluri grele. Suportă bine regimul alternant de umiditate şi chiar
zonele mlăştinoase, cu ape stagnante sau slab mobile (alternant higrofită,
stagnofilă).
Ecologie. Este tolerantă faţă de troficitatea solului şi conţinutul acestuia în
baze de schimb. Are temperament variabil, dezvoltându-se atât în plină lumină,
cât şi la umbră (semiombrofilă-heliofilă).

70
 Planșa 52: Exemplificări morfologice pantru Frangula alnus

Să ne reamintim...

➢ Arealul natural al castanului porcesc este fragmentat, incluzăn teritorii restrânse dun

sud-estul Peninsulei Balcanice;

➢ Morfologic, castanul porcesc se remarcă prin: lujerii viguroși, mugurii opuși, mari,

cleioși, frunzele palmat compuse, cu foliole oblongi obovate;

➢ Caracteristic, lujerii clocotișului au muguri opuși, câte doi terminal;

➢ Speciile de Euonymus și cele de Rhamnus au muguri imperfect opuși sau opuși;

➢ Caracteristic, mugurii crușinului sunt nuzi (nu au solzi);

➢ Crușinul preferă stațiunile cu soluri hidromorfe;

➢ Salba râioasă este mai xerofită decât salba moale;

71
Unitatea de învăţare VII. Specii din genurile Viscum, Loranthus, Elaeagnus,
Hippophaë, Tamarix și Myricaria

Cuprins
7.1. Genul Viscum; Viscum album
7.2. Genul Loranthus; Loranthus europaeus
7.3. Genul Elaeagnus; Elaeagnus angustifolia
7.4. Genul Hippophaë; Hippophaë rhamnoides
7.5. Genul Tamarix; Tamarix ramosissima
7.6. Genul Myricaria; Myricaria germanica

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

7.1. GENUL VISCUM L.

Viscum album L.
- Vâsc, Vâsc alb -

Morfologie (planşa 53). Arbust semiparazit, de până la 50-60 (100) cm,

ramificat dicotomic, fixat de planta suport prin haustori, din care se dezvoltă
cordoane corticale şi apoi “sugători” secundari. Ramurile şi lujerii se rup cu
uşurinţă de la locul de înfurcire; sunt verzi-gălbui.
Frunzele persistente, opuse, alungit-obovate, pe margine întregi, concolore,
verzi-gălbui, sesile.
Florile unisexuat-dioice, mici, galbene-verzui, dispuse câte 3-5 în dichazii
capituliforme; apar prin februarie-aprilie.
Fructele sunt false bace (la formarea lor participă şi axul floral, dezvoltat în
jurul ovarului), albe, sferice, de circa 8 mm diametru, translucide, la interior cu o
substanţă cleioasă (viscina), care se întăreşte în contact cu aerul şi înglobează 1 (2)
seminţe. Se coc prin decembrie.
Variabilitatea intraspecifică:
• Viscum album ssp. abietis (Wiesb.) Abromeit, cu frunze lungi de până la 8 cm,
seminţe ovale, cu margini netede; semiparazit pe brad, mai rar pe molid;
• V. a. ssp. austriacum (Wiesb.) Vollmann (V. a. var. pini (Wiesb.) Tubeuf), cu
frunze lungi de până la 4 (6) cm , seminţe ovale, cu margini netede;
semiparazit pe pin silvestru şi pin negru;
• V. a. ssp. album (V. a. f. mali (Tubeuf), cu seminţele plane (nu convexe ca la
celelalte două subspecii). Se instalează pe diferite specii de foioase: mesteacăn,
plopi, sălcii, tei, jugastru, paltin, măr şi păr pădureţ, mai rar pe frasini, ulmi,
stejari, carpen, arini, etc.
Areal. Aria de răspândire a acestui arbust semiparazit cuprinde cea mai mare
parte a Europei, dar şi regiuni însemnate din Asia Mică, Asia (până în Extremul
Orient) şi Africa de Nord. La noi este întâlnit de la câmpie până în ţinuturile

72
montane.
Ecologie. Apare mai ales pe exemplare debilitate, vârstnice, îndeosebi în
arborete de mică altitudine. Determinările efectuate în legătură cu vâscul de brad
atestă că, germinaţia seminţelor se produce numai la un anumit cuantum al
intensităţii luminii, pentru ca apoi, menţinerea sa să fie posibilă chiar şi în condiţii
de semiobscuritate. Totuşi, vâscul se instalează în măsură mult mai mare în
arborete rărite şi în zonele puternic luminate ale coroanelor (Şofletea, 1993).
Instalarea masivă accentuează starea de debilitare a arborilor gazdă.
Prezintă interes medicinal, frunzele macerate fiind folosite pentru ceaiuri cu
efecte reglatoare asupra tensiunii arteriale (recomandate a fi folosite numai sub
îndrumare şi control medical de specialitate).

Planșa 53: Exemplificări morfologice pentru vâsc

♀

7.2. GENUL LORANTHUS L.

Loranthus europaeus Jacq.
- Vâsc de stajar -
Morfologie (planşa ). Semiparazit, ca şi vâscul alb, de până la 50-60 (100) cm
înălţime, ramificat tot dicotomic. Se instalează preferenţial pe specii de cvercinee,
mai rar pe castan brun, tei argintiu, fag, mesteacăn.
Lujerii sunt bruni, iar frunzele de 2-4 cm lungime, oblong-obovate, cuneate, cu
marginea întregă, uneori revolută, peţiolate, verzi-închis. Caracteristic, sunt
căzătoare.
Florile tot unisexuat-dioice, dispuse în inflorescenţe spiciforme şi apar prin
mai-iunie.
Fructele sunt false bace, sferice, galbene, de circa 8 mm diametru, cu conţinut
cleios, mature prin luna octombrie.
Areal şi ecologie. Este răspândit mai mult în Europa Centrală şi sud-estică. La
noi este prezent îndeosebi în regiunea de dealuri, dar şi la câmpie. Poate determina
uscarea ramurilor şi grăbeşte moartea exemplarelor debilitate din diverse alte
cauze. Se instalează preferenţial tot pe arbori slăbiţi, debilitaţi.

73
 Planșa 54: Exemplificări morfologice pentru vâscul de stejar

7.3. GENUL ELAEAGNUS L.

Elaeagnus angustifolia L.
- Sălcioară, Salcie mirositoare -

Morfologie (planşa 55). Arbust sau arbore de mici dimensiuni, până la 7-8 m
înălţime, cu tulpina neregulată, sinuoasă. Formează ritidom solzos, subţire.
Lujerii tineri sunt albicios-mat-tomentoşi, cu peri stelaţi sau solzi argintii; unii
lujeri sunt spinoşi. Mugurii sunt alterni, ovoizi, argintii-lucitori, cu solzii desfăcuţi.
Frunzele sunt alungit-lanceolate, de 4-8 cm lungime, cu vârful acut sau obtuz,
marginile întregi, pe faţă verzi-cenuşii, pe dos argintii-lucitoare, cu peri stelaţi,
solzoşi.
Florile hermafrodite sau poligame, andromonoice, axilare, mici (de circa 1
cm), solitare sau câte 2-3, lipsite de petale, formate pe lujerii din anul precedent.
Caliciul este cu 4 lobi, la exterior argintiu iar la interior gălbui, receptaculul cu tub
campanulat, iar staminele sunt în număr de patru. Florile sunt plăcut mirositore (de
aici “salcie mirositoare”), melifere şi apar prin luna mai.
Fructele sunt false drupe (receptaculul participă la formarea fructului),
elipsoidale, de circa 1 cm lungime, argintii (sub pieliţa solzoasă, argintie, sunt
gălbui-portocalii). Miezul este făinos, dulceag.
Arealul natural şi de cultură (fig. 35). Specie alohtonă, cu aria de maximă
rîspândire în Asia, în ţinuturile centrale şi vestice. Ajunge până în Munţii Altai şi
Deşertul Gobi şi cuprinde, printre altele, ţărmurile Mării Caspice, Armenia,
Caucazul, Iranul, Turkmenistanul, Mesopotania. Deşi partea sudică a Europei este
considerată adeseori ca făcând parte din arealul natural, totuşi, se consideră că
sălcioara a fost cultivată aici în urmă cu sute de ani, devenind însă specie
subspontană.
La noi s-a bucurat de o atenţie deosebită, cultivându-se atât în scop ornamental, cât
şi în plantaţii forestiere cu rol protectiv-ameliorativ, de la câmpie până în ţinuturile
premontane.
Cerinţele ecologice. Rezistă bine la ger şi secetă, comportându-se foarte bine
în ţinuturile cu multă căldură estivală, afectate de uscăciune, pe soluri nisipoase şi
sărăturoase (specie halofilă), dar şi pe soluri compacte, sărace sau bogate, afectate
de eroziune. Este o specie aptă pentru cultură în zone cu terenuri alunecătoare. A
dat rezultate excelente în acţiunea de împădurire a haldelor de steril (de exemplu,

74
la Moldova Nouă – Chisăliţă, 2000). Se dezvoltă bine în plină lumină.

Fig. 35 – Arealul natural al speciei Elaeagnus angustifolia L.

(după Meusel et al., 1978, citat de Schütt et Lang, 1995)

Însuşiri biologice şi importanţă. Lăstăreşte, drajonează şi marcotează.

Îmbogăţeşte solul în azot, realizând simbioze cu specii de bacterii nitrificatoare.
Rezistă bine la poluare cu gaze industriale şi praf. Pe lângă valoarea remarcabilă
pentru terenuri degradate, perdele forestiere, nisipuri salifere ş.a., este apreciată
şi în culturile efectuate în scop ornamental, având lujerii tineri şi frunzişul
argintiu, florile plăcut mirositoare, fructificând abundent şi anual, pseudodrupele
fiind şi ele argintii.

Planșa 55: Exemplificări morfologice pentru sălcioară

7.4. GENUL HIPPOPHAË L.

Hippophaë rhamnoides L.
- Cătină albă, Cătină de râu -

Morfologie (planşa 56). Arbust de 2-3 m înălţime. Formează tufe

puternic ramificate, foarte spinoase. Rădăcinile se întind mult superficial şi
au nodozităţi în care trăiesc bacterii fixatoare de azot (simbioză).
Lujerii anuali sunt cenuşii-argintii, cu peri solzoşi. Ramurile sunt
prevăzute cu spini axilari puternici, iar brahiblastele au spini terminali.
Mugurii sunt mici, subglobuloşi, de culoare brună-arămie, alterni.
Frunzele sunt liniar-lanceolate, de până la 6 cm lungime, la vârf acute

75
sau obtuze, pe margine întregi, scurt peţiolate, pe dos cenuşii-argintii, la început
lucitoare, cu peri solzoşi (rar apare şi o formă cu perii dorsali arămii-roşcaţi).
Florile sunt dioice, apetale, mici. Cele mascule cu două sepale valvate şi patru
stamine, formând inflorescenţe globuloase. Cele femele cu receptacul bine
dezvoltat, prevăzut în vârf cu două sepale. Sunt axilare şi apar devreme, prin
martie-aprilie, înaintea înfrunzirii.
Fructele sunt drupe false (ca la sălcioară, receptaculul participă la formarea
fructului), globuloase sau ovoide, de 7-8 mm diametru (lungime), cărnoase,
astringente, translucide, portocalii. Stau îngrămădite spre vârful ramurilor de doi
ani, persistând pe acestea la începutul iernii. Conţin vitamine (C, A ş.a.) în cantităţi
mari.
Areal natural (fig. 36). Prezintă o arie foarte largă de răspândire, ocupând
teritorii însemnate din Europa şi Asia. În Europa ajunge până la cercul polar, în
Norvegia, din ţinuturile litorale, marine şi oceanice, până în zonele montane de
mare altitudine (în Alpi urcă până la circa 2000 m). În longitudine are, de
asemenea, o răspândire foarte largă, de la Oceanul Atlantic la Pacific. În
Himalaya urcă până la circa 5000 m. La noi în ţară apare mai rar în ţinuturile
montane, întâlnindu-se din Delta Dunării până în ţinuturile premontane. Are o
frecvenţă mare de apariţie în ţinuturile subcarpatice, cu precădere în jumătatea
răsăriteană a ţării.

Fig. 36 – Arealul natural al speciei Hippophäe rhamnoides L.

(după Schultz, Palmgren et al., citaţi de Schütt et Lang, 1998)

S-a cultivat pe scară largă în terenuri degradate sau ca specie ornamentală.

Cerinţele ecologice. Prin rusticitatea extraordinară pe care o manifestă,
având amplitudine adaptativă mare faţă de climă şi sol, ca şi prin puterea mare
de instalare şi extindere în diverse situaţii (drajonează foarte activ, lăstăreşte şi
marcotează), în plină lumină (specie heliofilă), îndeplineşte rolul de veritabilă
specie pionieră.
Astfel, rezistă foarte bine la ger şi îngheţuri, dar este capabilă să suporte
condiţiile limitative din climate uscate, cu insolaţie puternică. Rezistă nu numai la
uscăciune, ci şi la exces şi regim alternat de umiditate, având astfel atributul de
specie eurifită. Este, de fapt, o specie euriedafică, suportând solurile crude,
superficiale, scheletice, sărace, chiar salinizate, de pe nisipuri marine, marne
salifere, grohotişurile şi prundişurile, argilele umede, solurile compacte ş.a.
Importanţă. Fixează bine coastele alunecătoare, erodabile şi nisipurile, având
un sistem de înrădăcinare bine dezvoltat (cazul culturilor cu rol protectiv şi
ameliorator de pe Valea Prahovei, Valea Buzăului, din Delta Dunării şi în multe
alte locuri din ţară). Îmbogăţeşte solul în azot, realizând simbioze cu bacterii
nitrificatoare. Pe lângă funcţia protectivă şi amelioratoare de sol, cătina albă are
şi alte întrebuinţări. Astfel, în industria alimentară şi farmaceutică se folosesc
fructele, care sunt bogate în vitamine, în special vitamina C (în cantitate mai mare

76
de 10-15 ori decât în fructele de măceş). De asemenea, se cultivă ca specie
ornamentală, sub formă de exemplare izolate sau în garduri vii.

Planșa 56: Exemplificări morfologice pentru cătina albă

♂ ♀

7.5. GENUL TAMARIX L.

Tamarix ramosissima Ldb. (T. pallasii Auct. non Desv.)
- Cătină roşie -

Morfologie (planșa 57). Specie arbustivă, de până la circa 4 m înălţime,

ramificată puternic, formând tufe cu numeroase tulpini subţiri.
Lujerii sunt foarte subţiri, rotunzi, roşcaţi sau cenuşii-roşcaţi. Au măduva
îngustă, excentrică. Mugurii sunt minusculi, alterni, acoperiţi de câte o frunzuliţă
solziformă.
Frunzele, şi ele foarte mici, de numai 2-3 mm lungime, solziforme, ovat-
lanceolate, cu vârful ascuţit, glaucescente, aproape amplexicaule.
Florile hermafrodite, pentamere, mici, slab mirositoare, dispuse în raceme
spiciforme de până la 4-5 cm lungime. Sunt roz-deschis sau albe, fiecare cu 4-6
stamine egale (uneori mai multe), libere, cu 3-4 stile scurte. Înfloreşte prin mai-
iunie.
Fructele sunt capsule foarte mici, cu 3-5 valve şi conţin numeroase seminţe
minuscule, de circa 0,25 mm, prelungite într-un pedicel în întregime păros.
Areal şi ecologie. Este specie autohtonă, cu areal sud-est european şi asiatic.
La noi, spontan se întâlneşte prin luncile râurilor, cu apariţii sporadice îndeosebi în
sudul şi estul ţării, de la câmpie până la dealuri.
Se instalează pe aluviuni nisipoase şi pietrişuri din marginea cursurilor de apă,
având cerinţe reduse faţă de sol. Rezistenţa mare la uscăciune şi toleranţa faţă de
sărăturarea solului au făcut-o aptă pentru culturi ornamentale pe litoral, pentru
împădurirea grindurilor nisipoase din Delta Dunării, în perdelele forestiere de
protecţie ş.a. Transpiră puţin, având frunzele extrem de mici.
Temperamentul este de lumină.

77
 Planșa 57: Exemplificări morfologice pentru cătina roșie

7.6. GENUL MYRICARIA DESV.

Myricaria germanica (L.)
- Cătină mică -

Morfologie (planşa 58). Arbust de 1-2,5 m înălţime. Lujerii subţiri, rotunzi, cu

măduva centrică, largă. Mugurii mici, acoperiţi parţial de câte o frunzuliţă
solzoasă.
Frunzele solziforme, de 3-5 mm lungime, cu vârful obtuz, glaucescente.
Florile dispuse în raceme terminale, fiecare floare cu câte 10 stamine inegale,
cu filamentele concrescute în jumătatea inferioară şi un singur stil.
Fructele sunt capsule asemănătoare celor de cătină roşie, cu pedicelul
seminţelor parţial acoperit de peri (numai în partea superioară).
Areal şi ecologie. Arbust autohton, cu răspândire generală în Europa, Asia
Mică şi Asia. La noi se întâlneşte în vecinătatea râurilor, în ţinuturile deluroase şi
cele montane inferioare, înlocuind cătina roşie la altitudini mai mari.
Creşte pe soluri nisipoase, aluviuni mâloase sau prundişuri, suportând bine
inundaţiile periodice de scurtă durată. Este tolerantă faţă de excesul de CaCO3.
Prezintă importanţă ca specie fixatoare de sol, protejând malurile.
Nu se foloseşte în culturi ornamentale.

Planșa 58: Exemplificări morfologice pentru cătina mică

78
 Să ne reamintim...

➢ Vâscul alb și vâscul de stejar sunt specii lemnoase semiparazite (se instalează pe alte
specii lemnoase și, prin intermediul unor haustori, extrag sevă brută, pe care o
prelucrează prin fotosinteză în frunzele proprii;
➢ Vâscul alb și cel de stejar se diferențiază la nivelul caracterelor frunzelor: cele de vâsc
de stejar sunt, în general, mai mici și, notabil, căzătoare;
➢ Vâscul alb și cel de stejar sunt specii dioice;
➢ Catina albă este specie pionieră, cu adaptabilitate climatică și edafică extrem de mare,
ceea ce o face aptă pentru cultivarea terenurilor degradate;
➢ Sălcioara rezistă bine la insolație, secetă, pe soluri compacte, pe nisipuri sărăturate;
➢ Cătina roșie și sălcioara manifestă o rezistență notabilă pe soluri cu fenomene de
sărăturare;
➢ Cătina albă este specie dioică;
➢ Cătina roșie și cătina mică manifestă vicarianță (în dispunerea pe altitudine, de-a
lungul cursurilor de apă, ocupă zone diferite, deși există și areale interferente.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 53-58 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Tema 2: Identificați stațiunile forestiere limitative pe care le ocupă speciile din genurile
Elaeagnos, Hippophaë, Tamarix și Myricaria

79
Unitatea de învăţare VIII. Specii și hibrizi din genul Populus

Cuprins
8.1. Genul Populus – caractere generale
8.1.1 Secția Leuce
8.1.1.1. Populus alba
8.1.1.2. Populus tremula.
8.1.1.3. Populus x canescens
8.1.2. Secția Aigeiros
8.1.2.1. Populus nigra
8.1.2.2. Populus x canadensis

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

8.1. GENUL POPULUS L.

Caractere generale de diagnoză
Lujerii rotunzi sau  muchiaţi, cu muguri alterni, adeseori relativ mari şi 
aromatici, vâscoşi; mugurii au 3-5 solzi (cel inferior acoperă pe ceilalţi ca un
guler). Florile unisexuat-dioice, în amenţi pendenţi, cele mascule cu 4-5 sau până
la 60 de stamine, anterele roşii; cele femele cu ovarul îngroşat la bază, sub forma
unui cornet şi cu 2-4 stigmate. Florile pornesc din baza unei bractee (scvamă)
dinţată sau laciniată. Fructele sunt capsule cu 2-4 valve şi conţin numeroase
seminţe egretate (cu smocuri de peri albi); se coc devreme, prin mai-iunie, când se
diseminează anemocor. Plantula prezintă două cotiledoane mici, rotunde sau
ovate.

8.1.1 SECŢIA LEUCE DUBY

Cuprinde specii de plopi albi (subsecţia Albidae) şi tremurători (subsecţia
Trepidae), cu scoarţa mult timp netedă, albicioasă, verzuie sau cenuşie (arborii
vârstnici formează, totuşi, ritidom). Florile mascule cu 5-20 stamine. Capsulele
sesile sau scurt pedunculate.

8.1.1.1. Populus alba L. -

- Plop alb -

Morfologie (planşa ). Arbore de până la 30-35 m înălţime şi circa 1,5 m

diametru, cu tulpina  sinuoasă, cilindrică, de obicei puternic ramificată în
coroană. Coroana largă, neregulat ramificată, relativ rară. Scoarţa albicioasă,
mult timp netedă, dezvoltă la vârste înaintate un ritidom negricios, tare, cu
crăpături adânci.

80
 Lujerii, caracteristic, sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu; au muguri
alterni, de asemenea tomentoşi, ovoizi, de 4-8 mm lungime, cu 3-5 solzi.
Frunzele sunt dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm
lungime, ovate sau rotund-ovate, cu 3-5 lobi palmaţi, la vârf acuţi, baza frunzei
trunchiată până la slab cordată, pe dos şi pe peţiol alb tomentoase, respectiv cele
de pe lujerii scurţi sunt mai mici, de 2-5 cm lungime, ovate, eliptice, oblongi sau
subrotunde, pe margine numai sinuat-dinţate sau lobulate, pe dos tomentoase, dar
de culoare cenuşie. Ambele feluri de frunze sunt lung peţiolate (peţiol de până la
3-4(5) cm, uşor comprimat către baza laminei).
Florile unisexuat-dioice, în amenţi de (4)5-7 cm lungime, cu scvame dinţate,
pe margine lung şi rar ciliate.
Capsulele de 3-6 mm lungime, cu două valve, conţin numeroase seminţe mici,
prevăzute cu peri lungi, albicioşi.
Areal natural (fig. 37 Specie autohtonă, având o arie de răspândire foarte
largă, ce cuprinde Europa, Asia şi Africa de Nord. În Europa, limita sa
meridională coboară până la Marea Mediterană, înspre vest ajunge până la
Oceanul Atlantic, dar numai în ţinuturile Peninsulei Iberice, pentru ca apoi să se
retragă treptat spre nord-est, lăsând în afara arealului său o mare parte din Franţa,
Belgia, Olanda, Danemarca şi Germania, atingând litoralul Mării Baltice, în zona
golfului Riga. Limita sa nordică se situează la circa 55° latitudine nordică. Spre
răsărit arealul plopului alb depăşeşte considerabil hotarele Europei, ajungând în
Asia Centrală până la circa 105° longitudine estică.

Fig. 37 - Arealul speciilor:

La noi în ţară, plopul alb se întâlneşte la câmpie şi dealuri joase, mai ales în
luncile râurilor, începând din Lunca şi Delta Dunării, formând arborete pure sau
de amestec cu plopul negru, sălciile sau cu aninul negru (arborete denumite
“zăvoaie”). Suprafaţa ocupată de plopul alb s-a diminuat ultimul secol foarte mult,
ca urmare a culturilor instalate cu plopii negri hibrizi. În prezent însă se conturează
tot mai mult un curent favorabil reintroducerii acestei specii în staţiunile ce-i sunt
caracteristice, prin folosirea cu preponderenţă a unor clone selecţionate.
Cerinţe ecologice. Dispune de o mare amplitudine ecologică, mai ales
climatică, dar totuşi, faţa de ceilalţi plopi indigeni, este cel mai pretenţios.
Astfel, este euterm-mezoterm, necesitând multă căldură estivală şi un sezon de
vegetaţie lung. Totodată, se află în fruntea plopilor indigeni în ceea ce priveşte
cerinţele faţă de sol, având nevoie pentru o bună dezvoltare de soluri profunde,
afânate, cu textură uşoară, umede-ude (specie mezohigrofită-higrofită), neutre-
alcaline, aşa cum sunt mai adesea cele aluvionare din lunci. Suportă inundaţiile,
dar nu de mare amploare ca în cazul salciei albe sau al plopilor negri hibrizi. Nu

81
tolerează însă staţiunile cu apă stagnantă. Poate vegeta şi pe soluri nisipoase,
sărace, caz în care capacitatea de bioacumulare este evident diminuată. Dispune de
adaptabilitate mulţumitoare pe soluri alcaline, salinizate, fără a se comporta,
totuşi, în asemenea condiţii, la fel de bine ca sălcioara sau cătina roşie. De
asemenea, pe solurile cu descompunere greoaie a resturilor organice, cum sunt
cele cu humus brut hidromorf sau turboase, se află la limita sa de suportanţă,
vegetând foarte slab.
Este specie heliofilă-subheliofilă, suportând foarte bine insolaţia. Tolerează
însă mai bine decât plopul negru un anumit grad, totuşi redus, de umbrire.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, iar înflorirea se produce aproape
anual şi abundent, devreme, la începutul primăverii, prin martie-aprilie (înaintea
înfrunzirii). Capsulele se coc rapid, în circa o lună după fecundare, prin mai.
Seminţele au capacitate foarte mare de diseminare la distanţe mari, fiind egretate,
iar puterea germinativă este foarte mare (chiar până la 90% în cazul condiţiilor
termice şi hidrice favorabile - Haralamb (1960) - dar se diminuează considerabil
în scurt timp după diseminare). Se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă,
drajonând activ din rădăcinile superficiale. Butăşeşte cu uşurinţă, însă
capacitatea de lăstărire este mai mică decât a plopului negru. Creşterea este foarte
rapidă, productivitatea la vârste mici (aproximativ 40-50 de ani) fiind remarcabilă
- 16-18 m3/an/ha în zonele de optim ecologic. Longevitatea maximă este de 300-
400 de ani; în mod obişnuit este însă de numai 100-150 de ani. Rezistă relativ bine
faţă de poluaţi.

Planșa 59: Exemplificări morfologice pentru plopul alb

82
 8.1.1.2. Populus tremula L.
- Plop tremurător -

Morfologie (planşa 60). Arbore de mărimea I sau a II-a, în staţiuni favorabile

până la 30 m înălţime. Are înrădăcinarea superficială, cu rădăcini mult întinse
lateral, din care drajonează intens.
Tulpina dreaptă sau  sinuată, cu scoarţa netedă, cenuşie-verzuie, lenticelată;
la vârste înaintate formează ritidom negricios, crăpat cu solzi poligonali. Elagajul
este foarte activ, încă din tinereţe. Coroana ovoidală sau larg-cilindrică, rară,
compusă din puţine crăci groase.
Lujerii rotunzi, obişnuit glabri, mai rar sericeu păroşi, bruni-roşcaţi sau bruni-
gălbui, lucitori, cu muguri conici, bruni-roşcaţi, cu vârful ascuţit, glabri, lucitori,
apropiaţi de lujer, de 6-7(10) mm lungime, cu 3-4 solzi; cei floriferi sunt
globuloşi.
Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde sau lat ovate, de 4-
8 cm diametru (lungime), cu vârful acut sau rotunjit, baza trunchiată, rotunjită sau
slab cordată, pe margine inegal serat-crenate, glabre (numai la început sericeu
păroase), cu peţiol lung de până la circa 8 cm, puternic comprimat (tremurătoare la
cea mai mică adiere de vânt), respectiv cele de pe lăstari sunt mai mari, de până la
15 cm lungime, păroase pe dos, ovat-triunghiulare, cordiforme, mai scurt peţiolate.
Florile unisexuat-dioice, în amenţi mari, de până la 8-10 (15) cm lungime,
foarte păroşi, cu scvame laciniate şi lung ciliate.
Capsulele devin mature pe la sfârşitul lunii mai.
Areal natural (fig. 38). Specie cu areal extrem de larg, începând din Africa de
Nord, continuând prin Europa, înspre nord, până dincolo de Cercul Polar, la limita
altitudinală a pădurii (circa 70°). Din Europa arealul său continuă spre răsărit până
în Indochina, unde coboară până la circa 15° latitudine nordică.

Fig. 38 – Arelul plopului alb

(după EUFORGEN)

În ţara noastră, aria de răspândire a plopului tremurător este, de asemenea,

foarte mare, întâlnindu-se din regiunile de deal (coboară uneori, totuşi, şi la
câmpie) până în zona montană, în molidişuri, la circa 1600 m altitudine. Se
instalează cu uşurinţă şi rapiditate în parchetele tăiate ras, în păduri rărite, poieni
sau alte suprafeţe lipsite dintr-un motiv sau altul de vegetaţie forestieră. De obicei
se găseşte diseminat sau sub formă de pâlcuri, însă, uneori, poate forma şi
arborete derivate, care înlocuiesc speciile natural-fundamentale.
În vasta sa arie de răspândire se diferenţiază o zonă nordică (începând din
Danemarca până în nordul Scandinaviei), unde dimensiunile realizate şi
conformaţia tulpinilor sunt net superioare faţa de ţinuturile Europei Centrale şi
estice.
Cerinţe ecologice. Adaptabilitatea ecologică a plopului tremurător este mult
mai mare decât a celorlalţi plopi indigeni.

83
 Astfel, rezistă foarte bine la asprimile climatului continental din zone cu
amplitudini mari de temperatură, cu ierni lungi şi geroase şi îngheţuri târzii sau
timpurii frecvente. De asemenea, suportă bine şi căldura din ţinuturile sudice ale
arealului său, dar nu şi uscăciunea excesivă, ceea ce explică absenţa sa din unele
ţinuturi sudice (ca de exemplu în jumătatea sudică a Peninsulei Iberice) sau din
staţiunile stepice din ţara noastră.
Rusticitatea sa este mai mare faţă de condiţiile climatice decât faţă de cele
edafice, fiind, totuşi, o specie tolerantă şi cu amplitudine considerabilă şi din acest
punct de vedere. În orice caz, sub raportul cerinţelor sale faţă de edafotop, este cu
certitudine mult mai tolerant faţă de plopul alb sau plopul negru. O primă
deosebire faţă de aceştia constă în faptul că, nu este arbore tipic de luncă,
preferând terenurile în pantă, cu regim normal de umiditate (preferenţial mezofit).
Pe solurile supuse uscăciunii, cum sunt cele formate pe gresii, de exemplu, se
întâlneşte foarte rar sau lipseşte cu desăvârşire. De asemenea, vegetează
necorespunzător şi este rar întâlnit pe soluri cu exces de umiditate, chiar dacă
asemenea situaţii sunt pasagere, dar repetabile, suferind, totodată, de pe urma
atacurilor de ciuperci cripogamice care atacă rădăcinile sau tulpina. În turbării se
instalează foarte rar. Prezintă vitalitate ridicată şi se instalează mult mai uşor pe
soluri relativ bogate în substanţe nutritive, deşi vegetează mulţumitor şi pe soluri
sărace, chiar oligobazice şi acide. De asemenea, suportă relativ bine şi solurile
sărăturoase. În esenţă, plopul tremurător poate fi caracterizat ca o specie euritrofă,
mezofită-eurifită, şi chiar cu înclinaţii euriedafice.
Temperamentul său este pronunţat de lumină.
Corelând rusticitatea de care dă dovadă cu capacitatea de fructificaţie şi de
diseminare, cu creşterile active din tinereţe, putem încadra fără nici o restricţie
plopul tremurător în categoria speciilor pioniere, una dintre cele mai
reprezentative din pădurile de la noi.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, astfel că, la 15-20 de ani
fructifică din plin, de obicei anual şi abundent. Înfloreşte primăvara devreme,
înaintea înfrunzirii, iar maturaţia capsulelor se produce pe la sfârşitul lunii mai.
Diseminarea se produce cu uşurinţă, la distanţe foarte mari. Puterea germinativă
este ridicată, dar se păstrează puţin timp. Plopul tremurător dispune de o
remarcabilă capacitate de înmulţire vegetativă, drajonând foarte activ. Lăstăreşte
însă slab. Creşterile din tinereţe sunt foarte active şi se menţin la cote ridicate până
la circa 50-60 de ani, când, în staţiuni favorabile, poate produce circa 10 m3/an/ha.
Longevitatea este mică, până la 100 de ani.

Planșa 60: Exemplificări morfologice pentru plopul tremurător

84
 8.1.1.3. Populus x canescens (Ait.) Sm.
- Plop cenuşiu -

Morfologie (planşa 61). Este hibrid natural între Populus alba var. nivea şi
Populus tremula.
Arbore de mărimea I, de până la 30 m înălţime, cu o serie de caractere mai
apropiate de plopul alb. Astfel, prezintă toment cenuşiu pe lujeri, muguri şi dosul
frunzelor.
Frunzele de pe lujerii lungi sunt triunghiular-ovate, rombice sau ovat-eliptice,
pe margine sinuat-dinţate până la lobulate, pe dos cenuşiu-tomentoase, ciliate; cele
de pe lujerii scurţi sunt mai mici, subrotunde sau ovate, neciliate, pe dos cenuşii-
deschis sau verzi, glabre sau glabrescente.
Areal şi ecologie. Se întâlneşte în zonele de interferenţă de areal a speciilor
parentale. La noi apare numai sporadic, în luncile râurilor interioare, dar mai ales
în Delta Dunării.
Este mai puţin exigent faţă de sol decât plopul alb, suportând relativ bine
compactitatea şi chiar un anumit grad de turbificare şi , totodată, manifestă o bună
adaptabilitate pe nisipuri sărăturoase, în staţiuni cu multă uscăciune estivală, ca
în zona Lacul Sărat (Brăila).
Lăstăreşte şi drajonează. Prezintă importanţă ca specie de împădurire a
nisipurilor sărăturoase din staţiunile de luncă şi din Delta Dunării.

Planșa 61: Exemplificări morfologice pentru plopul cenușiu

85
 8.1.2. SECŢIA AIGEIROS DUBY
Cuprinde speci de plopi negri şi hibrizi dintre aceştia.
Mugurii sunt mari, cu miros aromat, cleioşi. Frunzele glabre pe ambele feţe.
Scvamele florale sunt laciniate, dar glabre, căzătoare în timpul înfloririi. Capsulele
sunt evident pedicelate

8.1.2.1. Populus nigra L.

- Plop negru, Plută -

Morfologie (planşa 62). Arbore de mărimea I, de până la 30-35 m înălţime şi

peste 1 m diametru, cu tulpina adeseori sinuoasă, spre bază, de regulă, gâlmoasă
(aglomerări de muguri dorminzi, din care lăstăreşte abundent). Ritidomul se
formează de timpuriu, fiind negricios, adânc brăzdat, gros.
Coroana este rară, asimetrică, largă, formată adeseori din ramuri viguroase.
Lujerii nemuchiaţi, glabri, gălbui sau galbeni-verzui; sunt numeroşi lujeri
scurţi. Mugurii mari, de 1-2 cm lungime, conici-alungiţi-ascuţiţi, apropiaţi de
lujer, dar cu vârful uşor recurbat spre exterior (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai
depărtaţi de lujer); sunt aromatici şi vâscoşi.
Frunzele rombic-ovate, de 5-10 cm lungime, lung acuminate, la bază lat-
cuneate sau chiar îngust-cuneate, pe margini mărunt crenat-serate, glabre, pe dos
verzi-deschis, cele de pe lujerii scurţi mai mici, la bază trunchiate sau rotunjite.
Peţiolul este de până la circa 6 cm lungime, comprimat.
Florile mascule în amenţi de 4-6 cm lungime, iar cele femele în amenţi de 10-
15 cm lungime. Scvamele sunt mici, laciniate, glabre, căzătoare de timpuriu.
Capsulele de 7-9 mm lungime, bivalvate, ovoide, drepte, evident pedicelate.
Areal natural al plopului negru (fig. 39). Specie autohtonă, cu o arie de
răspândire foarte mare în emisfera nordică, începând din Africa de Nord şi până în
ţinuturile europene limitrofe paralelei de 55°, incluzând în arealul său teritorii
neocupate de plopul alb în Europa vestică şi Centrală, cu excepţia Irlandei şi a
jumătăţii de nord a Angliei. În continuare arealul său se extinde mult înspre răsărit,
până în Asia, în bazinul fluviului Enisei (circa 96° logitudine estică). În ţinuturile
nord-vestice, siberiene, depăşeşte cel mai mult limita nordică a plopului alb,
ajungând până la 64°.

Fig. 39 - Arealul natural al speciei Populus nigra L.

(după Meusel et al., 1965, modificat şi citat de Weisgerber, 1999)

De remarcat faptul că, la fel ca plopul alb, în trecut era mult mai răspândit,
fiind înlocuit în multe staţiuni de luncă prin culturile efectuate cu plopii negri
hibrizi.
În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede, în zăvoaiele de la câmpie

86
şi coline. Urcă ceva mai mult în altitudine decât plopul alb. De asemenea, este
cultivat ca arbore ornamental, în aliniamente de-a lungul şoselelor.
Cerinţe ecologice. Prin multe din caracteristicile sale de adaptabilitate faţă de
climă şi sol se apropie semnificativ de plopul alb. Astfel, este tot o specie
mezotermă-eutermă, dar suportă, totuşi, mai bine rigorile climatului continental
caracteristice perioadei hibernale şi se mulţumeşte cu mai puţină căldură estivală
(în populaţiile marginale de limită altitudinală sau latitudinală din aria sa de
răspândire).
Staţiunile caracteristice, de mare productivitate, sunt tot cele din luncile
râurilor, cu soluri aluvionare, profunde, uşoare, afânate, bogate în elemente
minerale şi bine aprovizionate cu apă (mezohigrofit-higrofit). Totuşi, şi faţă de
însuşirile fizice şi chimice ale solului este mai tolerant decât plopul alb, deoarece
suportă mulţumitor şi soluri cu textură mai fină, cu un grad relativ mare de
argilozitate şi compactitate, şi chiar anumite deficienţe de aprovizionare cu
elemente minerale nutritive.
Totodată, este specie semiinundofilă, suportând inundaţii de lungă durată, cu
condiţia ca apa să nu stagneze. Evită însă terenurile prea joase, cu apa freatică
aproape de suprafaţă. Rezistenţa la inundaţii şi suportanţa pe care o manifestă în
zonele respective, ca urmare a depunerilor de aluviuni, se datorează capacităţii de
a produce rădăcini adventive în zona de trunchi acoperită de depuneri.
Are temperament pronunţat de lumină.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, de multe ori înainte de 15-20
de ani. Înfloreşte primăvara devreme, înaintea înfrunzirii şi fructifică anual şi
abundent. În urma retragerii apelor de inundaţie, pe mâlul proaspăt depus se
produc însămânţări naturale abundente. Coacerea capsulelor se produce, ca şi la
ceilalţi plopi, devreme, la câteva săptămâni (5-6) după fecundare. Dispune de o
mare capacitate de lăstărire de la baza cioatei, butăşeşte cu uşurinţă, dar
drajonează mult mai slab decât plopul alb. Creşterea este foarte activă, mai ales
până la 50-60 de ani, când arboretele de plop negru situate în condiţii optime pot
realiza o productivitate de 15-16 m3/an/ha. Longevitatea maximă este estimată la
300-400 de ani, însă, adeseori, tulpinile devin putregăioase chiar înainte de 100 de
ani.

Planșa 62: Exemplificări morfologice pentru plopul negru

87
 8.1.2.2. Populus x canadensis Moench
(P. x euramericana (Dode) Guinier)
- Plopi euramericani, Plopi negri hibrizi, Plopi de Canada -

Sunt arbori rezultaţi din hibridarea plopului negru european (P. nigra L.) cu
plopii negri americani (P. deltoides Marsh., originar din Canada şi nordul SUA şi
P. angulata Ait., din centrul şi nordul Americii de Nord).
Hibrizii au fost mai întâi identificaţi în Europa, în zonele în care s-au interferat
culturile de plopi negri americani cu plopul negru european spontan. Ulterior, o
gamă largă de hibrizi au fost obţinuţi prin hibridări controlate, în scopul obţinerii
fenonomenului de heterozis.
Sunt hibrizi de un singur sex, pentru a căror înmulţire se utilizează metoda
butăşirii.
Cele mai vechi şi mai larg creditate cultivare de plopi euramericani sunt: P. x
canadensis cv. Serotina (P. nigra x P. deltoides) - hibrid de sex mascul, P. x c. cv.
Robusta (P. nigra var. plantierensis x P. angulata) - de sex mascul, P. x c. cv.
Regenerata (P. ‛Serotina‛ x P. nigra) - de sex femel, P. x c. cv. Eugenei (P. n. cv.
Italica x P. ‛Regenerata‛) - de sex mascul.
Principalele cultivare admise în prezent în cultură, în ţara noastră, sunt: cv.
Serotina (clonele R1, R3, R4), cv. Robusta (clonele R13, R18, R20, Olteniţa, şi,
îndeosebi, clona R16), cv. Sacrau (clonele 59 şi 79), cv. Italia (clonele I214,
I45/51, I45/55, I69/55), cv. Deltoides 227, cv. Regenerata, cv. Cetate, cv. Argeş,
cv. Marilandica, cv. Jacometti (clonele 107, 307), cv. Toropogriţki, ş.a

Caractere generale de recunoaştere ale plopilor euramericani (planşa 63).

Arbori de până la circa 40 m înălţime, cu trunchi drept, bine elagat. Lujerii
obişnuit muchiaţi, viguroşi, glabri sau, la început, dispers pubescenţi, cu cicatrice
evident mai mari decât la plopul negru, trilobate, iar mugurii sunt asemănători ca
formă şi mărime cu ai plopului negru, dar puţin mai îndepărtaţi de lujer. Frunzele
sunt mai mari decât ale plopului negru, obişnuit deltoide (mai rar romboidale), cu
baza trunchiată, larg emarginată, mai rar lat cuneată; pe peţiol, sub baza limbului,
obişnuit cu 1-2 glande. Scvamale sunt laciniate şi cad în timpul înfloririi.
Areal de cultură în ţara noastră. Cultura plopilor negri hibrizi s-a practicat
pe o scară destul de mare în ţara noastră, atât în luncile interioare ale râurilor, la
câmpie, cât mai ales în Lunca Dunării. Plantaţii există însă şi în Delta Dunării.
Suprafaţa acestor culturi este în prezent de circa 51000 ha, din care:
aproximativ 22000 ha în Lunca Dunării, 6000 ha în Delta Dunării şi circa 23000
ha în luncile râurilor interioare (Filat et Benea, 2000).
Cerinţe ecologice. Deşi unele clone şi cultivare s-au dovedit adaptabile chiar
în ţinuturi montane, ca de exemplu în plantaţiile din aliniamente de-a lungul unor
drumuri forestiere, totuşi culturile de mare randament se obţin numai la câmpie, în
staţiuni de luncă. În consecinţă, plopii euramericani sunt eutermi, necesitând
multă căldură estivală şi un sezon lung de vegetaţie. Totodată, randamentul
culturilor este puternic influenţat de condiţiile pedohidrice şi de însuşirile fizice şi
chimice ale solurilor. Astfel, realizează creşteri remarcabile pe soluri aluvionare,
profunde, afânate, nisipoase, supuse inundaţiilor cu apă curgătoare (rezistă chiar
până la 100 de zile de inundaţii pe an). După retragerea apelor de inundaţie, în
special vara, o influenţă mare o exercită nivelul apei freatice, care nu trebuie să fie
prea coborât (între 1 şi 3 m de la suprafaţă). De aceea, cele mai multe culturi de
plopi euramericani din Lunca Dunării se realizează în zona dig-mal, cu precizarea

88
că, acolo unde există pericolul ca apa să stagneze după retragerea apelor de
inundaţie, nu este indicată cultura lor. Nu suportă solurile sărăturoase, pe care
randamentul lor este necorespunzător, ca în cazul unor plantaţii de pe nisipurile
sărăturoase de la Sf. Gheorghe-Deltă, după cum nu le este favorabilă nici
uscăciunea din sol.
O altă caracteristică ecologică definitorie a plopilor negri hibrizi o constituie
temperamentul lor pronunţat de lumină, ceea ce determină reacţii de fototropism
accentuat (curbarea trunchiurilor spre lumină, dezvoltarea asimetrică a coroanelor.
Sunt sensibili chiar şi la umbrirea din lateral, ceea ce impune ca schemele de
plantare să fie aerisite, cu distanţe mari între exemplare.
Însuşiri biologice. Fiind hibrizi unisex (fie cultivare şi clone formate numai
din exemplare mascule, fie numai femele), nu se pot înmulţi decât pe cale
vegetativă. Metoda utilizată pentru multiplicarea lor este butăşirea, dispunând de
o bună capacitate de înmulţire pe această cale. Totodată, după exploatare, cioatele
generează un număr foarte mare de lăstari. Capacitatea de drajonare este însă
redusă.
Creşterile realizate de unele clone şi cultivare sunt excepţionale, situând hibrizii
de plopi euramericani în fruntea arborilor repede crescători existenţi sau introduşi
de noi. Astfel, în staţiuni optime pot realiza productivităţi remarcabile, chiar de
circa 30 m3/an/ha (30,3 m3/an/ha pentru clona I-214 în testul de la Petroiu
(Călăraşi), 33, 7 m3/an/ha pentru clona Veronese în testul de la Turcoaia (Măcin),
29,5 m3/an/ha pentru cv. Sacrau 79 în testele de la Bâsca (Brăila), şi Dinu-
Camediu (Giurgiu) etc. (Filat şi Benea, 2000).

Planșa 63: Exemplificări morfologice pentru plopii euramericani

89
 Să ne reamintim...

➢ Plopii sunt specii dioice, cu excepția clonelor și cultivarelor de plopi euramericani,

care sunt unisex (o clonă sau un cultivar al unei clone include fie numai exemplare de
sex femel, fie numai de sex mascul, după caz). De aceea, multiplicarea clonelor sau a
cultivarelor se poate face numai pe cale vegetativă;
➢ Caracteristic pentru plopul alb este tomentul de pe lujeri și frunze;
➢ Plopul tremurător este specie pionieră!
➢ Lujerii plopului tremurător, plopului negru și ai plopilor euramericani sunt glabri;
➢ Frunzele plopului negru sunt rombic-ovate, iar cele ale plopilor euramericani sunt
deltoide;
➢ Florile plopilor sunt dispuse în amenți pendenți, care se deschid înaintea înfrunzirii, iar
fructele (capsule) se maturează rapid, în maximum o lună și conțin semințe egretate;
➢ Formula ecologică a plopului alb: luncă, euterm-mezoterm, submezofil-mezofil,
heliofil-subheliofil, eubazic, eutrof-mezotrof, slab halofil, mezohigrofit-higrofit,
semiinundofil;
➢ Formula ecologică a plopului tremurător: montan-colinar, oligoterm-mezoterm,
eurifil, heliofil, oligobazic (mezobazic), euritrof, eurifit (mezofit), euriedafic;
➢ Formula ecologică a plopului negru: luncă, mezoterm-euterm, mezofil, heliofil,
eubazic, eutrof-mezotrof, mezohigrofit-higrofit, semiinundofil;
➢ Formula ecologică a plopilor negri hibrizi: eutermi, mezofili-submezofili, extrem
heliofili, eubazici, eutrofi, higrofili, inundofili.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 59-63 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii.

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale taxonilor din genul Populus.

Tema 3: Explicitați următoarele noțiuni: specie pionieră; clonă; cultivar.

90
Unitatea de învăţare IX. Specii din genul Salix

Cuprins
9.1. Genul Salix – caractere generale
9.1.1. Salix alba
9.1.2. Salix fragilis
9.1.3. Salix caprea
9.1.4. Salix cinerea
9.1.5. Salix viminalix
9.1.6. Salix purpurea

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2-3 ore.

9.1. GENUL SALIX L.

Caractere generale de diagnoză
Specii arborescente sau arbustive (unele chiar arbuşti pitici sau subarbuşti), cu
lujerii obişnuit netezi şi flexibili. Mugurii alterni, foarte rar opuşi sau imperfect
opuşi, cu un singur solz aparent, ca un cornet conic (în realitate doi solzi
concrescuţi). Frunzele adeseori lanceolate, peţiolate sau sesile, cu stipele
persistente; marginile serate, crenate sau sinuate, mai rar întregi. Florile unisexuat-
dioice, amentiforme, nude; amenţii, de regulă, erecţi, la baza fiecărei flori se află
câte o scvamă pubescentă, ciliată, cu marginea întreagă şi 1-2 glande nectarifere.
Staminele câte 1-12, libere sau concrescute (câte două la sălciile indigene, cu
excepţia speciilor S. triandra – cu trei stamine şi S. pentandra - cu cinci stamine).
Ovarul este bicarpelar, glabru sau păros, sesil sau pedicelat. Stilul terminat în două
stigmate. Fructele sunt capsule bivalvate, dehiscente, cu seminţe mici, egretate, cu
peri lungi, albi, mătăsoşi.

9.1.1. Salix alba L.

- Salcie albă -

Morfologie (planşa 64). Specie indigenă, arbore de până la 10-15 m înălţime

(excepţional până la 20-25 m), cu tulpina defectuoasă, sinuoasă, de la vârste mici
scorburoasă. Scoarţa cenuşie-verzuie, iar ritidomul este brun-cenuşiu, adânc
crăpat, format de la vârste mici. Coroana neregulată, globuloasă, rară.
Lujerii subţiri, flexibili, verzi-gălbui sau bruni, în tinereţe alburiu-sericeu-
mătăsos păroşi, mai târziu numai spre vârf slab sericeu pubescenţi. Mugurii mici,
alungiţi, alipiţi de lujer, gălbui până la roşcaţi.
Frunzele lanceolate, de 4-10 cm lungime şi 1-2(3) cm lăţime, cu vârful
acuminat, baza îngustată şi marginile mărunt glandulos-serate, la început, pe

91
ambele feţe argintiu-mătăsos-sericeu păroase, ulterior numai pe dos păroase sau
uneori glabrescente, semi-argintii sau glaucescente; peţiol de circa 0,7-1 cm
lungime. Stipele de timpuriu căzătoare.
Florile cu scvama alb-păroasă, cele mascule în amenţi de 2-6 cm lungime,
fiecare floare cu două stamine, cele femele în amenţi de până la 4-5 cm lungime,
cu ovar scurt pedicelat, glabru şi o glandă nectariferă la bază.
Areal natural şi de cultură (fig. 40). Este specie autohtonă, cu o arie foarte
largă de răspândire în Europa, din ţinuturile Mării Mediterane (trece şi în Africa de
Nord) până în Scandinavia, sub cercul polar (aproximativ 64° latitudine). La vest
ajunge până la Oceanul Atlantic, iar înspre răsărit pătrunde foarte mult în ţinuturile
cu climă temperată ale Asiei, până în Tibet şi Himalaya.

Fig. 40 – Arealul natural al speciei Salix alba L.

(după Meusel et al., 1965, citat de Schirmer et Stimm, 1999)

În ţara noastră este cea mai importantă dintre speciile acestui gen, interesând
mai ales ca specie producătoare de lemn, la câmpie, în special în lunca inundabilă
a Dunării, în Deltă şi în luncile principalelor râuri interioare. Formează arborete
pure (sălcete) sau de amestec cu plopii (zăvoaie). Urcă adesea în lungul văilor
până în zona de dealuri, însă în zona montană inferioară se întâlneşte rar.
Cultura salciei albe se practică în prezent în Lunca şi în Delta Dunării şi mai
puţin în luncile inferioare ale râurilor interioare.
Cerinţe ecologice. Salcia albă manifestă o mare toleranţă faţă de regimul
termic limitativ din timpul iernii, rezistând bine la ger. De asemenea, este
rezistentă şi faţă de îngheţurile timpurii sau târzii. Are însă pretenţii mari faţă de
căldura din sezonul de vegetaţie (ceea ce explică preponderenţa sa la altitudini
mici), ca şi pentru umiditatea din sol (higrofită-ultrahigrofită), fiind astfel
dependentă de staţiunile specifice luncilor râurilor. Solurile favorabile salciei
albe sunt bine şi constant aprovizionate cu apă din pânza freatică, fertile, afânate,
neutre-alcaline. Totodată, se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în
privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată, chiar de peste 100 de zile pe an,
motiv pentru care este mai indicată decât plopii euramericani pentru staţiunile
joase din Lunca şi Delta Dunării. Totodată, tolerează mult mai bine decât plopii
negri hibrizi solurile argiloase, pseudogleizate sau chiar gleice.
Are temperament pronunţat de lumină.
Însuşiri biologice. Maturitatea este foarte timpurie, înflorind uneori chiar de
la 3-5 ani. Înfloreşte la începutul lunii aprilie, în acelaşi timp cu înfrunzirea, iar
capsulele se coc devreme, prin mai-iunie. Puterea germinativă a seminţelor este
scăzută, însă, cu toate acestea, puieţii apar în număr foarte mare pe aluviunile
rămase după retragerea apelor, formându-se aşa numitele renişuri (regenerări
naturale foarte dese). Totodată, salcia albă dispune de o mare capacitate de
lăstărire. Lăstarii se formează cu uşurinţă în urma tăierilor specifice (în scaun) care

92
se practică în sălcetele din zonele inundabile ale Luncii şi Deltei Dunării.
Înmulţirea se poate face foarte uşor şi prin butaşi groşi şi lungi (sade), al căror
procent de prindere este aproape de 100% în staţiunile de luncă. Creşterile sunt
foarte active în tinereţe, astfel că, în optimul ecologic, poate realiza, la 20 de ani,
înălţimi de 15-20 m. Clonele obţinute prin selecţie şi testate în culturile
experimentale Rusca-Litcov (Sf. Gheorghe-Deltă) şi Maliuc (Sulina) au realizat la
23-24 de ani creşteri medii anuale cuprinse între 11,3 şi 29,3 m3/an/ha (Benea et
Filat, 1999). Longevitatea tehnică este destul de redusă, situându-se adeseori între
80-100 de ani. Longevitatea fiziologică este însă mult mai mare, întrucât are
capacitatea de a supravieţui un număr foarte mare de ani după formarea
putregaiului şi a tulpinilor scorburoase. Suportanţa pe care o manifestă în regim
de inundaţii majore, repetate, se explică prin formarea rădăcinilor adventive pe
tulpină, până la nivelul maxim al apelor de inundaţie.

Planșa 64: exemplificări morfologice pentru salcia albă

9.1.2. Salix fragilis L.

- Salcie plesnitoare -

Morfologie (planşa 65). Arbore de mărimea a III-a sau chiar a II-a, de până la
20 m înălţime. Tulpina sinuoasă, cu ritidom format de timpuriu.
Lujerii mai viguroşi decât la S. alba, glabri, lucitori, verzi sau bruni-verzui; se
rup cu uşurinţă de la inserţia pe ramură, pocnind.
Mugurii uneori cu o dungă brună-deschis la bază, negricioşi spre vârf, de 6-10
mm lungime, obtuzi sau aproape acuţi; stau pe perniţe proeminente, alipiţi de lujer.
Frunzele oblong-lanceolate, de 6-16 cm lungime şi 1,5-3 cm lăţime, prelung
acuminate, la bază lat cuneate, pe margini mărunt glandulos-serate, verzi închis-
lucitoare pe faţă, verzi deschis sau glaucescente pe dos, la început slab lipicioase;
peţiolul de 6-20 mm, cu 1-2 glande proeminente la baza laminei.
Amenţii masculi până la 5 cm lungime, cei femeli până la 7 cm, cu scvame
galbene, lung păroase. Stamine două, ovarul pedicelat, glabru. Ambele feluri de
flori au două glande nectarifere la bază.
Areal. Specie autohtonă, al cărei areal este asemănător salciei albe, faţă de
care înaintează ceva mai mult în ţinuturile nordice. De asemenea, la noi în ţară
urcă ceva mai mult în luncile râurilor, iar în Lunca şi Delta Dunării apare mai rar
(fig. 41).

93
 Fig. 41 – Arealul speciilor:

Cerinţe ecologice sunt asemănătoare cu ale salciei albe, fiind, totuşi, mai
adaptată la climate cu mai puţină căldură estivală şi mai tolerantă faţă de solurile
grele şi acide. Are temperament mai de umbră.

Planșa 65: Exemplificări morfologice pentru salcia plesnitoare

9.1.3. Salix caprea L.

- Salcie căprească, Iovă -

Morfologie (planşa 66). Arbust sau arbore, de până la 9-10 m înălţime, cu

tulpina strâmbă, scoarţa netedă în tinereţe, cenuşie-verzuie, mai târziu cu ritidom
subţire, neregulat crăpat.
Lujerii bruni-roşcaţi sau verzi-gălbui, în tinereţe cenuşii păroşi, apoi glabri,
lucitori, cu mugurii ovo-conici, uşor comprimaţi, glabri, gălbui-roşcaţi; se deschid
primăvara de timpuriu.
Frunzele lat-eliptice până la oblongi, de 4-8(11) cm lungime, cu vârful acut sau
scurt acuminat, baza rotujită sau îngustată (foarte rar slab cordată), marginile
întregi sau neregulat sinuat-dinţate sau crenate, pe faţă, la început slab tomentoase,
apoi glabre, pe dos alburii-cenuşii, tomentoase, cu nervurile foarte proeminente,
astfel că limbul apare încreţit; peţiolul lung de până la 2 cm.
Florile în amenţi; cei masculi ovoidali, relativ scurţi, 2-3(4) cm lungime, iar
cei femeli cilindrici, de până la 6 cm lungime. Scvamele lanceolate, la vârf
negricioase. Staminele două, ovarul lung pedicelat, cenuşiu păros. Florile cu o
glandă nectariferă.

94
 Forme mai importante: elliptica Kern., – cu frunze lat eliptice, îngustate la
ambele capete; angustifolia Gaud. – cu frunze oblongi, îngustate la capete;
rotundifolia Gaud. - cu frunze subrotunde, la vârf uşor încovoiate, la bază rotunjite
sau uşor cordate; cordifolia Lasch – cu frunze mari, lat eliptice până la ovate, la
bază ± cordate ş.a.
Areal. Are răspândire mai mare decât salcia albă şi salcia plesnitoare (fig. 41),
pe care le depăşeşte în ţinuturile nordice, unde ajunge până dincolo de cercul polar,
la 70° latitudine.
La noi se întâlneşte la deal şi munte, până în etajul pădurilor de molid, unde
este înlocuită de salcia căprească de munte - Salix silesiaca.
Apare frecvent în luminişuri, la margini de pădure, pe taluzul drumurilor
forestiere sau în parchete, devenind invadantă, alături de mesteacăn şi plop
tremurător. Ulterior, la adăpostul său se instalează, pe cale naturală sau prin
plantaţii şi semănături, alte specii mai valoroase specifice regiunii (molidul,
bradul, fagul ş.a.)
Ecologie. Este extrem de rustică, de mare adaptabilitate faţă de diverse condiţii
staţionale (mai puţin faţă de lipsa acută de apă din sol – mezofită-mezohigrofită),
fiind o veritabilă specie pionieră. Astfel, suportă asprimile climatului (gerurile şi
îngheţurile) şi poate creşte atât pe soluri sărace, cât şi bogate, profunde sau
superficiale, moderat uscate până la mlăştinoase. Manifestă vitalitate mai mare pe
soluri mai puţin sărace, cu regim hidric normal, asemănându-se cu plopul
tremurător. Are temperament pronunţat de lumină.

Planșa 66: Exemplificări morfologice pentru salcia căprească

♀ ♂

9.1.4. Salix cinerea L.

- Zălog -
Morfologie (planşa 67). Arbust de 3-6 m înălţime.
Lujerii cenuşii-verzui sau bruni, viguroşi, ± muchiaţi, cenuşiu-catifelat-tomentoşi
(până în al doilea sau al treilea an), cu muguri ovoizi, scurt tomentoşi.
Frunzele obovat-lanceolate până la eliptic-obovate, de 5-10 (12) cm lungime, acute
sau scurt acuminate, la bază cuneate sau slab rotunjite, pe margini neregulat serate sau
crenate, pe faţă, în tinereţe tomentoase, apoi glabrescente, pe dos cenuşii sau albăstrui-
cenuşii pubescente sau tomentoase, cu nervurile laterale uşor arcuite şi peţiolul de până la
1,5 cm lungime; frunzele persistent stipelate.
Florile în amenţi elipsoidali sau cilindrici, asemănători cu cei de la S. caprea, cu
scvamele la vârf negricioase. Florile mascule cu două stamine, cele femele cu ovar
pedicelat, păros şi stilul scurt.

95
 Areal şi ecologie. Specie autohtonă, cu areal foarte larg, începând din nordul Africii,
continuând prin Eurasia (fig. 42). La noi se întâlneşte în staţiuni de câmpie, dealuri şi
montane, în luncile râurilor.
Este specie higrofită, astfel că, arealul său este strâns legat de staţiuni cu exces de
apă, cum sunt terenurile mlăştinoase cu apă încet curgătoare sau chiar stagnantă,
marginile de turbării, lăcoviştile ş.a., însoţind uneori aninul negru.

Fig. 42 – Arealul natural al speciei Salix cinerea L.

(după Schiechtl, 1992)

Planșa 67: Exemplificări morfologice pentru zălog

9.1.5. Salix viminalis L.

- Răchită, Mlaje -

Morfologie (planşa 68). Arbust, rar arbore de mărimea a III-a (4 până la 8 m

înălţime), cu ramuri lungi, erecte.
Lujerii lungi, flexibili verzui-cenuşii sau bruni-gălbui, în tinereţe cenuşii-
pubescenţi, apoi glabri, cu scoarţa internă verde. Mugurii, caracteristic, inegali, cel
puţin dublu de lungi decât laţi, albicioşi-păroşi, cu vârful obtuz, adeseori curbat
lateral, comprimaţi pe lujeri, catifelaţi.
Frunzele lanceolate sau liniar lanceolate, de 8-15 cm lungime şi 0,5-1,5 cm
lăţime, cu lăţimea maximă în treimea inferioară, spre vârf lung şi treptat îngustate,
la bază cuneate, marginile întregi sau neregulat-sinuoase, uşor răsfrânte dorsal, pe
faţă verzi întunecat, pe dos alb-cenuşiu-sericeu păroase, cu nervura mediană
proeminentă, galbenă şi nervurile laterale patent arcuite pe nervura principală;
peţiolul scurt, nedepăşind 10 mm.

96
 Florile mascule cu două stamine, cele femele cu ovar sesil, sericeu-păros, cu
stil subţire, alungit, stigmate divergente; au o glandă nectariferă.
Areal şi ecologie. Specie indigenă, cu areal eurasiatic, întâlnită la noi sporadic,
la câmpie şi dealuri, în luncile râurilor.
Vegetează bine pe soluri bogate în humus, jilave până la umede, inclusiv pe
cele grele, lutoase sau luto-argiloase.
Este cea mai valoroasă dintre speciile cultivate în răchitării, unde, în
condiţii de irigare, pe soluri bogate, poate produce până la circa 20 tone la hectar.

Planșa 68: Exemplificări morfologice pentru mlajă

9.1.6. Salix purpurea L.

- Răchită roşie –
Morfologie (planşa 69).
Arbust de până la 4 m înălţime, tufos. Lujerii subţiri şi elastici, glabri, roşii-
purpurii sau galbeni, cu scoarţa internă galbenă-oliv.
Mugurii alungiţi, roşii-bruni până la gălbui, caracteristic, alterni, imperfect-
opuşi şi opuşi.
Frunzele obovat - lanceolate, de 4-7(11) cm lungime, acute sau scurt
acuminate, baza prelung cuneată, în treimea superioară mărunt serate, în rest
întregi, verzi-întunecate pe faţă, verzi-albăstrui (glauce) pe dos, glabre sau, la
început, slab-pubescente; după uscare se înegresc. Peţiolul scurt, până la 5 mm
lungime.
Florile mascule cu două stamine concrescute, cele femele cu ovar scurt, sesil,
alb-cenuşiu tomentos, fără stil sau cu stilul foarte scurt.

Fig. 43 – Arealul natural al speciei Salix purpurea L.

(după Schiechtl, 1992, citat de Schütt et Lang, 1996)

Areal şi ecologie. Este specie autohtonă, cu răspândire eurasiatică (fig. 43),

una dintre cele mai frecvente de la noi pe prundişurile râurilor şi de-a lungul
pâraielor, în zăvoaie, dar şi în locuri mlăştinoase sau pe stâncării din vecinătatea
cursurilor de apă şi a izvoarelor, de la câmpie până în zona montană.
Preferă solurile nisipo-argiloase, jilave-umede. Rezistă destul de bine pe soluri
superficiale şi cu grad relativ mare de uscăciune.

97
 Planșa 69: Exemplificări morfologice pentru răchita roșie

Să ne reamintim...

➢ Speciile genului Salix sunt unisexuat dioice, cu flori nude (fără învelișuri florale),
dispuse în amenți. Fructele sunt capsule bivalvate, care conțin numeroase semințe
egretate;
➢ În regim de inundabilitate, salcia albă formează rădăcini adventive pe tulpină;
➢ Frunzele speciilor de Salix sunt, de obicei, lanceolate, cu câteva excepți; una dintre ele
este la salcia căprească: aceasta are frunze eliptice sau eliptic – ovate;
➢ Formula ecologică pentru salcia albă: luncă, euterm-mezoterm, mezofil-submezofil,
extrem heliofil, mezobazic-eubazic, mezotrof-eutrof, higrofit-ultrahigrofit,
inundofil;
➢ Formula ecologică pentru salcia căprească: montan-colinar, oligoterm-mezoterm,
mezofil, heliofil, euribazic, euritrof, mezofit-mezohigrofit, (euriedafic), pionier;

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 64-69 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii
Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de
diferențiere ale taxonilor din genul Salix prezentați în această unitate de învățare. Comparați
datele introduse cu cele din descrierile din textul unității de învățare.

98
Unitatea de învăţare X. Specii din genurile Tilia, Cornus, Rhododendron,
Vaccinium, Calluna

Cuprins
10.1. Genul Tilia – caractere generale
10.1.1. Tilia cordata
10.1.2. Tilia tomentosa
10.1.3. Tilia platyphyllos
10.2.Genul Cornus
10.2.1. Cornus sanguinea
10.2.2. Cornus mas
10.3. Genul Rhododendron; Rhododendron kotschyi
10.4 Genul Vaccinium
10.4.1. Vaccinium myrtillus
10.4.2. Vaccinium vitis-idaea
10.5. Genul Calluna; Calluna vulgaris

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

10.1. GENUL TILIA L.

Caractere generale de diagnoză
Arbori cu liberul bine dezvoltat sub scoarţă, fibros, flexibil.
Lujerii geniculaţi, cu muguri dispuşi distih, oblic divergenţi faţă de lujer, cu 2-
3 solzi exteriori. Frunzele adesea asimetrice la bază, cordiforme sau oblic
trunchiate, acuminate sau acute, frecvent subrotunde. Florile hermafrodite,
complete, cu cinci sepale şi cinci petale. La unele specii, la baza petalelor apar 5-
10(11) staminodii petaloide. Inflorescenţele sunt cimoase şi, caracteristic,
pedunculul cimei porneşte din nervura mediană a unei bractee frunzoase, alungită
sub formă de limbă. Fructele sunt achene globuloase, uniloculare, cu 1-3 seminţe.
Plantulele cu cotiledoane reniforme sau cordate, palmat-lobate, cu marginile
răsucite.

99
 10.1.1. Tilia cordata Mill.
(T. parvifolia Ehrh.)
- Tei de deal, Tei pucios, Tei cu frunza mică -

Morfologie (planşa 70). Arbore de mărimea a II-a, cu înălţimi de până la 20 m.

Tulpina în masiv este, în general, dreaptă şi bine elagată. Scoarţa este cenuşie,
rămâne netedă până la 20-30 de ani, după care dezvoltă un ritidom negricios, cu
şanţuri longitudinale înguste. Coroana arborilor izolaţi este largă,  globuloasă, în
masiv devine relativ îngustă, ovoidal-piramidală.
Lujerii anuali sunt vezui-măslinii până la roşcaţi, geniculaţi, glabri, cu muguri
dispuşi distih, ovoidali, glabri, cu doi solzi exteriori (cel inferior puţin mai lung
decât jumătatea mugurelui).
Frunzele subrotunde până la lat ovate, relativ mici, de 5-7 cm lungime, cu
vârful brusc acuminat, marginile serate, la bază cordiforme sau oblic trunchiate,
adeseori asimetrice, pe dos cu smocuri caracteristice de peri ruginii la subsuoara
nervurilor, îndeosebi la baza laminei, în rest glabre (la început perii sunt alburii,
apoi gălbui; abia în a doua parte a sezonului de vegetaţie devin ruginii). Peţiolii
sunt glabri, de 1,5-4 cm lungime.
Florile fără staminodii, cu învelişul floral pe tipul 5, au 15-40 stamine, sunt
galbene, mai slab mirositoare decât la ceilalţi tei, dispuse în inflorescenţe erect-
divergente sau întinse orizontal. Bracteea inflorescenţei este verde-gălbuie, lung
pedunculată, glabră, reticulat-nervată. Înfloreşte prin mai-iunie, la circa două
săptămâni după teiul cu frunză mare, dar înaintea teiului argintiu. Fructele sunt
achene globuloase sau ovoidale, de 4-6 mm lungime, netede sau slab (4)5 costate.
Au pereţii subţiri, fragili (se sparg uşor prin apăsare între degete), foarte scurt şi
alipit tomentoşi.
Areal natural (fig. 44). Aria de răspândire a teiului de deal înglobează cea mai
mare parte a teritoriilor europene, cu excepţia unor ţinuturi sudice, mediteraneene,
situate sub paralela 40°, a stepelor (inclusiv cele de la nordul Dunării) şi a
ţinuturilor reci din regiunile septentrionale, unde depăşeşte cu puţin paralela de
60°, în Scandinavia, Finlanda şi Rusia. Înspre nord-est depăşeşte puţin Munţii
Ural, coborând apoi spre sud-vest, spre teritoriul ţării noastre.

Fig. 40 – Arealul natural al speciilor:

În ţara noastră este cea mai răspândită dintre speciile de tei, participând
frecvent la constituirea şleaurilor de deal şi ridicându-se uneori până în zona

100
montană, la circa 900 m altitudine. Coboară rar până la circa 100 m altitudine, la
câmpie.
Cerinţe ecologice. Este o specie mezotermă, asemănătoare ca adaptabilitate
climatică cu gorunul şi frasinul. Prin comparaţie cu ceilalţi tei, preferă climatele
mai moderate termic în sezonul de vegetaţie, din regiuni cu mai multe precipitaţii ,
ceea ce explică atât prezenţa sa la altitudini mai mari, la dealuri, cât şi plasarea pe
versanţii nordici ai colinelor joase, unde umiditatea atmosferică este mai mare, iar
solurile sunt vara revene [specie mezofilă şi mezofită (submezofită)].
Pretenţiile faţă de sol sunt mari, prezenţa sa indicând favorabilitatea însuşirilor
chimice şi fizice ale solurilor. Astfel, se dezvoltă bine pe cele fertile, humifere,
bogate în substanţe nutritive, profunde şi aerisite, slab acide-neutre, cu regim
constant de umiditate, revene sau revene-jilave. Solurile compacte, sărace şi cu
umiditate în exces sunt contraindicate. Nu suportă sărăturarea solului.
Prezenţa sa uneori pe versanţi cu soluri superficiale, scheletice, la dealuri,
relevă limitele de suportanţă ecologică, întrucât în astfel de condiţii starea sa de
vegetaţie este precară.
Temperamentul este mijlociu, mai de lumină decât al carpenului. Prin punere
bruscă în lumină, trunchiul se încarcă de crăci lacome.
Însuşiri biologice. Maturitatea arborilor izolaţi este precoce, începând de la
15-20 de ani, iar a celor din masiv la 20-30 de ani. Fructificaţiile sunt anuale, mai
abundente la 2-3 ani. Se regenerează uşor din sămânţă, însă şi pe cale vegetativă,
lăstărind şi drajonând (drajonii se concentrează însă în jurul tulpinii). Puieţii pot
marcota din ramurile ajunse în contact cu solul. Creşterea este activă în primul
deceniu, situându-se, între 40 şi 80 cm înălţime pe an. Ulterior creşterile se reduc
treptat, astfel că, de cele mai multe ori, teiul de deal rămâne în etajul dominat.
Maximul creşterii în volum se înregistrează între 35 şi 50 de ani (mai târziu la
clasele inferioare de producţie). Longevitatea este redusă, de 150-200 de ani.

Planșa 70: Exemplificări morfologice pentru teiul de deal

101
 10.1.2. Tilia tomentosa Moench.
(T. argentea Desf.)
- Tei argintiu, Tei alb -

Morfologie (planşa 71). Arbore de mărimea a II-a sau chiar mărimea I, poate
ajunge până la 30 m înălţime, având coroana deasă şi ramurile ± îndreptate în sus.
Coloritul argintiu al coroanei se remarcă uşor de la mare distanţă. Scoarţa cenuşie.
Ritidomul se formează târziu, la început prezentând crăpături subţiri, în lung, apoi
devine adânc brăzdat, negricios. Liberul este bine dezvoltat, fiind în cantitate mai
mare şi de calitate mai bună decât la teiul de deal.
Lujerii anuali sunt geniculaţi, cenuşii-tomentoşi, cu peri stelaţi, iar mugurii
sunt ovoidali, tomentoşi, cu doi solzi aproape egali ca lungime.
Frunzele sunt mari, de 7-13 cm lungime, subrotunde sau lat ovate, cordiforme
sau, uneori, oblic trunchiate, cu vârful brusc acuminat, pe margini serat-dinţate
până la lobulate, pe faţă verzi, slab lucitoare, la început  răzleţ stelat
pubescente, apoi glabre, pe dos argintii sau cenuşii, stelat-tomentoase, fără
smocuri de peri în axilele nervurilor. Peţiolii sunt şi ei stelat pubescenţi.
Florile cu petalele mai lungi decât sepalele, au 50-80 stamine şi 5-10(11)
staminodii spatulate. Stau grupate în inflorescenţe pendente, cu bracteea sesilă
sau scurt pedunculată. Sunt mai plăcut mirositoare şi mai melifere decât la teiul
de deal şi apar târziu, prin iunie-iulie.
Achenele sunt de 5-7 mm lungime, globuloase sau elipsoidale, cenuşiu-
tomentoase, cu pereţi foarte tari, netezi până la pronunţat 5-costaţi (de multe ori
însă slab costaţi).
Arealul este mult mai restrâns decât al teiului de deal, cuprinzând sud-estul
Europei şi nordul Asiei Mici (v. fig. 44). Înaintează înspre nord numai până la
46-47° (limita nordică este în ţara noastră şi Republica Moldova).
La noi este mai bine reprezentat în pădurile din nordul Dobrogei (unde
formează teişuri întinse), în pădurile din nord-vestul Olteniei (Tismana, Baia de
Aramă ş.a.), pe dealurile vestice ale Munţilor Apuseni, în pădurile colinare
transilvănene din bazinele Sebeşului, Ampoiului, Arieşului, Târnavelor ş.a., sau
pe colinele din Moldova, până în nord-est, spre Prut.
Cerinţe ecologice. Ca specie campestră şi colinară (rar montană inferioară),
manifestă sensibilitate faţă de ger şi preferinţe pentru climatele calde în
sezonul de vegetaţie (specie eutermă până la subtermofilă). Suportă mai bine
decât teiul de deal uscăciunea din sol şi din atmosferă.
Se dezvoltă viguros tot pe soluri fertile, eubazice şi eutrofe, slab acide-
neutre, afânate. Este însă mai tolerant faţă de solurile relativ compacte, cum sunt
în unele staţiuni de terasă, unde coabitează cu cerul şi gârniţa sau chiar cu
stejarul pufos. Nu suportă însă solurile excesiv compacte, avansat
pseudogleizate, uscate, din staţiunile de terasă, precum şi pe cele excesiv
umede, hidromorfe, din luncile râurilor.
Temperamentul este apropiat de al teiului de deal, semiombrofil.
Însuşiri biologice şi importanţă. Fructifică tot de la vârste mici,
abundent, aproape anual. Capacitatea de lăstărire şi de drajonare se menţine ca la
teiul de deal. Are creşteri active în tinereţe, susţinute până la circa 40 de ani, când
se realizează maximum de creştere în volum.

102
 Planșa 71: Exemplificări morfologice pentru teiul argintiu

10.1.3. Tilia platyphyllos Scop.

(T. grandifolia Ehrh.)
- Tei cu frunza mare -

Morfologie (planşa 72). Arbore de până la 30 m înălţime, cu coroana largă,

globuloasă. Scoarţa tot cenuşie şi mult timp netedă, iar ritidomul este negricios,
brăzdat longitudinal. Liberul este foarte bine dezvoltat, de calitate bună.
Lujerii tineri slab pubescenţi, apoi, începând din vară, devin glabri. Sunt verzi-
măslinii până la brun-roşcaţi, cu muguri ovoidali, în general mai mari decât la
celelalte două specii de tei, glabri, cu trei solzi externi (cel de-al treilea solz mai
mic decât 1/2 din lungimea mugurelui.
Frunzele mari, de 6-12 (15) cm lungime, subrotunde până la lat ovate, adeseori
asimetrice, tot brusc acuminate, pe margini acut serate, pe dos cu smocuri de peri
albicioşi sau gălbui în axilele nervurilor, în rest moi păroase, cu peri simpli (chiar
şi pe faţă sunt adeseori păroase, dar fără smocuri de peri). Nervurile sunt foarte
proeminente, chiar şi cele terţiare,  paralele.
Florile fără staminodii, cu 15-40 stamine, grupate în inflorescenţe pendente, cu
bracteele, de regulă, sesile sau scurt pedunculate.
Achenele sunt, în general, mai mari decât la ceilalţi doi tei, de 6-8(9) mm
lungime, globuloase, piriforme sau obovoidale, cu vârful apiculat, cu pereţii foarte
tari, scurt tomentoşi, prevăzuţi în lung cu 4-5 coaste proeminente.
Arealul general este concentrat în ţinuturile europene cuprinse între 50° (51°)
şi 40° latitudine. Sub această limită sudică coboară puţin în Peninsula Iberică şi
mai mult începând din Italia, spre Balcani (v. fig. 44).
La noi se întâlneşte mai rar decât ceilalţi tei, prin pădurile de câmpie şi de la
dealuri, ca specie de amestec.
Cerinţele ecologice sunt mai apropiate de ale teiului argintiu, având pretenţii
sporite faţă de căldură (subtermofil) şi rezistând relativ bine la secetă.
Se întâlneşte tot pe soluri cu însuşiri chimice şi fizice favorabile, adeseori de
tipul preluvosolurilor (brune roşcate) profunde, bine structurate. Suportă greu
compactitatea ridicată şi excesul de umiditate.
Are temperament semiombrofil.
Însuşirile biologice şi importanţa sunt similare cu cele precizate la
celelalte două specii de tei.

103
 Planșa 72: Exemplificări morfologice pentru teiul cu frunza mare

10.2. GENUL CORNUS L.

10.2.1. Cornus sanguinea L.
Thelycrania sanguinea (L.) Fourr.
- Sânger -
Morfologie (planşa 73). Arbust înalt de până la 3-4 m.
Lujerii subţiri, glabri sau  puberuli, roşii-purpurii, lucitori (pe părţile
neexpuse luminii pot fi verzui). Mugurii sunt opuşi, alipiţi de lujer, cu doi solzi
ierbacei, păroşi, iar cicatricele foliare sunt unite printr-o linie stipelară (caracter de
gen).
Frunzele simple, întregi, lat-eliptice sau ovate, de 4-8 cm lungime, scurt
acuminate, pe margine întregi, la bază obişnuit brusc îngustate, peţiolate (circa 1
cm), pe faţă şi pe dos dispers şi alipit pubescente, dar fără smocuri de peri în
unghiurile nervurilor, cu 3-4 perechi de nervuri caracteristice, arcuite spre vârf şi
convergente. Toamna se colo-rează
frumos, devenind roşii-purpurii.
Florile hermafrodite, com-plete,
pe tipul patru, lipsite de involucru
bracteal; sunt albe-verzui,
terminale, în corimbe umbeliforme
dese, apar după înfrunzire, prin
mai-iunie.
Fructele sunt drupe sferice, la
început roşcate, apoi negre-
albăstrui, de 5-8 mm diametru.
Fig. 45 – Arealul natural al speciei Cornus sanguinea L.
(după Hegi, 1926, citat de Schütt et Lang, 1994) Sâmburele este globulos.
Areal şi ecologie. Specie
europeană (fig. 45), spontană şi frecventă la noi în păduri, de la câmpie până în
zona montană inferioară (900–1000 m altitudine).
Se întâlneşte şi în tufărişuri din afara fondului forestier.
Prezintă o mare adaptabilitate climato-edafică, rezistând la ger şi suportând
climatul secetos din pădurile de silvostepă. Tolerează însă şi solurile hidromorfe,
în lunci şi zăvoaie (specie eurifită: mezoxerofită-mezohigrofită). Se întâlneşte şi în

104
staţiuni de terasă, pe soluri grele, argiloase, compacte, pseudogleizate. Preferă însă
solurile aerisite, permeabile, fertile, revene-jilave sau jilav-umede, pe care
prosperă şi se instalează masiv chiar şi la umbră.

Planșa 73: Exemplificări morfologice pentru sânger

10.2.2. Cornus mas L.

- Corn -

Morfologie (planşa 74). Arbust sau arbore, cu înălţimi de până la 7-8 m; în

diametru poate realiza dimensiuni remarcabile, de până la 40 cm sau chiar mai
mult, formând ritidom mărunt, solzos. De cele mai multe ori este însă de dimen-
siuni arbustive.
Lujerii anuali sunt verzi, mai rar bruni-roşcaţi, fin pubescenţi, iar mugurii
sunt opuşi, îngust-conici (cei floriferi mai mari, globuloşi, pedicelaţi), cu doi
solzi şi stau depărtaţi de lujer.
Frunzele ovate sau ovat-eliptice, de 4-10 cm lungime, acuminate, pe margini
întregi, la bază rotunjite sau uşor atenuate într-un peţiol ceva mai scurt decât la
sânger, de asemenea cu 3-4 perechi de nervuri laterale arcuite şi convergente; pe
faţă sunt dispers pubescente, pe dos verzi-deschis şi mai pronunţat pubescente
(perii drepţi, alipiţi de lamină), dar, spre deosebire de sânger, cu smocuri de peri
pe dos în unghiurile nervurilor.
Florile sunt mici, pe tipul patru, galbene, axilare, în cime umbeliforme, scurt
pedicelate, la bază cu involucru 4-bracteat (bracteele ovate, galbene-verzui); apar
primăvara foarte devreme, prin martie, înaintea înfrunzirii.
Fructele (denumite coarne) sunt drupe alungit-elipsoidale, de 1,2-1,5 cm
lungime, purpurii (rar gălbui), lucitoare, pendente, acrişoare, astringente,
comestibile, mature prin august-septembrie. Sâmburii sunt biloculari (cu două
seminţe).
Areal şi ecologie. Specie autohtonă, cu areal asemănător cu al sângerului (fig.
46), cuprinzând Europa Centrală şi de sud, Asia Mică şi vestică. Limita nordică a
arealului său este însă mai coborâtă decât a sângerului. La noi se întâlneşte
frecvent la câmpie şi dealuri, iar în zona montană urcă mai rar şi mai puţin decât
sângerul, până la 700-800 m (pe substrate calcaroase şi versanţi însoriţi, chiar până
la 900-950 m, ca pe Tâmpa-Braşov).

105
 Fig. 46 – Arealul natural al speciei Cornus mas L.
(după Meusel et al., 1978, citat de Schütt et Lang, 1994)

Se diferenţiază ecologic de sânger prin faptul că este mai iubitor de căldură

(euterm-subtermofil) şi nu mai este eurifit, manifestând o amplitudine mai
restrânsă în ceea ce priveşte umiditatea (mezoxerofit-mezofit), rezistând mai bine
la uscăciune. Poate vegeta pe soluri uscate de pe substrate calcaroase, dar se
dezvoltă mai bine pe cele revene, afânate, bogate în baze de schimb.
Temperamentul este mai de lumină decât al sângerului, astfel că, apare mai rar
ca specie de subarboret în păduri încheiate, preferând arboretele rărite şi mai ales
luminişurile, lizierele de pădure ş.a.

Planșa 74: Exemplificări morfologice pentru corn

10.3. GENUL RHODODENDRON L.

Rhododendron kotschyi Simk.
(Rh. myrthifolium Auct.; Rh. ferrugineum Baumg. et Auct.)
- Bujor de munte, Smirdar -

Morfologie (planşa 75). Arbust pitic, înalt de până la 0,5 m, bogat ramificat, cu
tulpini scurte.
Lujerii sunt bruni, acoperiţi cu glande solzoase, ruginii.
Frunzele alterne, persistente, pieloase, glabre, mici, de 1-2(3) cm lungime,
eliptice, cu marginile întregi, puţin răsfrânte, pe dos cu glande solzoase ruginii;
stau îngrămădite spre vârful lujerilor.

106
 Florile sunt roşii-purpurii sau roz-aprins, dispuse câte 6-10 în raceme
terminale; floarea are caliciul mic, disciform, corola este însă mare, de circa 1,5
cm, infundibuliformă, iar staminele sunt în număr de 10. Apar prin iunie-iulie.
Prezintă şi o formă rară, albiflorum, cu flori albe (semnalată şi la noi, în Munţii
Bucegi).
Fructele sunt capsule 5-valvate, de 5-7 mm lungime, cu valvele reticulat-
punctate.
Areal şi ecologie. Este una dintre cele mai frumoase plante lemnoase ale
landşaftului carpatic din ţinuturile de mare altitudine, începând din rariştile
subalpine de molid, larice şi zâmbru, continuând prin jnepenişurile subalpine şi
apoi în etajul alpin. Formează uneori covoare întinse, pe versanţi întregi,
asociindu-se cu alte ericacee (Vaccinium vitis-idaea, V. myrtillus, V. uliginosum
ş.a.). Este localizat în Carpaţii Orientali şi Meridionali, începând din Munţii
Rodnei până în masivul Godeanu. În Carpaţii Curburii şi cei Meridionali urcă mai
mult în altitudine. De exemplu, în Bucegi este mai răspândit între 1900 şi 2100 m
altitudine, ajungând uneori până la 2300 m.
Este o plantă alpină xerofită, foarte rezistentă la ger şi îngheţuri, dar şi la
uscăciunea de iarnă (când solul îngheaţă şi apa este inaccesibilă, blocată în zăpadă
şi gheaţă) sau de vară (din perioadele secetoase estivale). Suportă insolaţia
puternică, aerul rarefiat şi zonele puternic vântuite. Totuşi, acolo unde iarna vântul
bate puternic, formându-se crustă de gheaţă, apare mai rar decât pe versanţii
adăpostiţi. Solurile din arealul bujorului de munte sunt puternic acide, extrem
oligotrofe, scheletice, de tipul litosolurilor alpine, podzolurilor humicoferiiluviale
ş.a.
Pe lângă aspectul său decorativ, ce constituie o atracţie pentru turiştii
munţilor, contribuie la fixarea şi protejarea solurilor, împiedicând eroziunea
(rădăcinile sunt bine dezvoltate, întreţesute între exemplarele învecinate sau cu ale
altor plante alpine).

Planșa 75: Exemplificări morfologice pentru bujorul de munte

10.4 GENUL VACCINIUM L.

10.4.1. Vaccinium myrtillus L.
- Afin -

Morfologie (planşa 76). Arbust pitic, înalt de până la 0,5 m, puternic ramificat.
Rădăcinile sunt superficiale, dese, întreţesute cu ale exemplarelor apropiate, ca o
pâslă, drajonând viguros şi, în felul acesta, răspândindu-se foarte uşor.

107
 Ramurile şi lujerii sunt verzi, cu muchi evidente, ascuţite. Lujerii geniculaţi, cu
muguri alterni, mici, turtiţi, alipiţi de lujer.
Frunzele sunt căzătoare, rotunjit-ovate, ovate sau eliptice, de 1-3 cm lungime,
cu marginile fin serate, baza rotunjită, scurt peţiolate, subţiri, verzi-deschis pe
ambele feţe, uşor pieloase.
Florile hermafrodite, solitare, pendente, palid-rozee, cu caliciul gamosepal şi
corola globulos-urceolată, cu cinci lobi, staminele în număr de 10; apar prin mai-
iunie.
Fructele sunt bace sferice, de 6-10 mm, negre-albăstrui, brumate; sunt zemoase
(conţin un suc roşu-închis, care pătează uşor), comestibile.
Areal. Prezintă o arie foarte largă de răspândire (fig. 47), în Europa, Asia şi
America de Nord. Prezenţa sa pe continentul nord-american este pusă însă la
îndoială. Afinul de acolo, datorită faptului că lujerii şi frunzele sunt păroase, ar
aparţine unei alte specii (V. myrtilloides Michx.) – (Ritchie citat de Schütt et Lang,
1999). În Europa este un component de bază al florei ţinuturilor cu climă
temperată şi rece.
La noi este o specie des întâlnită, comună din regiunea dealurilor până în zona
alpină. La dealuri se întâlneşte prin gorunete acidifile şi făgete de deal, continuând
apoi la munte prin făgete cu floră acidifilă, iar în molidişuri apare cu frecvenţă
sporită în parchete, la liziere, pe taluzuri, în arborete rărite (în cele de mare
altitudine, apoi în rariştile de limită). Trece însă şi de limita altitudinală a pădurii,
în subalpin şi alpin, unde se asociază cu jneapănul, bujorul de munte şi alte specii
din ţinuturile respective.

Fig. 47 – Arealul natural al speciei Vaccinium myrtillus L.

(după Meusel et al., 1978, citat de Schütt et Lang, 1999)
Ecologie. Este specie euritermă, neadaptată însă la uscăciune (mezofită-
higrofită), ceea ce explică lipsa sa din ţinuturile de mică altitudine. În schimb, se
găseşte şi pe soluri cu umiditate în exces, ca de exemplu în turbării.
Este un indicator fidel al solurilor uşoare, acide, sărace în baze de schimb
(oligobazice), de troficitate adeseori scăzută (oligotrofe), cu acumulări însemnate
de humus brut sau moder. În locurile luminoase (specie heliofilă), afinul este
practic nelipsit de pe districambosoluri, prepodzoluri, luvosoluri acidificate ş.a.,
formate pe roci silicioase (şisturi cristaline, gresii, conglomerate gresoase).
Lipseşte însă de pe substratele calcaroase, mai ales dacă solul este superficial,
scheletic, cu concentraţie mare de CaCO3 încă de la suprafaţă (calcifug).
Dispune de o mare capacitate de drajonare şi marcotare, astfel că, invadează rapid
parchetele sau pădurile puternic rărite, devenind stânjenitor pentru regenerarea
arboretelor, împânzind, înţelenind şi acidificând puternic solul. Resturile sale
organice se acumulează şi formează humus brut sau moder.

108
 Planșa 76: Exemplificări morfologice pentru afin

10.4.2. Vaccinium vitis-idaea L.

- Merişor, Cocăzar, Coacăză de munte -

Morfologie (planşa 77). Arbust pitic, de până la 0,30 m înălţime, erect, cu

ramurile şi lujerii nemuchiaţi, rotunzi.
Frunzele persistente, eliptice sau obovate, de 1-3 lungime, pieloase, la vârf
obtuze, sau rotunjite, adeseori emarginate, rigide, pe margini întregi sau fin
crenate, revolute, pe faţă verzi-închis, lucitoare, pe dos verzi-palid, mate, cu puncte
brune, rare.
Florile în raceme dese, nutante, albe, uşor nuanţate cu roşu; corola este
campanulată, iar staminele sunt câte 10.
Fructele sunt bace sferice, la început albe, la maturitate roşii, lucitoare,
comestibile, acrişoare, astringente.
Areal. Specie autohtonă, cu răspândire, de asemenea, foarte mare, ca şi afinul,
în Europa, Asia şi America de Nord (fig. 48).

Fig. 48 – Arealul natural al speciei Vaccinium vitis- idaea L

(după Meusel et al., 1978, citat de Schütt et Lang, 1999)

În regiunile boreale şi subarctice ale emisferei nordice atinge circa 72º N în

Siberia şi 76º N în Groenlanda. La noi este întâlnit foarte rar la dealuri, însă este
prezent în zona montană, îndeosebi în molidişuri, continuând apoi prin subalpin
şi alpin, prin jnepenişuri şi alte asociaţii de plante specifice ţinuturilor
respective.
Ecologie. Prezintă amplitudine climatică mai restrânsă decât afinul, fiind
foarte rezistent la temperaturi scăzute (oligoterm), dar manifestă toleranţă mai
mare faţă de umiditatea din sol, vegetând uneori în locuri cu uscăciune avansată,
determinată nu de regimul pluviometric limitativ, ci de uscăciunea temporară
apărută ca efect al insolaţiei puternice şi vântuirii versanţilor, pe soluri
superficiale, ca în zonele de mare altitudine. Suportă însă, la fel ca afinul, excesul
de umiditate în sol, ca în turbării (specie mezoxerofită-higrofită).
Faţă de soluri, este foarte asemănător afinului, vegetând pe cele sărace în

109
elemente minerale, de troficitate foarte scăzută, puternic acidificate (oligobazice-
extrem oligobazice, oligotrofe-extrem oligotrofe; specie acidifilă-extrem acidiflă).
Contribuie activ la formarea humusului brut, dar împâsleşte solul în mai mică
măsură decât afinul. Din acest motiv şi, de asemenea, datorită faptului că apare
mai rar decât afinul în fondul forestier şi formează asociaţii mai puţin dense,
îngreunează în măsură mai mică regenerarea pădurii.

Planșa 77: Exemplificări morfologice pentru merișor

10.5. GENUL CALLUNA SALISB.

Calluna vulgaris (L.) Hull. (Erica vulgaris L.)
- Iarbă neagră, Mărtăloagă -

Morfologie (planşa 78. Arbust pitic, de 0,2-1,0 m înălţime, cu tulpini ascendente,

ramificate.
Frunzele sunt foarte mici, de 1-3 mm lungime, liniar-lanceolate, aşezate pe patru
rânduri, acoperindu-se unele pe altele.
Florile sunt hermafrodite, pe tipul patru, dispuse în raceme spiciforme, dese. Sunt roz-
violacee, rar albe, cu 8 stamine neexerte.
Fructele sunt capsule  sferice, foarte mici (1,5-2 mm), acoperite de peri alburii.
Areal. Specie autohtonă, cu răspândire în Europa, Asia şi Africa de Nord (în munţii
din nordul Marocului) – fig. 49.

Fig. 49 – Arealul natural al speciei Calluna vulgaris (L.) Hull.

(după Walter et Straka., 1970, citat de Schuck, 1999)

În America de Nord a fost introdusă prin cultură (Schuck, 1999). În Europa

este foarte des întâlnită în pinetele naturale de pin silvestru din ţinuturile nordice.
La noi apare destul de rar, din unele arborete de gorun din zona dealurilor (de

110
 exemplu, pe piemonturile Munţilor Perşani-Crizbav, Feldioara) până în zonele de
mare altitudine de dincolo de limita superioară a pădurii (circa 1900-2000 m). Cel
mai bine reprezentată este în Munţii Apuseni, Oituzului, Ciucului, Gurghiului, în
tinovul Mohoş ş.a. (Ularu, 1974).
Ecologie. Specie puţin pretenţioasă, rezistentă la ger şi la secetă, adaptată pe
soluri formate pe substrate silicioase, sărace şi puternic acidificate, nisipoase,
uscate sau uscat-revene, în locuri însorite sau semiînsorite. Este indicatoare de
soluri sărace şi acide. Înţeleneşte mai slab solul decât afinul, deoarece
înrădăcinarea este mai puţin densă şi nu formează asociaţii compacte.

Planșa 78: Exemplificări morfologice pentru iarba neagră

Să ne reamintim...

➢ Pentru diferențierea morfologică a specilor de tei sunt relevante următoarele

caractere: poziția mugurilor și numărul de solzi; prezența sau absența părozității
lujerilor și tipul de peri; mărimea frunzelor, culoarea acestora pe partea dorsală și
respectiv culoarea smocurilor de peri de la intersecția nervurilor feței dorsale la teiul de
deal și teiul cu frunza mare (a se vedea descrierile morfologice de detaliu);
➢ Formula ecologică a teiului de deal: colinar-submontan, mezoterm, mezofil,
semiobrofil, eubazic, eutrof, mezofit (mezoxerofit);
➢ Formula ecologică a teiului argintiu: campestru, colinar, euterm
(subtermofil), submezofil-mezofil, semiobrofil, eubazic, eutrof, mezofit-
mezoxerofit;
➢ Speciile de Ericaceae (genurile Rhododendron, Vaccinium, Calluna) sunt
oligobazice, oligotrofe și acidifile;
➢ Sângerul și cornul se diferențiază morfologic foarte ușor după caractere ale
mugurilor, părții dorsale a frunzelor, florilor și fructelor (a se vedea descrierile
morfologice de detaliu).

111
 Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 70-78 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale taxonilor din fiecare gen; verificați datele introduse prin lecturarea descrierilor
din textul aferent.

112
Unitatea de învăţare XI. Specii din genurile Sambucus, Viburnum,
Lonicera și Fraxinus

Cuprins
11.1. Genul Sambucus
11.1.1. Sambucus nigra
11.1.2. Sambucus racemosa
11.2. Genul Viburnum
11.2.1. Viburnum opulus
11.2.2. Viburnum lantana
11.3. Genul Lonicera
11.3.1. Lonicera nigra
11.3.2. Lonicera xylosteum
11.4. Genul Fraxinus – caractere generale
11.4.1. Fraxinus excelsior
11.4.2. Fraxinus ornus
11.4.3. Fraxinus pallisiae
11.4.4. Fraxinus americana
11.4.5. Fraxinus pennsylvanica

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3-4 ore.

11.1. GENUL SAMBUCUS L.

11.1.1. Sambucus nigra L.
- Soc negru, Soc comun -

Morfologie (planşa 79). Specie autohtonă, obişnuit arbust de până la 4-5 m

înălţime, rar arbore (maxim 10 m), cu tulpina neregulat ramificată şi ritidom
format de le vârste mici, cenuşiu-gălbui, crăpat, suberos.
Lujerii sunt destul de viguroşi, cenuşii-verzui sau verzui-gălbui, cu lenticele
proeminente şi măduva caracteristică, largă, spongioasă, moale, albă.
Mugurii sunt opuşi, ovoidali, ascuţiţi, mari, cei terminali adeseori avortaţi
(degeră); caracteristic, au numai 2-4 solzi, care cad de timpuriu, încă din iarnă,
astfel că frunzuliţele devin vizibile.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice sau ovat-eliptice, de 4-
12 cm lungime, la vârf acuminate, pe margini  neregulat-ascuţit-serate, pe dos
dispers păroase, prevăzute cu peţiol scurt; degajă un miros relativ greu.
Florile hermafrodite, terminale, în cime umbeliforme bogate, de 12-20 cm

113
diametru, alcătuite din flori mici, albe sau albe-gălbui, plăcut şi intens mirositoare.
Apar prin mai-iunie, după înfrunzire. Se folosesc pentru preparare de suc.
Fructele sunt drupe baciforme sferice, de 6-8 mm diametru, negre, cu 3(5)
sâmburi turtiţi; partea cărnoasă este suculentă (un lichid roşu), bogată în zahăr şi
vitamine (A, B, C). Se folosesc în industria alimentară şi farmaceutică (diuretice,
purgative).
Areal. Specie răspândită mult în Europa, prezentă, de asemenea, în vestul
Asiei şi Africa de Nord (fig. 50). În ţara noastră se întâlneşte la câmpie, dealuri şi
în ţinuturile montane inferioare, până în brădete şi făgete. De-a lungul cursurilor de
apă, în lunci, este mult mai frecvent. Acolo unde dispune de umiditate suficientă,
avansează şi pe versanţi, ocupând mai ales luminişurile şi lizierele, ca în brădetele
de la limita cu şesul Bârsei (pădurile Cristian, Valea Vulcăniţei ş.a.).
Ecologie. Deşi este specie mezotermă, suferă adeseori din cauza gerurilor mari
din iarnă şi a îngheţurilor, care determină uscarea porţiunii terminale a lujerilor,
suportând însă bine aceste situaţii.
Socul negru este însă foarte exigent faţă de sol, instalându-se pe cele bogate în
baze de schimb (eubazice), fertile (eutrofice-mezotrofice), profunde, afânate,
bogate în humus, cu conţinut ridicat de azot (nitrofil), bine aprovizionate cu apă
(mezofit-mezohigrofit). Acolo unde solurile sunt bogate, profunde şi bine
aprovizionate cu apă acceptă şi condiţii de drenaj mai slab (soluri cu textură fină,

Fig. 50 – Arealul natural al speciei Sambucus nigra L.

(după Weberling, 1966, citat de Schütt et Lang, 1994)
pseudogleizate). Temperamentul este mijlociu, subheliofil-semiombrofil, dar
suportă bine lumina plină.

Planșa 79: Exemplificări morfologice pentru socul negru

114
 11.1.2. Sambucus racemosa L.
- Soc roşu, Soc de munte -

Morfologie (planşa 80). Arbust tufos de 1,5-4(5) m înălţime.

Lujerii bruni-deschis, viguroşi, glabri, cu măduva de asemenea largă, însă
brună-roşcată. Mugurii opuşi, ovoid-globuloşi, depărtaţi de lujer, cu solzii
persistenţi; mugurii terminali sunt adeseori avortaţi, datorită lignificării incomplete
a lujerilor în partea lor terminală (ca la Sambucus nigra).
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole, care sunt însă mai înguste decât
la socul negru, ovat-lanceolate până la îngust-eliptice, cu vârful prelung acuminat,
marginile acut şi relativ adânc serate, lungi de 5-10(12) cm. Sunt glabre sau numai
pe dos dispers păroase în lungul nervurilor.
Florile hermafrodite, în panicule ovoidale, gălbui-verzui, care apar devreme,
puţin înaintea frunzelor sau odată cu acestea.
Fructele sunt drupe baciforme globuloase, roşii, de circa 5 mm diametru.
Areal şi ecologie. Specie autohtonă, cu răspândire în Europa (nu apare în
Irlanda, Marea Britanie şi Scandinavia), vestul Asiei şi America de Nord. La noi
înlocuieşte socul negru la altitudini mari (specie vicariantă), întâlnindu-se din
pădurile montane de altitudine mijlocie până în subalpin. Mai frecvent apare în
molidişuri, pe care le însoţeşte până la limita superioară a pădurii, instalându-se în
parchete, la liziere, în luminişurile situate de-a lungul potecilor, drumurilor,
cursului apelor etc. Preferă solurile formate pe substrate silicioase (dar se
instalează şi pe alte substrate, mai rar însă pe calcare cu roca la suprafaţă),
scheletice, afânate, cu humificare accentuată, revene sau revene-jilave.
Are temperament heliofil, asfel încât se instalează rar în păduri încheiate.

Planșa 80: Exemplificări morfologice pentru socul roșu

11.2. GENUL VIBURNUM L.

11.2.1. Viburnum opulus L.
- Călin -

Morfologie (planşa 81). Specie arbustivă, de 2-4(5) m înălţime.

115
 Lujerii cenuşii, glabri; degeră uneori, astfel că au vârful uscat. Mugurii opuşi,
apropiaţi de lujer (aproape alipiţi), ovoizi, bombaţi pe partea exterioară, de multe
ori roşietici, cu un singur solz aparent (în realitate doi, concrescuţi).
Frunzele simple, 3-5 palmat lobate, glabre, de 4-12 cm lungime. Pe lujerii
scurţi sunt cu 5 lobi scurţi şi adânc dinţaţi, la bază trunchiate, în timp ce pe lujerii
lungi şi lăstari sunt cu 3 lobi acuminaţi, slab dinţaţi, rotunjite la bază. Peţiolul de 1-
2 cm lungime, canaliculat, prevăzut aproape de limb cu 2-4 glande proeminente.
Florile hermafrodite, pe tipul 5, în cime umbeliforme dense, terminale, de 5-10
cm diametru. Caracteristic, pe marginea inflorescenţei se află un rând de flori mari,
albe, sterile; cele fertile sunt albe sau albe-roşietice.
Fructele sunt drupe roşii, sferice, de 8-10 mm diametru, suculente, acrişoare,
prevăzute cu un singur sâmbre roşu, neted.
Areal şi ecologie. Specie cu areal larg. Se întâlneşte în Europa (ajunge în
Scandinavia la 67ºN), Asia (până în Peninsula Kamtschatka) şi Africa de Nord. La
noi este foarte frecventă, începând de la câmpie până în ţinuturile montane
inferioare.
Ca şi socul negru, suferă din cauza gerurilor şi a îngheţurilor, care determină
degerarea lujerilor din ultimul an (de obicei partea terminală a acestora). Se
instalează frecvent pe soluri cu umiditate ridicată, pe aluviunile din luncile
râurilor, în tufărişurile riverane cursurilor de apă, pe gleiosoluri ş.a. (soluri revene
până la umede-ude – specie mezofită-higrofită). Preferă solurile bogate în
elemente minerale. Se localizează mai ales în luminişuri, dar suportă relativ bine şi
umbrirea, însă nu accentuată (heliofilă-semiombrofilă).

Planșa 81: Exemplificări morfologice pentru călin

11.2.2. Viburnum lantana L.

- Dârmox, Dârmoz -

Morfologie (planşa 82). Arbust de 1-3(5) m înălţime, cu ramuri defectuoase,

strâmbe, sau lăstari drepţi, flexibili.
Lujerii sunt acoperiţi cu o pâslă gălbuie de peri stelaţi. Au muguri opuşi, nuzi;
cei foliari formaţi din două frunzuliţe încreţite, lungi de 1-2 cm, apropiaţi de lujer,
iar cei floriferi dispuşi terminal, sferic-turtiţi, flancaţi adeseori de doi muguri
foliari.
Frunzele simple, ovate până la alungit-ovate, de 5-12 cm lungime, scurt
peţiolate, acute sau obtuze, pe margini mărunt dinţate, la bază rotunjite sau slab
cordate, pe faţă  aspre şi dispers stelat-pubescente, pe dos păroase, stelat-
tomentoase.

116
 Florile pe tipul 5, hermafrodite, în cime umbeliforme, de 6-10 cm diametru, cu
axele inflorescenţei stelat-pubescente; sunt obişnuit albe, fără flori sterile, intens
mirositoare.
Fructele sunt drupe ovoidale, de 7-8(10) mm lungime, comprimate, la început
verzi, ulterior roşii, la maturitate negre-strălucitoare.
Areal şi ecologie. Specie autohtonă, cu răspândire europeană şi vest-asiatică
(fig. 51). Lipseşte din nordul şi nord-vestul Europei, ca de altfel şi din cea mai
mare parte a Spaniei, Italiei şi din Grecia. Apare şi în nordul Africii (Schütt et
Lang, 1996). La noi se
întâlneşte frecvent în
ţinuturile de dealuri şi
montane inferioare, mai rar
la câmpie (mai ales în
silvostepă).
Este specie iubitoare de
căldură, suportând însă
relativ bine climatul mai
aspru din timpul iernii şi Fig. 51 – Arealul natural al speciei Viburnum lantana L.
mai răcoros în sezonul de (după Weberling, 1966, citat de Schütt et Lang, 1994)

vegetaţie, caracteristic ţinuturilor montane inferioare. Rezistă, de asemenea, la

secetă (semixerofită-mezofită, subcalcicolă). Se instalează adeseori pe soluri
scheletice de pe versanţi însoriţi (heliofilă), evitând pe cele compacte, excesiv de
umede, cu apă stagnantă.

Planșa 82:Exemplificări morfologice pentru dârmox

11.3. GENUL LONICERA L.

11.3.1. Lonicera nigra L
- Caprifoi, Loniceră -

Morfologie (planşa 83). Specie arbustivă, înaltă de până la 1,5 (2) m.

Lujerii glabri, cenuşii sau bruni-gălbui, cu măduvă  stelată. Mugurii ovoizi-
conici, bruni-negricioşi, cu solzi lung acuminaţi; stau depărtaţi de lujer.
Frunzele eliptice sau alungit-obovate, de 4-7 cm lungime, la vârf obtuze sau
acute, pe margini întregi, la bază rotunjite sau cuneate, pe faţă verzi-închis, glabre,
pe dos verde-pal, păroase cel mult pe nervura mediană; peţiolul lung de 2-5 mm.
Florile câte două pe un peduncul comun, lung de 3-4 cm; sunt axilare,

117
roşietice-alburii până la deschis purpurii şi au corola bilabiată, păroasă la interior.
Fructele sunt bace negre-
albăstrui, puţin concrescute la
bază, de circa 5 mm diametru,
mature la începu-tul toamnei
(septembrie).
Areal şi ecologie. Arbust
originar din munţii Europei
Centrale şi de sud (fig. 52).
Munţii Boemiei şi Carpaţii
constituie graniţa estică de
Fig. 52 – Arealul natural al speciei Lonicera nigra L. (după
răspândire (Schütt et Lang,
Meusel et al., 1978, citat de Schütt et Lang, 1998) 1998). La noi se întâlneşte în
zona montană, în amestecuri de
răşinoase cu fag, făgete şi, mai ales, în molidişuri, unde urcă până la limita
superioară a pădurii, în rariştile subalpine. Se localizează adeseori pe lângă pâraie,
dar poate fi întâlnit şi pe versanţi, taluzuri ş.a., pe soluri cu drenaj bun, adeseori
scheletice, acide. Rezistă bine la umbră (temperament semiombrofil).

Planșa 83:Exemplificări morfologice pentru Lonicera nigra

11.3.2. Lonicera xylosteum L.

- Caprifoi, Loniceră -

Morfologie (planşa 84). Arbust înalt de 1-2(3) m, cu tulpini erecte, ramificate.

Lujerii sunt fistuloşi, cenuşii, la început scurt pubescenţi, apoi glabri, cu
muguri caracteristici, foarte mult depărtaţi de lujer, chiar perpendiculari, solitari
sau, adeseori, suprapuşi câte 2-3 (cei suprapuşi sunt inegali ca lungime, etajaţi în
ordinea mărimii), cu solzi cenuşii, acuţi, ciliaţi.
Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate, de 3-6 cm lungime, cu marginile
întregi, la bază rotunjite sau brusc îngustate, pe dos verzi-deschis, des şi moi
pubescente pe ambele feţe (mai accentuat însă pe dos).
Florile stau câte două pe un peduncul comun, lung de 1-2 cm, tot cu corola
bilabiată, la bază cu un tub scurt de 3-4 mm, mai umflat spre partea inferioară;
petalele albe sau, mai târziu, galbene deschis, la exterior pubescente.
Fructele sunt bace libere sau puţin concrescute la bază, roşii-închis, lucioase.
Areal şi ecologie. Este tot specie autohtonă, răspândită în Europa şi Asia (până
în Munţii Altai), frecventă în ţara noastră la dealuri şi în regiunile montane joase şi
mijlocii, din gorunete până în molidişuri. Se instalează în luminişuri sau în locuri

118
semiumbrite (heliofilă-subheliofilă), pe soluri bogate, afânate, uneori scheletice, de
preferinţă carbonatice.

Planșa 84: Exemplificări morfologice pentru Lonicera xylosteum

11.4. GENUL FRAXINUS L.

Caractere generale de diagnoză
Lujerii anuali sunt de obicei turtiţi în dreptul mugurilor, viguroşi. Mugurii sunt
opuşi sau imperfect opuşi, cel terminal mai mare, tetragonal, cu patru solzi, iar cei
laterali relativ mici, globuloşi, cu doi solzi. Frunzele imparipenat-compuse, cu
foliole adeseori lanceolate sau ovat-lanceolate. Florile poligame, hermafrodite sau
dioice, paniculate sau racemoase, cu învelişuri florale sau nude, la unele specii
lipseşte numai corola. Caliciul prezintă patru diviziuni, iar corola este cu patru
petale libere sau unite la bază. Fructele sunt samare cu aripă alungită, spatulată.

11.4.1. Fraxinus excelsior L.

- Frasin, Frasin comun -

Morfologie (planşa 85). Arbore înalt de până la 40 m, de grosimi mari

(exemplare de peste 1 m diametru). Înrădăcinarea bine dezvoltată în profunzime,
dar mai ales lateral, cu ramificaţii subţiri numeroase, etajată (foarte bine dezvoltate
sunt rădăcinile ce explorează orizonturile superioare de sol, care se întind foarte
mult lateral). Tulpina este cilindrică, bine elagată în masiv,  dreaptă, însă cu
înfurciri destul de frecvente, ca urmare a pierderii mugurelui terminal. Este
acoperită în tinereţe de o scoarţă cenuşie-verzuie, gălbuie sau uşor roşietică.
Ritidomul se formează relativ de timpuriu, fiind cenuşiu-deschis până la negricios,
mărunt crăpat longitudinal. Coroana ovoidală (la vârste mari chiar globuloasă), cu
ramuri ascendente.
Lujerii sunt glabri, viguroşi, adeseori evident turtiţi în dreptul mugurilor,
cenuşii sau verzui. Mugurii opuşi sau imperfect opuşi, cei laterali mici, globuloşi,
cel terminal mai mare, tetragonal-piramidal; caracteristic, sunt de culoare neagră-
mată.
Frunzele imparipenat-compuse, mari (până la 40 cm lungime), cu peţiol lung
de 5-10 cm; au 7-11(15) foliole ovat-lanceolate sau lanceolate, lungi de 4-14 cm,
sesile, acuminate, cu marginile mărunt serate, la bază obişnuit cuneate, pe dos slab
păroase (numai în lungul nervurilor).
Florile poligame, mai rar hermafrodite, nude, fiecare cu 2-3 stamine, de nuanţă
violacee. Sunt axilare, grupate în panicule fasciculate, la început erecte, ulterior

119
pendente şi apar înaintea frunzelor.
Fructele sunt samare spatulate, lanceolate, rar eliptice, de 2-4 cm lungime,
nucula turtită, la bază uşor cuneate sau rotunjite; aripa decurentă până la baza
nuculei, la vârf obtuză, emarginată sau chiar acută. Germinaţia epigee.
Cotiledoanele înguste, alungit-ovate.
Arealul natural (fig. 53). Este răspândit aproape în toată Europa, cu excepţia
Irlandei de Nord, Scoţiei, nordului Peninsulei Scandinave şi aproape toată
Finlanda, a ţinuturilor ruseşti de dincolo de 60° latitudine (maximum 64° latitudine
în Scandinavia). De asemenea, în Peninsula Iberică se află numai în treimea
nordică, iar în ţinuturile mediteraneene lipseşte din câteva insule sudice cu climat
arid, ca de exemplu din Creta. Înspre răsărit ajunge până la Marea Caspică. Apare
din zona de câmpie până la circa 1600 m în Alpii Centrali şi 1800 m în Caucaz.
În ţara noastră se întâlneşte de obicei diseminat, mai rar în arborete pure pe
suprafeţe restrânse, deţinând împreună cu ceilalţi frasini o suprafaţă efectivă
restrânsă, de circa 60 mii ha. Apare de la câmpie, din staţiuni de luncă, până în
staţiunile montane de altitudine mijlocie, la circa 1400 m.
Cerinţe ecologice. Frasinul comun prezintă amplitudine climatică destul de
largă, ceea ce-i permite să ocupe un teritoriu atât de mare, din ţinuturile
mediteraneene până în cele boreale, sau de la câmpie până în regiunea montană
mijlocie (specie relativ euritermă). Este însă afectat adeseori de îngheţurile târzii,
care surprind mugurele terminal pornit în vegetaţie (deschiderea acestuia se face
cu circa două săptămâni mai repede decât a celor laterali), ceea ce explică
frecventele înfurcirii ale trunchiului. La altitudini mici, specifice câmpiei
forestiere, este localizat mai ales în luncile râurilor, unde găseşte umiditate
suficientă, suportând chiar inundaţii de scurtă durată.

Fig. 53 – Arealul natural al speciei Fraxinus excelsior L.

(după Röhrig, 1990, citat de Roloff et Pietzarka, 1997)
Pe solurile aluvionare, profunde şi fertile, bine aprovizionate cu apă, chiar
hidromorfe (de tipul gleiosolurilor, ca în pădurea Prejmer-Braşov), prosperă,
manifestând chiar tendinţa de a abandona statul de specie de diseminaţie,
participând în proporţie semnificativă în compoziţia arboretelor sau formând
arborete pure (tendinţă de frăsinizare). La altitudini mijlocii sau mai mari din
arealul său, mai ales în regiunile bogate în precipitaţii, se instalează uneori pe
soluri superficiale, scheletice, chiar pe stâncării, de obicei pe substrate
calcaroase, comportându-se ca o specie mezoxerofită şi subtermofilă. Ca atare,
în cazul frasinului se conturează două ecotipuri, unul de luncă, pe soluri
profunde, altul de calcar, pe soluri superficiale, rendzinice.
Este o specie pretenţioasă faţă de conţinutul solului în baze de schimb
(eubazică), euritrofă însă (de la eutrofă în staţiuni de luncă, la oligotrofă pe
stâncării calcaroase; troficitatea potenţială redusă în cel de-al doilea caz se
datorează superficialităţii solurilor şi conţinutului ridicat de schelet).
Are temperament de lumină. În tinereţe, însă mai ales în primii 5-6 ani,
suportă relativ bine umbrirea, pentru ca apoi, o dată cu înaintarea în vârstă, să
fie din ce în ce mai pretenţios faţă de lumină.

120
 Însuşiri biologice şi importanţă. Maturitatea frasinului se produce la 35-40
de ani (la arborii izolaţi cu 5-10 ani mai repede). Fructifică aproape anual şi
abundent, arborii care dispun de multă lumină producând adeseori o cantitate
extraordinar de mare de fructe. Samarele devin mature toamna, dar cele mai multe
dintre ele nu se diseminează decât în primăvara următoare. Creşterile sunt puţin
active în primii ani, pentru ca, ulterior, să se activeze considerabil, realizând valori
maxime la 30-40 de ani. Se menţin încă destul de active până la 70-80 de ani, când
este depăşit în mod curent de stejar. În staţiuni optime poate realiza o
productivitate de 8-10 m3/an/ha. Longevitatea frasinului este relativ redusă, de
150-200 de ani. În staţiuni limitative este însă mai puţin longeviv, astfel că, de pe
la 100 de ani sau chiar mai devreme, formează “inimă neagră”, ceea ce reduce
considerabil valoarea comercială a lemnului.

Planșa 85: Exemplificări morfologice pentru frasinul comun

11.4.2. Fraxinus ornus L.

- Mojdrean -

Morfologie (planşa 86). Arbust sau arbore de până la 12-14 m înălţime, cu

tulpina strâmbă, neregulat ramificată, scurtă şi scoarţa cenuşie, mult timp netedă.
Lujerii cenuşii-bruni sau bruni-gălbui, mai slab turtiţi în dreptul mugurilor
(uneori aproape rotunzi), cu mugurii caracteristici, cenuşii, fin tomentoşi, cei
laterali ovoizi-globuloşi.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 7-9 foliole ovate sau eliptice, cea terminală
de regulă obovată, de obicei peţiolate (cele de frasin sunt sesile), cu vârful brusc şi
scurt acuminat, marginile fin serate sau crenat-serate, pe dos, în lungul nervurii
principale, la început alburiu pubescente, ulterior perii devin ruginii.
Florile hermafrodite, complete, cu 4 sepale mici (circa 1 mm), 4 petale liniare,
lungi de 7-15 mm, albe-gălbui, 2(3) stamine. Stau grupate în panicule terminale
mari, de 7-12(15) cm lungime, la început erecte, ulterior cu vârful nutant şi apar
după înfrunzire, prin mai. Sunt plăcut şi intens mirositoare.
Fructele sunt samare înguste, liniare sau lanceolate, de 1,5-3(4) cm lungime şi
4-5 mm lăţime, cu nucula bombată, cu resturi de caliciu la bază şi aripa la vârf
trunchiată sau emarginată, mai lată în treimea superioară, decurentă lateral până la
aproximativ jumătatea nuculei.
Aria sa de distribuţie (fig. 54) este mult mai mică decât a frasinului,
cuprinzând teritoriile mediteraneene şi submediteraneene, fără a ajunge la Oceanul
Atlantic (lipseşte din partea atlantică a Peninsulei Iberice), înaintând apoi până în

121
Turcia. Limita sa nordică trece prin ţara noastră, avansând cel mai mult până în
Munţii Apuseni, de unde se retrage spre Carpaţii Meridionali, unde rareori urcă
până în ţinuturile montane inferioare. De altfel, la noi se întâlneşte mai ales la
dealuri, în staţiuni calde şi însorite. În afară de dealurile vestice ale Munţilor
Apuseni, frecvenţă mare de apariţie prezintă şi în Banat, mai ales de-a lungul
Dunării, apoi pe defileul Oltului, pe bordura sudică a dealurilor dintre râurile
Teleajen şi Buzău, în bazinul râului Buzău şi în Dobrogea. În Moldova se
întâlneşte mai rar, uneori numai insular, ca de exemplu pe Măgura Odobeştilor.
Cerinţe ecologice. Mojdreanul este exigent faţă de căldură, comportându-se
adeseori ca o specie termofilă, ca în Dobrogea, pe Valea Dunării sau în sudul ţării,

Fig. 54 – Arealul natural al speciei Fraxinus ornus L.

(după Meusel et al., 1978, modificat de Bartha, 1996)
unde se asociază adeseori cu scumpia, stejarul pufos, cărpiniţa, liliacul,
porumbarul, vişinul turcesc ş.a. Rezistă bine la secetă, dar nu este, totuşi, specie
xerofită, ci doar mezoxerofită-mezofită. Adeseori, mai ales la altitudini mari, se
instalează pe versanţii însoriţi, pe soluri superficiale, scheletice, de tipul
rendzinelor litice (specie calcicolă). Preferă solurile bogate în baze de schimb.
Importanţa mojdreanului. Dimensiunile mici pe care le realizează şi
conformaţia proastă a tulpinilor nu permit decât utilizări minore ale lemnului. În
schimb, prin toleranţa sa la uscăciune şi insolaţie interesează ca specie protectoare
de sol, însoţitoare a altor specii din subetajul pădurii sau cultivată în terenuri
degradate, pe coaste însorite şi cu multă uscăciune estivală.

Planșa 86: Exemplificări morfologice pentru mojdrean

11.4.3. Fraxinus pallisiae Wilmott. (Fr. holotricha Auct. non Koehne)

- Frasin pufos -

Morfologie (planşa 87). Arbore înalt de până la 25 m.

122
 Lujerii anuali pubescenţi, cenuşii, cu muguri păroşi (mai rar glabri), bruni-
închis (uneori negri).
Frunzele imparipenat-compuse, pe rahisul foliar cenuşiu-pubescente, cu 5-13
foliole lanceolate, de 3-5(8) cm lungime, pe margini scurt dinţate; caracteristic,
sunt evident păroase pe ambele feţe.
Florile asemănătoare cu ale frasinului comun, nude.
Samarele alungite, lanceolate sau obovate, cu vârful obtuz sau rotunjit, uneori
slab emarginat, mucronate sau uşor acute, la bază cuneat-îngustate.
Areal. Specie cu areal
restrâns, întânită numai în unele
ţări balcanice, de unde urcă puţin
la nord de Dunăre, în ţara noastră
(fig. 55). La noi a fost semnalat în
Delta Dunării, în pădurile
Frasinul şi Spătaru, de lângă
Buzău, în câteva puncte din
judeţul Focşani, lângă Iaşi etc.
Cerinţele ecologice rele-vă
Fig. 55 – Arealul speciilor:
dependenaţa sa de ţinuturi cu
climă caldă, instalându-se pe
soluri bogate, cu umiditate variabilă, de la cele relativ deficitare în apă din unele
staţiuni silvostepice, unde rar se asociază cu stejarul brumăriu, până la cele
inundabile temporar din Delta Dunării (specie mezoxerofită-higrofită).

Planșa 87: Exemplificări morfologice pentru frasinul pufos

11.4.4. Fraxinus americana L.

- Frasin american -

Morfologie (planşa 88). Arbore înalt de până la 30-40(50) m, cu scoarţa

gălbuie sau cenuşie-deschis.
Lujerii glabri, lucitori, verzi-închis sau bruni, cu muguri bruni, glabri.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-11 foliole peţiolate, ovate sau ovat-
lanceolate, lungi de 6-15 cm, acuminate, pe margini întregi sau puţin dinţate, mai
ales spre vârf, pe faţă verzi-închis, glabre, pe dos palid glaucescente, slab păroase
în lungul nervurii mediane.
Florile unisexuat-dioice, în panicule axilare, apetale, cele mascule cu caliciu
mic, cele femele cu caliciu mare, cupuliform; apar devreme, înaintea înfrunzirii.
Samarele sunt de 3-5 cm lungime, cu nucula foarte îngustă, bombată, tubulară,

123
cu resturi de caliciu la bază; aripa îngust-spatulară, la vârf rotunjită sau slab
ştirbită, slab decurentă (cuprinde cel mult treimea superioară a seminţei).
Areal şi ecologie. Este cel mai important şi abundent frasin din America de
Nord (ţinuturile estice – fig. 56).
Specie tipică de lunci şi zăvoaie, mai adaptată la inundaţii decât frasinii
indigeni şi cu o bună rezistenţă faţă de îngheţurile târzii, deoarece intră în vegetaţie
mai târziu.
Pretenţiile faţă de sol sunt mari, ca şi la frasinul comun.
Se recomandă pentru cultură în lunci inundabile. De asemenea, s-a introdus în
aliniamente extravilane.

Planșa 88: Exemplificări morfologice pentru frasinul american

11.4.5. Fraxinus pennsylvanica Marsh.

(Fr. pubescens Lam.)
- Frasin de Pensilvania –

Morfologie (planşa 89). Arbore de până la circa 20 m înălţime (în patria de

origine, în staţiunile naturale, de mărimea I). Lujerii anuali pubescenţi,
cenuşii, cu muguri de asemenea pubescenţi, bruni-deschis. Frunzele cu rahisul şi
peţiolii pubescenţi; au 5-9 foliole peţiolate, ovat-alungite, de 7-14 cm lungime, cu
marginea întreagă sau slab dinţată, pe faţă verzi-deschis, la maturitate glabre, pe
dos cenuşii, pubescente (îndeosebi în lungul nervurilor).
Florile unisexuat-dioice, apetale, în panicule laterale compacte, cu axa
inflorescenţei tomentoasă.
Samarele cu caliciul persistent, lungi de 3-6 cm, spatulate sau obovat-
lanceolate, cu sămânţa bombată, tubuloasă, aripa la vârf rotunjită, emarginată sau
uşor ascuţită, obişnuit discret decurentă până aproape de baza seminţei.
La noi în ţară s-a cultivat o varietate a frasinului de Pensilvania - Fraxinus
pennsylvanica lanceolata (Borkh.) Sarg. (Fr. viridis Michx.) - Frasin verde, cu
lujeri glabri, foliolele frunzelor scurt peţiolate sau sesile, eliptic-ovate până la
lanceolate, pe margini serate, glabre (numai pe dos, în lungul nervurilor, pot fi slab
pubescente).

124
 Fig. 56 – Arealul natural al speciilor Fraxinus americana L. (stânga) şi
Fraxinus pennsylvanica (dreapta) - după Harlow et Harrar, 1958

Areal şi ecologie. Prezintă areal asemănător cu al speciei precedente (fig. 56)

şi s-a cultivat în ţara noastră în aliniamente şi în unele plantaţii forestiere din
Lunca Dunării, îndeosebi varietatea lanceolata (Borkh.) Sarg. (Fr. viridis Michx.)
– frasin verde, care rezistă cel mai bine dintre toţi frasinii indigeni şi exotici la
inundaţiile de durată relativ mare. Este însă eurifit, întrucât se comportă
mulţumitor şi în condiţii de secetă, ca în plantaţiile din aliniamente efectuate în
silvostepă. Nu-i convin însă solurile care prezintă atât deficit de umiditate, cât şi
compactitate ridicată. Se poate menţine pe soluri moderat sărăturoase. Rezistă mai
bine decât frasinul comun la ger şi îngheţuri.

Planșa 89: Exemplificări morfologice pentru frasinul de Pnsilvania

125
 Să ne reamintim...

➢ Socul negru și socul roșu se diferențiază morfologic în special după: culoarea măduvei
lujerilor; foliolele mai înguste la socul roșu; tipul de inflorescență, culoarea acesteia;
culoarea și mărimea fructelor (vezi detaliile în text);
➢ Călinul și dârmoxul prezintă diferențe morfologice relevante privind forma mugurilor,
a frunzelor, florilor și fructelor (a se reține detaliile prezentate în text);
➢ Deosebir de importante pentru determinarea frasinilor și diferențierea speciilor din
acest gen sunt: culoarea mugurilor, prezența sau absența pețiolului foliolelor, tipul de
sexualizare, plasarea florilor pe lujeri și momentul apariței acestora, respectiv mărimea
fructelor și forma nuculelor (identificați aveste deosebiri în descrierile speciilor);
➢ Formula ecologică a frasinului comun: campestru (inclusiv luncă)-montan,
mezoterm, oligopluviofil-mezofil, ombrofil la heliofil, eubazic, eutrof-oligotrof,
subcalcicol, mezoxerofit-higrofit;
➢ Formula ecologică a mojdreanului: colinar-campestru (nezonal montan), euterm
(subtermofil) , oligopluviofil-mezofil, heliofil, eubazic, mezotrof-oligotrof,
calcicol, mezoxerofit-mezofit.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 79-89 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii.

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale taxonilor din același gen aferenți acestei unități de învățare

Tema 3: Identificați factorii ecologici limitativi pentru frasinul comun

126
Unitatea de învăţare XII. Specii din genurile Syringa, Ligustrum, Lycium,
Catalpa și Paulownia

Cuprins
12.1. Genul Syringa; Syringa vulgaris
12.2. Genul Ligustrum; Ligustrum vulgare
12.3. Genul Lycium; Lycium halimifolium
12.4. Genul Catalpa
12.4.1. Catalpa bignonioides
12.4.2. Catalpa speciosa
12.5. Genul Paulownia; Paulownia tomentosa

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

12.1. GENUL SYRINGA L.

Syringa vulgaris L.
- Liliac -

Morfologie (planşa 90). Arbust de dimensiuni mari, înalt de până la 6-7 m, cu

tulpina ramificată aproape de la bază.
Lujerii sunt viguroşi, glabri, măslinii, cu doi muguri în vârf. Mugurii opuşi, lat-
ovoizi, depărtaţi de lujer, cu numeroşi solzi bruni, uneori verzui.
Frunzele lat ovate, de 6-10 cm lungime, acuminate, cu marginile întregi, la
bază cordiforme sau aproape trunchiate, glabre, vezi-închis, lucitoare pe faţă,
verzi-deschis pe dos. Peţiolul lung de 2-3 cm.
Florile hermafrodite, puternic şi plăcut mirositoare, liliachii, roşietice sau albe,
în panicule terminale dese, de 10-20 cm lungime; caliciul mic, de circa 2 mm,
corola tubuliformă, de circa 1 cm lungime, cu patru lobi divergenţi.
Fructele sunt capsule alungit-ovoidale, ascuţite, bivalvate, de 1-1,5 cm
lungime, cu seminţe alungite, de jur împrejur aripate.
Areal şi ecologie. Este răspândit în ţinuturile sud-est europene şi vest-atlantice.
La noi se cultivă în scop ornamental în toată ţara. Apare însă şi spontan, ca de
exemplu în sudul Banatului, în nord-vestul Olteniei (Valea Topolniţei, Tismana),
în judeţele Buzău, Hunedoara, Cluj ş.a., în Dobrogea etc. Este mai frecvent în
zonele colinare, dar urcă uneori şi în ţinuturile montane inferioare.
Este specie termofilă, cu o bună adaptare la ger şi îngheţuri, rezistentă la secetă
(xerofită-mezoxerofită). Se comportă foarte bine pe soluri bogate, dar superficiale,
scheletice, chiar pe stâncării calcaroase (calcicolă), în plină lumină (heliofilă).
Pe lângă rolul ornamental binecunoscut, este şi o valoroasă specie protectoare
şi fixatoare de versanţi scheletici, calcaroşi.

127
 Planșa 90: Exemplificări morfologice pentru liliac

12.2. GENUL LIGUSTRUM L.

Ligustrum vulgare L.
- Lemn câinesc -

Morfologie (planşa 91). Arbust de până la 4(5) m înălţime, bogat ramificat.

Lujerii tineri fin păroşi, apoi glabri, verzui-bruni, cu lenticele. Scoarţa zdrelită
degajă un miros neplăcut. Mugurii opuşi sau imperfect opuşi, ovo-conici, cu 4-6
solzi, cu vârful brun.
Frunzele alungit-ovate sau lanceolate, de 3-6(10) cm lungime, obtuze sau
acute, pe margini întregi, la bază cuneate; uneori rămân verzi şi iarna (mai ales
cele de la baza ramurilor).
Florile hermafrodite, pe tipul patru, în panicule terminale erecte, piramidale, de
circa 6-8 cm lungime, albe. Apar târziu, prin iunie-iulie.
Fructele sunt bace sferice, de 6-8(10) mm, negre, lucitoare, cu 1-4 seminţe;
rămân pe ramuri şi iarna.
Areal şi ecologie. Specie
autohtonă, cu răspândire în Europa,
Asia vestică (în zona Caucazului,
până la Marea Caspică) şi Africa de
Nord (fig. 57), foarte frecventă la noi
în subarboretul pădurilor de câmpie şi
deal, ajungând uneori până în zona
montană inferioară.
Dispune de o mare amplitudine
ecologică, suportând gerurile şi – Arealul natural al speciei Ligustrum vulgare L. (după
Meusel et al., 1978, citat de Schütt et Lang, 1995)
îngheţurile, climatele calde şi
secetoase, ca şi pe cele moderate sau reci. Vegetează pe o mare diversitate de
soluri, ca factori limitativi de natură edafică fiind aciditatea prea mare,
compactitatea excesivă şi sărăturarea prea puternică. Suportă bine umbrirea, ceea
ce explică proporţia mare de participare a sa în subarboretul pădurilor. Se poate
dezvolta însă şi în plină lumină, în păduri rărite, la liziere sau în culturile de interes
ornamental.

128
 Planșa 91: Exemplificări morfologice pentru lemnul câinesc

12.3. GENUL LYCIUM L.

Lycium barbarum L.
(L. halimifolium Mill.)
- Cătină de garduri, Gărdurariţă -

Morfologie (planşa 92). Este un arbust tufos, înalt de 1-2(3) m. Tufele sunt
bogate, des ramificate de la bază, cu tulpinile la început erecte, apoi arcuit-
pendente. Ramurile sunt spinoase (lujeri scurţi transformaţi în spini).
Lujerii sunt cenuşii-gălbui, lungi, flexibili, fistuloşi, cu muguri mici, alterni,
câte 4-5 la un loc, cu baza îngropată în scoarţa lujerilor.
Frunzele simple, lanceolate, mai rar lanceolat-eliptice, de 2-6 cm lungime, cu
vârful obtuz până la scurt acuminat, marginile întregi, la bază cuneate, cu peţioli de
1-2 cm; pe dos sunt verzui-cenuşii.
Florile sunt hermafrodite, purpurii-liliachii, complete, de circa 1 cm diametru.
Apar din iunie până în septembrie şi stau de regulă în buchete axilare, câte 3-5 la
un loc pe ramurile scurte sau 1-2 pe cele lungi.
Fructele sunt bace elipsoidale sau ovoidale, de 1-1,5 cm lungime, roşii sau
portocalii.
Areal şi ecologie. Specie alohtonă, cu răspândire generală din Europa sud-
estică până în Asia vestică, cultivată mult la noi în regiunile de câmpie şi dealuri,
naturalizată.
Rezistă relativ bine la ger, preferând însă zonele cu climă mai blândă, cu multă
căldură estivală. Rezistă bine la secetă şi are pretenţii reduse faţă de sol,
comportându-se bine pe cele nisipoase, pe coaste şi taluzuri cu soluri degradate.
Are temperament de lumină.

129
 Planșa 92: Exemplificări morfologice pentru cătina de garduri

12.4. GENUL CATALPA Scop.

12.4.1. Catalpa bignonioides Walt.
(Bignonia catalpa L.)
- Catalpă -

Morfologie (planşa 93). Arbore de până la 15 m înălţime, cu tulpina adeseori

sinuoasă, scurtă. Scoarţa în tinereţe netedă, cenuşie, formează ritidom subţire, slab
crăpat.
Lujerii sunt viguroşi, lenticelaţi, verzui-măslinii, cu măduva largă, albicioasă.
Mugurii de obicei câte trei în verticile adeseori imperfecte, mici, bruni, globuloşi.
Cicatricele caracteristice, mari, proeminente, subrotunde, cu urmele fasciculare
dispuse circular.
Frunzele foarte mari, de 10-20 cm lungime, ovate, acuminate, cu marginile
întregi sau uşor sinuate, uneori cu 1-2 lobi sau lobuli mici, pe faţă glabre, iar pe
dos pubescente şi cu peţiol lung (9-16 cm). Degajă un miros greu.
Florile hermafrodite, mari (4-5 cm lungime), zigomorfe, campanulate, albe, la
interior cu pete purpurii şi două dungi galbene. Sunt grupate în panicule terminale,
lungi de 10-20 cm şi apar abundent prin iunie-iulie.
Fructele sunt capsule bivalvate, pendente, foarte lungi, de 20-40 cm, groase de
6-8 mm, cu pereţi subţiri, iar la interior cu numeroase seminţe aripate, de 2-3,5 cm
lungime, aripile seminţelor ascuţite la vârf, cu prelungiri păroase. Capsulele
persistă iarna în coroană.
Areal şi ecologie. Este originară din sud-estul Americii de Nord (fig. 58), iar la
noi se cultivă exclusiv în scop ornamental, în aliniamente şi ca specie de parc, în
aproape toată ţara.

Fig. 58 – Arealul speciei Catalpa bignonioides

în America de Nord (dpă Plant Database)

Manifestă însă sensibilitate la ger şi îngheţuri timpurii, care vatămă lujerii

anuali şi frunzele. De aceea, preferă ţinuturile cu multă căldură şi sezon lung de
vegetaţie, dar nu excesiv de uscate, deoarece suferă din cauza secetei (suportă doar
deficite moderate de umiditate în sol). Preferă solurile bogate, profunde şi bine

130
aerisite, iar temperamentul este de lumină. Rezistă bine la poluare cu praf şi gaze
industriale.
Se cultivă ca specie ornamentală de la câmpie până în ţinuturile premontane.

Planșa 93: Exemplificări morfologice pentru Ctalpa bignonioides

12.4.2. Catalpa speciosa Warder

- Catalpă, Catalpă mare -

Morfologie (planşa 94). Arbore de dimensiuni mari, până la 35 m înălţime, cu

tulpina mai bine conformată decât la specia anterioară, mult mai dreaptă, bine
elagată; formează ritidom gros, adânc brăzdat, cu solzi mari.
Lujerii de asemenea viguroşi, bruni-cenuşii sau bruni-roşcaţi, glabri; măduva
este uneori întreruptă la noduri. Cicatricele sunt tot mari, însă puţin proeminente,
chiar neproeminente, cu urmele fasciculare de asemenea dispuse circular.
Frunzele foarte mari, de 15-30 cm lungime, nemirositoare, cu vârful mai lung
acuminat decât la Catalpa bignonioides, marginile obişnuit fără lobi sau lobuli,
baza slab cordată sau trunchiată, pe dos moi pubescente, nemirositoare. Peţiolul
lung de 10-15 cm.
Florile tot albe, cu corola la interior cu două dungi galbene şi 3-4 linii
violacee; sunt dispuse în panicule cu flori mai
puţin numeroase, de circa 15 cm lungime. Apar
prin mai-iunie.
Fructele capsule de 20-40 cm lungime, mai
groase (circa 10-15 mm diametru), cu pereţi mai
groşi; aripile seminţelor rotunjite la vârf, tot cu
prelungiri păroase.
Areal şi ecologie. Este tot din sud-estul
Americii de Nord, unde are o arie restrânsă de
răspândire, în bazinul inferior al râului Ohio (fig.
Fig. 59 – Arealul natural al speciei 59).
Catalpa speciosa Warder. (după Little., La noi în ţară, pe lângă culturile de interes
1971, citat de Schütt, 1995)

131
ornamental au fost înfiinţate şi plantaţii forestiere, dar relativ puţine, ca de
exemplu cele din ocoalele silvice Bacău, Dolhasca, Adjud, Griviţa, Snagov,
Simeria şa. (Dumitriu-Tătăranu et al., 1988).
Deşi rezistă relativ bine la ger, prezintă totuşi sensibilitate faţă de îngheţurile
timpurii. De aceea, sunt indicate, la fel ca pentru specia anterioară, ţinuturile cu
climate blânde şi sezon lung de vegetaţie. Preferă solurile fertile, aerisite,
profunde, cu o bună aprovizionare cu apă, revene până la jilav-umede, cum sunt
cele aluvionare din lunci, cu pânza de apă freatică accesibilă. Datorită puternicului
sistem radicelar suportă însă şi un oarecare grad de uscăciune, trăsătură care
permite cultura sa în scop ornamental în ţinuturile de câmpie nu foarte deficitare în
precipitaţii.
Prezintă nu numai importanţă ornamentală, ci şi ca specie forestieră repede
crescătoare

Planșa 94: Exemplificări morfologice pentru Catalpa speciosa

12.5. GENUL PAULOWNIA S. et Z.

Paulownia tomentosa (Thunb.) Stend.
(Bignonia tomentosa Thunb.)
- Paulovnia -

Morfologie (planşa 95). Arbore de până la 15 m înălţime, cu tulpina relativ

scurtă, groasă şi scoarţa cenuşie, subţire. Coroana este largă, luminoasă.
Lujerii sunt viguroşi, verzi sau bruni-cenuşii, cu lenticele albe, în tinereţe
intens pubescenţi. Mugurii mici, globuloşi, opuşi, pubescenţi. Cicatricele frunzelor
sunt mari, circulare sau rotund-ovale, cu urme fasciculare dispuse în cerc.
Frunzele sunt foarte mari, de 15-25 cm sau chiar mai mari, lat-ovate,

132
 acuminate, pe margini întregi sau până la 3-5 lobulate, baza cordiformă, pe faţă
păroase, pe dos moi, tomentoase. Peţiolul lung de 10-20 cm.
Florile hermafrodite, zigomorfe, pe tipul cinci, campanulate, de 5-6 cm
lungime, mirositoare, violacee-deschis, la interior cafeniu punctate şi cu două pete
lungi, galbene; sunt dispuse în panicule terminale, erecte, de 20-30 cm lungime, cu
pedunculii păroşi. Apar prin mai.
Fructele sunt capsule bivalvate, ovoidale, cu vârful brusc şi scurt acuminat,
lungi de 3-4 cm, la interior cu numeroase seminţe mici aripate.
Areal şi ecologie. Specie asiatică, originară din China, introdusă în culturi cu
caracter ornamental şi în colecţii dendrologice din ţară, dar în mică măsură,
deoarece manifestă sensibilitate foarte mare la ger şi, mai ales, faţă de îngheţuri
timpurii, care provoacă degerarea lujerilor tineri nelignificaţi. De aceea, cultura sa
la noi se poate face numai în locuri ferite, la adăpostul oferit de clădiri sau de
perdele de arbori, în staţiuni cu multă căldură estivală, cu sezon lung de vegetaţie,
fără excese termice iarna şi la sfârşitul toamnei. Pe soluri fertile, afânate, profunde
şi cu umiditate suficientă manifestă în tinereţe vigoare de creşte cu totul
remarcabilă, de 1,5-2 m înălţime pe an. Gerurile şi îngheţurile timpurii pot distruge
însă puieţii de un an până la nivelul solului, în lipsa adăpostului. Temperamentul
este de lumină.
Lăstăreşte şi drajonează.

Planșa 95: Exemplificări morfologice pentru Paulownia tomentosa

Să ne reamintim...

➢ Lemnul câinesc are muguri opuși sau imperfect opuși, frunze cu marginea întreagă,
obișnuit lanceolate sau eliptic-ovate, flori albe, în panicule erecte și fructele bace
negre;
➢ Caracteristic, lujerii de liliac prezintă terminal doi muguri;

133
 ➢ Cătina de garduri este o specie rustică, cu pretenții reduse față de sol, rezistență bună
la secetă și insolație, tolerantă față de solurile nisipoase;
➢ Speciile din genurile Catalpa și Paulownia impresionează prin dimensiunile foarte
mari ale frunzelor, uneori până la 30 cm; la Catalpa, capsulele sunt, de asemenea,
foarte lungi, între 20-40 cm;
➢ Deși are creșteri excepționale în tinerețe, Paulownia tomentosa nu se poate cultiva la
noi în plantații intensive pentru biomasă, deoarece este foarte sensibilă față de ger și
îngheț; cultura în scop ornamental se poate realiza în zone cu climat moderat, la
adăpostul oferit de clădiri, dar și în astfel de situații supraviețuirea pe termen lung nu
poate fi garantată.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 90-95 și identificați caracterele relevante prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii.

Tema 3: Identificați limitele de suportanță ale speciilor prezentate în această unitate de

învățare.

134
Bibliografie.
Şofletea, N., Curtu, L., 2007 – Dendrologie. Editura Universităţii Transilvania Braşov.
Şofletea, N., Curtu, L., 2000 – Dendrologie, vol. I – Determinarea şi descrierea speciilor.
Editura „Pentru viaţă”, Braşov.
Şofletea. N., Curtu, L., 2001 – Dendrologie, vol. II – Corologia, ecologia şi însuşirile
biologice ale speciilor. Editura„ Pentru viaţă”, Braşov.
Stănescu, V., Şofletea, N., Popescu, O., 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. Editura
„Ceres”, Bucureşti.

135